Între lanțurile căsniciei și neantul poliamoros

Spiritualitatea adevărată nu se trăiește pe nourași diafani între entități abstracte. Ea se trăiește doar aici printre oameni, printre ființe vii. Ea e între mine și tine. Unu la unu. Față către față și ochi în ochi. Adevărata ei valoare se dezvăluie în concret, printre nevoile zilnice, printre boli, singurătăți, relații, apropieri și despărțiri.

Când mulți ating spiritualitatea ceva se deschide în interiorul lor și încep să vadă lumea cu alți ochi. Cei căsătoriți, unii dintre ei doar, se simt dintr-odată manipulați, încorsetați, înlănțuiți, înregimentați într-o formă de viață care cumva simt că le fură libertatea. Și încep să le zburde mintea către un alt partener, către o altă parteneră, mai altceva decât cea de acasă. Mereu noutatea atrage mai mult decât blazarea unei relații care se târâie de ani de zile și care de-abia mai suflă. Și atunci apare un om nou care îți dă alte trăiri mai colorate, mai diverse, se revigorează ceva în tine, te îndrăgostești și iar simți că trăiești. Cel de acasă, cel trecut în acte oficiale, cade inevitabil pe locul doi. Iar tu începi dezbinarea lăuntrică, devii nervos, nu mai ai răbdare cu partenerul sau partenera de acasă, cauți tertipuri de evadare, începi să minți, să fii duplicitar. Acum familia, începe să se dezbine, nu mai e cuplu întreg, fiecare în lumea lui cu pizda mă-sii. Când se ajunge aici, cuplul nu mai acționează din întreg, ci fragmentat. Iar când relația se fragmentează, familia devine slabă, tot mai slabă, până la dizolvare.

Când faci ochi spirituali e foarte ușor să condamni căsătoria ca fiind doar lanțuri. E și la modă. E un trend. Așa că să fim în pas cu moda și să condamnăm ceea ce noi nu am putut susține. Iar dacă noi nu am putut susține o căsnicie, ea inevitabil e rea ca formă de trai. Pe de altă parte e de înțeles. Nici nu poți rămâne într-un mediu toxic, cu o persoană toxică lângă tine care îți fură energia și care îți induce frică. Când începi să simți asta lângă partenerul tău, adică că îți fură energie și ți-e frică de el, ieși de acolo ca dintr-un mormânt. Ai o viață de trăit, frumoasă, luminoasă și creativă, nu o povară grea, o cruce jalnică sau o karmă de suportat! Astea din urmă sunt doar justificările tale amăgitoare de a nu face nimic. 

Căsătoria înseamnă lanțuri doar pentru cei care se simt în lanțuri. Și atunci normal că e un teatru grotesc de fațadă, cu dușmanul în pat și cu măștile cameleonice în societate. Normal că e o minciună pentru acest fel de oameni. Pentru alții însă, căsătoria nu e minciună, familia nu e fake, relația nu e teatru. Când sunt doi care trag la aceeași căruță se înfiripă ceva, se construiește ceva, se înaintează către ceva. Pentru că cei doi formează un întreg, o unitate. Și sunt puternici și familia lor e puternică. Ăsta e și rostul familiei. Să construim ceva împreună și să ne susținem reciproc în ceea ce construim împreună. Rostul familei nu e să stai bot în bot 24 de ore până la sufocare sau să te legeni într-un hamac la soare. Când familia nu mai face lucruri împreună, ea devine slabă și își surpă singură fundația.

Dacă căsătoria simți că nu e pentru tine, spiritualitatea de doi bani a plăcerii de moment îți va induce cumva starea că poliamorul și iubăreala când cu unul când cu altul, te încarcă, îți dă o altă satisfacție, ești liber, ești minunat. Da sigur. Experimentează asta dacă te atrage așa mult. Și după ce vei experimenta cu n parteneri crezând că futingul e spiritualitate adevărată și încărcare energetică, va veni și plata. Iar plata asta nu e cu bani. Ea se numește goliciune. Și oamenii fug de goliciune ca dracul de tămâie. Să simtă orice, numai goliciune nu.

Când scriu asta îmi amintesc de mișcarea hippy. Oamenii trăind în natură și făcând sex care și cum apuca. Și ei credeau că așa se iluminau prin conectare sexuală. Aia nu era iubire, era goliciune doar. Parcă erau niște fantome leșinate care se învârteau într-un carusel golit de simțire. Ei fugeau de ipocrizia căsătoriei pe care o condamnau și începeau să trăiască neantul poliamoros. Apoi a venit Osho și a făcut ashramuri organizate propovăduind libertatea. Da sigur, era multă libertate acolo. El guru, restul sclavi pe plantație. Mișto spiritualitate.

Când te setezi pe mai mulți parteneri te fragmentezi. Te amăgești că primești de la fiecare ceva ce altul nu îți poate da. Și un suflet fragmentat devine slab. Poliamoreala nu e libertate, e sclavie, dependență, duplicitate, minciună, moarte spirituală. Când te centrezi pe o singură femeie, pe un singur bărbat, e cu totul altceva. Devii puternic și centrat, nu te mai îndoaie orice păsărică disponibilă și orice cocoșel în călduri.

Sunt oameni și oameni, desigur. Unii preferă să experimenteze într-un anumit fel, altora li se potrivește cu totul altceva. Alții sunt doar curioși. Fii curios până la capăt dar nu răni alte persoane doar pentru plăcerea ta de moment trecătoare! Dacă nu e o relație prin care să se construiască ceva, atunci nu știu ce fel de relație poate fi. Una în care să ne întâlnim seara la un sex și un pahar de vin? Goliciune. Tot în lacrimi se va termina. Ca bărbat, când iubești o femeie, nu stai ca prostu-n târg așteptând să se întâmple ceva. O iei acasă, o pui pe tron, o faci regină, o faci fericită! Punct. 

Femeile şi lupii

Lupii sălbatici, femeia sălbatică, au ceva în comun. Lupii găsesc mereu soluții, se adaptează din mers la orice situație, oricât de înfometați ar fi. Iau decizii, apreciază distanțele față de viitoarea pradă, sunt creativi. Trăiesc la limita extremă, de asta se numesc "lupi", altfel s-ar numi "oi".

Femeia în adâncurile ei se mistuie de focul sălbăticiei care o arde. E o tanjire în ea, un dor. Când latura sălbatică a femeii e zdrobită de un bărbat care o pune în lanțuri, nu se va opri până nu se va elibera. Iar când se eliberează din pușcăria spirituală în care a intrat de bună voie fără să știe unde intră, își recăpăta iar frumusețea sălbatică reprimată într-o relație toxică, alături de un bărbat toxic. Femeia sălbatică e înfloritoare, radiază, se joacă, aleargă, e fericită, se iubește și împărtășește iubire în jurul ei fără restricții. Femeia ținută în lanțuri de către un partener despotic se face tot mai mică, se ofilește și moare nefericită cu dorul în inimă. Femeia eliberată și dezlănțuita în sălbăticia ei, se mărește cu sufletul, crește cu inima, strălucește cu mintea. Ea trăiește sălbatic, adică simplu, curat și autentic. Întoarcerea la origini. Întoarcerea la sensul adevărat al vieții.

Când se vorbeşte despre femeie, toate planetele se aliniază. Când se vorbeşte despre bărbat, nu se mai aliniază nimic. Misterul e doar în femeie. Ea le face şi le desface într-un mod prea de neînţeles pentru mintea bărbatului. Mimoza de oraş fandosită, nu are mister. E genul de fufă pe care o vezi prin mall, alături de un cocalar cu buzunarele pline, dar cu mintea goală. Femeia sălbatică e cu totul altceva. E la ani lumină de fufa care se invârte prin mall. Femeia sălbatică e cea învăluită de mister, învăluită de un aer intangibil. Ca să i-l atingi, e musai să o surprinzi. Nu cu bani, ci cu totul altceva. Cu prezenţa. Asta dacă o ai. Iar dacă nu o ai, asta e. Prezenţa ta nu ai cum şi cu ce să o cumperi.

Femeia sălbatică nu este o zdreanţă ruptă-n fund care umblă prin păduri cu traista-n băţ. Nici nu este vreo penală dispusă să şi-o tragă cu orice mascul în călduri. Ea este o doamnă, o elevată, o rebelă, o nesupusă. Ea trăieşte detaşat în spirit, deşi nu arată asta. Nici nu ar putea sesiza oricine ce se ascunde printre buclele ei. Ea merge nonşalant printre lupii cu ochii sticloşi şi plini de pofte. Ei o poftesc, dar nu oricine poate avea acces la ea. Dacă te apropii doar cu pofta, rişti să fii sfâşiat şi apoi pus la zidul infamiei. Ea nu are milă pentru masculii pofticioşi fără nimic în creier. Dar dacă îţi simte prezenţa, se topeşte şi se lipeşte de tine cu toată iubirea ei. Ea nu iubeşte ca o mimoză leşinată, ci ca o femeie adevărată. Aceasta este femeia sălbatică.

