Frumuseţea oamenilor şi a vieţii

Când spui „viaţă” spui implicit „oameni” şi când spui „oameni” spui implicit „viaţă”. Ce ar fi această viaţă fără oameni şi ce ar fi aceşti oameni fără viaţă? O planetă pustie şi nişte trupuri fără suflete? Cui i-ar folosi acest pământ dacă nu omului şi unde ar mai putea trăi omul dacă nu pe acest pământ?

Frumuseţea vieţii se află chiar acolo, în miezul ei. Adică apropiindu-te de ea , nu îndepărtându-te. Venind către ea cu braţele deschise şi nu fugind îndărăt plin de frică. Iar frumuseţea oamenilor o poţi percepe doar în mijlocul lor şi nu privind la aceştia cu dispreţ sau aroganţă de pe soclul superiorităţii de sine. Dacă ai fi acum, pentru prima oară pe pământ, ce impresie ţi-ai face la prima vedere? Ai simţi încântare sau dezgust? Dacă te-ai întâlni pentru prima oară cu un om acum, oare ce ai simţi privindu-l ochi în ochi, ai simţi nevoia să îl îmbrăţişezi sau să fugi de el?

Trăim într-o lume a miracolului şi totuşi majoritatea încă se regăseşte în aceeaşi vale a plângerii unde iluziile frâng miracolele, unde unii pun condiţii şi ceilalţi doar se supun, unde devalorizarea este la ea acasă, unde “păcatul” şi robia acestuia încă sunt repere pentru unii, unde lumea încă mai strigă spre un dumnezeu iluzoriu aflat permanent cu sabia între dinţi dincolo de nori, unde frica este încă la mare preţ şi fură fără şovaială identităţile celor ce nu au reuşit să afle încă cine sunt. Iluziile pleacă din minţile condiţionate ca nişte proiecţii care se răsfrâng către nevoia de idolatrie, în venerarea unui zeu care vrea neapărat emoţiile, gândurile şi faptele noastre pentru a ne testa dacă suntem sau nu vrednici de “împărăţia cerurilor”. Oamenii au încă nevoie de un dumnezeu judecativ, care împarte pe cei buni de cei răi, aşa cum împarte păstorul oile de capre. Dar oare tu nu eşti mai mult decât o oaie, nu eşti mai mult decât o capră? Cum aş putea da credit unui dumnezeu gelos şi plin de toane a cărui dicton rămâne “cine nu e cu mine, e împortiva mea şi cine nu adună cu mine risipeşte”? Ce sunt aceste îndemnuri discriminatorii? Doar iluzii şi doar proiecţii ale unor minţi tulburate de prea multă mândrie, de prea multă infatuare, de prea mult ego umflat şi exacerbat.

Dar ca să te prinzi de toată prostia, e nevoie să ieşi din iluzie şi să ai curajul de a te apropia de tine, ca şi cum te-ai apropia de primul om întâlnit pe pământ. Cum i te-ai adresa lui, vorbind din cărţi, vorbind din citate sau de prin biblii? Sau i te-ai adresa ca de la suflet la suflet, simplu, curat şi necondiţionat? De ce îţi place să cari după tine povara nesfârşită a iluziilor tridimensionale, încă nu ai obosit, încă nu te-ai săturat să-i tot asculţi pe alţii, dar niciodată pe tine însuţi? Încă nu ai obosit de atâta şovăială interioară, încât mereu cauţi în jur un alt sistem spiritual, o altă religie, un alt maestru, un alt învăţător? Dar tu cine eşti la urma urmei şi de ce crezi că ai avea atâta nevoie de repere care doar te împovărează şi nicidecum nu te eliberează?

Cum oare îţi poţi recunoaşte valoarea ta pe pământ? Nu raportându-te la gura lumii. Nu fiind în competiţie cu unul sau altul. Nu încercând să impresionezi pe cineva dintr-un anumit interes. Nu privind cu invidie şi ranchiună la cel de lângă tine. Nu făcând ceva doar ca să obţii altceva. Nu făcând compromisuri cu fiinţa ta interioară. Căci cel care le face pe toate acestea nu eşti tu. Adică nu eşti tu cel care ai ales să vii aici ca om printre oameni şi să-ţi trăieşti viaţa în toată plenitudinea ei. De ce îţi pasă atât de mult de ceea ce cred ceilalţi depre tine? Oare ştiu ei mai bine decât tine cine eşti tu? Oare îţi cunosc ei sufletul mai bine decât ţi-l cunoşti chiar tu? Unde este toată această lume prezentă acum? E cineva acum lângă tine despre care ai putea spune că te cunoaşte în cele mai adânci profunzimi ale sufletului tău, care poate respira, vorbi şi gândi în locul tău?

