Libertatea spirituală

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să trăieşti liber? Liber de orice prejudecată, de orice credinţă, de orice mironoseală? Liber de orice falsă moralitate care se naşte doar pe pământ şi tot aici este îngropată? Liber de orice ipocrizie lumească care îţi şopteşte că trebuie neapărat să fii în rând cu lumea? Liber de orice clişeu religios sau spiritual care te închide între două limite? Liber de posesivitate, de gelozie, de control? Liber de reprimarea sexuală care îţi spune că asta sau cealaltă nu e voie, nu e frumos, nu dă bine? Liber de înlănţuirea banilor care vor neapărat să te convingă că nu le poţi avea chiar pe toate în viaţă? Liber de orice impunere exterioară precum că nu ai avea drept divin total asupra vieţii tale? Îţi place să-ţi dai cu tifla-n cap acceptând condiţionările lumeşti, nu-i aşa?

Lumescul moral care vede lucrurile doar în alb şi negru, îşi pune mai mereu ochi de cal ca nu cumva să vadă stânga cum o duce în ispită pe dreapta sau invers. Lumescul moral nu poate sesiza nuanţele din spatele unei alegeri. Lumescul moral se identifică cu falsitatea, cu neputinţa, cu mila, cu frica. Lumescul moral vorbeşte despre iubirea necondiţionată, în timp ce se luptă cu îndârjire contra firii umane. Lumescul moral nu suportă libertatea spirituală pentru că nu intră în raza lui de acceptare faptul că sufletul s-a întrupat pentru orice fel de experienţă pe care simte nevoia să o experimenteze. El oprimă şi suprimă această libertate pentru că nu se agaţă de spirit, ci se agaţă de trup, de minte, de credinţele limitative, adică de alter-ego. Acolo unde ego-ul e pus pe soclu, va veni turma în jurul acestui soclu şi-i va aduce osanale care mai de care mai linguşitoare, transformând acest simnplu ego într-un complex alter-ego. Şi această turmă i se va închina acestui alter-ego, ca şi cum i s-ar închina unei entităţi de sine stătătoare, ca şi cum ar avea voinţă şi conştiinţă. Aşa se suprimă libertatea spirituală, prin alter-ego-ul transformat în zei şi dumnezei!

Oamenii nu se recunosc ca spirit liber, ci vor neapărat să se identifice cu alter ego-ul proiectat în holograme de mintea lor. Aceste holograme hrănite prin imaginaţie şi emoţii, creează dumnezeul minţii umane şi implicit moralitatea de faţadă care îţi spune mereu "asta e bine, asta e rău". Am auzit că încă se mai vehiculează prin  biserici ideea cu a doua venire pe norii cerului, cu învierea trupurilor din morminte, cu venirea unui mântuitor care ne va primi în sânul lui şi ne va ierta de toate prostiile făcute, asta cu condiţia ca doar să credem. Mai sunt printre voi, unii care mai cred încă astfel de bazaconii? Mai sunt unii dintre voi care mă citesc, dar totuşi încă mai cred povestea cu a doua venire pe norii cerului? Tare aş fi curios să aflu, nu de alta, dar m-aş mira tare mult să ştiu că oamenii îndoctrinaţi pot efectiv citi ce mai scriu eu pe aici. Sau cine ştie, poate că tocmai pentru aceştia scriu şi mi se dau aceste inspiraţii. Dar nu mă deranjează, e loc pentru toată lumea, nu-i aşa?

Şi până la urmă de ce ar fi aşa importantă această libertate spirituală de care vorbesc? Pentru că dacă nu eşti liber, eşti încorsetat, ţinut în frâu, condus fără discernământ, manipulat după cum îi taie capul pe cei aflaţi pe soclu, cărora tu le aduci ofrande şi închinăciuni. Adică vei suferi şi vei tot suferi până vei îmbătrâni. Pentru asta ai venit la întrupare? Să îţi dai cu tifla-n cap şi să îţi reprimi fără nici un sens nevoile sufleteşti care se vor efectiv experimentate şi apoi analizate? Are vreun sens această venire aici trăită într-o continuuă reprimare? 

Libertatea spirituală însă e cu două tăişuri. Şi încă ce tăişuri! Dacă zaci în patimi grosiere care te subjugă şi te înlănţuie de dimineaţa până seara, nu eşti liber chiar dacă vorbeşti non-stop foarte frumos despre libertate. Dacă îţi place să faci ce vrei, dar simţi înlăuntrul tău că nu te umple nimic din ce faci, ci din contră, ţi se acutizează goliciunea interioară, nu eşti liber chiar dacă faci mare caz cu aşa-zisa ta libertate. Dacă ai nevoie de confirmări în alegerile tale şi ai nevoie încă de cineva să gândească în locul tău, încă nu eşti liber. Dacă ţi-e frică şi-ţi tremură curul să vorbeşti despre subiecte tabu, gen sex sau bani, înseamnă că ţi-e ruşine, te simţi penibil şi numai liber nu eşti. Dacă te simţi duplicitar şi învăluit de gânduri ascunse, înseamnă că doar schimbi măştile ipocriziei şi libertatea spirituală e doar o metaforă pentru tine!

Dar când devii totuşi liber? Atunci când îţi accesezi curajul de a înţelege în cele din urmă că nu ai aterizat pe aici, doar ca să îţi plângi de milă, că nimeni nu îţi e alături, că nimeni nu te ajută, că nimeni nu te bagă în seamă. Când înţelegi deplin că există în tine blocaje care se vor deblocate şi experienţe care se vor eliberate. Mai lasă venerarea alter-ego-ului şi a dumnezeului tău închipuit şi apropie-te mai mult şi mai mult de fiinţa ta interioară şi de sufletul tău. În asta constă menirea acestei întrupări, în a-ţi descoperi esenţa sufletului tău, care iaca, a ales să mai vină odată pentru că mai are el ceva treburi de făcut aici printre oameni, de observat şi de analizat. Aşa că dă întâietate sufletului tău, înainte de a da întâietate oricui altcuiva!  

   

Scrisul, între vindecare şi destin

De mult nu am mai simţit nevoia să citesc o carte fără să o las din mână până ce nu o termin. Dar asta am simţit chiar ieri, citind aşa, pe nerăsuflate, o carte despre viaţă. Nu ştiam absolut nimic despre autoare, dar totuşi ceva m-a îndemnat să pun mâna pe carte. Pe copertă, o femeie blondă şi frumoasă. Privind-o, mă întrebam dacă nu cumva conţine tot nişte clişee spirituale obositoare, abstracte, impersonale sau chiar siropoase. Cred că am devenit între timp alergic la cărţile spirituale pline de „iubire necondiţionată”, care te învăluie şi te amorţesc, în acelaşi timp. Dacă ele nu îmi spun ceva personal şi autentic despre viaţa de zi cu zi, aşa cum e ea trăită, între lumini şi umbre, nu mă conving. 
 
De obicei, citesc mult, câte 2-3 cărţi în paralel. Îmi place şi să scriu şi să citesc, uneori balanţa înclină când într-o parte, când în cealaltă. Mi-e bine aşa, înconjurat de cărţi şi de poveştile oamenilor reale sau virtuale. 

Iar momentan, mă cantonam în „Copiii matricei” a lui David Icke. Multă informaţie, teorii, conspiraţii şi tot tacâmul. Nu spun că ele nu sunt şi adevărate. Dar iarăşi, tot ce scrie el acolo, se poate doar intui, nu şi proba. Fascinant, e adevărat, dar nu ştiu cât de utile ne sunt toate informaţiile astea legate de reptilieni. Totuşi, rămân la părerea că e bine de ştiut orice şi de citit cât mai multe, căci cunoaşterea ne face viaţa mai frumoasă şi contribuie mult la evoluţia noastră. 
 
Dar când am început să citesc „Scrisul, între vindecare şi destin”, am uitat într-o clipă şi de David Icke şi de toate teoriile lui mai mult sau mai puţin speculative. Pentru că atunci când simţi sinceritatea într-un suflet de om, ea te atrage irezistibil şi te cucereşte în acelaşi timp. Începi să rezonezi şi să te regăseşti în acel suflet, nu degeaba se şi spune că suntem inter-conectaţi. Asta am simţit eu citind în sufletul acestei autoare, Doina Postolachi.
 
Cine este această femeie? O poetă născută la Chişinău şi care trăieşte în ţărişoara noastră. Nu i-am citit poeziile, dar i-am citit povestea de viaţă, descrisă atât de sincer şi curat în această carte. Să scrii despre cartea în sine, e greu, pentru că e nevoie să ieşi din emoţional pentru a vedea lucrurile cât de cât obiectiv. Iar eu, oricum nu am de gând să fac asta, aşa că voi fi cât mai subiectiv cu putinţă. De ce? Pentru că mi-a plăcut, mi-a dat putere de viaţă, de auto-depăşire. Mi-a pus pe tavă un suflet ascuns în spatele unui trup bolnav şi măcinat de durere. Nu ştiu cât de suportabilă este scleroza în plăci, dar se pare că nu e chiar un vis trăit pe un nouraş diafan. Trupul devine foarte sensibil la atingeri, pielea se macină, picioarele nu te mai ascultă. Dar probabil, că această boală nu se poate atinge de oricine. Poate doar de spiritele puternice, ce o pot duce tocmai pentru a împărtăşi oamenilor ce înseamnă dorinţa şi bucuria de viaţă. Pentru a nu mai exista nici o scuză în faţa justificărilor noastre, adeseori mult prea gratuite. Pentru a nu mai hrăni atât de mult nevoia noastră de confort şi de a fugi aşa repede de ceea ce ne scoate adeseori din confortul nostru, ca dintr-o apă stătută şi urât mirositoare. 
 