Femeia care aleargă cu lupii în sălbăticia ei este arhetipul femeii originare, nepervertite, nealterate, nezdrobite. După naștere, de-a lungul vieții, sălbăticia din ea se dizolvă, mai mult sau mai puțin, mai ales din pricina unui partener călău în care ea se supune ca victimă. Și atunci i se fură identitatea sălbatică, i se ia puterea spirituală, devenind o femeie surogat. Nefericită, singură și derutată, își caută lupii, dar aceștia nu mai sunt dispuși să o acompanieze pentru că ea nu mai e de-a lor. Și-a pierdut vibrația datorită bărbatului călău care i-a tăiat aripile cu acordul ei. Nu a știut de la început cu cine își dă acordul să trăiască. Pe atunci era prea crudă, prea neștiutoare. Începe să sufere atunci când realizează cursa cumplită în care a intrat și încet-încet începe să se trezească, să facă ochi spirituali și să găsească soluții de evadare. Începe să se inițieze singură și să-și adune părțile de suflet pierdute. Când se adună cu sufletul, își recapătă puterea, își ridică vibrația și lupii vor veni din nou în întâmpinarea ei. Atunci iarăși simte că zboară, iar simte că trăiește, iarăși se reîntregește.

Vibraţia femeii sălbatice inhibă. Ea e atât de puternică încât te arde. Iar dacă simţi că focul ei te frige, atunci dai înapoi. Încă nu eşti pregătit să te apropii ca bărbat de o astfel de femeie. Mai e nevoie să îţi căleşti inima şi să ieşi din defensivă. Căci femeia sălbatică, în nicun un caz nu va rămâne alături de un bărbat care nu e în stare să o domine. Dar numai dacă o vei domina prin iubire se va topi în braţele tale. Agresivitatea, grobianismul, vulgaritatea, prostia şi incultura, o îndepărtează iremediabil. Nu poţi cuceri o astfel de fiinţă dacă sălbăticia din tine nu reuşeşte să se armonizeze cu sălbăticia din ea. Partenerul ideal al femeii sălbatice are nevoie de mult tact, curaj, inteligenţă şi de multă răbdare că să găsească poarta inimii ei. Să ajungă să deschidă această poartă închisă şi ferecată, poate din cauza prea multor abuzatori rămaşi în urmă, în viaţa ei. Ea ştie cum să îl facă să îi atragă atenţia, îi cunoaşte slăbiciunile, îl cheamă la ea prin metode indirecte şi provocative. Dacă el e fricos, va renunţa repede. Dacă e curajos, va găsi calea spre poarta inimii ei şi va ştii cum să deschidă această poartă fără să rănească o inimă sălbatică în aparenţă, dar extrem de sensibilă în realitate. Atunci lupoaica ascunsă din ea însăşi se va trezi iar la viaţă. Atunci ochii ei întunecaţi vor începe iarăşi să strălucească...

În natura femeii sălbatice sunt doi într-unul. Două surori gemene. Una sălbatică, autentică, puternică, întunecată, de nestăpânit. Cealaltă, diafană, civilizată, supusă, devreme acasă. Uneori fiinţa îşi hrăneşte doar o singură parte, în detrimentul celeilalte. Atunci cea care nu mai e hrănită începe să sufere şi să se războiască contra. Între sinele sălbatic şi sinele civilizat e musai să existe o armonie, o înţelegere sau măcar un mic compromis. Altfel, ciondăneala e la ordinea zilei şi balanţa va înclina mereu ori către una, ori către alta. Există o dualitate cameleonică în femeie. Îşi schimbă atitudinea si năravurile în funcţie de context. Uneori o scoate la iveală pe cea sălbatică, alteori o bagă la înaintare pe cea diafană. Sunt plăcute amândouă oricum. E farmecul femeii, la urma urmei.

Femeia sălbatică care ajunge supusă și ofilită, are nevoie de un bărbat care să-i stimuleze iarăși bucuria, creativitatea, astfel încât, să-i readucă la viață sălbăticia din ea însăși, moartă, uitată și îngropată. Această sălbăticie din femeie, de fapt, eu o identific ca fiind tocmai iubirea. Pentru că iubirea nu se supune și nu poate fi trimisă în exil. Ea strălucește oriunde. Dar doar dacă e manifestată. Altfel îngheață. Ea nu poate fi o statuie zen fără vlagă. Iubirea e energie divină pururea în mișcare!

După ce tânjeşte femeia sălbatică? După iubire, desigur. Dar pentru că îşi cunoaşte valoarea şi potenţialul, ea nu se poate mulţumi cu o iubire surogat, venită de la un bărbat surogat. Fiind autentică în sălbăticiunea ei, nu poate rezona decât pe frecvenţa unei alte sălbăticiuni tot la fel de autentice ca şi ea. Îi place să fie dominată, dar şi iubită, în acelaşi timp. Iubirea pentru ea e fiinţa ei întreagă, nu e ceva separat de ea care acum este, apoi nu mai este. Tânjeşte după o astfel de iubire prin care focul primit şi cel dăruit să fie reciproc, la fel de intens. Tânjeşte să-şi împlinească divina ei menire, de a iubi din toată puterea şi cu tot cugetul şi sufletul ei. Când această iubire îngheaţă în ea, fără să existe un alt suflet spre care să fie canalizată, apare suferinţa şi, astfel, autenticitatea sălbatică din ea însăşi, dispare.
Dar iubirea după care se mistuie ea nu e un siropel de moment, nu e o aventură de o oră şi nici o emoţie efemeră. Iubirea ei e totală şi include, în primul rând, respectul. O femeie sălbatică, în sensul bun al cuvântului, odată ce îşi recâştigă statutul şi respectul de sine, va emana respect din toţi porii. Nu e femeia din pădure, nu e femeia săracă, proastă şi neajutorată. E femeia asumată care impune respect.


Femeia sălbatică e și ea o ființă care trăiește mereu la limita extremă. Pe ea dacă o pui cu spatele la zid, face un tărăboi de scoală tot cartierul. Își scoate ghearele și zgârie rău de tot. Dacă încerci s-o frângi cu forța, te azvârle din realitatea ei, nu cu forța, ci cu indiferența. Și atunci e greu să o mai recucerești. I-ai pierdut încrederea, de acum poți să faci și mătănii în fața ei, tot degeaba. Dacă i-ai pierdut interesul, la revedere, drum bun!

Ea dacă nu strălucește, nu mai este ea însăși. Devine o floare ofilită. Așa că tu, ca bărbat, e musai să o atingi cumva acolo unde strălucirea ei luminează totul în jur. Când bărbatul de lângă ea o susține psihic, ea intră într-un fel de curgere necontenită. Ca și cum cântă totul în ea. Fără un el asumat care să o facă să strălucească, ea își pierde vitalitatea și puritatea care o fac puternică și creativă.
Dacă e singură, femeia sălbatică tânjește după un el asumat, dar nu va recunoaște niciodată asta pe față. E prea mândră, prea orgolioasă și prea ipocrită, la urma urmei. Asta în aparență doar. Pentru că atunci când iubește, foc iese din ființa ei și se dăruie cu totul. Doar iubirea o scoate din amorțeală și o readuce la viață. Când își manifestă această iubire, totul curge firesc și merge ca de la sine. Iar când nu mai manifestă această trăire la culmea intensității ei, totul se tulbură și se dezbină în ființa ei. Când apare bărbatul care reușește să o facă să strălucească, uită de tot orgoliul, de toată mândria, și se topește fără rezerve în brațele lui!

Pe femeia sălbatică o regăsești în multe valențe sufletești, de cele mai multe ori, ascunse ochiului superficial al muritorului de rând. O regăsești în femeia stăpână pe ea însăși care nu sovaie oriunde s-ar afla. În femeia creativă care realizează după ani de sugrumare spirituală că e mai mult decât o simplă casnică, mai mult decât o simplă soție, mai mult decât o simplă mamă. Când realizează asta, își ia zborul din colivia în care era ținută cu forța de un stăpân-partener abuziv. Până își dă seama de toată prostia în care a intrat de bună voie, va trece un timp. Adeseori însă, piciorușele sufletului îi sunt prinse prea adânc în cursa parteneriatului care, în timp, devine prostituție legalizată. În pat cu dușmanul. În social cu iubitul. Schimbăm fețele și nu își mai dă nimeni seama. Devenim actori profesioniști în arta căsniciei de ochii lumii. Tu te faci că mă iubești, eu mă fac că te iubesc, și uite așa se scurge viața pe lângă noi. Mișto. Căsniciile și pușcăriile, adeseori, nicio diferență. Unii te păzesc cu armele, ceilalți te păzesc cu gelozia. Femeia sălbatică nu se regăsește în registrul acesta. De asta ea aleargă cu lupii. Pentru că nimeni nu o poate supune. Doar iubirea. Doar ei nu i se poate opune...