Nu există aşa ceva, iubiţii mei. Părerea ta despre mine e doar o simplă părere şi nimic mai mult. Părerea mea despre tine e doar o simplă părere şi nimic mai mult.

Dar aceste păreri de apreciere sau de critică sunt mai mult amăgiri decât adevăruri. Nu e treaba ta să te intereseze ce crede sau simte unul sau altul despre tine. Nu e treaba ta să fii mai atent la ceilalţi decât la tine însuţi. Nu e treaba ta să îţi măsori forţele cu absolut nimeni decât cu tine însuţi. Treaba ta pe lumea asta e ca tu să îţi recunoşti valoarea pe care sigur o ai. Şi recunoscându-ţi valoarea, cu siguranţă îţi vei recunoaşte şi darul cu care eşti înzestrat. Şi astfel recunoscându-ţi darul, nu vei pregeta să îl împărtăşeşti tuturor fără frică.

Căci acolo unde este valoare, nu mai există frică. Iar dacă nu mai este frică, atunci nu mai există decât divinitatea în mişcare pe acest pământ. Eu sunt divin, tu eşti divin şi cu toţii facem parte din acest întreg al divinităţii. Suntem cu toţii co-creatori şi nu există unul mai mic sau altul mai mare. Fiecare îşi aduce propria contribuţie la nivelul său, dar pentru asta e nevoie de acest curaj care te duce către experienţă. Iar când ajung la experienţă, îmi aduc contribuţia mea în cadrul acestei divinităţi. Şi observ şi înţeleg ceea ce îmi foloseşte şi ceea ce nu. Şi nu mă judec, ci doar merg înainte şi dau deoparte ceea ce nu e pentru mine. Căci dacă forţez lucrurile şi încerc să fac ceea ce nu îmi prieşte, nu contribui cu absolut nimic, ci din contra, mă ofensez pe mine şi ofensez viaţa, în acelaşi timp.

Aminteşte-ţi astăzi mai mult de frumosul din tine. Aminteşte-ţi de oamenii pe care i-ai iubit şi pe care îi iubeşti acum. Aminteşte-ţi de locurile minunate pe care le-ai vizitat pe această planetă. Aminteşte-ţi clipele de pasiune pe care le-ai trăit în compania unei femei sau a unui bărbat. Aminteşte-ţi de zilele însorite când razele soarelui curgeau către chipul tău şi îţi bucurau sufletul. Aminteşte-ţi de natură, de pădure sau de mare, de copaci sau de flori. Aminteşte-ţi de zilele copilăriei tale când nu exista nici o grijă în sufletul tău, căci atunci doar te lăsai învăluit în poala Universului. Aminteşte-ţi chiar şi de clipele în care erai îndrăgostit şi sufereai tăcut după un om care nu avea pe atunci ochi pentru tine. Aminteşte-ţi de toate acestea, oare nu erai chiar tu cel care le trăia, nu erai tocmai tu cel care le observa? Nu te judeca pentru ceea ce simţeai odinioară, nu te judeca pentru ceea ce simţi acum.

Înlătură întunericul, ca astfel să poţi vedea lumina. Înlătură îngrijorarea, ca astfel să poţi întrevedea bucuria. Înlătură dogma, ca să poţi întrezări libertatea. Înlătură frica, ca astfel să îţi poţi asuma curajul. Înlătură grija zilei de mâine, ca astfel să trăieşti cu adevărat doar în prezent. Înlătură încrâncenarea, ca astfel să se însenineze chipul tău. Înlătură frustrarea eşecului, ca astfel să poţi celebra victoria simplului fapt de a fi şi de a exista. Înlătură vălul regretului şi al învinovăţirii, ca astfel să te împaci cu trecutul tău. Nu există vină şi nu există vinovaţi. Nu există călăi şi nu există victime. Există doar experienţa pe care o trăieşte sufletul tău şi nimic altceva. Acesta e adevărul care dizolvă speculaţia. Ceea ce simţi, ceea ce gândeşti, ceea ce observi! Acesta e adevărul tău şi doar lui se cuvine să îi faci o reverenţă, nimănui altcuiva!

Înlătură tot ceea ce umbreşte viaţa ta, ca astfel să poţi descoperi frumuseţea din tine, frumuseţea oamenilor şi a vieţii!