Iar boala, aşa cum bine nuanţează autoarea, nu e nicidecum o pedeapsă. Cine te-ar pedepsi şi pentru ce? Dar există, bineînţeles, un rost şi un sens ascuns în spatele unei boli incurabile. Ea nu vine să te răpună, ci să te facă mai conştient în ciuda durerilor, uneori de nesuportat, nu-i aşa Doina? Şi o boală de felul ăsta nu te face numai pe tine conştient, ci şi pe cei din jurul tău cu care interacţionezi. Cei care te cunosc la propriu, dar şi cei care te cunosc prin intermediul unei cărţi, sunt atinşi de puterea care se activează în tine prin această suferinţă prin care treci. Şi ăsta e un mod de conştientizare şi de evoluţie spirituală, şi încă un mod ce are efect cu bătaie lungă. Oamenii te privesc şi te citesc, iar dacă ai curajul de a fi sincer până la capăt, în ei se aprinde ceva, flacăra interioară care poate până mai ieri, abia doar mai licărea!
 
În general românii sunt foarte rezervaţi şi temători în a-şi aşterne viaţa în faţa lumii, mai ales atunci când lucrurile sunt dominate de lipsuri, de boli, de durere. Şi să scoţi o carte în care tu să te arăţi brutal de sincer cu tine însăţi, este şi acesta un act de curaj, nu oricine poate face asta, fără să simtă că îşi pierde aura orgolioasă şi egocentristă. 

Cartea e ca un strigăt. Nu e un strigăt mut al neputinţei, ci un strigăt către Universul care conlucrează cot la cot cu oamenii. Iar oamenii pentru a putea ieşi din inerţia lor, au nevoie adeseori de îndemnuri, de boli, de sărăcie, de falimente, de foamete, de singurătate, de depresii, de câte şi mai câte...Toate acestea sunt iarăşi doar trambuline pe care sărim tot pentru a ne regăsi pe noi înşine. Toate sunt daruri ale acestui Univers către re-activarea iubirii din noi înşine, fără teamă şi fără penibil. Uneori nu ştim cum să răzbatem şi de ce sau de cine să ne agăţăm, iar atunci lucrurile se pot întoarce şi lua o turnură dureroasă în aparenţă, dar totuşi atât de benefică şi binecuvântată în realitate
 
Nu mă voi apuca să povestesc periplul autoarei în drumul ei către vindecarea trupească, bătând lumea în lung şi în lat, fără susţinere. De fapt, nu există nicio vindecare trupească, dar totuşi aş putea spune că există în urma acestei boli o puternică vindecare sufletească. Însă cine va dori, va cumpăra această carte şi va citi o poveste de viaţă autentică, cine nu, se va întoarce iarăşi tot la clişeele abstracte ale „iubirii necondiţionate”. Şi ca să spun lucrurilor pe nume, sunt foarte puţine cărţi româneşti scrise pe acest calapod, ca să nu spun că sunt ca şi inexistente. Cei din afară, mulţi dintre ei, au fost mult mai curajoşi în a-şi face cunoscută viaţa trăită pe marginea unei boli incurabile. La noi însă, frica de penibil şi ridicol, încă este la mare preţ. Ce mai, ne e cumplit de ruşine să spunem ce simţim. Şi poate nu e neapărat vina noastră. Aşa am fost învăţaţi, să ne ascundem după degete şi să ne reprimăm trăirile, gândurile, emoţiile.
 
În rest, ce aş mai putea eu scrie? Un sincer „mulţumesc” autoarei care mie personal mi-a dat impuls şi mai mult către scris, către creaţie. Aşa e, noi cei care scriem şi tot scriem, nu putem trăi fără asta, chiar dacă nu ar mai fi niciun om în jurul nostru care să ne citească. Aşadar, să nu ne lăsăm niciodată înfrânţi de viaţă, căci viaţa însăşi ne iubeşte poate chiar mult mai mult decât ne iubim chiar noi înşine!
 
Citat din carte:
„La ce ajută volumul de nume şi titluri, dacă tot nu ne simţim vindecaţi după acea lectură? Mă oboseşte lectura textului îmbibat de date istorice, politică şi cronologie. Iar dacă nu găsesc ceea ce mi-ar fi plăcut să aflu, atunci, aici, acum şi în acest fel, este şansa mea de a oferi altora ceea ce mi-ar fi plăcut mie să primesc. Aşa cum eu vreau să cunosc trăirile cele mai adânci, meditaţiile cele mai solitare ale celui care scrie, poate că la fel, îţi doreşti şi tu. Aşa cum vreau să mă apropii de cel care scrie, citindu-l, poate că ai nevoie şi tu.
Şi poate că aşa ar trebui să se scrie. Aşa vreau să scriu şi eu. Mai ales atunci când ai o boală incurabilă. Mai ales atunci când te doare carnea pe picioare şi nu poţi sta aşezat, decât cu mare chin. Mai ales când te umpli de pete ca un dalmaţian, dacă te duci la somn cu o oră mai devreme şi iroseşti timpul alocat sutelor de cuvinte, poate. Eu trebuie să scriu, ca să nu mă umflu. Mi s-a dat o poveste unică. Şi lumea are nevoie de ea.Trebuie să o eliberez şi să o redau Universului. Îmi trebuie un mare angajament, când fiecare oră de stat pe scaun, fiecare oră de scris, mă costă sânge. Iar într-o carte zgârcită în cuvinte, dar scrisă cu sânge de cerneală, nicio durere, nicio jertfă nu este inutilă. Pentru că nu rămâne decât bucuria dăruirii, bucuria monologului, bucuria poveştii, bucuria dialogului, bucuria speranţei. Speranţa că mai e timp, speranţa că mai e o poveste, speranţa că încă mai e sânge...”

Sunt zile şi zile...

Sunt zile în care nu ai stare şi nu-ţi găseşti locul. Atunci opreşte-te pentru moment, alungă neliniştea, observă-ţi angoasa, revino-ţi în sine şi ascultă-ţi glasul lăuntric...

Sunt zile în care te simţi pierdut ca un naufragiat fără busolă. Atunci aminteşte-ţi de calea ta luminoasă şi revino iarăşi pe drumul tău, acolo unde sinele tău divin rămâne singurul far călăuzitor...

Sunt zile în care gândurile te frământă şi pacea se îndepărtează de la tine. Atunci eliberează-ţi mintea până rămâne goală şi introdu în ea sămânţa unui gând care te susţine, apoi mai sădeşte unul şi încă unul, până când mintea ta se va transforma în timp, într-o magnifică grădină înflorată...

Sunt zile în care oamenii vin spre tine obosiţi, descurajaţi, înneguraţi. Nu lăsa ca starea lor să te tragă în jos, ci menţine-te ca vibraţie şi profită de faptul că ai iarăşi ocazia să ridici pe cineva din negura disperării. Lasă puterea ta interioară să se manifeste şi astfel să ridice pe cel care, pe moment, doar a uitat cine este...

Sunt zile în care simţi că te goleşti energetic. Atunci respiră profund, ridică-te din goliciune şi umplete-te iarăşi cu energia bucuriei care vine din creaţie, din curaj, din studiu, din mişcarea fizică. Nu rămâne nici măcar o secundă în nostalgia părerii de rău şi a milei de sine...

Sunt zile în care vrei multe, dar nu-ţi iese mai nimic, epuizându-te astfel, fizic şi nervos. Atunci să ştii că spiritul tău te îndeamnă să revii iarăşi pe fluxul misiunii tale, acolo unde nu există niciun fel de oboseală, ci doar bucuria de a dărui din sine şi a te dărui pe tine, necondiţionat, simplu şi curat...

Sunt zile în care ideile se ciocnesc şi se războiesc ca pe un câmp de luptă în mintea ta. Dacă poţi opri acest măcel, atunci nu pregeta. Dar dacă nu poţi, atunci rabdă ca un simplu observator şi priveşte fără frică această luptă până ce ea va lua sfârşit. Iar atunci când se va auzi sunetul păcii şi drapelul libertăţii va flutura iarăşi, înaintează cu curaj şi îmbrăţişează acele idei care au reuşit să rămână în picioare până la capăt. Iar pe cele răpuse nu mai încerca să le trezeşti, ci mai bine ieşi din mijlocul acestora şi doar lasă morţii să îşi îngroape pe morţii lor...

Sunt zile în care poate te simţi slăbit şi fără chef de viaţă. Atunci aura ta are nevoie să se refacă şi să se reîntregească, căci corpul tău fizic nu se poate hrăni dintr-un corp energetic fărâmiţat şi disociat. Aşadar apleacă-te iarăşi şi iarăşi către ceea ce îţi sporeşte fiinţa şi îţi luminează sufletul...

Sunt zile în care grijile te invadează şi spontan pun stăpânire pe tine. Atunci ridică-ţi privirea către soarele fizic, ca astfel să îţi reaminteşti de soarele spiritual din tine însuţi. Soarele din afară nu cunoaşte grija zilei de mâine, deşi uneori este şi el adumbrit. Norii doar vin şi pleacă. Însă indiferent de-l vezi sau nu, soarele este tot acolo, căci menirea lui e să-ţi bucure mereu fiinţa, iar menirea ta e doar să-ţi laşi necondiţionat fiinţa ta interioară, mereu să strălucească...

