Filmul vietii noastre

Pentru o clipă, să ne închipuim că nu ştim absolut nimic despre spiritualitate. Să ne imaginăm însă că ştim un singur lucru cert: că nu ştim nimic! Nu ştim nici cine suntem, nici pentru ce am venit în această întrupare, nici care e menirea noastră pe acest pământ. Uneori cunoaşterea se poate transforma într-o nebuloasă care se întăreşte tot mai mult pe măsură ce omul caută şi tot caută, dar nu găsește nimic care să-i întregească ființa. Setea omului către cunoaştere e cu două tăişuri atunci când această sete nu-l duce către ceva concret sau şi mai mult decât atât, nu-i dă destulă susţinere pentru a se putea sprijini pe ea oricând. Astfel încât, dacă această cunoaştere mai mult te încurcă decât te ajută, uită de ea măcar pentru un moment.
Iar dacă ai reuşit să înlături această rezistenţă care mai mult te bloca decât te elibera, oferă-ţi o pauză de la tot şi toate, şi intră în postura de observator. Nu judeca ceea ce vezi, nu critica ceea ce observi la tine şi la ceilalţi din jur. Nu intra în emoţii distructive şi nici nu-ţi crea scenarii imaginate în mintea ta. Fă ceea ce ai de făcut în continuare, dar fă-o de data asta ca un martor detașat al propriei tale vieţi.
Pentru că în ciuda a ceea ce crezi sau nu, acest martor există cu adevărat şi este unul real. E ca şi cum tu joci într-un film regizat de tine însuţi şi în al cărui rol principal eşti tot tu. Regia şi scenariul se schimbă mereu în funcţie de alegerile tale. Dar indiferent de alegerile făcute, pelicula filmului se învârte permanent, iar tu practic nu poţi opri nici măcar o secundă această înregistrare. Oriunde ai fi, şi în stare de veghe şi în stare de somn, acest martor îţi înregistrează fiecare faptă, fiecare vorbă, fiecare gând, fiecare trăire şi fiecare şoaptă. La unii această peliculă durează mai mult, la alţii mai puţin, iar la unii nici nu apucă bine să se deruleze că imediat filmul vieţii lor se şi încheie.
Ce rost ar avea această înregistrare şi de ce oare acest martor e permanent lângă noi observându-ne iarăşi şi iarăşi? Pentru că după ce această peliculă se va încheia în momentul plecării noastre de aici, ea se va derula iarăşi de la capăt, dar cu noi înşine în postura de spectatori de această dată. Nimic nu va scăpa ne-vizualizat şi ne-retrăit din tot ce am experimentat de-a lungul vieţii noastre. Din tot ce am făcut, vorbit şi simţit, vom retrăi iarăşi. Din tot ce am oferit celorlalţi, bucurii sau suferinţe, vom retrăi pe „pielea” sufletului nostru, dar de această dată mult mai intens decât cum a fost odinioară printre oameni, pentru că conştiinţa noastră de această dată nu va mai fi blocată şi sufocată de egocentrismul uman.
Multora poate nu le convine această idee, mai ales când trecutul lor nu e tocmai unul de care să fie prea încântaţi. Însă dacă nu ar fi aşa, ce rost ar avea această viaţă, care ar fi scopul acestei întrupări? Dacă după un număr de ani petrecuţi aici, nu ne-am revedea pe noi înşine şi ce a decurs din propriile noastre alegeri, atunci pentru ce toată această zbatere inutilă?
Alţii nu vor să accepte această idee pentru că nu se simt încă responsabili pentru alegerile şi viaţa lor. Îşi imaginează că după această oarecum falsă plecare de aici, va veni vreun mântuitor sau nişte sfinţi răposaţi la care s-au tot rugat o viaţă, şi vor veni aceste „fantome” şi-i vor lua în braţe şi le vor curăţi sufletele de toate rănile pe care şi le-au produs lor sau altora, cât ai bate din palme. Şi astfel se vor mântui şi astfel îşi vor găsi locaş întru veşnicie. Și toată lumea va fi fericită foarte.
Dar oare cine şi cum mă va mântui de propria prostie? Oare cine şi cum mă va face deodată conştient de mine, când eu toată viaţa am făcut abstracţie permanent de glasul conştiinţei? Oare cine şi cum mă va mântui de propria frică care a existat doar în capul meu? Oare cine şi cum mă va mântui de răutatea pe care-am împrăştiat-o în jur? Dacă s-ar întâmpla aşa, care ar mai fi logica acestor ani petrecuţi aici?
De aceea, pentru că altfel nu ar exista nici o logică, ADN-ul nostru înregistrează totul de la cap la coadă, fără nici un rabat. Acest martor nu e interesat că tu nu ai prea avut discernământ, căci şi discernământul se învață și se cultivă. Nu e interesat nici că ai aşteptat mereu să decidă alţii pentru tine când era doar menirea ta să o faci. Nu e interesat nici că ai ales să fi doar o frunză-n vînt şi că ai acceptat ca familia, societatea sau religia să îţi spele creierul şi să îţi introducă doar frica în el. Nu e interesat nici că inima ta a fost una prea slabă şi că nu te-ai putut opune manipulării şi ducerii de nas. Nu e interesat de toate astea, de mediul şi de circumstanţele în care ai trăit, pentru că ai avut la îndemână întregul colac de salvare, exact acolo unde ai ales să vii, înconjurat de acei oameni şi exact în acel mediu unde ai trăit.
Filmul vieţii noastre curge în continuare chiar şi acum, când eu scriu şi tu citeşti. Dar asta nu ca să fim judecaţi de vreo entitate abstractă care vrea neapărat să ne găsească vinovaţi, ci doar pentru ca noi ca suflet, să avem un reper şi un instrument de ghidare la care să ne raportăm atunci când vom asista dincolo ca spectatori în faţa alegerilor făcute aici. Doar aşa vom realiza atunci ce ne-a sporit ca suflet sau ce ne-a împedicat să depăşim anumite bariere care s-au interpus în realitatea noastră tocmai pentru a fi depăşite.
Oricât ar fi trecutul nostru de tenebros sau de traumatizant, el se poate oricând rescrie chiar în această viaţă. A ne ierta pe noi înşine, ţine doar de noi. A îi ierta şi pe cei care poate ne-au abuzat fizic sau psihic, sau pe care noi înşine i-am abuzat, ţine tot de noi. Nu ar putea veni nimeni din afară ca să ne acorde aceste iertări cu sila, căci în faţa liberului nostru arbitru, absolut nimeni nu se poate interpune.
E adevărat, lecţiile sunt multiple şi ele se vor învăţate. Dacă nu aici şi acum, poate altădată. Dacă nu în această viaţă, atunci cine ştie când. De câte întrupări am mai avea nevoie, pentru a învăţa lecţia compasiunii, a iertării, a non-judecativităţii, a acceptării diferenţelor dintre noi? De câte întrupări, pentru a trăi măcar o singură dată fără mască? De câte întrupări, pentru a ne da unuia altuia voie să fim?
Oare de câte întrupări am mai avea nevoie, pentru a învăţa să iubim şi să ne iubim?