Calea, adevărul şi viaţa

Grupurile de suflete ce vor urma să plece din astral se întâlnesc pentru ultima oară. Totul este clarificat şi plănuit în detaliu pentru ce va urma pe pământ. Dar nimic nu este închistat în rigiditate. Planurile se pot schimba în timpul vieţii, în funcţie de alegerea liberului arbitru al fiecăruia, peste care nu poate trece nimeni. Ele se vor întrupa în diferite locuri, poate la mii de kilometri distanţă unele de altele. După un timp mai lung sau mai scurt se vor întâlni faţă-n faţă. Altele însă, nu se vor întâlni niciodată, dar vor rezona unele cu altele într-un fel sau altul, poate chiar în mediul virtual, aşa cum facem noi aici. Căile Universului sunt infinite şi nici una nu e mai bună sau mai rea, dacă ele reuşesc să ducă la o anumită conştientizare. Sufletele se vor naşte în mediul pe care l-au ales şi în trupurile care vor fi cele mai benefice pentru evoluţia lor. Aşadar totul fiind clarificat, sufletele îşi iau un ultim rămas bun pentru o perioadă. Unele îşi vor împlini menirea, altele se vor îndepărta de ea. Dar cu orice risc, sufletele curajoase decid să coboare. Ele coboară în stoluri spre trupurile lor.

Odată întrupat, sufletul îşi caută calea, îşi găseşte adevărul şi astfel îşi trăieşte viaţa sa. Unii îşi găsesc repede calea, alţii nu şi-o găsesc niciodată. Căci spiritul se supune provocărilor ego-ului care uneori se îndepărtează total şi definitiv de misiunea sa. Şi timpul trece şi viaţa la fel, iar împlinirea umană eşuează în cele din urmă. Când omul se tot îndepărtează de menirea sa, divinitatea va face tot posibilul să-l facă să revină spre drumul evoluţiei, dar nu va trece niciodată peste liberul său arbitru. Şanse către desăvârşire vor mai fi, dacă sufletul va accepta să vină iarăşi aici sau poate nu neapărat pe pământ, alegând astfel, o altă cale de evoluţie.

Cert e că nu poţi ajunge la adevărul tău, dacă nu experimentezi tot ceea ce te îndeamnă viaţa la propriu,nu al figurat. Dacă îți tot reprimi una-alta, pentru ce ai mai venit oare aici? Doar să stai tremurând într-un colț și să tot repeți „doamne miluiește”? La ce folosește prostia asta? Cum oare te vei cunoaște dacă nu te vei experimenta și dacă nu te vei pune pe tine la propriu în balanța vieții? Degeaba spui că o anumită latură a vieţii ar fi bună, raportându-te la un sistem religios sau spiritual. Degeaba spui că o altă latură ar fi una rea, atâta timp cât nu ai avut destul curaj să o testezi. De unde știi că e rea, de unde știi că e bună, dacă nu ai avut curajul niciodată de a pune mâna pe ea? Nu poţi vorbi despre lumină, dacă pentru o vreme nu ai rătăcit prin întuneric. Nu poţi vorbi despre puritate, dacă pentru un timp nu ai trecut prin anumite patimi mai grosiere. Nu poţi vorbi despre curăţie, dacă nu ai trecut prin senzualitate. Nu poţi descrie abundenţa, dacă nu ai experimentat sărăcia. Nu poţi vorbi despre bucurie, dacă nu ai simţit în propria inimă tristeţea și descurajarea. Nu poți aprecia sănătatea, dacă nu ai simțit pe propria piele ce e boala. Nu poţi sărbători victoria, dacă nu ai gustat vreodată gustul înfrângerii.

Totul face parte din viaţă. Iar tu omule, faci parte din viaţă. Nu e nimic de reprimat aici, nu e nimic de care să ne fie ruşine. Diamantul se află uneori ascuns ca într-o mlaştină, iar până nu bagi mâna pănă la cot şi chiar mai sus ca să îl apuci din acea mocirlă, nu îi vei vedea vreodată strălucirea. Sigur că nu ușor, sigur că te vei murdări. Dar după ce ai reuşit să îl scoţi însă, nimeni nu îţi mai poate fura mărgăritarul cel de mult preţ, căci el odată regăsit, se afundă adânc înlăuntrul tău, acolo unde nimeni nu are acces decât numai tu. Mulţi sunt foarte preocupaţi să nu se facă cumva de râs în faţa oamenilor, dar nu îşi imaginează cum ar fi să apară în faţa divinităţii cu timpul risipit pe pământ, cu lecţiile neînvăţate şi cu provocările vieţii neasumate. Nu mă refer aici la o judecată în sine, cât la o proprie evaluare a timpului petrecut pe pământ, chiar în faţa ta însuţi. Ce ar putea fi mai tăioasă decât propria mustrare a conștiinței?