Sunt zile în care nu suporţi pe nimeni în preajma ta şi parcă nu te mai suporţi nici măcar pe tine însuţi. Atunci ego-ul tău suferă şi îţi şopteşte într-un mod perfid, să rămâi singur şi deznădăjduit, în egoismul tău pustiitor şi dezolant. Ieşi din această capcană a neputinţei şi mergi între oameni, căci aceasta e menirea omului pe pământ, de a observa cu detaşare experienţele celorlalţi şi de a împărtăşi cu iubire experienţele sale...

Sunt zile când simţi multă bucurie, armonie şi echilibru lăuntric. Atunci n-ai mai vrea să părăseşti nicicând aceste stări. Dar sunt şi zile când vibraţia coboară şi te surprinzi învăluit de indiferenţă, nepăsare, sfârşeală şi dezolare. Atunci când vei simţi prin discernământ "urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt", vei putea înţelege dincolo de simţuri, care este vulnerabilitatea ta şi unde ai de lucrat cu tine, astfel încât nici un hoţ spiritual-energetic să nu-ţi mai fure identitatea...


Sunt zile luminoase și sunt zile înnegurate. Dar ele sunt doar reflecții generate de către mintea ta. Lumina sau întunericul, binele sau răul, frumosul sau urâtul sunt doar proiecții, visări, iluzii. Tu, ca spirit însă, ești dincolo de toate aceste proiecții lumești și efemere. De ce te-ai identifica cu efemerul, când pura delectare a vieții se regăsește doar în pura libertate?
 
Mulțumește Universului și fii recunoscător chiar și pentru aceste zile în care noaptea neagră a sufletului îți bate ca un impostor la poarta ființei tale, căci în aceste zile și prin aceste stări temporare pe care singur le depășești prin analiză şi observare, mai faci încă un pas și mai urci încă o treaptă spre minunata întâlnire cu tine însuți...

Sunt prieteni şi prieteni...

  

Sunt prieteni de conjunctură şi prieteni pe viaţă lungă. Cei de conjunctură sunt cei cu care te poţi simţi bine pentru un timp scurt, iar după ce întâlnirea s-a terminat, arareori îţi mai aduci aminte de acea persoană, căci ea nu şi-a pus mai deloc amprenta pe sufletul tău. Iar cei de viaţă lungă, chiar dacă se întâlnesc rar, poate chiar o singură dată într-un an, se recunosc unul în celălalt, îşi citesc sufletele dincolo de cuvinte şi ştiu în sinea lor că e de ajuns doar o singură chemare ca imediat unul să fie lângă celălalt...

Sunt prieteni interesaţi şi prieteni dezinteresaţi. Primii te vor căuta atunci când nevoia îi strânge în spate şi se vor comporta duplicitar şi defensiv, ca nişte false mironosiţe care nu mai ştiu cum să îţi intre pe sub piele. Dacă pici mereu în această cursă emoţională pe care ţi-o întind, ei nu se vor opri niciodată, căci ştiu că de pe urma ta au o pâine bună de mâncat. Şi atâta timp cât nu înveţi să spui „nu”, ei vor veni şi se vor înfrupta mereu din energia ta. Dar sunt şi prieteni dezinteresaţi care chiar dacă nu ţi-ar pune ei inima întreagă pe tavă, tot se bucură în modul cel mai sincer atunci când te văd...

Sunt prieteni cameleonici şi prieteni puri. Primii îşi schimbă măştile precum bate vântul, doar-doar să nu îşi arate slăbiciunea, vulnerabilitatea, făţărnicia şi viclenia în faţa ta. În unii ca aceştia zace mereu gândul ascuns pe care şi-l disimulează mereu ca pe o adevărată artă. Nu-i poţi citi din prima, dar ce simţi în preajma lor chiar de la început, s-ar putea să te surprindă după un timp când vor obosi efectiv să joace atâta teatru de prost gust. Prietenii puri sunt cei care rezonează şi empatizează cu ceea ce trăieşti tu, dar nu îţi vor plânge de milă, ci te vor scutura la propriu, căci emoţiile distructive nu le sunt cunoscute. Aşa că ei îţi vor oferi mari daruri, prin această puritate a lor care nu pregetă să îţi spună adevărul despre tine faţă-n faţă şi nu şoptit pe la colţuri...

Sunt prieteni toxici şi prieteni parfumaţi cu sufletul. Pe cei toxici îi dibui destul de repede, căci mirosul pe care îl lasă în urmă, spiritual vorbind, e unul care simţi că nu-ţi face bine şi oricât ai lăsa de la tine, nu îţi poţi călca pe suflet la nesfârşit în faţa lor. La unii ca aceştia vei renunţa mai devreme sau mai târziu, chiar dacă le vei da de nenumărate ori ocazia să renunţe la toxicitatea lor. Nu o vor face şi atunci nu ai încotro decât să laşi amintirea lor să se piardă în negura trecutului. Prietenii parfumaţi cu sufletul, nu doar cu trupul, sunt cei lângă care te simţi mereu bine, de la care oricând ai ce învăţa, care oricând te vor asculta şi care vor lăsa mereu bucurie şi lumină în realitatea ta...

Sunt prieteni simandicoşi şi prieteni simpli. Cei simandicoşi vor mereu să se laude cu câte ceva şi au nevoie de unul sau altul care să-i asculte. Unii mai diplomaţi şi mai răbdători din fire îşi dau seama cu cine au de-a face şi se vor întâlni cu ei, fără aşteptări. Lăudăroşenia celor simandicoşi poate fi trecută cu vederea dacă nu-i iei pe aceştia prea în serios, ci intri în jocul lor şi le dai satisfacţie în joacă, laudei lor. Prietenii simpli nu vor veni spre tine cu lauda, ci cu felul lor firesc de a fi, chiar dacă nu sunt mereu în toanele cele mai bune. Nu-i interesează să pară mai mult decât sunt. Când se vor bucura de ceva, ţi-o vor spune simplu şi curat. Iar când se vor întrista, iarăşi nu se vor ascunde, căci simplitatea e cea care cucereşte prin firesc şi nu prin tertipuri, subterfugii şi tot felul de măşti care mai de care mai fals-strălucitoare...

Sunt prieteni care doar vorbesc şi sunt prieteni care doar ascultă. Primii au nevoie de cineva care să fie martor la toată agitaţia lor, ce pare că nimic nu o poate opri. Ei se tot agită, gesticulează, limbarniţează, fără ca să urmărească ceva constructiv sau o rezolvare a disperării lor. Ei îţi vor vorbi despre multe cele din afara lor, dar mai niciodată despre ei înşişi şi despre ceea ce simt. Se ascund după cuvinte doar ca să îşi defuleze disperarea spre cineva dispus să asculte şuvoiul continuu al agitaţiei lor. În schimb, prietenii care ştiu să asculte sunt ca o oază de odihnă pe umerii cărora poţi sta la nesfârşit, odihnindu-te şi alinându-te în tăcerea lor...

Sunt prieteni vampiri şi prieteni care te încarcă. Vampirii energetici sunt cei care se tot plâng şi se tot vaită, arătând mereu cu degetul la vinovaţii fără vină din afara lor. Ei mereu văd ceea ce nu suportă la alţii, dar niciodată nu se văd pe ei înşişi. Iar dacă le atragi atenţia, se vor înfuria şi vor scrâşni din dinţi asupra ta, căci nu suportă sub nici o formă sfaturile care i-ar leza atât de profund în amorul propriu. Dacă-i vei asculta, vor veni constant lângă tine să-şi tot verse amarul şi să se reîncarce cu energia care le vine din partea ta. Dacă le vei da de înţeles că ceea ce auzi de la ei te scurge de energie, atunci îşi vor întoarce imediat faţa de la tine, nu vor suporta un dialog sincer. Prietenii care te încarcă sunt cei luminoşi care nu cunosc nici ranchiuna, nici invidia şi care ştiu să se bucure sincer de realizările tale. Ei te vor susţine necondiţionat şi nu vor încerca să te abată nicidecum din drumul tău, ci din contra, îţi vor oferi oricând un feedback constructiv în evoluţia ta...

Dar şi prietenii cameleonici sau duplicitari, fățarnici sau interesați, vicleni sau vampirizați, au chiar și ei ceva bun înlăuntrul lor şi nu sunt de lepădat decât atunci când simţi că coarda se întinde prea tare şi respect nu mai e. Când respect nu mai e, nici prietenie nu mai e. Dar în orice om există mereu şi o parte luminoasă care niciodată nu se pierde definitv, ci ea mai mult se estompează şi ajunge să licăre din ce în ce mai slab, fără însă a se stinge vreodată. Niciun om nu e doar cameleonic, doar viclean, doar toxic, doar ipocrit, doar făţarnic. Acestea sunt doar seducţiile egoului şi nimic mai mult. Dar mulţi se identifică cu acestea, căci le e prea frică de lumina ascunsă din sufletele lor. Ei nu suportă să pară slabi, ci se vor mândri, duri, intangibili. Dar va veni şi o vreme când acest ego fals se va dizolva şi întregul suflet cu putere în jur va lumina...

Nu suntem programe, suntem suflete vii!