An evolutionary sleeper

Să îți iubești umbra? Să îți accepți întunericul? Să îi dai voie ființei tale să fie doar, fără îmbunătățiri, fără ajustări, fără curățări ș vindecări? Asta e ceva de neacceptat, de netolerat, de neadmis. Că spiritualitatea și spiritualiștii asta ne învață, să lucrăm cu noi înșine. Să lucrăm cu noi înșine, ca să ce? Să fim altfel de cum suntem acum, să simțim altfel de cum simțim acum, să gândim altfel decât o facem acum? Și oare unde vrem să ajungem cu tot acest lucru cu noi înșine? Sau nu cumva ne agățăm de acest lucru, așa zis spiritual, doar ca să avem impresia că suntem pe un drum, pe o cale și că, aparent, chiar facem ceva?
Credincioșii se roagă cu ochii înlăcrimați la ceruri, doar-doar cineva acolo sus, îi va auzi, mila se va revărsa și minunile se vor întâmpla. Nu poți să îi convingi că e un non-sens, ci doar să-i lași să se autoconvingă singuri. Nu poți să le spui că e o tâmpenie să tot cauți soluții pe la icoanele plângăcioase sau pe la moaștele îmbălsămate și că, pur și simplu, totul stă doar în mânuțele lor și în conștiința lor ca să își schimbe viața dacă asta simt.
Spiritualiștii, la rândul lor, meditează și iarăși meditează, în căutarea realizării sinelui. Ei toate metodele le cunosc, pe toate le-au experimentat și de toate s-au detașat. Ei râvnesc după cunoaștere, după tehnici, după metode care să îi ajute cumva să fie altceva decât sunt. Și se precipită și caută și parcă niciodată nu se mai opresc. Și asta îi face cumva să simtă că trăiesc. Ei vorbesc mereu despre lumină și iubire. Și așteaptă mereu parcă ceva ce nu mai vine. Credincioșii așteaptă mântuirea, spiritualiștii așteaptă realizarea sinelui. Au o speranță, măcar asta le-a rămas.
Și viața curge și curge în ritmul ei, în felul ei, în unicitatea ei. Ea nu ia aminte la marile nimicuri care seduc mințile oamenilor. Cu cât mintea ta devine mai îmbârligată de concepte, de credințe, de căutări nesfârșite, cu atât te vei lovi și împiedica de cele mici și foarte mici ale vieții. Te vei împiedica de oameni pe care nu îi suporți și de felul lor simplu de a fi. Și le vei găsi nod în papură oricum, iar dacă nu îl găsești, îl vei crea tu, doar să te separi tu, cel cunoscător și spiritual, de cei mici în cunoaștere, dar puri în trăirea lor.
Pentru că tu, cel spiritual și căutător în cele mari și spirituale ale vieții, ești ca într-un labirint din care parcă nici nu mai poți ieși. Ești ca într-o ceață fără busolă. Mereu dai de o cale, mergi pe ea și iarăși te rătăcești. Și iarăși te abați apoi, iarăși mergi, iar tresalți în euforia ta, apoi iarăși te rătăcești. Pentru că, în acest labirint, doar ai impresia că evoluezi. Dar, de fapt, nu faci nimic altceva decât să te învârți la nesfârșit în același cerc vicios al amăgirilor. Dar tu, cel spiritual, luminos și plină de iubire necondiționată, crezi în sinea ta că evoluezi, deși viața te vădește că nu înaintezi în ceva constructiv. Și până nu reușești să faci pasul în afara cercului, rămâi doar ceea ce ești acum și încă îți place pentru că altfel ai ieși. An evolutionary sleeper...

Înţeleptul satului şi spiritualitatea

Ultima oară când am fost la înţeleptul satului am plecat foarte dezamăgit. Ce mai, aveam cu totul alte aşteptări. Ştiţi, precedentul înţelept era aşa, un om luminos şi iubit de toată lumea. Şi îţi vorbea foarte frumos, despre lumină, iubire, suflet şi toate alea. Numai de bine. Toată lumea îl asculta cu gura căscată. El mergea prin satul nostru îmbrăcat curat, elevat, spiritual. Foarte diafan. Şi toţi făceau o reverenţă când treceau pe lângă el. Te atingea doar aşa cu vârful degeţelului pe frunte şi gata, te iluminai spontan. Toate problemele, grijile şi lipsurile colapsau într-o clipă. Dar acuma, de când l-au adus pe ăsta nou, numai tulburare s-a făcut prin sat. Oamenii sunt foarte derutaţi. Că oamenii de aici din satul nostru sunt foarte spirituali şi ei sunt pe o cale de ascensionare permanentă. Ei nu au treabă cu munca de jos, nici cu vacile sau porcii. Citesc cărţi, merg la seminarii, meditează, poartă discuţii mega-ultra spirituale. Iar ăsta nou venit, numai prostii le bagă-n cap!

Ştiţi, când m-a chemat la el am tresărit de emoţie. Şi chiar m-am dus cu inima deschisă. În sinea mea eu chiar credeam că îmi va vorbi lucruri luminoase şi înălţătoare. Însă, doamne, ce ruşine îmi e să vă spun şi vouă ce am auzit de la el! Dar să ştiţi, nu l-am crezut din prima. Nu, nu, nu! Am stat, am analizat, am meditat la spusele lui. Şi chiar şi acum am dubii dacă să cred sau nu.

Că mi-a vorbit despre curve. Şi mi-a spus că în spatele oricărei curve se află o poveste tristă de viaţă. Măi şi mi-era aşa de ruşine, nu ştiu cum să vă spun. Dar am stat acolo, l-am ascultat, am răbdat. Şi nu l-am judecat deloc. Nu l-am considerat un amăgitor. Nu am fugit ca un laş. Că după ce am plecat de la el, unii mai proşti au şi început să şuşotească că e un om ciudat şi că nu vor mai veni niciodată la el. Cum să îi primească aşa, cu friptane, băutură, în tricou, pantaloni scurţi şi gumari? Dar eu abia aştept să mă cheme iarăşi. Pentru că eu cred că e un iluminat, dar se ascunde, nu vrea să fie adulat. Numai cât te priveşte şi ştie exact ce e în sufletul tău. Punct ochit, punct lovit!

Auzi, să-mi vorbească mie tocmai despre curve. Nu, că mie-mi plac tare mult, sunt febleţea mea. Şi multe lucruri bune de viaţă am de învăţat dacă stau printre ele. Şi eu cred că oamenii spirituali atrag astfel de femei. Uitaţi, până şi Isus era înconjurat de curve, pescari, bârfitori, bolnavi, ce mai, oameni hârşâiţi de viaţă. Pleava societăţii. Iluminaţii şi curvele au mers mereu mână-n mână. Ceva îi uneşte. Dar asta nu e pentru oricine. E doar pentru iniţiaţi!

Şi mi-a mai spus că dacă îi mărturiseşti unei curve că nu vrei să îi răneşti sentimentele, gata, ai pus-o! Ţi-ai făcut-o fidelă pe viaţă şi dincolo de ea. Măi ce de lucruri interesante am auzit de la el! De fapt, ştiu că îmi vrea numai binele. Când intru în raza câmpului său de conştiinţă, simt că mă împământez. Nu de alta, dar aveam aşa, o uşoară tendinţă de ascensionare în absolut şi exista riscul să mă desprind de tot în eter. Ce mare pierdere pentru umanitate ar fi fost!

Măi, şi să ştiţi de la mine, înţeleptul satului e un om tare sufletist, chiar dacă are o predilecţie pentru curve. El, de fapt, are două slăbiciuni pe lumea asta, curvele şi popii. Şi are aşa un fel de a fi, de nici nu ştii cum să îl iei. Când vorbeşte serios, când îşi bate joc. Vă daţi seama cum e în satul nostru. Popa le vorbeşte oamenilor de suferinţă, cruce, păcate şi ameninţări cu dracii şi iadul, iar înţeleptul le spune numai despre bucurie şi distracţie. Mare sminteală e în sat. Babele s-ar duce şi ele pe la înţelept, dar le e cam frică de el, nu ştiu la ce să se aştepte, aşa că mai bine stau tot de partea popii, că pe lângă el sunt în totală siguranţă, nimic rău nu li se poate întâmpla.

Şi înţeleptul are o metodă tare ciudată de a te face conştient. Ăsta dacă te vede cu faţa tristă, posomorât şi abătut sau dacă te aude că te plângi de viaţă, te cheamă la el, îţi dă de mâncat, de băut şi pe urmă te trimite să îi ari pământul sau să îi mulgi vaca. Doamne, au ajuns oamenii de prin sat să plângă pe ascuns, doar să nu îi vadă înţeleptul că imediat îi pune la muncă. Aşa că oamenii încep să se înveselească obligat-forţat de cum dau ochii cu el. Şi le vine tare greu să facă asta, să nu fie trişti şi să nu se plângă niciodată. Ce mai, e cea mai mare corvoadă pentru ei să fie fericiţi şi mulţumiţi tot timpul!

Măi, să ştiţi că e ceva cu omul ăsta. Pare că intră în conflict cu toată lumea. Şi mai nou, a intrat în conflict chiar cu popa din sat. Iar popa îl consideră pe înţelept îndrăcit şi mereu îl tot cheamă pe la el să îi facă un maslu şi o exorcizare ca să scoată toţi dracii din el. Mă, şi înţeleptul nostru nu se duce nici de-al dracu'. Popa îl urăşte că din cauza lui nu mai vin oamenii pe la biserică şi nu mai are el ce număra de prin cutia milei. A ajuns să trimită duminica după oameni prin sat ca să vină la slujbă. Şi e tare frustrat acuma sărăcuţul că până şi preoteasa l-a părăsit. Că ştiţi, preoteasa e o tipă mişto, tânără, frumoasă şi deşteaptă. Când o vezi e bine să nu priveşti mai jos de gât că e păcat de moarte. Dar eu o înţeleg, pe bune acuma. Popa o punea să stea mereu cu mintea la doamne-doamne, în timp ce mintea ei râvnea după cu totul altceva. Şi nu a mai rezistat nici ea. S-a cuplat cu unul care lucra pe la primăria din sat şi dusă a fost. Dar popa încă o mai aşteaptă. El iartă tot. Toate păcatele, chiar şi cele încă nefăcute. 

Şi să ştiţi că oamenii din sat sunt foarte răutăcioşi. Nu-l suportă deloc că ăsta le spune doar adevărul în faţă, în timp ce precedentul le dădea numai siropele cu iubire necondiţionată. Şi toţi şuşotesc acum pe la colţuri cum era înainte satul nostru mândria comunei şi ce a ajuns acum de când ni s-a schimbat înţeleptul satului. Ce bine era înainte! Toată lumea părea fericită, înghiţea câte o linguriţă cu iubire necondiţionată şi gata, imediat îi izbea fericirea în glanda pineală de numa-numa!

Voi ce spuneţi, oare să mă mai duc pe le el?

