Impaca-te cu parasii tai

Pentru anumite perioade din viața noastră poate am cochetat cu un stil de viață nu tocmai sănătos. Pentru o vreme poate am avut anumite obiceiuri după care unele persone au avut mai mult sau mai puțin de suferit. Pentru un timp poate ne-am cam bătut joc de trupul nostru, poate prea multă mâncare, băutură, sex, droguri sau chiar mai mult de atât. Pentru câțiva ani poate am avut anumite afinități cu diferite persoane mai mult sau mai putin dubioase. Poate că cu mulți ani în urmă ne-am abuzat pe noi înșine în diferite forme sau poate că am abuzat psihic sau fizic de cineva. Pentru mulți ani poate nu ne-am dat seama prea bine ce să facem, cum să trăim cu noi si cu ceilalți. Sau poate am rănit persoane de care ne-am despărțit, dar cu care am trăit un timp, iar despărțirea nu a fost tocmai una amiabilă. Fiecare dintre noi, are un trecut care îl urmărește, adică unii poartă o povară spirituală mai grea, alții una mai ușoară. Alții au greșit mult, alții mai puțin. Unii au fost mai atenți cu alegerile lor, însă alții au ales la nervi, impulsiv. Și unii și alții au experimentat și s-au experimentat. Adică au crescut și au învățat.
Se vorbește mult de puterea prezentului, cum că mintea noastră e bine să fie ancorată cât mai mult în prezent. Ideal ar fi să fie așa, dar noi suntem oameni, nu roboți. Se presupune că mai și simțim câte ceva, că mai avem și amintiri, că suntem mai mult sau mai puțin predispuși la anumite stări lăuntrice. De exemplu, eu fiind înclinat mai mult spre partea contemplativă a vieții, am avut mult de furcă cu nostalgia, o trăire și un sentiment care în aparență pare ceva, dar în realitate e extrem de nociv și negativ. Pentru mine, nostalgia e cea mai dăunătoare trăire care vine imediat după frică. De cele rele ne ferim cumva, știm dinainte că acele senzații sunt negative. Dar sunt și unele care par cumva bune, lumea a făcut de-a lungul timpului o adevărată artă din ele. Au luat frica și au început să o propage într-un mod subversiv prin clișeul „frica de dumnezeu e începutul înțelepciunii”. Au luat nostalgia și au făcut artă din ea, dar o artă care nu te sporește ci te sugrumă și te scurge energetic.
Cine sunt pârâșii mei? Situații sau oameni, întâmplări sau evenimente mai demult trăite. Pârâșii sunt cei din trecutul meu, care nu mă lasă în pace. Care imi strigă în conștiință că nu m-am despărțit de ei, ci doar mi se pare. Că nu mi-am încheiat conturile într-un mod împăciuitor, ci am fugit, iar după ce am scăpat, am început să-i judec. Îmi spun că n-am procedat corect în anumite situații, că am jignit și traumatizat unele suflete prin purtarea mea, prin vorbele sau gesturile mele disprețuitoare. Când ajungi să îți amintești foarte des de aceste legături trecute, normal că nu mai poți fi cu mintea în prezent. Poți să citești toate cărțile care vorbesc de puterea prezentului, doar te vei simți bine pe moment, după care odată cartea închisă, vechile tipare revin și mintea se duce imediat iarăși în trecut. Te amăgești că ești ok, dar de fiecare dată când revine vechea situație, omul care te-a afectat sau pe care tu însuți l-ai traumatizat, imediat te scurgi de energie, îți pare rău sau pici in nostalgie. Iar de asta, nu poți scăpa păcălindu-te că nu-i vei mai da atenție, că nu te vei mai gândi la omul sau situația cu pricina. N-ai cum scăpa pentru că sămânța acelui program subversiv te lucrează din umbră, adică din subconștient.
Împacă-te cu pârâșii tăi, împacă-te cu trecutul tău. Putem pretinde că acest trecut nu există? Doar dacă între timp am devenit schizofrenici, și atunci începem să denaturăm realitatea și amestecăm adevărul cu minciuna.
De ce să porți poverile traumelor trecute pe umerii tăi? Gasește o soluție cât mai directă, ca și cum ai fi față-n față cu acel om, cu acea persoană. Gasește o modalitate de a îți reface și de a-ți lumina partea întunecată a sufletului tău. Retrăiește acel episod dar de data asta rescrie-l altfel. Dacă nu poți discuta în mod real cu acea persoană de care te leagă un trecut tenebros, folosește-te de imaginația ta și imaginează-ți o discuție cu acea persoană la a cărei final, vă dați mâna, vă îmbrățișați, vă sărutați, vă împăcați. Imaginează-ți și mediul respectiv, ori o plimbare în natură, ori o discuție pe o bancă, ori stând efectiv în jurul unui foc de tabără. La sfârșit, îți vei lua rămas bun de la acea persoană cu pace în suflet, tu nu o vei mai judeca, ea nu te va mai judeca.
Pentru o vreme, cam acum vreo 20 de ani, muzica rock îmi acaparase toată viața, era un fel de subjugare pe care mi-o hrăneam non-stop. Iar stilurile pe care le ascultam atunci nu erau dintre cele mai blânde, ci la polul opus, adică era multă răzvrătire și rebeliune în peisaj. Când m-am lăsat apoi sedus de ordodoxie, m-am judecat foarte aspru pentru acea perioadă, dar deși mă judecam, nu reușeam să depășesc acest moment, ci doar constatam că 1+1=2, nimic mai mult. Imediat ce apărea o amintire față de ei, apărea inevitabil judecata și critica. A trebuit să reintru cumva în acea atmosferă și s-o rescriu altfel, să mă împac cu acea muzică și cu cei care o creau. A fost necesar să învăț măcar să accept și să le dau voie să fie dacă nu puteam să ajung să-i iubesc. Religia mea îi judeca, eu vroiam însă să-i iubesc exact așa cum erau, necondiționat.
M-am dat pe mine ca exemplu, pentru că a vorbi din cărți și a da soluții abstracte și impersonale e foarte ușor, toți suntem ași în a abstractiza viața și a arunca cu clișee învățate și citite nu știu pe unde. Însa ele dacă nu au fost trăite, nu au putere și sunt mai ușoare decât un fulg punându-le în balanța vieții. Nimeni nu poate da sfaturi altuia, nimeni nu poate generaliza, totul e diferit în gândire și simțire la fiecare dintre noi. Nimeni nu poate trăi viața altuia, nimeni nu poate respira aerul altcuiva.
Iar dacă pârâșii tăi din trecut, încă te urmăresc, încă te amenință, oprește-te și stai de vorbă cu ei, cât încă mai ești pe cale, adică cât încă te mai afli ca om printre oameni. Învață să iubești chiar și acolo unde ți se pare imposibil.