marți, 5 iulie 2016

Triunghiul spiritual al bermudelor



Mă urmăreşte titlul ăsta de o bucată de vreme. Vreau să scap de el şi nu pot. Aşa că singura posibilitate de salvare e să scriu ceva despre asta, să scap de urmăritori şi apoi să fiu lăsat în pace în lumea mea. Ceva simplu, să înţeleagă toţi proştii. Şi cei care zâmbesc batjocoritor şi cei gură cască care îşi dau ochii peste cap. E loc pentru toată lumea pe aici pe pământ, aşa că să nu fiu prea răutăcios, doar n-oi fi eu deşteptul satului, am atâtea corijenţe, de trece vara acuşica şi eu tot repetent rămân. Poate mă apuc şi eu odată şi odată de învăţat câte ceva pe aici, că dacă rămân aşa, sigur nu mă trec ăştia clasa. Adică ăştia care nu se văd, dar îi tot simt prin preajma mea cum mişună, doar-doar or dibui ei cum să mă ia, ca să mă scoată la liman cumva.

Pe aici limanul ăsta are trei colţuri, ca într-un triunghi echilateral, nu isoscel, nu drept, nu strâmb. Toate laturile sunt egale, toate unghiurile sunt aceleaşi. Pe o latură scrie Relatiile, pe o alta Sănătatea, iar pe cea de-a treia latură scrie mare şi frumos Banii. Pe câte o latură de asta, unii se dau cu sania, cu schiurile, plutesc sau zboară chiar. Pe o altă latură însă, mulţi se împotmolesc, de oricum ar da-o, tot împotmoliţi rămân. Se chinuie, se încordează, se luptă cu viaţa pe acea latură, dar acolo ceva îi sabotează la greu. Aţi simţit vreodată că sunteţi deficitari, mediocri şi neputinicoşi măcar pe una din laturile de care vorbesc?

Am văzut oameni care se descurcă de minune pe una din laturi, dar pe o alta, rămân tare deficitari. Acolo pare că nimic nu se urneşte din loc, nimic nu merge, nimic nu evoluează. Parcă tot vor să împingă un bolovan şi cu cât se zbat, cu atât el devine şi mai de neclintit. Nu găsesc poziţia adecvată, nu găsesc unghiul potrivit din care ar putea să mişte această povară din loc. Şi pare că provocarea sau lecţia îi tot urmăreşte din urmă, să găsească cumva soluţia la ea. Unii o găsesc repede, ei sunt deştepţii satului, ăştia învaţă şi de la cei mai proşti ca ei, dar şi de la cei mai descurcăreţi. Alţii însă, le trece viaţa printre degete, vine moartea peste ei şi se surprind mai apoi că au mai dat încă un rateu, cu încă o viaţă. Nu-i nimic, la şcoala reeducării de pe pământ se învaţă şi se tot învaţă, nu-i aşa?  

Cu ce să încep, cu relaţiile, banii sau sănătatea?
Mie mi se par toate la fel de importante. Iaca o să încep cu sănătatea, că tot se spune că dacă nu ai sănătate, poţi să ai o căruţă de bani şi să mai fii şi cu frumoasa satului, că tot degeaba. La capitolul „sănătate”, oamenii se panichează cel mai uşor. Cum îi doare undeva, fuga-fuga la farmacia satului de după dealuri, acolo e mântuirea şi izbăvirea durerii lor. Le plac drogurile farmaceutice la nebunie, ar înghiţi orice pastiluţă, doar-doar or uita chiar şi de ei înşişi şi de insuportabila uşurătate a fiinţei lor. Unii îşi fac chiar depozite prin casă de droguri farmaceutice, să aibă acolo pentru zilele negre care le bat la uşă tocmai atunci când nu se aşteaptă. Nu se aşteaptă ei, dar de fapt şi le programează de numa-numa. Parcă le şi doresc să vină cât mai brutal peste ei, să se îmbolnăvească şi să nu se mai gândească atâta ce pot face cu viaţa lor. Li se pare firesc să se îmbolnăvească şi să meargă pe la doctori de trupuri, doar au nevoie şi ăştia să mănânce o pâine de pe urma puturoşilor care nu sunt în stare să mişte un deget pentru reîntregirea fiinţei lor.

