Vino catre lumina!

Se spune că în momentul plecării noastre din acest trup şi din acest plan fizic, sufletul nostru străbate un tunel întunecat la capătul căruia o lumină se amplifică pe măsură ce sufletul se apropie de ea. Pe acest drum şi prin acest aşa-zis tunel, sufletul întâlneşte la rândul său alte suflete pe care le percepe ca entităţi mai mult sau mai puţin luminoase. Unele merg cu viteză înainte, altele mai domol, altele se află în nedumerire şi nu-şi găsesc imboldul de a înainta, iar altele se opresc la începutul sau mijlocul acestui tunel.
Indiferent cum ar fi, plecarea noastră se face chiar de aici, din acest plan. Şi de când ne naştem, tot suntem pe drum în căutarea propriei noastre lumini, în atingerea potenţialului nostru care ne îndeamnă permanent să îl descoperim în noi înşine. Unii merg ca acceleratul prin viaţă, alţii de-abia se pot urni din loc. Şi nu se urnesc pentru că fiinţa lor interioară e prea împovărată de greutăţile scenariilor din mintea lor care îi îndeamnă către orice altceva numai spre cunoaşterea de sine nu.
Aşa cum sunt tot felul de suflete debusolate care nu-şi găsesc drumul şi puterea de a înainta prin tunelul către lumină, aşa şi aici sunt tot felul de oameni care nu-şi găsesc drumul către ei înşişi. Cum şi l-ar putea ei găsi oare, când materia îi atrage în mod irezistibil doar către ceea ce e efemer? Cum şi l-ar putea găsi, când trecutul lor e mai viu ca prezentul şi când ziua de mâine pare mai promiţătoare decât cea de azi? Cum şi-ar putea găsi acest drum, când toată atenţia le este captată către stimulii care vin din exterior şi care le produce la nesfârşit reacţii care mai de care mai agresive care le tulbură trupul, mintea şi sufletul?
Da, toate acestea trei sunt foarte fragile şi foarte sensibile în faţa a tot ceea ce primesc ele din afara lor. Însă cel care rămâne netulburat este Spiritul. Când cele trei nu sunt în armonie, Spiritul e în aşteptare şi tot aşteaptă o licărire de interes a acestora către ceea ce nu este efemer, către ceea ce nu trece, nu vine şi nici nu pleacă. Când Spiritul primeşte un mic semnal din partea acestora că ar fi interesate şi de altceva decât de lumescul efemeridelor, El va ieşi din aşteptare şi va începe con-lucrarea „cot la cot” cu copilaşii săi pe care îi are de crescut, şi anume trupul, mintea şi sufletul. De fapt bolile fizice sau mentale, sunt practic sfâşîieri lăuntrice care distrug armonia dintre Spirit şi aceşti copilaşi care pot fi seduşi foarte uşor pe acest tărâm în care primează carnea şi sângele, adică pipăitul faţadelor spoite. Iar Spiritul nu e interesat absolut deloc de aceste faţade şi măşti, El vrea doar să primească un răspuns deplin la impulsurile pe care le trimite către creier pentru a ajunge ca vibraţie la inimă şi implicit la suflet. Când toate acestea devin Una, poţi spune şi tu fără teamă „eu şi Tatăl, Una suntem”, adică suntem în unire şi nu separaţi, în con-lucrare şi nu în sciziune.
Dar încă nu putem spune asta, atâta timp cât rezistenţele din noi sunt mai puternice şi sunt mult mai hrănite decât impulsurile care vin de la Spirit. Cu cât rezistenţele din noi se topesc, cu atât senzaţia iluzorie a penibilului scade, iar creatorul necunoscut din noi devine tot mai dornic să se facă revelat şi cunoscut în afara noastră. Spiritul e cel care îndeamnă permanent către creaţie, dar se împiedică mult prea mult de rezistenţele şi blocajele noastre care din nefericire au ultimul cuvânt. Pentru că Spiritul nu se luptă şi nu se ia la trântă cu ego-ul uman, ci îl lasă pe acesta să facă ce alegere vrea. Când ego-ul alege într-un final Spiritul, atunci vor merge amândoi împreună doar către sporirea spirituală care e absolut singurul motiv pentru care sufletul a ales să se întrupeze şi să aterizeze în acest peisaj palpabil.
De aceea toţi cei care s-au întors de dincolo, ori printr-o experienţă în apropierea morţii, ori prin moarte clinică sau pur şi simplu printr-o regresie dirijată, au venit mult mai montaţi şi mult mai conştienţi decât erau până în acea clipă. Şi asta s-a întâmplat cu absolut toţi, până la unul. Toţi s-au întors cu conştiinţa că după acest dar care li s-a făcut, au acum o răspundere mai mare şi mult mai multe lucruri de făcut aici, printre oameni. Toţi îşi dau seama că raportat la veşnicie viaţa de aici, ţine cât o clipă. Dar această clipă poate fi trăită prin împlinire sau prin risipire.
Aşadar vino acum, vino către lumină!
Cine are ochi de văzut să vadă, cine are urechi de auzit să audă, iar cine arde pe dinăuntru, atunci să citească!