Meditația și atacul de panică

Atacul de panică e ca un hoț. Şi ce vrea el anume să îţi fure? Identitatea. Se infiltrează și te înghite. Îți găsește o mică slăbiciune, o mică vulnerabilitate, o mărește și o tot mărește până te înghite de viu. Iar când ajunge să te înghită, înseamnă că, între timp, a căpătat drepturi totale asupra ființei tale. Există o sursă în spatele acestei stări. Frica de ceva anume. Acea frică nu pică din senin. E ceva ce se insinuează în tine într-un moment al vieții tale și apoi te bușește și te domină când se ivește un nou moment prielnic. Chiar dacă e preluată ca moștenire genetică, nu contează. Nu fi prostuţ. Nu lucra cu trecutul, lucrează doar cu prezentul. Lasă morţii să-şi îngroape pe morţii lor şi tu vezi-ţi de viaţa ta. Iar viaţa ta nu poate fi trăită în depresie, nefericire şi atacuri de panică. Dacă o tot trăieşti aşa, aduci o ofensă universului care e viu, puternic, autentic şi veşnic în schimbare. Şi tu eşti la fel. Faci parte din acest univers ca fiinţă integrată. De ce oare vrei să te separi, de ce vrei să te lupţi, de ce vrei să suferi? 

Aşadar, dacă tot ai mers pe la tot felul de vindecători, psihiatri şi doctori, dacă tot ai înghiţit pastile cu tonele, dar nu ţi-a folosit la absolut nimic, începe acum. Fii de partea ta. Începe să fii deştept şi lasă prostiile. Măcar pe moment. Pe urmă poţi să revii din nou la ele. Le vei găsi tot acolo. Ele au răbdare să le atingi iarăşi. Dar tu nu mai ai răbdare cu tine şi cu viaţa ta care trece pe lângă tine ca într-un non sens al zădărniciei. 

Atacul tău de panică urăşte meditaţia. Urăşte liniştea. Urăşte pacea minţii. Urăşte detaşarea. El vrea disperare. Vrea tulburare. Vrea îngrijorare. El nu te ucide, că nu are interes decât să se hrănească cu frica şi disperarea ta. Cu cât te vei lupta mai mult contra lui, cu atât el va deveni şi mai dominant. Asta şi vrea de la tine. Atenţia ta şi identificarea cu el. 

Dă-ţi voie să meditezi când simţi că se apropie. Chiar dacă simţi cum îţi tremură toată fiinţa şi cum îţi fuge pământul de sub picioare. Ceva se apropie şi tu ştii cine este. Un hoţ emoţional, un infiltrator. Dă-i voie să vină direct, tranşant, fără ocolişuri. Nu te mai lupta contra că nu are rost. Nu te mai lupta deloc. Lasă emoţia să se înfiripe şi să crească. Emoţia aceasta e legată de un gând către o frică anume. Poate e frica de boală, de singurătate, de sărăcie, de abandon, de eşec, de vinovăţie. Nu contează ce, contează că acel ceva se infiltrează în tine şi te subjugă. Dacă poţi identifica emoţia de unde vine şi care ar fi cauza ce o generează, cu atât mai bine. Dacă îţi dai voie să afli, vei afla. Tu singur. Nu trebuie să o întrebi pe mama ce a simţit ea în cele 9 luni cât te-a purtat pe tine în pântec. Ea poate că nu-şi mai aminteşte mare lucru şi poate că oricum nu ţi-ar putea recunoaşte în faţă că nu te-a dorit. Aşa că orice răspuns ai primi de la ea, nu e neapărat şi relevant. S-a întâmplat odată ca niciodată într-un trecut mort şi îngropat. Tu fii deştept. Emoţia şi starea ta de rău doar tu o simţi. Nu ea. Aşadar, lucrează cu prezentul, nu cu trecutul.

Priveşte acest hoţ cum se apropie. Nu te îndepărta, nu te retrage. Stai calm, demn, integru, puternic. Respiră uşor şi profund. Ştiu că e greu. Dar nu e şi imposibil. Normal că dacă ai respirat o viaţă întreagă pe repede înainte, sacadat, din disperare şi frică, doar nu vrei acuma într-o clipă să îţi reglezi respiraţia şi tu să devii spontan zen-ul întruchipat. Până acum ai avut doar o abordare reactivă împotriva atacului tău de panică. Tu reacţionai, el te învăluia şi mai mult. L-ai hrănit şi nu prea ţi-ai dat seama. Nu a fost prea frumos din partea ta. 

Simte această emoţie în toată slendoarea ei. Fă pace cu ea. Împrieteneşte-te cu ea. Invit-o la masă. Stai de vorbă cu ea. Trateaz-o ca pe o persoană, ca pe un amic. Nu îl mai declara duşmanul tău, nu mai scoate sabia în zadar împotriva lui. Cu cât te încrâncenezi, cu atât îşi va râde şi mai mult în barbă de tine. Pentru că el este un personaj cameleonic, pervers şi viclean. Te învăluie spontan uneori, te ia mai de departe alteori. Şi îşi bate joc în fel şi chip. Iar tu iarăşi şi iarăşi cazi subit în sevraj. Iar când pici în sevraj, fugi repede la oliţa milei. Te aşezi pe ea şi iarăşi spui "nu mai pot, nu mai pot". Şi iar vor veni câţiva să îţi plângă de milă. Aceaşi prostie dusă la nesfârşit. Nimic constructiv nu e acolo. Doar fuga după mila celorlalţi. Şi implicit micşorarea fiinţei tale.

Aşadar, rămâi în tine când îi simţi umbra cum te întunecă. E ok. Nu e nimic deosebit. Nu e nimic special în toată tevatura atacului de panică. Toţi simt frica, dar nu toţi se şi identifică cu ea. Aşa că nu eşti special cu absolut nimic dacă ai astfel de stări. Le-au mai avut şi alţii înaintea ta. De ce ai fi tu mai cu moţ afişat în panoul de onoare al celor ce se identifică cu suferinţa? Chestia asta e veche, foarte veche. Nimic nemaipomenit. 

Rămâi cu tine, rămâi la tine, rămâi în tine. Şi ce dacă se apropie, şi ce dacă creşte acea emoţie în tine? Las-o să crească. Doar nu te identifica cu ea. Respiraţia profundă şi conştientizarea taie identificarea. Tu doar observi acum din afara ta cum stau lucrurile şi cum se mişcă acea emoţie cameleonică în tine. Eşti un spectator la neputinţa ei de a se agăţa de vulnerabilitatea ta. Acea emoţie e ca un şarpe. Tu l-ai hrănit la sân, inconştient fiind. Şi a căpătat credibilitate în ochii tăi. A devenit credinţa ta. Credinţa în atacul de panică. Dar dacă tot e o credinţă, nu te panica şi mai mult. Credinţa e ceva temporar. Există doar dacă ea are atenţia ta asupra ei. Altfel, ea moare şi se dizolvă prin mutarea atenţei, pur şi simplu. 

Pune hoţul la masă şi vorbeşte cu el. Oare ce vrea el de la tine de tot vine mai mereu? Cu siguranţă ceva îl hrăneşte. Frica ta. Dar când apare ca o boare, tu fii un martor activ, nu unul pasiv. Că dacă eşti doar pasiv, rişti să te identifici iar cu suferinţa şi iar pici subit în sevraj. Nu ai obosit să tot faci pe victima? Nu te-ai plictisit să priveşti viaţa din acelaşi unghi reactiv şi falimentar?  
   
Desigur că poţi fi şi activ în contemplarea acestei stări distructive. Dacă doar o priveşti cum apare şi se infiltrează, e totuşi un pas înainte. Pune-ţi întrebări, dă-ţi voie să vezi toată prostia fără identificarea cu ea. Ai timp oricum să te identifici mai încolo. Dar deocamdată rămâi centrat. Rămâi observator la tot ceea ce se mişcă în interior. Şi vei vedea că pe parcurs nu va mai avea farmec să tot faci asta. Devine pierdere de timp să tot observi într-un mod pasiv totul. Devii activ. Apare o altă abordare. Începi cu trupul. Vrei, nu vrei, trupul are nevoie de mişcare şi mişcarea lui te încarcă şi îţi sporeşte energia. Dacă poţi face un sport, fă-l dacă simţi nevoia. Dacă nu, măcar o simplă plimbare şi tot te încarcă. Apoi lucrează cu mintea ta. Lasă creatorul din tine să se dezvăluie, să materializeze câte ceva. Apoi dă-i şi sufletului drepturile lui la frumos. Citeşte, ascultă muzică, cântă, dansează, trăieşte viaţa aşa cum o simţi tu, nu lăsa să te trăiască ea pe tine cum vrea ea.

Şi uite aşa atacurile tale de panică, se vor transforma. Şi acea energie distructivă, se transformă într-una constructivă care-ţi sporeşte fiinţa. Devii un alchimist. Iar atacul de panică se va transforma într-un altfel de atac. Atacul de bucurie!

Sunt femei și femei...

Sunt femei care sunt doar trupuri şi sunt femei care sunt doar inimi. Pentru primele contează mai mult trupul, pentru celelalte contează mai mult simţirea. Cele care sunt erotice doar cu trupul, îşi venerează acest corp ca pe un idol. Cele care sunt erotice nu numai cu trupul, adică şi prin atitudine, şi prin prezenţă, şi prin vorbă, şi prin gândire, alcătuiesc un tot unitar. Căci femeile nu sunt doar trup, dar unele dintre ele îl aleg numai pe acesta, în detrimentul celorlalte. Unele femei au grijă de trup, dar au mare grijă şi de suflet, ele îşi cultivă frumuseţea exterioară, deopotrivă cu cea interioară...