Pe de altă parte se tot vehiculează ideea că un anumit conflict lăuntric cauzează o anumită boală. Şi asta e o credinţă, un tipar, o paradigmă. Iar orice credinţă îşi are naşul ei. Orice religie îşi are naşul şi orice prostie îşi are naşul ei. De cât să repet ca un papagal ce tot vehiculează unii sau alţii pe bani pe la cursurile de vindecări spirituale, mai bine gândesc cu mintea mea, că papagaliceasca spirituală nu mi se potriveşte. Ăştia tot spun că ai o boală pentru că ai un anumit conflict. Punct ochit, punct lovit! De parcă toţi oamenii simt la fel, gândesc la fel, reacţionează la fel. Aşa că necâştigător, tot o credinţă limitativă e şi asta, ca oricare altă credinţă, toate, absolut toate credinţele sunt limitative. Singura scăpare, absolut nicio credinţă. Asta e pură libertate, nu haos, să fim bine înţeleşi. Haosul e doar în mintea oamenilor  care se tot surprind cum de ei, nişte oamenii atât de buni, s-au putut îmbolnăvi de boli incurabile. Dar oare poate o minte haotică, debusolată şi compulsivă să menţină un trup sănătos? Asta chiar n-are sens, n-are logică. Acolo e buba, la mintea ta.

Referitor la relaţii. Am văzut că acum, cum deschizi ochii puţin faţă de spiritualitate, cum te înhaţă şi te buşeşte iubirea necondiţionată din toate părţile. Oamenii se iubesc necondiţionat  la greu pe faţa internetului, dar în discuţiile de unu la unu, se bârfesc şi se judecă de mama focului. Asta e un fel de ipocrizie ridicată la rang de artă. Ne iubim necondiţionat în virtual, dar în real ne facem că nu ne vedem. Sau şi mai cumplit. Ne îndrăgostim prin virtual de unul sau de altul şi avem impresia că ne e tare bine. E tare bine să fii prost, nu-i aşa?

Dar nu-i nimic, chiar şi prostia se mai deşteaptă, uneori cu lacrimi, cu suferinţă, cu durere. Să te prinzi emoţional de cineva în virtual, mie mi se pare noaptea minţii. Dacă sunt femei care citesc ce scriu eu pe aici, nu le pot spune decât "nu fiţi proaste!", doar atât. Ştiu că sună brutal, dar se poate şi mai rău de atât. Decât să cauţi iubirea vieţii tale pe facebook sau mai ştiu eu unde, mai bine le dai pe astea la spate. Te amăgeşti azi cu unul, mâine cu altul, pentru ca la sfârşit să rămâi cu mâinile goale. Năluci virtuale sunt peste tot, mişună şi urlă după cine să mai înghită.

Relaţiile adevărate şi prietenii adevăraţi sunt doar în viaţa ta cea autentică, nu în surogatul virtual unde niciodată nu ştii cu cine ai de-a face pe bune. Poţi să ai în lista de pe fb mii de prieteni virtuali, dar nu te amăgi, întreabă-te dacă e vreunul pe acolo care ar mişca măcar un deget pentru tine la propriu, nu la figurat. Prietenii reali sunt cei cu care poţi sta faţă-n faţă la o masă, restul e vrăjeală şi abureală cu care pierzi timpul ore întregi prin chaturile din virtual. Multă lume, oameni puţini!

Stai că am ajuns şi la bani. Aici cam toţi sunt prinşi, mai mult sau mai puţin. Cei care au foarte puţin, se gândesc la bani cum să supravieţuiască. Cei care au mulţi, vor şi mai mult. Oricum ai da-o, toată lumea vrea bani, bani, bani. Măcar unii recunosc, alţii în schimb, n-ar recunoaşte asta, să-i picuri cu răşină. Ei sunt doar spirit, doar iubire necondiţionată care nu foloseşte bani, nu-i aşa? Multă prostie şi ipocrizie în peisaj!

