duminică, 12 martie 2017

Căsătoria, mit sau adevăr?


Am observat că oamenii, în general, nu mai cred în căsătorie. Dar încă o mai fac. Pentru că, de obicei, euforia de la începutul îndrăgostelii îi face să nu mai fie îndeajuns de lucizi. Și atunci ei se raportează doar la acel fior, la acea beție de senzații care îi face să creadă că tot ceea ce simt acum va dura pentru toată viața. Și la unii durează toată viața, dar bineînțeles că nu mai e îndrăgosteală atunci, ci iaca îndrăgosteala a devenit iubire. La alții însă, după ce trece fiorul de început, se surprind după câțiva ani că nu mai simt mare lucru, că nu se mai simt ok lângă același partener și încep să adulmece după alt vânat mai seducător decât precedentul, doar-doar vor simți iarăși aceeași euforie de emoții după care râvnesc.

Pentru mulți, adică marea majoritate, căsătoria înseamnă lanțuri, război, duplicitate, minciună, saturație, plictis, posesie, gelozie, înșelare. De dragul aparențelor, se încearcă mai mereu în căsătorie salvarea unei relații care adeseori devine ca și moartă. Atunci nu mai poți resuscita un mort, el putrezește efectiv în rutina și blazarea de zi cu zi. Și efectiv nu mai poți trăi lângă un mort, pentru că dacă faci asta există riscul de a muri și tu pe interior în sufletul tău alături de el.

Bărbații vor libertate. Orice le-ar face femeia lor de acasă, le va fi imposibil să închidă ochii în fața altor femei care la un moment dat se vor arăta disponibile. Că așa e natura lor, stă în ADN-ul lor să fie liberi. Dar important e, nu-i așa, cum reușești să gestionezi această libertate și ce faci cu ea, vei tot merge prin așternuturi străine la nesfârșit ca în final să realizezi că ai fugit doar după efemeridele carnale de moment?

Femeile, în schimb, nu vor libertate, vor altceva. Ele vor doar unul, dar pe care să se poată baza. Adică să simtă ele că le este oferit confortul psihic. Pentru că fără acest confort psihic o femeie nu se simte ok, poți să îi aduci tu și luna de pe cer. Deci ele țin la familie, vor să construiască ceva lângă partenerul lor. Și nu pot construi ceva fără căsătorie. Pentru ele, dacă iubirea nu rodește, nu se simt împlinite, se îmbolnăvesc, se ofilesc și mor.

Sigur, nu toți simt așa. Pentru mulți, căsătoria nu mai înseamnă nimic, mai ales după ce au făcut-o odată, s-au ars, s-au rănit, au fost traumatizați, mai mult sau mai puțin. Și atunci nu mai e loc decât numai pentru divorțuri peste divorțuri. Și după divorț, unii nu mai suportă un alt partener în realitatea lor. Își iau un animăluț, un cățeluș, o pisicuță. Ceva care să sufle lângă ei suflare de viață, dar nu un om, nu bărbat, nu femeie. Doar să nu simtă insuportabila singurătate din jurul lor.

Acum, nu știu câți mai cred în ideea asta de familie, de a construi ceva împreună. De a face un copil și de a îl crește împreună cu partenerul tău. Oare există femei care vor să facă un copil cu un om pe care îl iubesc, dar pe care să vrea să îl crească singure? Mă îndoiesc. Dar dacă există, sunt doar excepții care întăresc regula. Și regula e cea care nu se dezminte aici pe pământ. Ea spune că atunci când o femeie iubește un bărbat vrea să rămână cu el, să trăiască cu el, să construiască cu el, și, nu în cele din urmă, să facă măcar un copil cu el. Asta vrea femeia atunci când iubește pe bune, nu doar îndrăgosteală de moment. Iar bărbatul nu are încotro decât să spună „da” sau „ba” la toate acestea. Iar acest da sau ba, e tot ce contează. Are sens?

