luni, 12 iunie 2017

Jocul transcendenţei





Era odată ca niciodată, un cerşetor care umbla rupt şi murdar, cutreierând străzile cu un bol de cerşit în mână. Oamenii râdeau şi-l luau în bătaie de joc atunci când îl vedeau. Copiii aruncau cu pietre asupra lui, câinii îl lătrau şi-l fugăreau. Acolo unde se ducea, cei din jur îl scuipau şi-l ameninţau, spunându-i: „Pleacă de aici, nu avem nevoie de unul ca tine, milog, rupt în fund şi urât mirositor”! Aşa îşi ducea acest amărât viaţa, cerşind milă de pe o zi pe alta.
Dar într-o zi, tot mergând el, se întâlni în faţa lui cu un rege. Acesta se opri, se apropie de el şi-i spuse cu putere: „Ce faci aici, cum te poţi comporta ca un cerşetor, când tu eşti de viţă regală? E o ruşine ce faci, îţi dezonorezi fiinţa şi ofensezi viţa ta regală! Tu eşti un rege”! Iar cerşetorul, nu a negat cele auzite, nu s-a ruşinat şi nici nu a crezut că ar fi luat în râs. Ci doar simţind până în adâncul sufletului său autoritatea acestor cuvinte, s-a recunoscut pe el însuşi şi a spus: „Da, domnule, aşa să fie”!
Atunci regele, a ordonat oamenilor săi, să îl ia şi să îl ducă pe acesta în palatul său şi să-l îmbrace adecvat, ca pe un rege, după care să îi dea drumul înapoi pe străzi. Astfel încât, toate lucrurile cerşetorului au fost schimbate şi el s-a întors înapoi pe străzile pe care hoinărea odinioară. Dar acum, cei care până mai ieri îl ridiculizau şi-l ofensau, se dădeau la o parte din faţa lui, se aplecau şi se prosternau când trecea pe lângă ei. Şi asta doar pentru că mergea ca un rege şi avea o atitudine adevărat regală în faţa lor. Şi doar pentru că a recunoscut autoritatea cuvintelor „Tu eşti un rege!”. Şi imediat i s-a schimbat conştiinţa, eliminând orice îndoială.
Dar la un moment dat, nişte tineri care îl cunoşteau dinainte, l-au văzut şi au început să strige în gura mare: „Acesta e doar un impostor, cum poate un cerşetor să ajungă rege? Ia să vedem, ce ne-ar putea el face”? Atunci aceştia s-au apropiat, l-au atins şi l-au oprit din mers pe regele nostru, întrebându-l: „Ştim că eşti doar un cerşetor, căci până mai ieri te comportai ca un milog, aşadar cum îndrăzneşti acum să porţi aceste haine regale"? Dar regele a stat ferm pe poziţia sa de suveran şi le-a răspuns: „Cine sunteţi voi, cei care îndrăzniţi să vă apropiaţi, voi cei care aveţi neruşinarea să mă opriţi şi să mă atingeţi”? Atunci a ordonat el oamenilor săi, să îl ia pe cel care l-a atins şi să-i taie braţul acestuia ce nu l-a recunoscut ca fiind rege. Atunci toţi ceilalţi, au căzut la pământ tremurând în faţa acestei autorităţi, recunoscând în cele din urmă viţa sa regală autentică!
Dar aici nu e vorba de oameni şi de impostori, iubiţii mei. Ci e vorba de o stare anume, de o atitudine anume, de o autoritate anume. Căci din postura aceasta de suveran care transcende cerşetoria şi milogeala, nimic nu te mai poate atinge. Şi la cine mă refer, cănd spun că nimic nu te mai poate atinge? Mă refer la ceea ce te nu te mai poate pune la pământ ca fiinţă divină. Căci divinitatea din tine nu poate fi eclipsată de către cele lumeşti şi trecătoare. Spiritul tău nu poate fi atins de cele care ar încerca cumva să îţi murdărească haina ta regală de suveran. Te recunoşti în această haină sau încă mai hoinăreşti prin locuri pustii şi neumblate, ca un cerşetor ce-şi poartă blidul milei cu el de colo-colo?