Mai sunt unii care nici nu suportă să discute despre bani, li se pare o lezare, o dezicere, o pornografie care le-ar da simţurile peste cap. Eu nu am văzut oameni fericiţi fără bani, decât mameluci spirituali care se  amăgesc că trăiesc într-un fel de zen al inerţiei şi că nu au nevoie să muncească nimic, că oricum le dă domnul, măicuţa, sfinţişorii de prin icoane şi moaştele de prin raclele putrede ale celor adormiţi. Sau poate că sunt mai evoluaţi şi ei se hrănesc doar spiritual cu prana. Mişto!

Oamenii fără bani sunt defensivi, temători, descurajaţi, milogi. Mulţi nici nu fac nimic să iasă din starea asta inertă, dar în schimb, bolboresc într-una că viaţa e grea, că au o cruce tare greu de dus, o karmă tare greu de tras, un dumnezeu tare nemilos de suportat şi care mai e şi gelos pe deasupra! Poţi găsi justificări pentru orice pe lumea asta, dar asta o faci doar pentru a nu face nimic, dar absolut nimic cu viaţa ta. Are sens?

Acest triunghi spiritual al bermudelor face ca să îşi prindă picioarele majoritatea din cei care au venit aici tocmai pentru a regla ceva deficitar pe una din aceste laturi. Unii dispar în acest neant fără să priceapă ce li s-a întâmplat. Alţii reuşesc să îşi centreze şi refacă latura instabilă şi deficitară cu care se luptă în viaţa asta de câţiva ani. Niciodată nu e prea târziu, totul începe cu un mic, foarte mic pas, apoi al doilea, apoi al treilea...


  

sâmbătă, 2 iulie 2016

Între iubirea și munca necondiționată


 

Între iubirea necondiționată și munca necondiționată, o aleg fără să clipesc pe a doua. Prima mi se pare mofturoasă, capricioasă, siropoasă. Ea e doar un bluf care sună dulce prin mintea spiritualiștilor îndoctrinați de dulcegării metaforice. A doua însă, mi se pare puternică, constructivă, autentică. Asta pentru că fiecare suflet e unic, autentic, singular în drumul său. El își tot caută calea, tot scormonește după misiunea sa, să o descopere odată și odată, să o facă cunoscută, astfel încât nimeni și nimic să nu îl mai poată opri din menirea sa.
 

Sună atât de fals treaba asta cu iubirea necondiționată. Ei îi place tare mult să pozeze și să se afișeze în virtual. Dar în real, observ că ne condiționăm de numa-numa. Vorbim despre iubirea necondiționată până ce vreunul are curaj să ne spună față-n față ce crede exact despre noi înșine, cât suntem de ipocriți adeseori, de falși, de proști, de fricoși, de mameluci. Și după ce ne terfelește la propriu, ne surprindem că iubirea noastră necondiționată e doar o metaforă bună de înrămat într-un nou citat pe facebook.

Dar munca necondiționată, despre ea nu se vorbește, ea nu seduce pentru că ea e mai amară decât pelinul și mai brutală decât orice provocare pe care ai putea-o înfrunta în viață. Totul se reduce la asta. Acceptăm sau fugim de munca necondiționată pe care sufletul nostru tot ne îndeamnă să o începem odată pentru totdeauna. Dacă o accepți cu toată deschiderea, calea se va netezi și lucrurile vor deveni mult mai ușoare decât par. Dacă nu o accepți și doar fugi în continuare de tine, calea ți se va umple și mai mult de bălării, mărăcini, obstacole.


Îmi plac atât de mult oamenii care au făcut din munca lor un fel de a fi natural, nu o luptă încrâncenată pentru supraviețuire. Îi vezi cum dau și primesc energie prin munca lor. Da, ei nu obosesc niciodată pentru că permanent se reîncarcă. Pentru ei, pauzele îi scurg de energie, îi scurg de putere. Inerția nu te poate reîncărca energetic. Iar cei mai ofiliți, ramoliți și depresivi oameni sunt cei care aleg inerția. Când alegi inerția spirituală, alegi moartea, e ca o sinucidere lentă care te vlăguiește în timp și te sufocă. Pentru că nu am venit pentru inerție, am venit pentru muncă. Munca cu sufletul.