Pentru unii merge căsătoria oficială cu acte, cu surle și trâmbițe. Pentru alții, în schimb, nu mai merge. Și chiar de o fac, nu pot suporta mult. Vor încerca să tot evadeze până o vor face de tot, pe bune. Adică sunt genul de oameni care se simt mult prea îngrădiți în căsătorie și atunci devin nefericiți, se înstrăinează, se răcesc. Pentru unii ca aceștia, poate că singurul fel de relație pe care îl pot duce, e cea în care se văd cu partenerul lor când și când, seara de exemplu. Ei se văd seara, iar ziua nu au deloc treabă unul cu altul. Acuma nu știu dacă ține o astfel de relație, oarecum utopică, pentru că tind să cred că atunci când iubești un om cu adevărat vrei mai mult de atât, nu mai poți efectiv sta doar temporar în preajma lui.

Însă oamenii, acum mai ales, sunt extrem de schimbători. Acum îți pot spune că te iubesc, pentru ca deja mâine să nu mai simtă mare lucru. E o realitate asta și se întâmplă între oameni, nu vorbim aici despre entități diafane de lumină care zboară prin văzduh. E realitatea de care ne izbim fiecare dintre noi în fiecare zi. E viață până la urmă, e provocare, e real, simțual, uneori extrem de dureros. Și nu poți face abstracție de asta. Pentru că trăim aici, printre oameni. Și oamenii sunt extrem de sensibili atunci când le este lezată iubirea. Atunci se simt trădați, se simt înșelați și nu mai au încredere în nimeni. Dar de fapt, nu iubirea este lezată, ci numai ego-ul. Iubirea e imposibil să fie lezată. Iubirea e imposibil să fie înșelată.

Există suflete și suflete. Și nu poți să dai reguli sau șabloane de viață universal valabile. Că nu se mai poate asta la timpul acum. Poate înainte se mai putea. Acum însă, stereotipurile de căsătorie nu prea mai țin. Pentru că și online-ul își face treaba, te fură peisajul, cunoști oameni virtuali care apoi devin reali, te întâlnești cu ei, începi să simți câte ceva, vezi că rezonezi cu unii mai mult, iar cu alții mai puțin. Și dacă nu ești cât de cât centrat pe tine ca ființă conștientă, vei avea mereu tendința să te agăți de unul ca să desparți mâine de un altul și tot așa. Iar asta nu face decât să acutizeze deziluzia unui suflet mereu în căutare de noi și noi emoții care mai de care mai colorate.

Și toată această suferință din relații apare pentru că există, de fapt, un nivel de conștientizare extrem de mic. Și când nu există conștientizare, vor exista desigur, atitudini primitive de care pe care. Fiecare căutându-și doar dreptatea lui, în detrimentul celuilalt. Multe din căsătoriile oficiale se desfășoară pe acest calapod. Se rămâne acolo în virtutea inerției, poate pentru un anume interes, ori din partea ei, ori din partea lui, ori din partea amândurora. Sau se rămâne pentru copil. Dar de iubire între parteneri nici nu mai poate fi vorba.

Cred că marea provocare într-o relație de lungă durată, adică într-o căsătorie, e cum ajungi să menții relația vie și frumoasă dincolo de șicanele și frecușurile zilnice. Unora le vine foarte ușor să treacă peste multe, altora însă, le vine extrem de greu și nu prea pot trece peste nimic. Adică unii oameni pot face compromisuri până la un punct, alții nu pot face niciun compromis. Unii trec imediat peste orice fel de nervi sau certuri, alții nu pot trece nici măcar peste un cuvânt și atunci se închid în ei, încep să cocheteze cu depresia și inevitabil încep să sufere lăuntric cumplit. Unii tratează totul extrem de superficial, alții mai profund. Unii se împiedică de orice privire ascunsă a partenerului, alții pot trece senini peste multe. Pentru că fiecare suflet e unic și simte într-un fel unic, nu-i așa?

Pentru unii, căsătoria a devenit un mit și nu mai cred în ea. Pentru alții, ea rămâne vitală încă. Dar oricum ar fi, oamenii nu se simt bine singuri, asta e singura certitudine la urma urmei. Trăim printre atâtea mituri și legende, dar, la final, doar fericirea acestor câtorva ani pe pământ e tot ceea ce contează pentru fiecare dintre noi!