Da, nu sunt un program, nicidecum. Nu sunt nici mai multe programe încorporate într-unul. Nu sunt o credinţă anume sau un sistem de credinţe anume. Nu aparţin vreunei religii şi nici vreunui dumnezeu. Nu sunt o etichetă socială cu care m-ai putea identifica. Nu pot fi îndoctrinat şi încorsetat într-o dogmă. Nu am programe sociale, religioase sau spirituale după care să mă ghidez. Nu am maestru, nici guru, nici vreun iluminat care să aibă grijă de mine. Nu aştept vreun salvator, mântuitor sau vreo a doua venire. Nu sunt ataşat de frică. Nu mi-e frică de frică atunci când o simt. Nu sunt ataşat nici de bucurie. Nu sunt ataşat de nimic. Nu am nume, nu am sex, nu am vârstă. Nu sunt încadrat în timp şi nici în spaţiu. Existenţa mea înseamnă „eu sunt”. Fără nimic altceva dincolo de ea. Fără nici un atribut ataşat. Doar prezenţă. Acesta este sufletul.

Şi e viu. Atât de viu, atât de prezent, atât de vibrant! Atât de liber! Însă programele îl încorsetează pe acest suflet, îl sufocă, îl limitează. El nu poate fi ghidat după programe lumeşti care toate au la bază doar frica. Programul naşterii şi al morţii. Al botezului şi al îngropării. Programul fricii de dumnezeu, al crucii, al pedepsei, al învinovăţirii, al ruşinii. Programul căsătoriei, al fidelităţii, al geloziei. Programul imaginii exterioare, al faptului precum că eşti cineva. Programul smerenei false, al defensivei, al timidăţii exacerbate, al statului în spatele cortinei doar ca să nu faci nimic autentic. Programul de a fi super bărbat potent, puternic, dur, nemuritor şi rece, cel care nu plânge niciodată. Programul de a fi super femeie sexi, voluptoasă, carnală, posesivă şi geloasă. Programul de a merge la şcoală şi de a învăţa toate prostiile pentru ca mai apoi să ai ce dezvăţa. Programul de a creşte un copil inducând acelaşi fel de  frici primite în subconştient de la tata, mama, soacra şi bunica. Programul de a poseda lucruri cât mai multe, cât mai scumpe, cât mai colorate. Programul de a fi în competiţie şi de a ieşi câştigător în tot ceea ce faci. Multe programe în peisaj. Dar acesta nu e sufletul.

Spiritul caută libertatea, dar nu ne dăm seama cum acesta e atât de sufocat de programele sociale, religioase şi chiar spirituale. Când apare o credinţă la interval, apare un jurământ, o angajare şi implicit o frică. Toate credinţele te condiţionează direct sau indirect, subtil sau mai pe faţă. Aşa că pentru mine, cel puţin, sufletul meu e dincolo de bine şi rău, de lumină şi întuneric, dincolo de orice fel de moralitate mironosită, dincolo de dogmă, de ritual, de religie, de spiritualitate. Căci toate sunt etichete pur umane, pur lumeşti, pur limitative. Şi sufletul e viu, e dincolo de orice etichetă. Doar mintea etichetează, ţese, imaginează, induce, învinovăţeşete, pedepseşte şi pune la colţul infamiei, umblând cu catalogul moralităţii de faţadă dupa ea.

Dar sufletul meu vrea să scape de toate acestea, căci e libertate doar şi e dornic de orice experienţă prin care simte că se căleşte, că evoluează. El analizează, teoretizează, filtrează şi pune în balanţă. Adică cântăreşte teoria de o parte şi practica de cealaltă parte. Vede unde teoria cade cădere jalnică în faţa pragmatismului şi unde metaforele spiritual-luminoase sunt goale de conţinut în faţa vieţii mocirloase de zi cu zi. Sufletul nu vrea doar să observe la nesfârşit viaţa, ci să o trăiască la propriu, nu la figurat. Nu vrea să tânjească inert după „ce ar fi fost dacă” sau „era odată ca niciodată”, așa cum nu e interesat nici de falsa „iubire necondiționată”. Ce să facă el cu aceste metafore frumoase pe dinafară, dar putrede şi fără esenţă pe dinăuntru? Aşa că el nu tânjeşte după mângâieri diafane, ci după tăvălirea la propriu în mocirla vieţii. Doar aşa poţi scăpa de ipocrizie, de balastul credinţelor limitative. Doar în mocirlă, murdărindu-te, ridicându-te, spălându-te mai apoi. Dar asta nu e pentru oricine. E doar pentru mine. Eu am nevoie de asta.  

Aşadar, „ieşi din minte ca dintr-un mormânt”!, îmi strigă sufletul meu. Dar cum să fac să ies din minte şi din suferinţa pe care o induce ea? „Doar fi prezent, nu judeca, nu te judeca, nu interpreta personal nimic, nu fă presupuneri şi nici speculaţii”, spuse sufletul meu. Şi cum să ies din acest vis fascinant şi din această vrajă? „Înţelegând că acesta nu e visul tău, ci doar un program prin care ai fost învăluit”. Şi cum pot face să înţeleg că acest vis e o iluzie? „Doar fiind conştient în cele mici ca şi în cele mari. La fiecare pas, la fiecare vorbă, la fiecare sunet, doar fii conştient, atent, vigilent”. Cum pot face asta când sunt carne şi sânge, emoţional, egocentrist, pasional? „Prin lucrul cu tine însuţi, devii permanent conectat, devii alimentat ca dintr-o priză”. Ce este această priză? „Este sursa vieţii şi fluxul inspiraţiilor care ţi se trimit pentru a le materializa pe pământ, între oameni”, spuse sufletul meu.

Şi atunci m-am gândit eu aşa, pe îndelete, cum adeseori, noi oamenii, trăim doar din vis, din iluzie, din fascinaţia şi vraja minţii. De aceea, nu suntem liberi şi nici nu vrem să fim. Dăm totul către această vrajă seducătoare, dar nu dăm mai nimic către libertatea noastră interioară. Şi de aceea, suferim, ne precipităm, ne irităm, ne angoasăm. Pentru că suntem teribil de anxioşi, teribil de temători, teribil de posesivi  în ceea ce priveşte confortul nostru. Devenim inerţi şi întunecaţi pentru că nu ne mai dăm voie să simţim din libertatea sufletului, ci doar filtrăm şi cenzurăm din îndoctrinarea minţii. Aici e tot chinul şi zădărnicia noastră, în scenarita imaginaţiei care ţese şi tot ţese scenarii apocaliptice cu nemiluita.

Da, e adevărat, nu suntem programe, suntem suflete vii! Unice, irepetabile, originale, create din viaţă pentru viaţă!Şi totuşi am asimilat atât de mult balast informaţional, atât de multe credinţe cu care ne dăm de pomană în cap iarăşi şi iarăşi, atât de multe ostracizări venite din gura lumii, încât libertatea sufletului pare doar o metaforă! Ne amăgim doar că suntem liberi, dar departe de noi această libertate. Căci dacă nu eşti liber în interior, nu poţi fi nicidecum în exterior! Aşadar câştigă-te pe tine însuţi ca suflet liber şi fă ce vrei!        

Etericul şi grosierul faţă-n faţă

E ca un conflict interior între două personaje care se tot ciondănesc pentru că nu pot, nu ştiu, nu sunt capabile să se pună deloc de acord. Şi parcă vrei cumva să le uneşti pe ambele într-o simbioză, să nu mai simţi că unul trage „hăis” şi altul „cea”. Vrei aşa, să fii într-o perfectă armonie ca să nu mai ai tu nici o bătaie de cap. Totul să curgă lin, totul să fie fluent, totul să fie perfect liniar, nu cumva tu, cel eteric şi diafan, să suporţi vreo distragere, vreo tulburare, vreo perturbare de la cel ce crezi tu că eşti . Şi tu, cel diafan şi eteric, ai o părere nemaipomenită despre tine, nu-i aşa?

Da, aşa e, am o părere nemaipomenită despre mine. Vreau să fiu inocenţa întruchipată care nu poate atinge totul decât cu mănuşi de catifea. Vreau să fiu atât de eteric, încât să simt că plutesc, nu care cumva partea grosieră şi animalică din mine să aibă puterea să mă tragă în jos. Nu vreau să ştiu de carne, de sânge, de trup, de nimic grosier. Pentru că eu sunt diafanul prin excelenţă care observă îngâmfat cum oamenii se chinuie în partea grosieră a vieţii şi nu vor să iasă de acolo decât striviţi, frânţi, împovăraţi!

Cum poţi judeca şi critica, ceea ce nicicând nu ai avut curajul a experimenta? Cum poţi privi partea mocirloasă a vieţii dacă nu ai avut destul tupeu să intri şi să te murdăreşti în ea din cap pînă-n picioare? Şi pentru ce tot stai pe mal şi tot dai tu lecţii de bună purtare, ca un filfizon diafan şi eteric care nu se poate despărţi de mănuşile lui impecabile de catifea? La ce te mai raportezi, la cine te mai închini, pe cine mai venerezi? Cui îi aduci tu ofrandă viaţa ta? Zeului prostiei sau zeului ignoranţei? Zeiţei trăndăviei sau zeiţei inerţiei? Încă nu te-ai săturat de atâta idolatrie în faţa fricii pe care încă o mai pui pe soclu în faţa ta?