Sunt femei care strălucesc prin prezenţă şi au puterea de a ridica vibraţia celorlalţi doar prin simpla lor apariţie. Acestea sunt femeile pline de energie care sunt conştiente de lumina lor interioară. Energia lor se reflectă în tumultul vieţii, ele nu au nevoie de a ieşi din această lume, nu au nevoie nici de pauze, nici de opriri. Cu cât vin mai multe provocări peste ele, găsesc soluţii şi răzbat prin ele, fără să-şi lase măcar pentru o clipă vibraţia să coboare. Ceilalţi sunt miraţi şi ei când văd această energie cum se descarcă şi iarăşi se încarcă, cum coboară şi iarăşi se ridică. Pe aceste femei pare că nimeni şi nimic nu le-ar putea fura adevărata lor identitate, de aceea indiferent de ceea ce vine şi pleacă din realitatea lor, ele rămân mereu vii prin prezenţă...

Sunt şi femei însă care nu mai strălucesc şi par ofilite din cauza grijilor şi a oamenilor din jur ce nu au ştiut să le preţuiască. Unele dintre ele au iubit mult şi s-a mistuit astfel energia lor în această iubire. S-au identificat atât de mult cu partenerul lor, încât au uitat de ele însele, au uitat cine sunt. Au investit totul în acea relaţie, mult patos şi multă pasiune s-a consumat acolo. Aşteptările nu li s-au confirmat şi astfel dezamăgirea şi depresia le-a cuprins şi au pus stăpânire pe ele. Ele au pornit la drum cu ideea că vor putea să schimbe bărbatul de lângă ele, dar timpul a trecut şi le-a dovedit că nimeni nu se poate schimba cu forţa, dacă nu există măcar o mică dorinţa interioară de schimbare. Aceste femei par că au depus armele şi aşteaptă pasive şi resemnate o simţire nouă, astfel încât să se trezească din nou la viaţă, din nou la joacă, din nou la bucurie...


Sunt femei care ştiu să se lase conduse, deşi cele care conduc în relaţie sunt chiar ele însele. Dar sunt îndeajuns de deştepte ca să le dea partenerilor iluzia că aceştia le conduc. În fond, ele ar dori ca să fie conduse de un bărbat cu capul pe umeri, dar dacă acesta nu ştie să îşi manifeste puterea din el şi nu îşi recunoaşte raţiunea şi forţa interioară, atunci femeia nu are încotro decât să apuce ea însăşi hăţurile vieţii şi să înveţe să conducă din mers. Căci viaţa nu are timp de reverii şi de visări către nimic. Viaţa însăşi te pune la treabă dacă nu eşti îndeajuns de deştept ca singur să te pui la treabă. Astfel încât, femeile care conduc în relaţie ştiu că, într-un fel, sunt menite să le facă pe toate singure, căci între timp raţiunea bărbatului a rămas agăţată în trecut, în regrete, în vinovăţii sau prin alte aşternuturi străine. Însă femeia care învaţă să conducă, nu se va opri şi nu se va lăsa trasă în jos de nimicnicia partenerului de lângă ea. Poate îl va aştepta să îşi revină până la un timp, dar la un moment dat, îl va exila pe acesta din realitatea ei, căci viaţa e prea minunată pentru a putea fi ratată...

Sunt şi femei însă care nu au învăţat încă cum să scoată din partenerul lor ce are acesta mai bun şi mai frumos. Se lasă pe mâna lui şi-l lasă pe el să ia toate deciziile, adeseori distructive, nu constructive. Se lasă mânate încoace sau încolo, fără să aibă niciodată un cuvânt de spus. Frica s-a insinuat în ele şi le-a îngheţat puterea de care dispun. E ca un strigăt mut al neputinţei. Ele ar vrea în străfundul sufletului lor să iasă din această cursă. Dar ceva încă le ţine prinse, poate încă o lecţie de învăţat, încă o decizie de asumat. Partenerul manipulează şi femeia se lasă manipulată. Adeseori se întâmplă şi invers, ea manipulează, iar el se lasă manipulat. Relaţia de acest tip e ca un război, plină de frustrări şi de orgolii rănite, ale căror răni nu mai reuşesc să se închidă vreodată. Dar fiecare dintre cei doi, au de învăţat ceva de la celălalt, altfel nu ar mai fi împreună. Şi când lecţia se încheie, se încheie şi relaţia, căci aceasta a fost menirea ei, de a îi pune faţă-n faţă pe cei doi, de a se privi unul pe altul şi de a prelua de la celălalt ceea ce sufletul însuşi avea atât de mare nevoie ca să preia...

Sunt femei spirituale şi luminoase care şi-au depăşit condiţa erotismului carnal. Acesta nu mai este o prioritate şi o necesitate, aşa cum la majoritatea încă este. Când acestea încep să facă ochi spirituali, îi trag şi pe ceilalţi după ele, încep să îi înveţe pe cei mai neştiutori cum să trăiască. Ele caută în spiritualitate cu toată râvna, dar adeseori lipsa de discernământ şi neîncrederea, nu le oferă niciun răspuns pe sufletul lor. Unele se îndrăgostesc subit de maestrul sau de duhovnicul lor şi pare că nimeni nu le mai poate desprinde de aceştia. Ele se aseamănă cu fecioarele cele nebune, care au uitat însă să ia cu ele untdelemn pentru candelele lor. Au asimilat multă cunoaştere, dar nu au ajuns până la discernământ. Dar când ele se trezesc şi se desprind de patimă, reuşesc iarăşi să se readune şi să se recentreze, asta dacă a existat sinceritate cu adevărat în căutarea lor...

Sunt femei care ard interior şi pentru ele această ardere e vitală, căci fără ea nu simt că trăiesc. Ele ard şi se mistuie ca într-un foc în aparenţă, dar arderea lor nu le transformă în cenuşă, ci le menţine vie forţa vieţii din ele. Ele ard către partenerul lor, către copilul lor, către pasiunea lor, către dorinţa lor. Simţirea lor, atât de puternică, menţine această flacără interioară permanent luminoasă. Când simţirea se estompează, flacăra se estompează şi focul lor se stinge până la o slabă licărire. Dar licărirea se va transforma iarăşi în flacără, imediat ce simţirea lor iarăşi se aprinde...

Sunt femei inteligente ce înţeleg prea bine că nu se pot împlini fără un partener care să le fie alături. Dar nu sunt dispuse la compromisuri inutile care le-ar leza demnitatea fiinţei lor. Unele au nevoie de un partener care să le aducă linişte, altele vor ca acesta să le readucă la viaţă în toată deplinătatea cuvântului. Unele se mulţumesc cu foarte puţin, altele nu se mulţumesc nici cu foarte mult. Unele vor mai mult experienţe erotice, altele îşi doresc mai mult experienţe spirituale. Unele ştiu să le îmbine şi pe primele cu celelalte, fără să îşi reprime inutil senzualitatea trupului lor. Ştiu să delimiteze experienţele carnale de cele spirituale, sau chiar mai mult decât atât, ştiu să sacralizeze dragostea trupească dincolo de simţuri. Ştiu să se impună, dar ştiu şi să lase de la ele, atunci când coarda se întinde prea mult şi riscă să fie ruptă. Femeia oferă totul adeseori, chiar cu riscul de a rămâne la final cu mâinile goale. Însă nimic nu o poate opri din dăruirea sa. Femeia vine cu simţirea, bărbatul vine cu raţiunea, iar dincolo de unirea trupească, există o altfel de unire care învăluie sufletele celor doi în iubirea pură, căci dacă iubire sinceră nu e, nimic nu e...

La mulţi ani tuturor femeilor conștiente!

A vorbi despre femeie şi a încerca să o descrii în cuvinte e ca şi cum ai încerca cu mintea să pătrunzi vraja misterului care o învăluie. Dar misterul care e dezvăluit îşi pierde farmecul, la fel cum femeia care se dezvăluie pe sine îşi pierde farmecul. Bărbatul o priveşte, o caută, o doreşte, dar niciodată nu ajunge până în profunzimea sufletului ei. Aşa că el nu are încotro decât să se mulţumească cu firmiturile care pică uneori din poala misterului ei. Ea lasă firmiturile să cadă doar pentru cel care are destul curaj să se aplece şi să le culeagă. Unuia ca acesta i se va dezvălui în aparenţă, pentru că măcar el a făcut un mic efort ca să o înţeleagă. Dar ea, de fapt, nu vrea să fie înțeleasă, ci doar primită în brațele celui care simte că o iubește.

Căci totul este aparent la o femeie. Atunci când vrea să fie frumoasă, orice femeie este frumoasă. Când vrea să fie înţeleaptă, orice femeie este înţeleaptă. Când vrea să fie ascultată, orice femeie este ascultată. Când vrea să fie cucerită, orice femeie este cucerită. Dar când vrea să fie inabordabilă, nimic nu ar putea înfrânge reduta orgoliului ei. Când vrea să se impună, o va face indiferent peste ce sau cine ar trebui să treacă. Când bărbatul de lângă ea nu e în stare să o conducă, atunci va prelua hăţurile raţiunii şi îl va conduce ea pe el. Ea va face totul în aşa fel încât să păstreze aparenţele, cu gândul că la un moment dat şi relaţia şi bărbatul se vor schimba după voia sa. Ea se va sacrifica până la un punct pentru binele bărbatului pe care-l iubeşte şi va juca şi rolul de drama-queen dacă e cazul, tot pentru binele lui. Ea vrea să schimbe multe la el şi uneori chiar reuşeşte dacă bărbatul nu e foarte încăpăţânat în mândria lui. Ea îl educă, el doar se lasă educat. Ea îl susţine, el doar se lasă susţinut. Ea îl întăreşte, el doar se lasă întărit.