Şi aici nu vorbim din postura de aroganţă, sau de mândrie, sau de falsă superioritate. Vorbim din postura firească şi naturală a celui care şade cu autoritate pe tronul regatului din realitatea sa. Pe acel tron, doar tu poţi şedea şi nimeni altcineva. Aici nu există decât demnitate, putere, asumare, compasiune. E ca şi cum priveşti ca dintr-un joc în care tu ai de urcat un munte şi până ce nu ajungi în vârful său, nu îţi poţi vizualiza toţi inamicii şi prădătorii ce îţi dau târcoale şi încearcă să te fure. Dar dacă te resemnezi să rămâi la baza muntelui, adică să rămâi ca un cerşetor, atunci vei privi la cei care au ajuns pe acest vârf de munte ca la nişte idoli pe care îi vei venera fără discernământ, crezând că ei sunt aleşii, iar tu eşti predestinat să trăieşti ca un milog sau ca un vierme pe pământ. Şi asta, pentru că nu eşti dispus să urci conştient şi tu acel munte, aşa cum l-au urcat alţii înaintea ta.
Oamenii încă mai caută miracole care se pot vedea cu ochii fizici. Vor minuni care să se întâmple la minut fără ca ei să mişte un deget. Şi caută şi tot caută. Unul se duce la un mormânt sfânt unde mulţi pelerini ajung, crezând că acolo se află mântuirea lui. Altul se duce şi se prosternează pe la icoane plângăcioase şi făcătoare de minuni. Altul se duce şi se aşează ca un milog pe la cozile interminabile a unor moaşte ce se vor sărutate de o turmă de oameni ce nu vor să gândească cu mintea lor. Dar dacă încă faci asta, atunci te afli încă în imperiul fricii şi al idolatriei şi nicidecum nu ai reuşit să îţi cucereşti propriul tău regat. Încă te mai comporţi ca un cerşetor care nu îşi poate nicidecum recunoaşte haina sa regală.
„Lazăre, ieşi din frică ca dintr-un mormânt”!, a strigat învăţătorul acum 2000 de ani. Şi Lazăr a ieşit atunci, căci a recunoscut autoritatea acestui îndemn. Şi ieşind el odată cu frica, a lepădat haina de cerşetor şi de milog cu care patimile îl învăluiseră de-o viaţă. Şi-a azvârlit el atunci blidul neputinţei, ridicând în schimb căroana regală cu care învăţătorul său îl investise. Dar până atunci, nu se recunoştea ca fiind de viţă regală, căci toţi ceilalţi îl puneau la zidul infamiei, îl alungau şi îşi întorceau faţa de la această privelişte vrednică de milă.
Oamenii încă au nevoie de confirmări exterioare la ceea ce simt ei în interior. Dar mai puternic decât glasul simţirii tale, nu se află nimic mai credibil pentru tine pe pământ. Glasul însă e înnăbuşit de ţesătura minţii compulsive care ţese şi tot ţese scenarii care mai de care mai îmbârligate. Pentru că mintea lăsată la voia întâmplării are mereu tendinţa de a se opune. Şi de asta oamenii suferă pentru că ei, din frică, doar se opun. Se opun cu îndârjire fluxului de iubire care circulă şuvoaie prin fiinţa lor. Iar când iubirea e stopată, apare la interval suferinţa cu toate odraslele ei care mai de care mai cameleonice.
Aşadar, începe şi tu să urci acest munte dacă ai curaj. Şi până ajungi în vârf, nu te opri şi nu privi cu mânie în urma ta. Nu privi resemnat de jos în sus, ci urcă şi fă pasul final către tine însuţi. Acesta nu e un hobby, nu e o pasiune pentru timpul liber. Ci e însăşi menirea ta. Şi e cel mai important lucru pe care l-ai putea face în această viaţă. Să te recunoşti ca fiind suveran şi de viţă regală! Toate celelalte sunt pasiuni, sunt doar hobby-uri, sunt doar cele fugitive ale vieţii care doar vin, care doar pleacă. Dar tu, rămâi ca suveran al acestui joc al transcenderii în conştiinţă. De vei vrea să rămâi doar un cerşetor la baza muntelui, e doar alegerea ta. De vei vrea să urci către poarta fiinţei tale interioare, iarăşi e doar alegerea ta.

Revendică-te pe tine însuţi ca fiinţă pură, luminoasă şi plină de iubire care îşi conduce cu putere şi fără frică regalitatea sa!