Meditația și atacul de panică

Atacul de panică e ca un hoț. Şi ce vrea el anume să îţi fure? Identitatea. Se infiltrează și te înghite. Îți găsește o mică slăbiciune, o mică vulnerabilitate, o mărește și o tot mărește până te înghite de viu. Iar când ajunge să te înghită, înseamnă că, între timp, a căpătat drepturi totale asupra ființei tale. Există o sursă în spatele acestei stări. Frica de ceva anume. Acea frică nu pică din senin. E ceva ce se insinuează în tine într-un moment al vieții tale și apoi te bușește și te domină când se ivește un nou moment prielnic. Chiar dacă e preluată ca moștenire genetică, nu contează. Nu fi prostuţ. Nu lucra cu trecutul, lucrează doar cu prezentul. Lasă morţii să-şi îngroape pe morţii lor şi tu vezi-ţi de viaţa ta. Iar viaţa ta nu poate fi trăită în depresie, nefericire şi atacuri de panică. Dacă o tot trăieşti aşa, aduci o ofensă universului care e viu, puternic, autentic şi veşnic în schimbare. Şi tu eşti la fel. Faci parte din acest univers ca fiinţă integrată. De ce oare vrei să te separi, de ce vrei să te lupţi, de ce vrei să suferi? 

Aşadar, dacă tot ai mers pe la tot felul de vindecători, psihiatri şi doctori, dacă tot ai înghiţit pastile cu tonele, dar nu ţi-a folosit la absolut nimic, începe acum. Fii de partea ta. Începe să fii deştept şi lasă prostiile. Măcar pe moment. Pe urmă poţi să revii din nou la ele. Le vei găsi tot acolo. Ele au răbdare să le atingi iarăşi. Dar tu nu mai ai răbdare cu tine şi cu viaţa ta care trece pe lângă tine ca într-un non sens al zădărniciei. 

Atacul tău de panică urăşte meditaţia. Urăşte liniştea. Urăşte pacea minţii. Urăşte detaşarea. El vrea disperare. Vrea tulburare. Vrea îngrijorare. El nu te ucide, că nu are interes decât să se hrănească cu frica şi disperarea ta. Cu cât te vei lupta mai mult contra lui, cu atât el va deveni şi mai dominant. Asta şi vrea de la tine. Atenţia ta şi identificarea cu el. 

Dă-ţi voie să meditezi când simţi că se apropie. Chiar dacă simţi cum îţi tremură toată fiinţa şi cum îţi fuge pământul de sub picioare. Ceva se apropie şi tu ştii cine este. Un hoţ emoţional, un infiltrator. Dă-i voie să vină direct, tranşant, fără ocolişuri. Nu te mai lupta contra că nu are rost. Nu te mai lupta deloc. Lasă emoţia să se înfiripe şi să crească. Emoţia aceasta e legată de un gând către o frică anume. Poate e frica de boală, de singurătate, de sărăcie, de abandon, de eşec, de vinovăţie. Nu contează ce, contează că acel ceva se infiltrează în tine şi te subjugă. Dacă poţi identifica emoţia de unde vine şi care ar fi cauza ce o generează, cu atât mai bine. Dacă îţi dai voie să afli, vei afla. Tu singur. Nu trebuie să o întrebi pe mama ce a simţit ea în cele 9 luni cât te-a purtat pe tine în pântec. Ea poate că nu-şi mai aminteşte mare lucru şi poate că oricum nu ţi-ar putea recunoaşte în faţă că nu te-a dorit. Aşa că orice răspuns ai primi de la ea, nu e neapărat şi relevant. S-a întâmplat odată ca niciodată într-un trecut mort şi îngropat. Tu fii deştept. Emoţia şi starea ta de rău doar tu o simţi. Nu ea. Aşadar, lucrează cu prezentul, nu cu trecutul.

Priveşte acest hoţ cum se apropie. Nu te îndepărta, nu te retrage. Stai calm, demn, integru, puternic. Respiră uşor şi profund. Ştiu că e greu. Dar nu e şi imposibil. Normal că dacă ai respirat o viaţă întreagă pe repede înainte, sacadat, din disperare şi frică, doar nu vrei acuma într-o clipă să îţi reglezi respiraţia şi tu să devii spontan zen-ul întruchipat. Până acum ai avut doar o abordare reactivă împotriva atacului tău de panică. Tu reacţionai, el te învăluia şi mai mult. L-ai hrănit şi nu prea ţi-ai dat seama. Nu a fost prea frumos din partea ta. 