Bărbatul are nevoie să primească toate acestea, femeia simte nevoia ca să le dăruiască. Fără un om care să primească toată iubirea pe care ea vrea să o dăruiască, femeia simte că trăieşte în zadar chiar dacă ar deţine cheia de la poarta paradisului. Pentru că paradisul ei este însuşi bărbatul. El este sculptura care se lasă modelată prin mâinile femeii. Ea îl dăltuieşte cu iubirea ei, până ce el reuşeşte să capete o formă definită. Căci femeia modelează bărbatul, nu invers. Dar dacă substanţa lui e prea rigidă, ea se va opri la un moment dat dacă realizează că cel de lângă ea e prea rigid și prea ghipsat, astfel încât nu se vrea nicidecum modelat. Aş spune că menirea femeii e ca ea să modeleze tot ceea ce se vrea desăvârşit în jurul ei: partenerul, copilul, viaţa. Pentru asta, există doar o singură condiţie: ca ea să se simtă iubită!

Femeia capătă energie iubind şi lăsându-se iubită. Energia iubirii o învăluie şi ea luminează în jur prin forţa pe care o emană. Fără această energie, viaţa pentru ea nu are nici un farmec, căci nimic de pe lumea asta nu i-ar putea oferi ceva mai mult decât iubirea. Când există reciprocitate în iubire, ea simte că are totul, când nu există reciprocitate, simte că nu are nimic. Bărbatul îi alimentează sau îi opreşte sursa iubirii şi atunci lucrurile ori se reîntregesc, ori se precipită, ori se alătură unei vieţi constructive, ori unei vieţi distructive.    

Dar ce ştiu eu, de fapt, cine e femeia şi ce se află înlăuntrul ei? Cum pot descifra misterul care nu pote fi decodat? Cum pot eu măsura ceea ce nu poate fi măsurat? Cum pot înţelege ceea ce se află dincolo de orice înţelegere?

Cheile genelor-Cheia 1-Entropie-Prospețime-Frumusețe

I Ching-ul chinezesc este sursa acestei fabuloase lucrări care este "Cheile genelor" și acest sistem este ca o oglindă matematică a codului genetic. Ne regăsim în absolut toate umbrele celor 64 de chei, mai mult sau mai puțin. Ne regăsim și în câteva daruri. Iar în stările siddhice nu prea ne regăsim, ele par încă lucruri inaccesibile sau mai degrabă neaccesate încă.

Prima cheie are ca umbră entropia care este o lipsă a disponibilității ca o energie blocată într-un spațiu închis din punct de vedere al fizicii. Această frecvență menține traiul pe planetă la un nivel scăzut și inconștient. În fiecare umbră, frecvența e una scăzută. Ea se ridică pe măsură ce și noi facem ochi, spiritual vorbind, și depășim acest tip de frecvență redusă care ne menține doar pe supraviețuire. 

Entropia reprezintă opusul iubirii. Dar viața nu poate exista fără această dualitate, de o parte întunericul, de cealaltă parte lumina, de o parte umbra, iar de cealaltă parte darul divin. Această polaritate are un rol, e ca o evoluție firească, pur și simplu așa merg lucrurile în această dimensiune. 

Oamenii dominați de această umbră sunt cei amorțiți, dar nici măcar asta nu poate fi ceva rău, atâta timp cât realizezi că ești dominat de inerție. Important e să îți asumi umbra ta și primul pas e făcut. Orice stare pe care o simțim e, de fapt, o stare chimică. Dacă ne simțim melancolici sau triști în unele zile fără să existe o cauză anume, e bine să nu ne batem capul prea mult cu asta. Pur și simplu sunt schimbări ale dispoziției pe care nu le putem pricepe cu mintea și ele sunt firești la urma urmei, atâta timp cât nu ne lăsăm pradă lor. Putem observa aceste stări cum vin și cum pleacă fără ca neapărat să ne și identificăm cu ele. Suferința apare doar în identificare. 

Umbra aceasta a entropiei declanșează depresia. Blocând energia care se vrea materializată în creație, apare angoasa. Acea stare chimică de saturație și de lipsă a sensului vieții. Apatia, tristețea, proasta dispoziție, tot în această umbră se regăsesc. Marea problemă apare atunci când nu dai voie acestor stări să plece firesc, ci le hrănești tocmai prin interferența cu ele. Mintea apare la interval și tot începe ea să găsească cauze la ceea ce e în neregulă cu tine. Nu e nimic în neregulă cu tine dacă ai o stare proastă. Rămâi tăcut, rămâi în solitudine pentru o vreme, respiră conștient și profund pentru că asta îți eliberează imediat mintea de toxicitatea gândurilor. Orice stare, oricât de proastă ar fi ea, doar vine, doar pleacă. Nu te urca în bărcuța suferinței absolut în zadar. 

Caracterul represiv al acestei umbre este depresia. Oamenii când se reprimă pe ei înșiși, practic își îngheață energia în frică. Și atunci entropia începe să se hrănească cu această frică și să te lase mereu epuizat, derutat, decentrat. Unii se simt permanent așa, alții doar uneori. Unele stări de înghețare te pun la orizontală, altele îți fură strălucirea din privire. Asta se depășește nu autosugestionându-te că viața e minunată sau bolborosind afirmații pozitive de dimineața până seara ca un papagal inconștient, ci lucrând acolo în tine însuți cu frica ta. Toți avem o frică majoră, e imposibil să nu o recunoști dacă ai măcar un moment de luciditate. 

Caracterul reactiv e hiperactivitatea. Aici îi regăsim pe cei care fug permanent de stările pe care le au
tot din frică. Se angajează în tot felul de proiecte nebunești pe care le încep, dar imediat le și abandonează. Sau în relații noi și superficiale care iarăși nu durează. Acești oameni, în agitația lor, caută mereu cu disperare o emoție nouă, o efemeridă nouă, tocmai pentru a nu mai face față la insuportabila lor superficialitate și goliciune interioară. 

Darul acestei chei este Prospețimea. Aici avem de-a face cu o trecere, una alchimică. De la întuneric la lumină nu e decât un pas conștient, o alegere conștientă. Sigur, pentru mulți acest pas pare așa o infinitate de pași și o infinitate de muncă cu tine însuți. Dacă ajungi la lumină, ajungi implicit și la bucurie. Iar când ești bucuros simți nevoia să împărtășești și altora această stare din tine însuți, iar ei, la rândul lor, se vor simți atinși de ceea ce emană din tine. 

Din amorțeală ajungi la prospețime. Cum faci această trecere, depinde numai de tine. Totul e diferit pentru fiecare din noi, reguli generale de a fi fericit le găsești doar în cărțile motivaționale, adeseori trase de păr pentru că ipocrizia nu funcționează. Fericirea nu e ceva care se obține făcând așa sau așa. Adeseori, ea vine firesc prin ceea ce ești tu, cel simplu și firesc. Iar simplitatea emană lumină și generează bucurie. Mintea însă te poate amăgi că lucrurile sunt complicate și că tu ai o mare problemă cu tine de rezolvat și că nu ești în regulă. Asta e șoapta din umbră. Până când o vei tot asculta?         

Pe măsură ce darul prospețimii se insinuează în tine, normal că viața se schimbă. Inerția sau amorțeala spirituală nu e ok, oricât ai crede tu că ești un zen, privind și pufăind cu ochii în gol, undeva departe. Nu am venit pentru a sta degeaba, nimeni nu se simte ok când nu are nimic de făcut. De paraziți mistici care vorbesc frumos, dar fără efect în viața cotidiană, sunt sătul până peste cap.

Prospețimea înseamnă creativitate. Pornind de la lucruri mici, chiar extrem de mici. Pornind de la ceea ce simți că îți ridică măcar o centimă vibrația. Contează. Tot e mai mult decât nimicul generat de amorțeală sau depresie. Chiar și o plimbare în natură e ceva creativ, e vorba de o alegere conștientă la urma urmei și asta e tot ceea ce contează. Este alegerea ta. Bucură-te de ea, nu îți călca pe suflet, nu îți da cu tifla în cap la nesfârșit. Trăiește pornind de la cele mici, de la bucuriile mărunte ale vieții. 

Frumusețea este darul divin(siddhi) al primei chei. Ea înflorește în omul care iese din propria umbră pentru că acolo, în general, sunt doar frânturi de frumusețe interioară. Acest dar te reunește cu întregul. Frumusețea este ceva natural, nu ceva controlat în mod fals. Ca să simți acest siddhi e nevoie să te dizolvi în el. Și asta e valabil cu absolut toate aceste stări siddhice. Ca să le simți, e nevoie să te topești în ele, nu le poți pricepe cu mintea umană limitată. 

Când acest dar divin își face prezența, totul devine frumos în jur. Totul strălucește și curge firesc și natural. Nu mai există opunere și opinteală. Iar aceasta nu se poate preda. Este ca un foc care arde dar nu te mistuie. Toți îl avem, la unii arde flacără puternică, la alții abia mai pâlpâie. El nu se întreține de la sine, ci punând mereu în el vibrația creativității, bucuriei și entuziasmului!  

Uniţi-vă gândurile, apropiaţi-vă sufletele, îmbrăţişaţi-vă inimile...

Primește ceea ce ai atras spre tine, din toată inima ta, fără gânduri ascunse, fără ca să te simți umilit, fără ca să te simți cumva jignit...