Dar nu-i bai, poţi trăi în continuare cu frica atârnată fedeleş de gât. Nu se va prinde nimeni că ţi-e frică de viaţă. Nu-şi va da nimeni seama că tu eşti permanent în conflict cu partea ta grosieră din tine, pentru că îţi place tare mult să te afişezi cu partea subţire a fiinţei tale. Nu va realiza nimeni că nu ştii să gestionezi partea animalică din tine, pentru că, nu-i aşa, spiritualitatea „wow” e la mare modă! Conştiinţă, energie, suflet, spirit, minte, focus, ataşamente, agaţamente, lumină, bucurie, veselie cât cuprinde! Foarte eteric şi spiritual! Apoi vin mesajele eterice de pe la postacii spirituali care abia mai aşteaptă un nou chanelling, o nou entitate eterică care să le vorbească în metafore cât mai subţiri, cât mai înalte, cât mai spirituale! Mai apoi, un alt fel de cunoaştere despre fascinaţia extraterestră care domină văzduhul, colo câţiva arcturieni, colo câţiva siriusieni, mai departe nişte orionieni, toţi gata-gata de adevărate lupte intergalactice! Ahhh, să nu uit de reptilieni, ăştia care vor neapărat să fure identitatea sufletească a oamenilor! Religia a sucombat cu iadul şi dracii, spiritualitatea a câştigat teren cu reptilienii, ăştia par aşa mai evoluaţi, nu-i poţi lua chiar aşa în râs!

Şi uite aşa spiritualitatea diafană, subţire şi eterică nevoie mare, te prinde în iţele ei şi creează o ţesătură tare fină în jurul minţii tale. Agită-te, frământă-te, găseşte răspunsuri diafane la întrebări diafane! Ce rost au piramidele din Egipt, ce mai de tuneluri ascunse sunt pe sub Bucegi şi ce lucruri îngrozitoare se întâmplă pe acolo dacă cumva calcă vreun neiniţiat în zonă! Care e sensul ascuns din tăbliţele de smarald ale lui Toth? Cum a ajuns tehnologia actuală să seducă turma adormită şi să bage prostimea în ceaţă, creând tot feluri de holograme cu venirea mântuitorului pe norii cerului! Câte fascinaţii, câte lucruri demne de băgat în seamă, câte artificii care îţi fură mintea, doar-doar să nu te mai gândeşti la tine însuţi!  

Dacă ai o aşa mare râvnă în cunoaşterea din afară, oare de ce nu pui deloc osul la treabă pentru adevărata ta cunoaştere care îţi foloseşte, adică cea dinlăuntru? La ce îţi va folosi să ştii istoria reală a pământului, dacă încă nu pricepi istoria reală a vieţii tale? Oare ţi-ai echilibrat îndeajuns mintea ca să nu îţi mai inducă atâta suferinţă, sărind mereu ca o nebună de la un gând la altul, fără noimă şi fără sens? Oare ţi-ai echilibrat atenţia către cele ce contează cu adevărat pentru tine sau încă pierzi timpul în zadar, sedus de visul colectiv care te subjugă? Ce treabă ai tu cu acest vis ce nu îţi aparţine? Ce mai găseşti acolo, vreo altă ştire fascinantă, vreun alt atentat, vreo altă apocalipsă? Unde te afli tu, pământene, omule, frumosule, iubitule, în toată ecuaţia asta? Încă nu ţi-e de ajuns cât de mult ai suferit din pricina acestui vis colectiv care te adoarme?

Toate acestea te adorm pentru că nu au legătură directă cu tine. Dacă tot trăiesc ca într-un vis, măcar să pot spune că acest vis e doar al meu, creat de mine, cu bune cu rele, eteric sau grosier, el îmi aparţine! Şi pot spune cu mâna pe inimă, că mulţi din cei ce trag cu dinţii de spiritualitatea diafan-abstractă, sunt mai ignoranţi decât cei care au avut curajul de a-şi impropria şi partea lor grosieră care vine ca un tavălug peste ei mai devreme sau mai târziu dacă nu au avut curajul de a şi-o manifesta de-a lungul vieţii. Dar niciodată nu e prea târziu! 

Căci toate, dar absolut toate fac parte din viaţă, şi întunericul, şi lumina, şi frumosul şi urâtul, şi bucuria şi tristeţea, şi partea subţire, dar şi partea grosieră a acestei conştiinţe universale în care suntem cu toţii angrenaţi! Căci nu există nici mic, nici mare în conştiinţa universală, toate sunt egale şi bune toate! Fiecare entitate întrupată într-un trup uman îşi aduce aportul, mai mic sau mai mare la evoluţia acestei conştiinţe, pururi în mişcare! Are sens?

De aceea, partea grosieră, carnală sau animalică din noi, e tot la fel de importantă ca şi cea subţire, diafană şi eterică. Ea e ca un cal sălbatec şi nărăvaş care nu îţi va da pace până ce nu îi dai atenţie îndeajuns ca să-ţi înţelegi tu însuţi această parte sălbatecă şi nărăvaşă din tine. Nu te poţi înţelege ca şi entitate dacă nu îţi asumi toate părţile, toate umbrele, toate ascunzişurile care îţi şoptesc uneori dulce, alteori atât de brutal: „Vino, atinge, simte, analizează şi pune în balanţă tot ceea ce înţelegi din această experienţă”! Apoi revino iarăşi în Acasă şi primeşte de la viaţă tot ceea ce vine spre tine ca un dar, nicidecum ca o pedeapsă! Luminează-te şi luminează-i şi pe ceilalţi dacă înţelegi cum decurg lucrurile în acest paradoxal laborator numit Viaţă!

Jocul transcendenţei

Era odată ca niciodată, un cerşetor care umbla rupt şi murdar, cutreierând străzile cu un bol de cerşit în mână. Oamenii râdeau şi-l luau în bătaie de joc atunci când îl vedeau. Copiii aruncau cu pietre asupra lui, câinii îl lătrau şi-l fugăreau. Acolo unde se ducea, cei din jur îl scuipau şi-l ameninţau, spunându-i: „Pleacă de aici, nu avem nevoie de unul ca tine, milog, rupt în fund şi urât mirositor”! Aşa îşi ducea acest amărât viaţa, cerşind milă de pe o zi pe alta.
Dar într-o zi, tot mergând el, se întâlni în faţa lui cu un rege. Acesta se opri, se apropie de el şi-i spuse cu putere: „Ce faci aici, cum te poţi comporta ca un cerşetor, când tu eşti de viţă regală? E o ruşine ce faci, îţi dezonorezi fiinţa şi ofensezi viţa ta regală! Tu eşti un rege”! Iar cerşetorul, nu a negat cele auzite, nu s-a ruşinat şi nici nu a crezut că ar fi luat în râs. Ci doar simţind până în adâncul sufletului său autoritatea acestor cuvinte, s-a recunoscut pe el însuşi şi a spus: „Da, domnule, aşa să fie”!
Atunci regele, a ordonat oamenilor săi, să îl ia şi să îl ducă pe acesta în palatul său şi să-l îmbrace adecvat, ca pe un rege, după care să îi dea drumul înapoi pe străzi. Astfel încât, toate lucrurile cerşetorului au fost schimbate şi el s-a întors înapoi pe străzile pe care hoinărea odinioară. Dar acum, cei care până mai ieri îl ridiculizau şi-l ofensau, se dădeau la o parte din faţa lui, se aplecau şi se prosternau când trecea pe lângă ei. Şi asta doar pentru că mergea ca un rege şi avea o atitudine adevărat regală în faţa lor. Şi doar pentru că a recunoscut autoritatea cuvintelor „Tu eşti un rege!”. Şi imediat i s-a schimbat conştiinţa, eliminând orice îndoială.
Dar la un moment dat, nişte tineri care îl cunoşteau dinainte, l-au văzut şi au început să strige în gura mare: „Acesta e doar un impostor, cum poate un cerşetor să ajungă rege? Ia să vedem, ce ne-ar putea el face”? Atunci aceştia s-au apropiat, l-au atins şi l-au oprit din mers pe regele nostru, întrebându-l: „Ştim că eşti doar un cerşetor, căci până mai ieri te comportai ca un milog, aşadar cum îndrăzneşti acum să porţi aceste haine regale"? Dar regele a stat ferm pe poziţia sa de suveran şi le-a răspuns: „Cine sunteţi voi, cei care îndrăzniţi să vă apropiaţi, voi cei care aveţi neruşinarea să mă opriţi şi să mă atingeţi”? Atunci a ordonat el oamenilor săi, să îl ia pe cel care l-a atins şi să-i taie braţul acestuia ce nu l-a recunoscut ca fiind rege. Atunci toţi ceilalţi, au căzut la pământ tremurând în faţa acestei autorităţi, recunoscând în cele din urmă viţa sa regală autentică!

Dar aici nu e vorba de oameni şi de impostori, iubiţii mei. Ci e vorba de o stare anume, de o atitudine anume, de o autoritate anume. Căci din postura aceasta de suveran care transcende cerşetoria şi milogeala, nimic nu te mai poate atinge. Şi la cine mă refer, cănd spun că nimic nu te mai poate atinge? Mă refer la ceea ce te nu te mai poate pune la pământ ca fiinţă divină. Căci divinitatea din tine nu poate fi eclipsată de către cele lumeşti şi trecătoare. Spiritul tău nu poate fi atins de cele care ar încerca cumva să îţi murdărească haina ta regală de suveran. Te recunoşti în această haină sau încă mai hoinăreşti prin locuri pustii şi neumblate, ca un cerşetor ce-şi poartă blidul milei cu el de colo-colo?