Simte această emoţie în toată slendoarea ei. Fă pace cu ea. Împrieteneşte-te cu ea. Invit-o la masă. Stai de vorbă cu ea. Trateaz-o ca pe o persoană, ca pe un amic. Nu îl mai declara duşmanul tău, nu mai scoate sabia în zadar împotriva lui. Cu cât te încrâncenezi, cu atât îşi va râde şi mai mult în barbă de tine. Pentru că el este un personaj cameleonic, pervers şi viclean. Te învăluie spontan uneori, te ia mai de departe alteori. Şi îşi bate joc în fel şi chip. Iar tu iarăşi şi iarăşi cazi subit în sevraj. Iar când pici în sevraj, fugi repede la oliţa milei. Te aşezi pe ea şi iarăşi spui "nu mai pot, nu mai pot". Şi iar vor veni câţiva să îţi plângă de milă. Aceaşi prostie dusă la nesfârşit. Nimic constructiv nu e acolo. Doar fuga după mila celorlalţi. Şi implicit micşorarea fiinţei tale.

Aşadar, rămâi în tine când îi simţi umbra cum te întunecă. E ok. Nu e nimic deosebit. Nu e nimic special în toată tevatura atacului de panică. Toţi simt frica, dar nu toţi se şi identifică cu ea. Aşa că nu eşti special cu absolut nimic dacă ai astfel de stări. Le-au mai avut şi alţii înaintea ta. De ce ai fi tu mai cu moţ afişat în panoul de onoare al celor ce se identifică cu suferinţa? Chestia asta e veche, foarte veche. Nimic nemaipomenit. 

Rămâi cu tine, rămâi la tine, rămâi în tine. Şi ce dacă se apropie, şi ce dacă creşte acea emoţie în tine? Las-o să crească. Doar nu te identifica cu ea. Respiraţia profundă şi conştientizarea taie identificarea. Tu doar observi acum din afara ta cum stau lucrurile şi cum se mişcă acea emoţie cameleonică în tine. Eşti un spectator la neputinţa ei de a se agăţa de vulnerabilitatea ta. Acea emoţie e ca un şarpe. Tu l-ai hrănit la sân, inconştient fiind. Şi a căpătat credibilitate în ochii tăi. A devenit credinţa ta. Credinţa în atacul de panică. Dar dacă tot e o credinţă, nu te panica şi mai mult. Credinţa e ceva temporar. Există doar dacă ea are atenţia ta asupra ei. Altfel, ea moare şi se dizolvă prin mutarea atenţei, pur şi simplu. 

Pune hoţul la masă şi vorbeşte cu el. Oare ce vrea el de la tine de tot vine mai mereu? Cu siguranţă ceva îl hrăneşte. Frica ta. Dar când apare ca o boare, tu fii un martor activ, nu unul pasiv. Că dacă eşti doar pasiv, rişti să te identifici iar cu suferinţa şi iar pici subit în sevraj. Nu ai obosit să tot faci pe victima? Nu te-ai plictisit să priveşti viaţa din acelaşi unghi reactiv şi falimentar?  
   
Desigur că poţi fi şi activ în contemplarea acestei stări distructive. Dacă doar o priveşti cum apare şi se infiltrează, e totuşi un pas înainte. Pune-ţi întrebări, dă-ţi voie să vezi toată prostia fără identificarea cu ea. Ai timp oricum să te identifici mai încolo. Dar deocamdată rămâi centrat. Rămâi observator la tot ceea ce se mişcă în interior. Şi vei vedea că pe parcurs nu va mai avea farmec să tot faci asta. Devine pierdere de timp să tot observi într-un mod pasiv totul. Devii activ. Apare o altă abordare. Începi cu trupul. Vrei, nu vrei, trupul are nevoie de mişcare şi mişcarea lui te încarcă şi îţi sporeşte energia. Dacă poţi face un sport, fă-l dacă simţi nevoia. Dacă nu, măcar o simplă plimbare şi tot te încarcă. Apoi lucrează cu mintea ta. Lasă creatorul din tine să se dezvăluie, să materializeze câte ceva. Apoi dă-i şi sufletului drepturile lui la frumos. Citeşte, ascultă muzică, cântă, dansează, trăieşte viaţa aşa cum o simţi tu, nu lăsa să te trăiască ea pe tine cum vrea ea.

Şi uite aşa atacurile tale de panică, se vor transforma. Şi acea energie distructivă, se transformă într-una constructivă care-ţi sporeşte fiinţa. Devii un alchimist. Iar atacul de panică se va transforma într-un altfel de atac. Atacul de bucurie!