Privind prin ochi de copil

Ochii de copil nu ştiu să mintă, nu ştiu să disimuleze, nu ştiu să se ascundă, nu ştiu să se plece, nu ştiu să privească trufaş, nu ştiu să domine, nu au habar de ceea ce înseamnă viaţa ca surogat. Pentru că ei nu au învăţat încă falsitatea, nu au învăţat duplicitatea, nu au învăţat frica, nu au învăţat răutatea, nu au învăţat plagiatul, nu au învăţat competiţia, nu au învăţat invidia, nu au învăţat nici chinuitorul efort al adulţilor de a încerca în fiecare zi să pară mai mult decât sunt. Ei nu le ştiu încă, pentru că toate acestea se învaţă la şcoala uniformizării tuturor sufletelor pe care o oferă societatea.
Oare cum ar fi ca noi cei maturi, cei a-toate-cunoscători, cei deştepţi foarte, cei ultra-mega spirituali, cei care vedem doar paie în ochii celorlalţi dar niciodată nu vrem să ne confruntăm cu bârna din ochii noştri, cei care adeseori strecurăm cu îndemânare ţânţarul diplomației şi înghiţim pe nerăsuflate cămila ipocriziei, cum ar fi ca noi cei veşnic stresaţi, nemulţumiţi, obosiţi, îngrijoraţi, plângăcioşi, permanent aflaţi în fuga după himere, cum ar fi să ne mai şi oprim pentru o clipă măcar?
Cum ar fi să luăm o mică pauză de la lucrurile „profunde şi serioase” şi să ne aducem aminte de cum priveam noi viaţa înainte de a apuca societatea să ne uniformizeze? Cum ar fi să ne reîntoarcem la originea firescului nostru, cum ar fi să ne re-conectăm la inocenţa copilului din noi, devenit orfan între timp?
Am acumulat între timp multe informaţii, e adevărat. Am depus mult efort în a creşte cu mintea şi a descreşte cu inima. Toate sunt bune, dar ce folos dacă ele nu aduc bucurie? Iar dacă aduc o stare de bine doar pe moment, aceea nu e bucurie autentică, e doar o amăgire care vine şi pleacă. Apoi starea de aşa-zis bine se duce, însă odată devenit dependent de această vibraţie care de fapt nu îţi aparţine, vrei iarăşi să pui „mâna” pe ea, iarăşi cauţi vreun „maestru” sau vreun terapeut impostor care să te scurgă de bani, iarăşi pici uşor în depresie, iarăşi apare nesfârşitul gol interior. Pentru că îţi doreşti ceea ce nu îţi aparţine, o stare euforică care nu face parte din vibraţia ta.
Şi asta se întâmplă pentru că nu ne mai recunoaştem în joacă, în inocenţă, în detaşarea copilăriei. Ne recunoaştem doar în stres, în muncă dusă până la epuizare, în verbul „trebuie”, în datorii sau facturi neplătite, în eternele văicăreli şi lamentaţii, în faptul că merităm mult mai mult decât avem dar nu suntem dispuşi să mişcăm un deget în favoarea noastră, ştim că suntem magnifici dar asta doar teoretic căci în realitate acordăm mult credit suferinţei, ne recunoaştem de fapt în eterna „drama-queen”, adică în ceea ce nu suntem noi cu adevărat.
Când un copil face ochi dimineaţa, el nu e deloc îngrijorat şi nici nu intră pe fluxul iluzoric al dramei, flux pe care noi oamenii intrăm adeseori cu toată puterea. Ni se pare că cu cât suferim mai mult şi cu cât e mai dramatică viaţa noastră, cu atât vom părea mai interesanţi în ochii celorlalţi. De ce oare ne place să cochetăm cu acest masochism intelectual, greu de priceput. Omul înnegurat şi încrâncenat îşi trăieşte propria dramă, iar copilul când apare senin şi luminos, nu poate decât să râdă în hohote când vede astfel de personaje melo-dramatice care îşi iau rolul atât de în serios. Copilul vine, te priveşte direct în ochi, dar nu înţelege absenţa şi suferinţa ta. Gândurile tale sunt undeva departe, dar numai în prezent nu. Iar copilul nu ştie ce înseamnă ieri, nu ştie ce înseamnă mâine. El e mereu în „aici şi acum”, pe când cel matur pică frecvent în starea nostalgică de „era odată ca niciodată...”
Mai apropiaţi-vă unii de alţii şi afectiv, nu doar raţional, oameni buni. Mai eliberaţi gândurile negative să iasă din matca lor şi să se ducă înapoi de unde au venit, adică în neant. Ieşiţi din labirintul mental pentru a intra iarăşi în firesc, în bucurie, în curiozitatea copilului din voi care vrea să se minuneze de viaţă, nu să sufere pentru tot felul de necazuri închipuite.
Mulţi cred că au nevoie de un mediu prielnic pentru a se bucura de viaţă, oricare, numai cel în care se află momentan nu. Iar dacă apar şi nişte greutăţi în peisaj, imediat dau fuga şi-şi îmbracă costumul de personaj melo-dramatic. Imediat apar oftaturile, vaietele şi lacrimile. De ce oare oamenii nu pot accepta faptul că acel mediu e tocmai cel mai prielnic şi cel mai benefic pentru momentul în care tocmai se află? Poate mâine vei ateriza în alt mediu, însă oriunde te-ai afla, nu uita de copilul din tine care oriunde s-ar afla nu îşi face griji şi nici nu-i pasă ce crede lumea despre el.
Copilul se bucură mereu de tot şi toate. Nu vrea să-i scape nimic şi parcă nu oboseşte niciodată. Pentru că face mereu ce-i place şi este deschis mereu la nou.
E permanent entuziasmat de tot ce apare, mai întâi experimentează şi de-abia apoi îşi dă cu părerea. Dacă întâlneşte flori, el se va opri şi le va culege aşa cum poate, va veni în faţa mamei şi i le va înmâna surprinzând-o încă odată cu iubirea din el. Dacă va observa tot felul de insecte prin iarbă, se va opri şi le va studia amănunţit nu cumva să-i scape ceva. Dacă va întâlni oameni necunoscuţi îi va privi cu atenţie în ochi pentru a le surprinde lumina din suflet. De cei care transmit negativitate se va îndepărta pentru că lumina nu se poate amesteca cu întunericul. Pe cei dragi îi va îmbrăţişa cu putere oferindu-le toată dragostea lor. Pe cei trişti îi va săruta până când aceştia îşi vor înghiţi toate lacrimile. Pe părinţii prea îngrijoraţi îi va face să uite măcar pe moment de grijile lor. Celor singuri le va aduce mult entuziasm umplând spaţiul cu prezenţa lor. Celor împovăraţi de vârstă le va reaminti spontaneitatea şi prospeţimea. Celor bolnavi le va aduce surâsul de care aveau atâta nevoie pentru a uita de boala lor.
Iar celor care între timp s-au răcit şi au uitat cine sunt, copilul le va aduce acestora nădejdea, iar odată cu ea tăria sufletească, iar odată cu ea împăcarea, iar odată cu ea recunoştinţa, iar odată cu ea bucuria, iar împreună cu toate acestea la un loc, le va oferi în dar iubirea...