Şi aici nu vorbim din postura de aroganţă, sau de mândrie, sau de falsă superioritate. Vorbim din postura firească şi naturală a celui care şade cu autoritate pe tronul regatului din realitatea sa. Pe acel tron, doar tu poţi şedea şi nimeni altcineva. Aici nu există decât demnitate, putere, asumare, compasiune. E ca şi cum priveşti ca dintr-un joc în care tu ai de urcat un munte şi până ce nu ajungi în vârful său, nu îţi poţi vizualiza toţi inamicii şi prădătorii ce îţi dau târcoale şi încearcă să te fure. Dar dacă te resemnezi să rămâi la baza muntelui, adică să rămâi ca un cerşetor, atunci vei privi la cei care au ajuns pe acest vârf de munte ca la nişte idoli pe care îi vei venera fără discernământ, crezând că ei sunt aleşii, iar tu eşti predestinat să trăieşti ca un milog sau ca un vierme pe pământ. Şi asta, pentru că nu eşti dispus să urci conştient şi tu acel munte, aşa cum l-au urcat alţii înaintea ta.

Oamenii încă mai caută miracole care se pot vedea cu ochii fizici. Vor minuni care să se întâmple la minut fără ca ei să mişte un deget. Şi caută şi tot caută. Unul se duce la un mormânt sfânt unde mulţi pelerini ajung, crezând că acolo se află mântuirea lui. Altul se duce şi se prosternează pe la icoane plângăcioase şi făcătoare de minuni. Altul se duce şi se aşează ca un milog pe la cozile interminabile a unor moaşte ce se vor sărutate de o turmă de oameni ce nu vor să gândească cu mintea lor. Dar dacă încă faci asta, atunci te afli încă în imperiul fricii şi al idolatriei şi nicidecum nu ai reuşit să îţi cucereşti propriul tău regat. Încă te mai comporţi ca un cerşetor care nu îşi poate nicidecum recunoaşte haina sa regală.

„Lazăre, ieşi din frică ca dintr-un mormânt”!, a strigat învăţătorul acum 2000 de ani. Şi Lazăr a ieşit atunci, căci a recunoscut autoritatea acestui îndemn. Şi ieşind el odată cu frica, a lepădat haina de cerşetor şi de milog cu care patimile îl învăluiseră de-o viaţă. Şi-a azvârlit el atunci blidul neputinţei, ridicând în schimb căroana regală cu care învăţătorul său îl investise. Dar până atunci, nu se recunoştea ca fiind de viţă regală, căci toţi ceilalţi îl puneau la zidul infamiei, îl alungau şi îşi întorceau faţa de la această privelişte vrednică de milă.

Oamenii încă au nevoie de confirmări exterioare la ceea ce simt ei în interior. Dar mai puternic decât glasul simţirii tale, nu se află nimic mai credibil pentru tine pe pământ. Glasul însă e înnăbuşit de ţesătura minţii compulsive care ţese şi tot ţese scenarii care mai de care mai îmbârligate. Pentru că mintea lăsată la voia întâmplării are mereu tendinţa de a se opune. Şi de asta oamenii suferă pentru că ei, din frică, doar se opun. Se opun cu îndârjire fluxului de iubire care circulă şuvoaie prin fiinţa lor. Iar când iubirea e stopată, apare la interval suferinţa cu toate odraslele ei care mai de care mai cameleonice.

Aşadar, începe şi tu să urci acest munte dacă ai curaj. Şi până ajungi în vârf, nu te opri şi nu privi cu mânie în urma ta. Nu privi resemnat de jos în sus, ci urcă şi fă pasul final către tine însuţi. Acesta nu e un hobby, nu e o pasiune pentru timpul liber. Ci e însăşi menirea ta. Şi e cel mai important lucru pe care l-ai putea face în această viaţă. Să te recunoşti ca fiind suveran şi de viţă regală! Toate celelalte sunt pasiuni, sunt doar hobby-uri, sunt doar cele fugitive ale vieţii care doar vin, care doar pleacă. Dar tu, rămâi ca suveran al acestui joc al transcenderii în conştiinţă. De vei vrea să rămâi doar un cerşetor la baza muntelui, e doar alegerea ta. De vei vrea să urci către poarta fiinţei tale interioare, iarăşi e doar alegerea ta.

Revendică-te pe tine însuţi ca fiinţă pură, luminoasă şi plină de iubire care îşi conduce cu putere şi fără frică regalitatea sa!

Umblă la cauze, nu la efecte!

A rămâne mereu prins în cursa emoţională a efectelor, înseamnă doar să pierzi energie. Iar dacă nu descoperi cauza acestor efecte, nu sporeşti în nimic. Totul are efect în viaţa noastră. Orice întâlnire, orice gest, orice vorbă, orice mişcare, creează implicit un efect. Pe acesta nu îl vezi, ci doar îl simţi. Uneori simţi acest efect puternic, ridicându-ţi vibraţia, alteori îl simţi, coborându-ţi-o spontan, de te întrebi cum de ţi s-a putut întâmpla aşa ceva tocmai ţie.

Unii oameni cred că sunt foarte sensibili şi de aceea simt aceste efecte atât de puternic. Dar aici nu e, de fapt, vorba de sensibilitate. Căci sensibilitatea înseamnă că rezonezi cu cele subtile şi acestea îţi dau o stare de bine, nicidecum o stare de rău. Dar când simţi toate efectele vieţii zdruncinându-te psihic, aici nu mai e vorba de sensibilitate, ci de vulnerabilitate şi labilitate psihică. Şi vei primi tot ce vine spre tine fără filtru, doar în reacţii compulsive care explodează datorită conflictelor tale lăuntrice. Aceste conflicte nu sunt metafore, ci sunt chiar „pe bune”, le simţi că sunt vii şi că se trezesc atunci când iarăşi se declanşează cauza care generează în tine aceste conflicte.

Aţi văzut oameni care reacţionează impulsiv într-o clipă, fără să gândească deloc înainte de a reacţiona? Majoritatea sunt aşa, deşi tare mult aş vrea să mă înşel. Majoritatea oamenilor reacţionează compulsiv şi impulsiv. Nervii şi stresul au atins culmi paroxiste, acolo în interior. Şi-i vezi că reacţionează într-un mod spasmodic, cu respiraţia întretăiată de furie, mereu cu sabia între dinţi. Şi reacţionează aşa odata, de două ori, de zeci de mii de ori! De ce? Pentru că ei nu vor să înţeleagă cauza nicidecum, pe ei îi interesează doar efectul care se abate asupra lor. Ce chin zadarnic pentru o cauză din start pierdută!

Când îţi dai seama că reacţionezi compulsiv la orice vine asupra ta şi te scoate din starea de „dolce far niente”, adică îţi zdruncină confortul la propriu, ai de ales. Ori continui cu această prostie la nesfârşit, ori spui „stop joc” mai devreme sau mai târziu. Unii nu spun „stop joc” niciodată, o întreagă viaţă îi vezi vlăguiţi şi din ce în ce mai ramoliţi, prinşi mereu în această cursă emoţională a reacţiilor. Alţii se prind de prostie relativ târziu, ori după ce efectiv nu mai pot duce stresul, ori după ce se îmbolnăvesc. Boala, de fapt, e ultimul avertisment pe care ţi-l poate da viaţa, universul, dumnezeu sau cine vrei tu. Asta în cazul în care vrei neapărat să te raportezi la un El şi ţi-e prea greu să îţi dai seama că tot tu îţi creezi boala ta datorită acestor conflicte emoţional-distructive.

De aceea, a rămâne prins în vortexul efectelor, nu înseamnă decât că te afli la un fel de grădiniţă unde fiecare copil plânge şi se ia cu mâinile de cap când i se ia jucăria din faţă. Nu e nici o diferenţă. Căci şi omul matur fizic, dar imatur emoţional, se zbate în acelaşi fel de conflicte când i se ia starea de confort din mintea sa. Şi atunci reacţionează, înjură, ţipă, se înfurie, ameninţă, asta dacă are un temperament coleric. Dar dacă ai un temperament mai melancolic, reacţiile tale vor fi oarecum contrare: tristeţe, descurajare, depresie, dezndădejde. Unii se precipită într-un fel dinamic, alţii într-un fel resemnat. Dar şi unii şi alţii sunt împinşi de aceste efecte înapoi, înspre eul lor inferior, adică tot acolo unde ego-ul se simte tare lezat şi spumegă de furie când nu i se confirmă valoarea.

Dar a merge către cauza acestor implsuri care îţi fac atâta rău, înseamnă că începi să te dumireşti că nu are nici un farmec să îţi trăieşti viaţa dominat de emoţiile distructive. E un timp atât de scurt în această dimensiune, în acest corp, printre aceşti oameni. Să trăieşti viaţa doar pe pilot automat într-o continuă suferinţă, nu prea are sens, nu-i aşa? Decât poate dacă crezi în alt clişeu prostesc şi limitativ precum că suferinţa e mântuitoare. Dacă ţi s-a spălat între timp creierul şi ţi s-a băgat în minte acest clişeu fatalist şi distructiv, nu mai ai de ales decât ori să suferi cu mare stoicism în continuare absolut în zadar, ori să îţi mai speli tu singur creierul de bună voie încă odată şi să înlături orice program subversiv care te-a manipulat de-o viaţă.

Cauzele efectelor distructive le dibuieşti atunci când analizezi situaţia şi rămâi pe ea. Îţi dai seama că nu poţi face asta bătând din palme, mai ales dacă tu toată viaţa doar ai reacţionat la orice stimul exterior primit din afară. Nu e nevoie să te opreşti sau să meditezi la cai verzi pe pereţi. Nu e necesar să stai pe malul unui lac sau pe un vârf de munte în poziţie de lotus, visând cu ochii larg închişi. O poţi face din mers, adică acolo unde eşti, acolo unde îţi aduci contribuţia ta în felul tău, în mediul în care eşti, în familia grupului de suflete de care aparţii, la job-ul tău, în trafic, în pieţe, pe oriunde. Pentru că toate acestea sunt aspecte ale vieţii care îţi aduc ţie tot felul de reacţii şi tocmai acolo în mijlocul lor e bine să conştientizezi ce ţi se întâmplă. Dacă nu vei conştientiza acum, în această viaţă, oare când o vei face?

