miercuri, 8 martie 2017

Bărbatul şi femeia, învăţăcel şi maestru



Ieri a fost ziua femeilor, azi cică ar fi ziua bărbaţilor sau ceva de genul. Dar despre un bărbat nu poţi scrie mare lucru decât punându-l faţă-n faţă cu o femeie. Doar atunci îţi dai seama câte parale face. Unii se schimbă la faţă şi par dintr-o dată cu totul altfel decât în mod obişnuit, alţii rămân mai mereu chiar la fel, nu încearcă să seducă, nu încearcă să vorbească mieros şi dulce, nu încearcă nimic. Dar oricum ar fi, în faţa unei femei frumoase, bărbaţii oricât de indiferenţi şi reci ar părea, se cam pierd câte puţin în peisaj. Iar dacă mai e şi una deşteaptă, să vezi atunci cum adulmecă şi le sticlesc ochii. Dar, în general, pe alea deştepte, bărbaţii nu prea le doresc decât aşa temporar, că dacă dau de una mai deşteaptă decât ei şi nu o pot manipula cum doresc, nu prea mai prezintă interes pe termen lung. Și mai era o vorbă, precum că o femeie frumoasă e dorită sexual de cam orice bărbat, dar în schimb, niciunul nu ar lua-o să trăiască cu el acasă. Sau din contră, bărbaţii care ştiu în sinea lor cât sunt de proşti, dar totuşi îşi doresc cumva să evolueze(!!!), vor lua acasă tocmai o femeie deşteaptă, căci ştiu că doar una ca aceasta e unica şansă a lor!

Femeia se reîntregeşte prin bărbat şi bărbatul se reîntregeşte prin femeie. Cine spune altceva, sunt doar poveşti spirituale, frumoase ce-i drept, dar valabile până când cei doi se întâlnesc şi se îndrăgostesc. Şi astfel uită imediat de spiritualitate, sau cine ştie, poate că se întâmplă contrariul şi fac din spiritualitatea lor un piedestal pe care îşi cimentează propria relaţie, de ce nu? De obicei puterea atracţiei dintre cei doi este atât de intensă, încât totul în prejma lor pare să se dizolve și mai prezintă importanța de dinainte. Deci cea mai provocativă latură a existenţei umane, mie mi se pare că ar fi tocmai relaţia dintre un el şi o ea. Nimic altceva nu te poate incita mai mult pe lumea asta decât relaţia cu persoana de sex opus. Toate celelalte în comparaţie, par mici jucării de-ale vieţii.

Oamenii singuri nu sunt fericiţi. Oricât de spiritual, de mistic, de divin ai crede tu că ai fi, singurătatea te usucă pe picioare şi îţi ofileşte sufletul, mai mult decât metaforic vorbind. De una singură, femeia tot îşi va face de treabă, se va precipita în toate direcţiile, doar să uite de insuportabilul gând că nu se află nimeni în realitatea sa căruia să-i ofere iubirea care clocoteşte în ea. De unul singur, bărbatul tot va hălădui fără de odihnă zi şi noapte pe ici, pe colo, în căutarea vânatului. Vânatul poate fi extrem de divers, aşa că unii caută relaţii stabile sau pasagere, femei serioase sau mai uşuratice, alţii caută parteneri de afaceri sau parteneri de băutură, de ţigări sau de cafea, unii se învârt toată ziulica, dar nu fac mare lucru decât că se află şi ei în treabă pe unde mai găsesc, alţii se tot precipită în polemici politice, lumeşti, religioase sau spirituale, unii îşi consumă nervii şi banii pariind pe tot felul de meciuri, alţii se consumă în interior pariind chiar pe viaţă. Adică, da, mai sunt şi unii cărora chiar le pasă de viaţa, de munca şi de familia lor. Ce mare câştig pentru umanitate!

Dar chiar şi celor păsători şi celor nepăsători, le pasă tare mult de femeile care apar, care rămân mereu sau doar temporar în realitatea lor. Uneori fug cât îi ţin picioarele de femeia lor de acasă, veşnic disponibilă şi aleargă cu disperare către trupuri mai seducătoare, dar mult mai puţin disponibile. Pentru că punctul slab al bărbatului, indiferent ce cred unii sau alţii, îl reprezintă femeia. E valabilă şi viceversa. Adică punctul cel mai slab al femeilor, îl reprezintă de departe sau de aproape, tot bărbatul. Pe el îl caută, pe el îl găseşte, pe el doreşte să îl schimbe. Deci într-un fel sau altul, bărbatul şi femeia se întâlnesc pe pământ şi încearcă prin diferite metode să-şi întărească punctele lor slabe, nu-i aşa?

Ce provocare poate fi o femeie pentru un bărbat, dar şi ce mare provocare poate fi un bărbat pentru o femeie! Bărbatul de obicei se străduieşte cât îl ţin curelele, mintea şi banii, să nu dezamăgească. În momentul în care simte că dezamăgeşte şi nici nu face nimic să iasă din marasmul neputinţei, atunci se instalează depresia subtilă care îl tot alungă de acasă sau rămâne acolo, dar se închide iremediabil în el însuşi. Adică, de fapt, se protejează de gura femeii şi de gura lumii. Dar asta n-ar fi nimic, căci cel mai mult îl arde conştiinţa proprie, de glasul ei nu poate să se refugieze în absolut niciun fel de vizuină. Când el intră cu coada între picioare în vizuina sa, e bine ca totuşi să fie lăsat în pace, e prea încăpăţânat şi prea orgolios să accepte să primeasă un şut în fund tocmai ca să facă iarăşi un mare pas înainte.

Femeia şi ea se străduieşte, dar oare de ce ea pare mai mereu ca fiind mult mai responsabilă în viaţa de zi cu zi? De ce ea rămâne oricât de greu i-ar fi, de ce el adeseori fuge şi pare mai mereu absent? În general, ea se străduieşte tot pentru el, să-i fie lui cumva bine, doar-doar nu îşi va mai reprima aşa mult puterea din el şi va alege în cele din urmă să fie mai responsabil pe propria lui viaţă şi pe propriile lui alegeri. Ce poate face ea mai mult de atât, decât să-i dăruiască lui forţa necesară de a-şi depăşi limitele care se află doar în căpuşorul lui? Dacă face asta şi bărbatul e deschis şi începe să înţeleagă care e menirea ei în viaţa lui, atunci îşi va deschide aripile şi va zbura cât mai sus, spre dezvăluirea necunoscutului din el însuşi. Dacă însă se închide şi nu primeşte îndemnul ei, va rămâne pe toată viaţa, doar un mameluc urâcios, angoasat, posac şi antipatic!

Bărbatul nu poate înţelege o femeie cu adevărat, cel mult poate intui una-alta, dar tot va fi surprins, măcar din când în când, de partenera lui. Femeia îl citeşte mult mai bine şi chiar îl înţelege în profunzimi, dar emotivitatea şi posesivitatea o fac adeseori să nu mai raţioneze limpede şi atunci nu îi mai oferă libertate, ci îl constrânge să rămână mai mult pe lângă ea de frică să nu-l piardă, chiar dacă el simte că îi iau foc tălpile. Aşa că bărbatul învaţă fidelitatea când îşi dă seama că tot umblând prin aşternuturi străine nu ajunge de fapt nicăieri, iar femeia învaţă şi ea cum să ofere libertate în relaţie când îşi dă seama că gelozia îi muşcă fiinţa ca un şarpe otrăvitor.

Şi uite aşa, viaţa îl pune când pe unul în postura de maestru, când pe celălalt în postura de învăţăcel. Ce lecţii minunate de viaţă, nu-i aşa?