marți, 14 martie 2017

Prietenia adevărată şi floarea de colţ





Prietenia adevărată se simte, nu se discută. Se cultivă şi nu se ofileşte. Se întreţine şi nu se goleşte. Ea se manifestă în curăţenia sufletului şi nu prin gânduri ascunse. Ea e liberă şi oferă libertate. Nu se cramponează de principii, de idealuri, de norme, de cuvinte meşteşugite şi de filozofii. Ea nu se negociază şi nici nu se poate oferi la schimb. În adevărata prietenie nu există troc: „Eu îţi dau asta, tu îmi dai cealaltă”. Pentru că în esenţa ei, ea nu poate accepta nici un fel de interes. Ea uneşte, interesul desparte. Ea nu uită ochii care nu se văd, doar indiferenţa îi uită. Ea îşi aminteşte cu bucurie de prietenul pe care poate nu l-a mai văzut de ani de zile. Dar în memoria prieteniei, prietenul este veşnic prezent, chiar dacă el nu se află chiar acum în proxima ta realitate.

Noi aici vorbim mult despre lucruri înalte. Vorbim mult despre iubirea "necondiţionată". A devenit un clişeu între timp şi uneori chiar dă bine să aminteşti de ea. Poate că părem mai spirituali vorbind despre ea. Însă oare câţi dintre noi o simt cu adevărat şi nu doar ca un clişeu teoretic? Câţi dintre noi ar putea spune, nu neapărat despre un prieten cu care se văd când şi când, dar despre cei care fac parte din realitatea lor de zi cu zi, despre cei din familia lor, câţi pot spune că îi iubesc pe aceştia necondiţionat şi într-adevăr să şi simtă lucrul acesta? Câţi ar putea afirma că îşi iubesc aproapele dincolo de atitudinea, de temperamentul, de felul său de a fi, fără să simtă nici cel mai mic impuls de a încerca să schimbe ceva? Şi merg şi mai departe şi întreb. Câţi ar putea spune despre ei înşişi că se iubesc necondiţionat? Poate că foarte puţini simt acest fel de iubire. Unii încearcă să o înţeleagă cu mintea, dar e imposibil de înţeles aşa ceva.

Între iubire şi îndrăgosteală poate fi doar un singur pas, dar în acelaşi timp poate exista o prăpastie abisală. Una pare mult prea sus, cealaltă se trece mult prea repede. Dar prietenia mie mi se pare mai sfântă decât toate. Şi ea este accesibilă oricui. Şi celui spiritual, şi celui religios, şi celui ignorant, şi celui cunoscător, şi celui impulsiv, şi celui coleric, şi celui pasional, şi celui temperamental, şi celui guraliv, dar şi celui tăcut. Când prietenii se regăsesc, înfloreşte bucuria. Şi totul se luminează în jur, pentru că orice rezistenţă sucombă în îmbrăţişarea prieteniei. Şi totul se amplifică în vibraţie când prietenii adevăraţi îşi dau sărutarea sfântă pe obrazul sincerităţii. Şi când prietenii şed împreună la masa adevărului din sufletul lor, ei se privesc ochi în ochi şi faţă către faţă, pentru că nu au nimic de ascuns sau de reproşat între ei. La masa prieteniei totul se iartă, totul se uită, totul se topeşte ca prin farmec. Pentru că prietenia are ceva magic în ea şi este atât de fermecătoare, în acelaşi timp. Ea farmecă şi vrăjeşte, dar nu într-un mod agresiv, ci ca o şoaptă care îţi învăluie inima. Iar inima odată învăluită de sinceritatea prieteniei, se umple de dor imediat ce prietenii se despart iarăşi pentru un timp. Ei se despart cu trupul, dar inimile lor rămân în continuare conectate una cu alta. Şi prietenii iarăşi pleacă care încotro, dar după un timp iarăşi revin, parcă cu şi mai multă dragoste şi dor. Şi iarăşi se întâlnesc şi iarăşi se despart. Şi iarăşi fug şi iarăşi se apropie...