Ajungi la cauze atunci când lucrezi conştient cu tine, când începi să îţi pui întrebările potrivite legat de reacţiile tale. E ca şi cum ai săpa cât mai adânc, mergând de-a lungul timpului din trecutul vieţii tale ca să ajungi să descoperi acea vulnerabilitate care te-a făcut să ajungi la boala emoţională de care suferi. Sapă cât mai adânc până ce vei găsi acel loc al sufletului care se vrea vindecat. Analizează-te şi înţelege de ce reacţionezi mereu doar din impuls într-o anumită situaţie.

Chiar dacă am venit cu traume sufleteşti şi credinţe limitative din alte vieţi sau moştenite efectiv de la părinţi, multe din aceste limitări ni le-am creat noi singuri în această unică viaţă. Şi toate acestea te sufocă efectiv, pentru că acolo unde frica dictează, divinitatea sau eul superior din tine, se dă deoparte şi te lasă efectiv să suferi dacă asta e alegerea ta. Dar când faci un pas conştient către tine, frica începe să piardă teren tot mai mult, căci orice iluzie se dizolvă într-o clipă atunci când nu i se mai dă atenţie.

Cauza o descoperi când pricepi că ţi se dă mereu aceeaşi provocare într-un fel sau altul. Te surprinzi că fugi de ceva, de o anumită situaţie, de anumiţi oameni, de anumite conjuncturi care ţi se par defavorabile. Ele te urmăresc, dar tu fugi de ele şi te ascunzi. Ele vor să te vindece şi să le depăşeşti în cele din urmă. Paradoxal, dar aşa merg lucrurile pe aici pe pământ. Totul ţi se dă, sau dacă vrei, tu singur le atragi spre tine, tocmai pentru a te descoperi şi mai mult, în toate cotloanele, nu doar pe un singur palier. Orice unghi din care te analizezi e important, orice simţire, orice mişcare care se iveşte înăuntrul tău.

Până ce nu vei dibui cauza, te vei plânge doar de efecte. Dar acest plâns nu rezolvă absolut nimic. Să umbli la efecte e ca şi cum ai încerca să cari apă cu o găleată spartă. Umpli găleata de apă, dar în doi paşi ea se goleşte din nou. Şi e un efort inutil care te epuizează. Căci toate efectele emoţional-distructive epuizează şi te îmbolnăvesc. Dar să distingi cauza şi să o analizezi, să-i tai rădăcina şi să o înlocuieşti, e un lucru atât de frumos, benefic şi constructiv, în acelaşi timp!  

Prăpastia abisală dintre „a şti” şi „a face”

Unii oameni, par la momentul actual foarte interesaţi de ceea ce înseamnă spiritualitate. Foarte mulţi ştiu, dar foarte puţini chiar fac ceea ce cred că ştiu. Se citesc citesc cărţi sau se urmăresc în online tot felul de mesaje trimise prin chanelling. Se merge pe la cursuri sau seminarii şi oamenii rămân uimiţi de ceea ce li se spune acolo pentru câteva ore. Foarte mulţi sunt ataşaţi de anumite sisteme sau concepte spirituale, însă foarte puţini reuşesc să şi depăşească nivelul teoretic al acestor filozofii fascinante. Foarte mulţi încearcă să se convingă pe ei înşişi că de la o anumită dată, se vor apuca şi ei să pună în practică ceea ce ştiu. Foarte mulţi îşi trăiesc viaţa mai mult pe facebook decât „pe bune”. Singurătatea şi dezamăgirea celui sau celei de lângă el, îi tot îndeamnă să caute iluzii nesfârşite în virtual. Foarte mulţi se tot autosugestionează că vor renunţa la unele patimi grosiere (gen fumat), dar nu chiar acum, ci lunea viitoare. Sau săptămâna, luna sau anul viitor. Numai nu acum. Numai nu astăzi. Veşnicul mâine e mai confortabil. El nu te obligă la nimic, căci veşnicul mâine, practic nu există.

Da, e o realitate, nu o metaforă ce spun eu aici. Oamenii ştiu multe, dar nu fac mai nimic din ceea ce ştiu. Dacă oamenii şi-ar pune ceasul să sune peste 24 de ore, majoritatea s-ar trezi după acest interval de timp, exact tot în postura de a nu face nimic pentru dorinţa sau scopul lor. Sau poate că le-ar trebui un interval mai mare de 24 de ore, poate 36, 72, 100 sau zeci de mii de ore. Oare în acest timp ar reuşi cu adevărat să îşi îndeplinească scopul şi dorinţa lor? Poate că da, poate că ba. Poate că unora le trebuie reîncarnări infinite pentru a ieși din inerție, din prostie, din ignoranță, din idolatrie, din mila de sine. Veniri și plecări pentru a îți recâștiga libertatea!

De fapt, nu e obligatoriu să trăieşti conştient. Dar atunci nu te mai plânge într-una că eşti bolnav, singur şi falit. Ai făcut ceva la modul practic pentru a te simţi mai bine şi pentru a te apropia mai mult de oameni, de viaţă, de menirea ta? Nimic? Atunci nu îţi mai plânge de milă, ci împacă-te mai degrabă cu situaţia şi dezastrul din viaţa ta. Împacă-te cu boala ta, cu sărăcia ta, cu singurătatea şi depresia ta. Dacă tot nu vrei să faci nimic, măcar împacă-te cu situaţia şi recunoaşte că aduci o ofensă vieţii însăşi prin plângăcioşeala ta. Aduci o ofensă divinităţii luminoase din tine însuţi. Aduci o ofensă celor din jurul tău pe care îi ademeneşti prin depresia ta, ca astfel să vină şi să te scoată din ea. De ce vrei să manipulezi vieţile celorlalţi prin nefericirea ta?

Între „a şti” şi „a face” e un abis. Iar ca să treci peste acest abis, nu ai încotro, e nevoie să treci puntea. Dar cum să o treci dacă ea este ca şi inexistentă? Cum să calci peste ea dacă nu ţi-ai şi construit-o? Unde oare este această punte nevăzută şi cum oare mi-aş putea-o eu construi? Cum să ajung în partea cealaltă când sub mine e o prăpastie fără fund? Mi-ar putea-o făuri vreo carte, vreun citat de pe facebook, vreun mare maestru pe la vreun mare seminar? Nu, nicidecum. Nimeni nu îţi poate dărui această punte, doar tu singur ţi-o poţi făuri. Nimeni nu te va purta pe braţe de pe un mal pe celălalt, atâta timp cât tu rămâi în frică pe partea celor ce ştiu multe, dar nu sunt dispuşi să mişte un deget din ceea ce ştiu, în viaţa de zi cu zi.

Şi totuşi cum reuşeşti să treci puntea nevăzută, cum o poţi construi? Atunci când pleci undeva, la un drum, nu ai în faţa ta tot drumul, ci el prinde contur cu fiecare pas pe care-l faci. În faţa ta doar un pas poţi face. În spatele tău însă, se adună mulţi paşi pe care ai ales cu curaj să îi faci, deşi poate că i-ai făcut chiar într-o mare ceaţă, neştiind dinainte unde te va duce acest drum. Aşadar, dacă vrei să treci puntea, fă primul pas şi calea ta se va contura sub acest pas. Căci această punte de care vorbesc nu este una fizică, ci una energetică care te susţine pe măsura voinţei şi hotărârii tale de a călca şi de a merge înainte fără frică. Transmiți energie, capeți și mai multă energie!

Paradoxul este că majoritatea celor ce se apropie de căile spirituale, rămân doar pe malul căldiceilor ce conştientizează multe, dar nu fac mai nimic. Ei conştientizează acest Matrix care îi domină într-un fel sau altul. Conştientizează că nu se simt bine, că sunt vlăguiţi mereu chiar dacă nu fac mare lucru. Conştientizează că ratează zile şi nopţi, ocupându-se de ceea ce îi tot scurge de energie şi nicidecum nu îi încarcă sufleteşte. Conştientizează că fumatul le face rău, dar continuă să se sinucidă încet şi sigur. Conştientizează că băutura le ia minţile, dar continuă să îşi bată joc cu bună ştiinţă de mintea lor. Conştientizează că schimbatul partenerilor pe bandă rulantă le creează doar goliciune sufletească, dar continuă să se golească de energie, fără să îşi bată prea mult capul cu asta. Conştientizează şi că pot trăi mai liber, mai frumos şi mai sănătos, dar pentru că asta necesită puţin efort şi voinţă, nu sunt dispuşi să îşi reîntregească această voinţă. Ei conştientizează şi vorbesc chiar despre toate acestea, dar la sfârşit se surprind învăluiţi tot de suferinţă, tot de frică, tot de depresie, tot de gelozie. Panica sucombă spiritualitatea într-o clipă când aceasta nu a prins rădăcini adânci dincolo de abstract și teorie!

Mulți încă se surprind tot pe malul suferinzilor, pentru că încă nu s-au hotărât să treacă puntea şi să şi-o construiască sub paşii lor. Ei stau pe acest mal şi privesc la cei care au trecut dincolo, privindu-i pe aceştia cu respect, cu reverenţă, cu veneraţie. Ei spun despre aceştia că sunt nişte iluminaţi, că au ceva special în ei, că s-au născut cu un anume dar. Însă toţi cei care au avut curajul să îşi săvârşească drumul sub picioarele lor, au pus în practică teoriile cu care au rezonat, s-au testat şi s-au experimentat la propriu, nicidecum la figurat.