Mă atrag acest fel de oameni energici și asta pentru că eu însumi sunt un visător, un contemplativ. Iar ceea ce simt că-mi lipsește, tocmai acel lucru mă atrage. Scriu chestii motivaționale pe aici, tocmai ca eu însumi să ies din inerție, din contemplare. Mereu mi se pare că fac mult prea puțin și atunci simt nevoia să mă zdruncin. Natura mă atrage și simt nevoia să mă dizolv în ea. Observ natura, observ viața și oamenii. Și această observare niciodată nu mă face să mă plictisesc. Parcă observ  lumea de o eternitate, nimic nu m-a putut da peste cap atât de mult încât să mă facă să ies din această contemplare nesfârșită. Mi-a trebuit destul de mult timp să îmi dau seama că ceea ce mă atrage pe mine, nu prea atrage pe nimeni. Că simțirea mea nu o pot pune pe același taler cu a nimănui. Că felul meu de a fi e unic și pentru asta nu e cazul să mă justific în fața nimănui. 


Scriu acum despre munca necondiționată, pentru că am nevoie acum de asta. Am teoretizat atât de mult spiritualitatea și am învârtit-o pe toate părțile și în toate pozițiile. I-am adus osanale uneori, alteori am făcut-o muci. Am scris frumos și luminos uneori de ea, alteori însă, am scris agresiv, brutal, întunecat. Unii rămân surprinși și consternați că se poate face asta conștient chiar, fără să o iei razna. Celor care rămân așa surprinși și nu pricep, nu le pot spune decât că încă nu sunt liberi. Ei fug încă de umbra lor și nu-și dau seama de asta. Dar atâta timp cât nu îți impropriezi pe bune umbra ta, nu-ți pot spune decât că ești în înșelare. Adică nu ești liber, ci te agăți cu disperare de lumină și de iubirea necondiționată, pentru că îți place traiul în dolce far niente. Îți place să vorbești de iubirea necondiționată, dar în schimb, îi judeci pe cei care au trăiri diferite de ale tale. Dar tu cine ești, vreun reper pentru umanitate?


Cu timpul îți dai seama că toată spiritualitatea se reduce la esență, adică la munca necondiționată cu tine însuți. Sigur că va fi mereu interes și pentru cunoașterea spirituală care fascinează. Adică lucruri fascinante despre ce e dincolo de lumea asta, dar care nu se pot dovedi mai deloc. Asta nu înseamnă că nu sunt adevărate, dar nu e esențial pentru tine aici și acum, să cunoști o infinitate de lucruri despre lumea de dincolo. Esențial e să lucrezi cu și la tine, restul e poveste. 


Stările prin care trecem vorbesc cel mai bine despre noi. Ele nu se văd, dar se simt. Iar ceea ce simți, nu reprima, nu da la spate, nu repudia. Căci oriunde te-ai afla, simți ceva. Crești uneori într-o parte, descrești alteori, în celalaltă parte. Ăsta e firescul, de fapt, starea de dualitate. Să te lupți contra dualității în acest trup prin care carnea și sângele se schimbă de la o zi la alta, e doar nebunie. Am citit atâtea despre dualitate că mi s-a acrit. Ăștia parcă nu au simțuri, parcă fac dragoste cu șervețelul, nu cumva să se murdărească!


Munca necondiționată e cea reală, cea adevărată, nu cea prin care tot fugi disperat încolo sau încoace după bani. Dacă ai un munte de bani, dar ești golit sufletește, poți pune banii pe foc că oricum nu îți folosesc la nimic. Munca care îți aduce bani e condiționată de atâtea condiții. Munca necondiționată a sufletului nu e condiționată decât de un singur lucru: conștientizarea!