Prietenia de aici, din virtual, are şi ea rolul ei. Deşi aici lucrurile pot fi foarte amăgitoare şi de multe ori chiar sunt. Aici nu ne putem privi faţă în faţă. Nici nu ne putem susţine privirile ochi în ochi. Nici nu ne putem îmbrăţişa cu trupurile. Nici nu ne putem sprijini capurile pe umerii celorlalţi. Nici nu ne putem atinge chipurile. Şi totuşi ceva ne uneşte, ceva ne îndeamnă să ne căutăm unul pe altul, atunci când vedem că celălalt tace şi nu mai vrea să spună nimic. Şi atunci mergem şi întrebăm pentru că ne pasă. Pentru că unii dintre noi chiar suntem prieteni aici, deşi nu ne-am văzut niciodată. Dar chiar dacă nu ne-am văzut, tot ni se face dor la un moment dat. Pentru că inimile pot fi conectate în virtual tot la fel ca şi în real sau chiar mai mult decât atât. Însă aici, lucrurile se pot prăbuşi într-o clipă. Din spatele unui ecran e foarte uşor să pari mai mult decât eşti, să impresionezi, să pari cumva mai special. Dar e de ajuns un cuvânt mai apăsat, o ironie mai înţepată, şi iaca totul se prăbuşeşte. Pentru că oamenii sunt sensibili şi nu suportă înţepăturile. Iar alţii sunt mai impulsivi şi nu se prea pot abţine să nu înţepe.

A vorbi despre prietenie e un lucru tare gingaş. Pentru că există multă tandreţe în adevărata prietenie dintre oameni. Unii se căsătoresc cu surle şi trâmbiţe, alţii divorţează cu mare tam-tam. Prietenia însă, e dincolo de toate aceste şicane, de toate aceste străduinţe, de toate aceste manipulări mai mult sau mai puţin fariseice. Şi e mare lucru să întreţii o prietenie în aceste vremuri, în care fiecare îşi urmăreşte foarte subtil propriul interes. Prietenia nu are nicidecum gânduri ascunse, altfel ea nu se mai poate numi aşa, ci doar o relaţie vicleană de care pe care. 

Şi prietenia nu poate fi neapărat doar între două persoane de acelaşi sex. Când vom depăşi paradigma asta care ne limitează atât de mult şi ne face să ne căutăm mai mult trupurile decât sufletele? De ce nu ar putea un bărbat să fie prieten cu o femeie şi invers? De ce ne atrage mai mult patima trupului decât tandreţea sufletului? Încă ne e frică, tare frică, nu e aşa? Ne e frică de simţirea celuilalt, dar ne e frică şi de simţirea noastră. Pentru că nu ne asumăm ca fiinţe libere, divine, luminoase. Ci ne place să ne revendicăm mai mult partea lumească care ne sabotează şi ne întunecă. Şi dacă suntem în întuneric, acolo ni se pare că ne e mai bine, căci acel întuneric nu poate lumina părţile ascunse ale sufletului nostru pe care nu dorim să ni le luminăm nicidecum.     

Unele prietenii sunt temporare, altele în schimb sunt trainice şi chiar pe toată viaţa. Unii se întâlnesc des, alţii foarte rar. O prietenie adevărată se cultivă şi se întreţine. Ele sunt atât de rare şi îmi vine să le asemăn cu florile de colţ. Ele cresc în solitudine, nu sunt la vedere şi nu trâmbiţează cu frumuseţea lor. Dar sunt vii şi rămân în picioare, chiar dacă există şi trăiesc în condiţii atât de vitrege. Peste ele se abat vânturile, gerurile, zăpezile, ploile, dar totuşi rămân vii! 
Aşa şi prietenia adevărată rămâne vie în sufletele celor sinceri, indiferent de diferenţele de gândire, minore sau majore. Căci dincolo de orice diferenţe, sufletele care rezonează la unison se caută, se atrag, se găsesc şi se contopesc unele în altele, împărtăşindu-se din prea plinul iubirii lor.
Prietenia rămâne trainică, vie şi autentică, atunci când fundamentul ei este clădit pe sinceritate!