Cum ar fi dacă te-ai îndrăgosti de tine însuţi?

Atunci când te vei îndrăgosti de tine însuți viața ta se va transforma ca într-un mărgăritar de care vei avea grijă și pe care-l vei șlefui mereu fără să obosești vreodată. Atunci de-abia, îți vei acorda mai multă atenție și te vei aprecia la adevărata ta valoare. Atunci nu vei mai concura în veșnice dispute orgolioase cu unul sau cu altul. Pentru că atunci, te vei regăsi pe tine însuți, trezindu-te la viață ca dintr-un somn adânc.
Competiţia la care participi zi de zi este însăşi viaţa ta. De dimineaţă, te afli permanent la linia de start. După câteva ore, s-ar putea să te afli tot acolo. După amiaza, încă te mai gândeşti dacă să iei startul sau nu. Iar seara vine, ziua a trecut pe lângă tine, dar tu ai ratat startul pentru că de această dată ţi-a fost prea frică să intri în competiţie. Ai preferat să nu iei startul amănând pe mâine ceea ce doar azi poţi face. Pentru că fiecare zi e unică, la fel cum şi trăirea ta zilnic e unică.
Când eziţi să iei startul rămâi în defensivă, rămâi doar cu veşnica întrebare „ce ar fi fost dacă?” Ce ar fi fost dacă în ziua care tocmai s-a scurs, m-aş fi ocupat mai mult de mine, de lucrurile care odinioară îmi plăceau dar pe care între timp le-am uitat? Şi le-am uitat pentru că aşa cum „ochii care nu se văd se uită”, aşa şi pasiunile noastre se dizolvă în timp dacă ele nu sunt întreţinute. Ce ar fi fost dacă nu aş mai judeca pe absolut nimeni măcar pentru o singură zi? Ce ar fi fost dacă nu m-aş mai îngrijora pentru „grija zilei de mâine”, alegând să trăiesc doar în bucuria zilei de azi? Ce ar fi fost dacă nu mi-aş mai reprima originalitatea şi felul meu unic de a fi? Cum ar fi fost dacă aş începe să mă disciplinez şi să nu mai pierd timpul aiurea? Cum ar fi dacă nu m-aş mai considera aşa superior şi aş accepta că pot învăţa câte ceva de la absolut oricine? Cum ar fi fost dacă astăzi aş fi experimentat măcar un singur lucru nou, cât de mic, pe care nu l-am mai experimentat niciodată? Cum ar fi fost dacă n-aş mai intra în contre cu absolut nimeni, pe motiv că doar eu am dreptate? Cum ar fi dacă aş recunoaşte un mare adevăr, acela că de fapt nu ştiu nimic? Cum ar trece ziua în care să le dau dreptate tuturor fără să mai intru în nici un fel de polemică distructivă? Cum ar fi dacă nu mi-ar păsa deloc ce spune religia mea şi să rămân măcar o singură zi în libertatea stării de „eu sunt”? Ce aş simţi oare dacă aş zâmbi tot timpul chiar şi fără motiv? De ce mi-ar trebui oare un motiv anume ca să zâmbesc? De ce aş avea nevoie de nenumărate motive exterioare ca să mă simt bine în interior? Case, maşini, haine, obiecte, bani, etichete sociale, ce semnifică de fapt toate acestea pentru mine? Cu ce mă identific eu la urma urmei? Ce încerc să par prin mult efort şi totuşi nu reuşesc? De câţi duhovnici, învăţători, cărţi, cursuri, maeştri, mai am nevoie ca să înţeleg cine sunt? De ce mă îndoiesc când îndoiala nu există în realitate ci doar în mintea mea? De ce dau curs unor minţi „luminate” şi nu îmi dau credit doar mie însumi? Ce rezistenţă am în mine, de nu pot lăsa definitiv în poala sinelui meu?
Ca să te iubeşti pe tine însuţi, ai nevoie de foarte puţin. Doar să fi mereu de partea ta. Dar nu într-un mod egoist. Pentru că a fi de partea mea, nu înseamnă să mă pun pe mine pe soclu în defavoarea altora. Nu înseamnă să îmi fac loc dând din coate şi călcând cu nonşalanţă peste sufletele celorlalţi. Nu înseamnă să îmi poleiesc imaginea amăgindu-i pe ceilalţi cu măştile mele schimbătoare. Nu înseamnă să nu am compasiune faţă de cei care au nevoie de ea. Nu înseamnă să caut paiul din ochii celui de lângă mine, când bârna din ochii mei încă nici măcar n-am reuşit s-o dibui. Nu înseamnă să mă apuc să îi învăţ pe ceilalţi despre ceea ce nici eu nu prea am habar. Nu înseamnă să fac din minciună adevăr şi invers. Nu înseamnă să îi contrazic pe cei care au o altă credinţă diferită de a mea. Nu înseamnă să impun, să domin şi să stăpânesc sufletele celor mai săraci cu duhul care poate nu ştiu prea bine pe ce lume sunt. Oare eu ştiu pe ce lume sunt?
Cel îndrăgostit se va purta mereu cu mănuşi şi va avea mare grijă să nu rănească persoana cu pricina. Îi va face cadouri, o va surprinde zi şi noapte cu şoaptele sale. O va încuraja ori de câte ori va avea nevoie. Îi va face chiar promisiuni pe toată viaţa, deşi ştie în sinea lui că nici măcar până mâine nu va fi în stare să le ţină. Va aştepta toată ziua să o revadă pe prinţesa sa, iar ea îl va aştept mereu ca pe un prinţ. Pe scurt, va fi zi şi noapte în al nouălea cer sau chiar în al zecelea. Însă oamenii sunt schimbători, aşa că nimic nu e bătut în cuie pentru toată viaţa.
În schimb, ceea ce e într-adevăr pe toată viaţa, e parteneriatul cu tine însuţi. De tine, orice ai face, nu te poţi despărţi, nu poţi divorţa, nu există vreo instituție care să facă disocierea între sinele tău inferior și cel superior. Aşa că nu ai decât o singură alternativă. Aproprie-te de tine, aşa cum te-ai apropia de persoana pe care o iubeşti. Dacă pe ea nu o poţi răni, oare te-ar răbda sufletul să te răneşti pe tine? Dacă celei de lângă tine îi spui poveşti, îi faci cadouri şi o surprinzi într-un mod plăcut, pentru tine ai putea face toate acestea? Te-ai putea surprinde mereu într-un mod plăcut?
Cum ar fi dacă măcar pentru o zi te-ai îndrăgosti de tine însuţi?