Dăruiește ceea ce ai de dăruit, din tot sufletul tău, simpu, curat şi necondiţionat, fără ca să aștepți a primi confirmări, mulțumiri sau recompense...

Apără-ți punctul tău de vedere cu putere şi nu-ţi călca pe suflet în faţa nimănui, dar fără a încerca să impui cuiva credinţa ta şi fără a încerca să fii dominator, căci ceea ce ţi potriveşte ţie nu înseamnă că absolut oricui i s-ar potrivi...

Corectează ceea ce consideri că este greșit pentru tine, dar fără ca să învinovățești pe cineva de vreo greșeală, aşadar nu uita că chiar şi adevărul este relativ şi ceea ce astăzi ţi se pare a fi ceva, mâine ţi se poate părea doar minciună...

Copleșește cu iubire şi compasiune inimile celor care te ascultă, apleacă-te de poţi asupra celui mai sărac cu duhul şi înalţă-te cu mintea şi spre cel mai filozof în gândire, dar şi pentru unul şi pentru celălalt, nu încerca să-i convingi doar prin mândria şi aroganţa care vor doar să taie lumina netăiată a iubirii...

Râzi atunci când simți că asta te eliberează, dar nu încerca să fii altceva decât eşti în firescul tău, fă-o natural, fără cinism, fără sfidare, fără batjocură...

Plângi fără reținere dacă asta simți nevoia să faci, însă fă-o fără a căuta în ascuns mila de sine sau vreo mângâiere din afară, lasă lacrimile să curgă şi să se usuce pe faţa ta, fără remușcări, fără regrete, fără păreri de rău...

Combate ceea ce crezi că e de combătut şi învaţă să fii mereu de partea ta, dar nu-ţi prinde mintea şi sufletul în cursa polemicilor distructive care nu duc nicăieri, caută s-o faci în modul constructiv, fără răutate, fără ură, fără ranchiună...

Îndrumă şi învaţă dacă te simți în stare să o faci şi dacă este cineva dispus să te asculte, dar fă-o ca o joacă şi nu ca o lecţie impusă, fără nici cea mai mică trufie sau tendință de superioritate...

Desparte-te chiar și de o ființă dragă dacă îi cauzezi sau îți cauzează suferință, dar fă-o firesc, fără acuze și bocete ce nu-și mai au rostul, căci dacă respect nu e, atunci nimic nu e...

Bucură-te chiar și atunci când pari penibil în ochii celor penibili, nu oricine te poate înţelege şi nimeni nu poate simţi la fel ca tine, aşa că rămâi fidel şi statornic în felul tău unic de a fi, căci un om sincer şi autentic topește orice falsă prejudecată...

Observă și învață din experiențele celorlalți, dar fă-o din postura de simplu observator, fără ca să judeci nici măcar cu gândul o aparență înșelătoare pe care nu o poţi înţelege decât doar la suprafaţă...

Concentrează-te și crează-ți realitatea dacă asta te atrage într-un mod irezistibil, dar fă-o tăcut şi fără încrâncenare, fără zgomot, fără surle și trâmbițe...

Privește ceea ce vrei să privești, ascultă ceea ce vrei să asculți, vorbește ceea ce e de vorbit, gândește dacă ai de gândit, împărtășește stările tale, dar nu te aștepta vreodată ca oricine să te poată şi înţelege…

Vorbește și cu divinitatea dacă simți că i-ai putea vorbi într-un mod atât de fin și delicat încât să nu-și întoarcă fața de la tine, ca un copilaș care fuge chiar și de cea mai mică tulburare, căci inocența nu suportă o limbă ascuțită și nu poate rămâne acolo unde e mare tulburare...

Fă dragoste cu femeia sau cu bărbatul de lângă tine, dar înainte de a vă contopi trupurile, uniți-vă gândurile, apropiați-vă sufletele, îmbrățișați-vă inimile, astfel încât să puteți spune fără frică:
„eu și ace(a)sta Una suntem”!

Cheile genelor-Cheia 58-Insatisfacţie-Vitalitate-Fericire

Cheia 58 reprezintă drumul de la stres la fericire.
Umbra acestei chei este Insatisfacţia. Toţi o simţim, mai mult sau mai puţin. Ea e cea care ne face să luăm hotărâri, să facem alegeri, să încercăm una alta, să ne ridicăm când suntem căzuţi. Dacă simţi insatisfacţie în tine eşti pe drumul cel bun. Pentru că ea te va îndemna mereu să te ridici din amorţeala spirituală.

Această cheie este simbolizată prin imaginea unui lac. Lacul îndeamnă la nemişcare şi meditaţie. El simbolizează liniştea emoţională şi nemişcarea minţii. Insatisfacţia însă perturbă acest lac al liniştii prin undele provocate de stresul interior. Insatisfacţia nu înseamnă tristeţe, plictis, frustrare, anxietate sau îngrijorare, ci ea implică o stare a lipsei de bucurie fără o cauză anume.

Când umbra instasifacţiei şi a stresului face o spărtură în suprafaţa lacului tău interior, starea ta naturală se pierde. Aceasta se întâmplă foarte uşor. O vorbă, o ştire, o schimbare a unor aşteptări şi toată starea ta naturală se alterează spontan. De ce se întâmplă asta? Pentru că pierdem momentul trăirii în prezent. Suferim ori în nostalgii trecute, ori în îngrijorări viitoare atunci când pierdem momentul prezent.

Mintea e sursa acestei suferinţe şi a insatisfacţiei. Ea tânjeşte după dezvoltare personală şi adeseori se transformă într-un fel de iad al dezvoltării personale tot acest demers către evoluţie. Ea îţi transmite iluzia că prin intermediul ei poţi ajunge la starea de bucurie. Dar, acest chin, indiferent ce tehnici ai aplica, nu îţi poate aduce decât o şi mai mare insatisfacţie.

Iluzia acestei umbre e creată prin faptul că îţi dă impresia că fericirea ta se află undeva în exterior, într-un obiect sau într-un om. De aceea şi simţim goliciune adeseori după ce obţinem acel obiect dorit pentru că el nu poate umple nimic din sufletul nostru.

Umbra stresului din cheia 52 şi umbra instatisfacţiei din cheia 58 sunt în legătură una cu alta şi se hrănesc reciproc. Dar aceste umbre, dincolo de aparenţe, aduce mari servicii tocmai prin agitaţia lacului interior pentru ca astfel să te stimuleze cumva. Vei căuta în exterior până ce te vei epuiza şi apoi vei reveni tot la tine însuţi. De aici începe practic căutarea spirituală, de la intrarea în tine însuţi.
În această căutare vei întâlni tot felul de maeştrii şi tot felul de sisteme care îţi vor promite sfârşitul suferinţei. La unii oameni procesul acesta ţine permanent pentru că pe ei nu îi interesează roada procesului în sine, ci doar a fi pe o cale, a aparţine de un maestru, fără ca să existe neapărat o roadă în sine. E socializarea mistică care te face să crezi că nu mai eşti atât de singur. Fermecătoare adeseori.

Caracterul represiv al acestei umbre nu există. E singura cheie care nu are un aspect ce poate fi reprimat. Caracterul reactiv se manifestă prin interferenţă. Aici apare curgerea către interferenţa cu natura şi cu fluxul firesc al vieţii însăşi. Dacă te opui curgerii, instatisfacţia se hrăneşte odată cu opinteala ta. Dar oricât te-ai opune, flash-uri mărunte şi sporadice de bucurie tot vei avea. Şi apoi apare tânjirea către o stare mai înaltă decât insatisfacţia, tânjirea către primul dar al acestei chei care se numeşte Vitalitatea.

Prin vitalitate începi să devii creativ şi să apară bucuria de a servi. Începi să devii cu adevărat tu însuţi, nu în clipe rare, ci ca mod de viaţă. Impulsul de a deveni cât mai conştient de sine este ceva ce îl are orice făptură umană, e motorul vieţii, fără el nu am mai putea să ne bucurăm de nimic şi nu am mai putea crea absolut nimic. Insatisfacţia te menţine pe linia de supravieţuire doar. Vitalitatea te împinge să te dărui necondiţionat. Dărui din ceea ce eşti şi creşti cu fiinţa, sporeşti cu sufletul, simţi că te împlineşti. Bucuria nu vine din inerţie, ci din energia creativă care pleacă şi se reîntoarce iarăşi la tine.

Aici viitorul îşi încetează presiunea şi mintea devine mai liniştită cu mai multe şi mai largi spaţii între gânduri. Astfel se dizolvă şi îngrijorarea care te ţine doar pe frecvenţa scăzută a zilei de mâine. Nu ştiu ce va fi mâine, nu ştiu ce va fi peste un an. Social, contează ce va fi mâine şi toţi practic ne facem planuri cu bătaie lungă în viaţă. Dar emoţional vorbind, doar starea ta din prezent e tot ceea ce contează.

Vitalitatea te face fericit fără niciun motiv. Doar simplu fapt de a fi te face fericit. Pe când din umbra insatisfacţiei totul pare stresant şi greu. Cei plini de vitalitate se pun în serviciul celorlalţi nu ca salvatori, ci ca lucrători în lumină. Ei emană vitalitate şi asta deblochează indirect energia blocată în cei ce interacţionează cu ei.

Datorită faptului că această cheie este singura ce nu poate fi reprimată, lucrurile devin foarte accelerate când se ajunge la darul acestei chei, adică vitalitatea. Prin acest proces începi să te armonizezi cu inima ta.