Unii încearcă să îşi hrănească doar polaritatea pozitivă din ei, dar îi tot judecă pe cei care sunt subjugaţi de cea negativă. Şi îi judecă pentru că nu îi înţeleg, neexperimentând deloc acea zonă. Şi li se pare în mândria lor că sunt curaţi ca lacrima. Dacă îi judecă, vor ajunge şi ei mai devreme sau mai târziu în locul lor. După care, nu îi vor mai judeca deloc, căci vor înţelege atunci ce se află acolo şi nu-şi vor mai da cu presupusul, speculând speculaţii. E o lege a Universului de care nimeni nu poate scăpa, pentru că e tot spre binele nostru. Oscilăm toată viaţa între polaritatea pozitivă şi cea negativă, iar uneori balanţa se înclină mai mult într-o parte decât în cealaltă. Pur şi simplu avem nevoie de aceste treceri ca între lumini şi umbre, în calea noastră care ne conduce către cunoaşterea de sine.

Sufletul rămâne permanent conectat cu planul astral. Dar el mai are acces şi la planul mental, acea lume a ideilor şi a gândurilor, acea Akasha, cum i se mai spune. De aici oricine poate prelua idei, dar acurateţea lor, depinde de discernământul şi puritatea acelui suflet. Spiritul seamănă în acest caz, cu o antenă care captează unde, atunci când se află pe o anumită frecvenţă. Undele, adică ideile captate, vor fi introduse în subconştient după care aşteaptă să fie materializate prin conştient. Dacă se vor materializa sau nu, depinde tot de gradul de evoluţie, de deschiderea şi disponibilitatea acelui suflet.

După părăsirea acestui plan fizic, sufletele revin iarăşi în planul astral, fiecare confom vibraţiei sale. Cu cât un suflet e mai luminos, cu atât va accede către planurile vibraţionale mai înalte, iar cu cât e mai întunecat cu atât rămâne în planurile grosiere. În momentul plecării, sufletul se desprinde de cele 4 elemente primordiale (aer, apă, foc, pământ) şi astfel el se desprinde de trup. Sufletul străbate zonele astrale şi rămâne agăţat de planul care corespunde perfect vibraţiei sale. E şi logic să fie aşa, un suflet întunecat nu poate primi lumina, iar unul luminos nu percepe întunericul căci nu are nici o legătură cu el. Nu există iad sau rai, ci doar apropiere sau depărtare de divin. Însă depărtarea poate fi o cruntă dezamăgire. Dacă entităţile umane ar şti ce înseamnă să trăieşti în întuneric, ar înceta să îşi tot activeze polaritatea negativă şi să-i mai judece fără rost pe ceilalţi.

Dacă ţi-ai găsit calea şi ai descoperit adevărul din tine însuţi, viaţa aşteaptă de la tine să îi dai un sens sacru. Asta nu înseamnă să zbori prin văzduh, ci să faci din viaţa ta de zi cu zi o bucurie deplină, nu cu jumătăţi de măsură. La cea mai mică tulburare care apare, întreabă-te ce s-a putut întâmpla în afară, de ai putut cădea într-o aşa tulburare pe dinăuntru. Există oare vreo justificare reală pentru nefericirea ta?

Atunci când faci chiar şi cele mai elementare lucruri, dă-le un suflu sacru, căci eşti făpură divină, nu un surogat neputincios şi resemnat. Foloseşte apa ca o binecuvântare atunci când te speli, căci ea îţi reîmprospătează mereu fiinţa şi înlătură nu numai impurităţile fizice, ci şi pe cele sufleteşti. Găteşte nu numai cu alimente, ci mai pune pe lângă acestea şi iubire, şi armonie, şi înţelepciune. Introdu în spaţiul tău flori verzi şi vii, aflate în ghivece, nu flori aproape moarte, tăiate şi suferinde. Iubeşte oamenii şi surprinde-i cu mici daruri, susţine-i şi nu îi critica dacă nu-i poţi şi respecta în acelaşi timp. Fă dragoste nu numai din patimă cu trupul, ci caută să te uneşti prin iubire cu sufletul. Cunoaşte-ţi trupul cât mai bine în toate aspectele lui, căci el este templul şi locaşul sufletului.

Mergi la munca ta cu inima împăcată şi deschisă, nu cu gânduri ascunse. Iar treaba ta, fă-o nu doar ca să treacă timpul, ci ca să sacralizezi acea muncă la care divinitatea te-a chemat. Mergi în natură şi primeşte cu toată fiinţa binecuvântarea ei generatoare de energie benefică. Apropie-te de oameni, învaţă să comunici cu ei şi să accepţi atitudini, mentalităţi şi temperamente total diferite de ale tale. Plimbă-te chiar şi prin pieţe de vrei, privind mai mult în ochii oamenilor decât tot negociind la nesfârşit marfa lor. Priveşte și în inocenţa ochilor de copil, căci doar prin acea puritate vei înţelege cu adevărat ce înseamnă iubirea. Joacă-te, cântă sau dansează dacă asta simţi, nu lăsa îngrijorarea să îţi scadă vibraţia nici măcar o clipă. Nu ofensa divinitatea printr-o purtare defensivă și printr-o veșnică milogeală. Lucrează cu tine simplu şi curat, cu multă bucurie, dar totodată atent la fiecare stare care vine, la fiecare trăire care pleacă. 

Dă-ţi voie să fii şi dă voie să fie!