Jung spunea odinioară ceva ce e valabil și astăzi, și mâine, și-n veci și pururea: „Până când nu conștientizați inconștientul, el vă va conduce viața și îl veți numi soartă”! Oamenii au pus de-a lungul timpului tot felul de etichete care nu au făcut decât să îți frângă libertatea spirituală tot mai mult.Termeni limitativi ca „destin”, „soartă”, „cruce”, „karmă” ar trebui șterși definitiv din subconștient dacă îți dorești libertatea. Și într-adevăr, totul se reduce la asta, la programele care te conduc pe pilot automat din subconștient. Acolo se află și credințele limitative care te sufocă, și viața care te trăiește absolut necontrolat și haotic, și dumnezeul tău care ba te iubește, ba te pedepsește! 

Aşa că puntea dintre „a şti” şi „a face”, e chiar sub picioarele tale. Aşadar, ai curajul de a face primul pas?

Sunt femei și femei...

Sunt femei care sunt doar trupuri şi sunt femei care sunt doar inimi. Pentru primele contează mai mult trupul, pentru celelalte contează mai mult simţirea. Cele care sunt erotice doar cu trupul, îşi venerează acest corp ca pe un idol. Cele care sunt erotice nu numai cu trupul, adică şi prin atitudine, şi prin prezenţă, şi prin vorbă, şi prin gândire, alcătuiesc un tot unitar. Căci femeile nu sunt doar trup, dar unele dintre ele îl aleg numai pe acesta, în detrimentul celorlalte. Unele femei au grijă de trup, dar au mare grijă şi de suflet, ele îşi cultivă frumuseţea exterioară, deopotrivă cu cea interioară...

Sunt femei care strălucesc prin prezenţă şi au puterea de a ridica vibraţia celorlalţi doar prin simpla lor apariţie. Acestea sunt femeile pline de energie care sunt conştiente de lumina lor interioară. Energia lor se reflectă în tumultul vieţii, ele nu au nevoie de a ieşi din această lume, nu au nevoie nici de pauze, nici de opriri. Cu cât vin mai multe provocări peste ele, găsesc soluţii şi răzbat prin ele, fără să-şi lase măcar pentru o clipă vibraţia să coboare. Ceilalţi sunt miraţi şi ei când văd această energie cum se descarcă şi iarăşi se încarcă, cum coboară şi iarăşi se ridică. Pe aceste femei pare că nimeni şi nimic nu le-ar putea fura adevărata lor identitate, de aceea indiferent de ceea ce vine şi pleacă din realitatea lor, ele rămân mereu vii prin prezenţă...

Sunt şi femei însă care nu mai strălucesc şi par ofilite din cauza grijilor şi a oamenilor din jur ce nu au ştiut să le preţuiască. Unele dintre ele au iubit mult şi s-a mistuit astfel energia lor în această iubire. S-au identificat atât de mult cu partenerul lor, încât au uitat de ele însele, au uitat cine sunt. Au investit totul în acea relaţie, mult patos şi multă pasiune s-a consumat acolo. Aşteptările nu li s-au confirmat şi astfel dezamăgirea şi depresia le-a cuprins şi au pus stăpânire pe ele. Ele au pornit la drum cu ideea că vor putea să schimbe bărbatul de lângă ele, dar timpul a trecut şi le-a dovedit că nimeni nu se poate schimba cu forţa, dacă nu există măcar o mică dorinţa interioară de schimbare. Aceste femei par că au depus armele şi aşteaptă pasive şi resemnate o simţire nouă, astfel încât să se trezească din nou la viaţă, din nou la joacă, din nou la bucurie...


Sunt femei care ştiu să se lase conduse, deşi cele care conduc în relaţie sunt chiar ele însele. Dar sunt îndeajuns de deştepte ca să le dea partenerilor iluzia că aceştia le conduc. În fond, ele ar dori ca să fie conduse de un bărbat cu capul pe umeri, dar dacă acesta nu ştie să îşi manifeste puterea din el şi nu îşi recunoaşte raţiunea şi forţa interioară, atunci femeia nu are încotro decât să apuce ea însăşi hăţurile vieţii şi să înveţe să conducă din mers. Căci viaţa nu are timp de reverii şi de visări către nimic. Viaţa însăşi te pune la treabă dacă nu eşti îndeajuns de deştept ca singur să te pui la treabă. Astfel încât, femeile care conduc în relaţie ştiu că, într-un fel, sunt menite să le facă pe toate singure, căci între timp raţiunea bărbatului a rămas agăţată în trecut, în regrete, în vinovăţii sau prin alte aşternuturi străine. Însă femeia care învaţă să conducă, nu se va opri şi nu se va lăsa trasă în jos de nimicnicia partenerului de lângă ea. Poate îl va aştepta să îşi revină până la un timp, dar la un moment dat, îl va exila pe acesta din realitatea ei, căci viaţa e prea minunată pentru a putea fi ratată...

Sunt şi femei însă care nu au învăţat încă cum să scoată din partenerul lor ce are acesta mai bun şi mai frumos. Se lasă pe mâna lui şi-l lasă pe el să ia toate deciziile, adeseori distructive, nu constructive. Se lasă mânate încoace sau încolo, fără să aibă niciodată un cuvânt de spus. Frica s-a insinuat în ele şi le-a îngheţat puterea de care dispun. E ca un strigăt mut al neputinţei. Ele ar vrea în străfundul sufletului lor să iasă din această cursă. Dar ceva încă le ţine prinse, poate încă o lecţie de învăţat, încă o decizie de asumat. Partenerul manipulează şi femeia se lasă manipulată. Adeseori se întâmplă şi invers, ea manipulează, iar el se lasă manipulat. Relaţia de acest tip e ca un război, plină de frustrări şi de orgolii rănite, ale căror răni nu mai reuşesc să se închidă vreodată. Dar fiecare dintre cei doi, au de învăţat ceva de la celălalt, altfel nu ar mai fi împreună. Şi când lecţia se încheie, se încheie şi relaţia, căci aceasta a fost menirea ei, de a îi pune faţă-n faţă pe cei doi, de a se privi unul pe altul şi de a prelua de la celălalt ceea ce sufletul însuşi avea atât de mare nevoie ca să preia...

Sunt femei spirituale şi luminoase care şi-au depăşit condiţa erotismului carnal. Acesta nu mai este o prioritate şi o necesitate, aşa cum la majoritatea încă este. Când acestea încep să facă ochi spirituali, îi trag şi pe ceilalţi după ele, încep să îi înveţe pe cei mai neştiutori cum să trăiască. Ele caută în spiritualitate cu toată râvna, dar adeseori lipsa de discernământ şi neîncrederea, nu le oferă niciun răspuns pe sufletul lor. Unele se îndrăgostesc subit de maestrul sau de duhovnicul lor şi pare că nimeni nu le mai poate desprinde de aceştia. Ele se aseamănă cu fecioarele cele nebune, care au uitat însă să ia cu ele untdelemn pentru candelele lor. Au asimilat multă cunoaştere, dar nu au ajuns până la discernământ. Dar când ele se trezesc şi se desprind de patimă, reuşesc iarăşi să se readune şi să se recentreze, asta dacă a existat sinceritate cu adevărat în căutarea lor...

Sunt femei care ard interior şi pentru ele această ardere e vitală, căci fără ea nu simt că trăiesc. Ele ard şi se mistuie ca într-un foc în aparenţă, dar arderea lor nu le transformă în cenuşă, ci le menţine vie forţa vieţii din ele. Ele ard către partenerul lor, către copilul lor, către pasiunea lor, către dorinţa lor. Simţirea lor, atât de puternică, menţine această flacără interioară permanent luminoasă. Când simţirea se estompează, flacăra se estompează şi focul lor se stinge până la o slabă licărire. Dar licărirea se va transforma iarăşi în flacără, imediat ce simţirea lor iarăşi se aprinde...

Sunt femei inteligente ce înţeleg prea bine că nu se pot împlini fără un partener care să le fie alături. Dar nu sunt dispuse la compromisuri inutile care le-ar leza demnitatea fiinţei lor. Unele au nevoie de un partener care să le aducă linişte, altele vor ca acesta să le readucă la viaţă în toată deplinătatea cuvântului. Unele se mulţumesc cu foarte puţin, altele nu se mulţumesc nici cu foarte mult. Unele vor mai mult experienţe erotice, altele îşi doresc mai mult experienţe spirituale. Unele ştiu să le îmbine şi pe primele cu celelalte, fără să îşi reprime inutil senzualitatea trupului lor. Ştiu să delimiteze experienţele carnale de cele spirituale, sau chiar mai mult decât atât, ştiu să sacralizeze dragostea trupească dincolo de simţuri. Ştiu să se impună, dar ştiu şi să lase de la ele, atunci când coarda se întinde prea mult şi riscă să fie ruptă. Femeia oferă totul adeseori, chiar cu riscul de a rămâne la final cu mâinile goale. Însă nimic nu o poate opri din dăruirea sa. Femeia vine cu simţirea, bărbatul vine cu raţiunea, iar dincolo de unirea trupească, există o altfel de unire care învăluie sufletele celor doi în iubirea pură, căci dacă iubire sinceră nu e, nimic nu e...