Vitalitatea te transpune către siddhi-ul sau darul divin al acestei chei care este Fericirea. Aici eşti numai în prezent. Nu poţi fi fericit în trecut sau viitor. Procesul acesta se mai poate numi şi ca fiind o iluminare sau defocalizare. E ca şi cum conştienţa se eliberează de ataşamentul faţă de ADN, iar tu ai putea simţi asta ca o moarte a omului vechi şi o renaştere a omului nou. Din 2012 încoace tot se întâmplă asta cu mulţi dintre noi.

Cel ce trăieşte acest fel de stare trăieşte complet defocalizat şi toată iubirea se revarsă din el pentru toată creaţia. Această stare nu poate fi obţinută prin tehnici sau control. Şi, de obicei, li se întâmplă celor ce nu se mai identifică cu vreun sistem spiritual sau religios. E abandonul fiinţei în curgerea fără sfârşit al fluxului vieţii.

Cheile genelor-Cheia 56-Distragere-Îmbogățire-Intoxicare

A 56a cheie se mai numește și "răsfățul divin". 
Umbra acestei chei este Distragerea. Este ceea ce ne fură atenția de la ceea ce este cu adevărat important pentru noi. Ceea ce are putere asupra noastră să ne slăbească. Cu cât dăm mai multă atenție la ceea ce nu are importanță cu adevărat pentru noi, cu atât devenim mai slabi și mai decentrați, nu ne mai regăsim interiorul și esența noastră, și atunci căutăm mereu ceea ce ne distrage și ne slăbește. Uneori e foarte greu să nu te lași distras, e foarte greu să rămâi centrat. Din umbră nu poți face asta, ar deveni un non-sens. Când îți dai seama că ceea ce te subminează interior te slăbește, nu mai ai încotro, ci începi să îți pui întrebări la început. Iar ca răspunsurile să aibă efect pe bune și nu doar teoretic, e nevoie să emani energie către partea ta mai înaltă, către esența ta de dincolo de umbră.

Și de ce ai face asta? Pentru că umbra ta ține la pământ, spiritual vorbind. Și acolo ești nefericit și te complaci permanent în nefericirea ta. Și aceasta e masca invizibilă cu care lumea, într-o proporție extrem de mare, se identifică. Această umbră se asigură că practic rămâi victima gândirii altcuiva, fie prin intermediul mass-mediei, fie prin sistemele religioase, sociale, sisteme care îți induc modul lor de a gândi și reușesc să te distragă de la menirea ta, de la fericirea ta. 

Sintagma precum că tu îți creezi propria ta realitate nu este decât pe jumătate adevărată. Tu nu creezi evenimentele propriu-zise ce se manifestă în realitatea ta, ci le influențezi prin atitudinea ta. Când arăți cu degetul în afara ta și găsești mereu vinovații fără vină care te fac pe tine nefericit, atunci te și transpui în starea de victimă neputincioasă. Dar când te abandonezi în fluxul vieții, totul capătă un nou sens. Înlănțuirile din viață capătă acea logică divină care nu poate fi accesată din frecvența umbrei. 

Dar și interiorul are putere de distragere, nu doar exteriorul. Asta se petrece când îți făurești singur o lume de basm în interior, lume care nu are nicio legătură cu exteriorul. Începi să visezi și să percepi totul doar raportat la basmul din imaginația ta. Trăiești o fantezie care te distrage de la adevărul vieții prin acest surogat mental de care te agăți ca o evadare și o fugă de tine însuți. Ceva nu suporți în lumea exterioară și atunci colapsezi psihic către tărâmuri de poveste unde nimic rău nu ți se poate întâmpla.

Umbra distragerii are legătură cu umbra limitării. Ori de câte ori te simți distras sau limitat, înseamnă că propria ta minte te-a prins deja în capcană. În loc să te eliberezi, tu îți hrănești și mai mult distragerea prin fuga către telecomandă, telefon, frigider, un nou flirt, o nouă partidă de sex sau alte surogate. Aici se naște sărăcia lăuntrică provenită din inerția spirituală în care mulți se complac. E alegerea lor doar.

Caracterul represiv al acestei umbre este caracterul ursuz. Aici îi regăsim pe cei amorțiți în îmbufneala lor generată de copilăria dificilă prin care au trecut. E ca un spațiu mort și inert care își pune amprenta pe viața ta. Refuzi bucuria vieții și te identifici doar cu starea de amorțeală, lene, plictis, lipsa de chef. Starea aceasta o surprinzi în ochii celor care par șterși și lipsiți de creativitate. 

Caracterul reactiv este hiperstimularea. Ea se manifestă prin întreținerea unei nevoi disperate de mișcare, de stimul al simțurilor. Privitul compulsiv la tv, vorbitul la telefon compulsiv, visatul cu ochii larg închiși. Aici îi regăsim pe cei ce se identifică cu scenarita din mintea lor. Nebunii care merg pe gândurile compulsive și se identifică cu ele tot sărind când într-o bărcuță când în alta. Nebunia autentică e cea prin care în mintea ta porți discuții, te cerți, te războiești, te frămânți, te zbați pentru niște situații sau cu niște oameni care te-au atins energetic și care tu le-ai oferit identitatea. Spune stop joc nebuniei din mintea ta, respiră conștient și profund, eliberează mintea de gândurile nebune măcar 5 minute pe zi.     

Când ajungem la primul dar al acestei chei care este Îmbogățirea, atunci apare, de fapt, întoarcerea către interior. Cei care simt acest dar au reușit să facă diferența între ceea ce îi vlăguiește și ceea ce le hrănește spiritul. Iar asta înseamnă ieșirea din starea de victimă în care umbra te ținea distras. Darul însă devine un fel de auto-disciplină, practic nu odată pe săptămână, ci mereu și în orice situație te afli. Asta nu înseamnă că devii robot, ci că începi să dai importanță lucrurilor cu adevărat importante. 

Îmbogățirea spirituală nu înseamnă înfrânare sau o luptă prostească contra simțurilor tale. Înseamnă deschiderea acestor simțuri către potențialul maxim al vieții tale. Oamenii cu acest dar nu se dau înlături de la nimic din ceea ce le-ar îmbogăți viața ca și experiență. Chiar dacă se vor răni, vor învăța din asta. Dar nu vor face din asta o melodramă, ci vor face din ea un fel de artă pe care o vor expune și celorlalți, totul spre binele tuturor. Ei vor arăta lumii că problemele prin care trece fiecare om sunt, de fapt, oportunități mascate. Pentru asta însă e nevoie să ieși din încrâncenare și din lupta cu viața. Iar ca să o faci, ai nevoie de umor și lejeritate.

Darul acesta al îmbogățirii spirituale te îndeamnă mereu către meditație, către starea de observator sau martor al scenei vieții. E ieșirea din dependența către exterior și către stimularea iluzorie a simțurilor carnale. Ieșirea din goliciune și dezamăgire. Asta nu te duce către izolare, ci către o rafinare a simțurilor, către cizelarea lor dincolo de lumea fizicului, emoționalului sau mentalului. 

Acesta este darul echilibrului. Poți oricând echilibra balanța dintre distracție și lucrurile serioase. Poți să petreci cu oricine și oriunde, cu singura diferență că poți spune stop joc, oricând dorești. Devii conștient și nu mai ești dispus să pierzi energie de aiurea. Chinezii numeau cele 5 simțuri "cei 5 hoți". Simțurile erau considerate cele 5 locuri prin care forța vitală sau chi-ul se scurge din corp. Darul acestei chei pune sigiliu asupra simțurilor și le dă o aromă cu totul rafinată. 

Darul acesta este darul iubirii, căci cu cât îmbogățești mai mult viețile altora, cu atât mai mult acest dar îți curge prin întreaga ta ființă. 

Darul divin (siddhi) al acestei chei are un nume ciudat: Intoxicarea sau industria divină de divertisment. El e inversul distragerii de care aminteam referitor la umbră. Cei din această stare s-au autodisciplinat și nu mai pot fi distrași de toate nimicurile, ci se lasă pe ei înșiși distrași doar de divinitate. Rădăcina cuvântului intoxicare provine din greacă care înseamnă săgeată. Cei ce se lasă pe sine străpunși de săgeata iubirii divine. 

Acest dar nu caută răsfățul material, ci răsfățul divin. Acest dar nu se conformează sfințeniei sau spiritualității morale. El învață omenirea că nu e nevoie să renunți la plăcerile senzuale pentru a fi divin. Devii practic dependent în sens bun de frecvența iubirii. Sursa acestei intoxicări este propria ta inimă supraabundentă. Intoxicarea la acest nivel înseamnă a fi înghițit de propria ta iubire. Oamenii aceștia se joacă efectiv în propria aură a iubirii și ei sunt irezistibili. Ei împărtășesc iubirea din ei într-o infinitate de valențe, adeseori paradoxală și care te lasă mut. 

Nu poți înțelege acest siddhi din perspectiva rațiunii. Rațiunea îi va condamna pe acest fel de oameni ca fiind dezaxați. Dar ei au ajuns la o astfel de înflorire încât au nevoie de o cantitate enormă de energie pentru a se abține de la a izbucni în hohote de râs. Ei îți șicanează rațiunea, dar practic îți gâdilă sufletul. Aceștia sunt bețivii divini care uneori ajung în lumea formelor ca niște împiedicați. Acesta este memento-ul din partea Sursei care ne indică iarăși și iarăși că viața este darul oferit pentru iubire, frumusețe și distracție.    

Toate siddhi-urile din toate cele 64 de chei ale genelor, necesită mari progrese în conștiință și ele vin ca niște răsplăți. Nu se pot înțelege cu mintea din umbră, dar se pot simți sau intui cu inima dincolo de aparențe.