Între iubirea necondiționată și munca necondiționată, o aleg fără să clipesc pe a doua. Prima mi se pare mofturoasă, capricioasă, siropoasă. Ea e doar un bluf care sună dulce prin mintea spiritualiștilor îndoctrinați de dulcegării metaforice. A doua însă, mi se pare puternică, constructivă, autentică. Asta pentru că fiecare suflet e unic, autentic, singular în drumul său. El își tot caută calea, tot scormonește după misiunea sa, să o descopere odată și odată, să o facă cunoscută, astfel încât nimeni și nimic să nu îl mai poată opri din menirea sa.
Sună atât de fals treaba asta cu iubirea necondiționată. Ei îi place tare mult să pozeze și să se afișeze în virtual. Dar în real, observ că ne condiționăm de numa-numa. Vorbim despre iubirea necondiționată până ce vreunul are curaj să ne spună față-n față ce crede exact despre noi înșine, cât suntem de ipocriți adeseori, de falși, de proști, de fricoși, de mameluci. Și după ce ne terfelește la propriu, ne surprindem că iubirea noastră necondiționată e doar o metaforă bună de înrămat într-un nou citat pe facebook.
Dar munca necondiționată, despre ea nu se vorbește, ea nu seduce pentru că ea e mai amară decât pelinul și mai brutală decât orice provocare pe care ai putea-o înfrunta în viață. Totul se reduce la asta. Acceptăm sau fugim de munca necondiționată pe care sufletul nostru tot ne îndeamnă să o începem odată pentru totdeauna. Dacă o accepți cu toată deschiderea, calea se va netezi și lucrurile vor deveni mult mai ușoare decât par. Dacă nu o accepți și doar fugi în continuare de tine, calea ți se va umple și mai mult de bălării, mărăcini, obstacole.
Îmi plac atât de mult oamenii care au făcut din munca lor un fel de a fi natural, nu o luptă încrâncenată pentru supraviețuire. Îi vezi cum dau și primesc energie prin munca lor. Da, ei nu obosesc niciodată pentru că permanent se reîncarcă. Pentru ei, pauzele îi scurg de energie, îi scurg de putere. Inerția nu te poate reîncărca energetic. Iar cei mai ofiliți, ramoliți și depresivi oameni sunt cei care aleg inerția. Când alegi inerția spirituală, alegi moartea, e ca o sinucidere lentă care te vlăguiește în timp și te sufocă. Pentru că nu am venit pentru inerție, am venit pentru muncă. Munca cu sufletul.
Mă atrag acest fel de oameni energici și asta pentru că eu însumi sunt un visător, un contemplativ. Iar ceea ce simt că-mi lipsește, tocmai acel lucru mă atrage. Scriu chestii motivaționale pe aici, tocmai ca eu însumi să ies din inerție, din contemplare. Mereu mi se pare că fac mult prea puțin și atunci simt nevoia să mă zdruncin. Natura mă atrage și simt nevoia să mă dizolv în ea. Observ natura, observ viața și oamenii. Și această observare niciodată nu mă face să mă plictisesc. Parcă observ lumea de o eternitate, nimic nu m-a putut da peste cap atât de mult încât să mă facă să ies din această contemplare nesfârșită. Mi-a trebuit destul de mult timp să îmi dau seama că ceea ce mă atrage pe mine, nu prea atrage pe nimeni. Că simțirea mea nu o pot pune pe același taler cu a nimănui. Că felul meu de a fi e unic și pentru asta nu e cazul să mă justific în fața nimănui.
Scriu acum despre munca necondiționată, pentru că am nevoie acum de asta. Am teoretizat atât de mult spiritualitatea și am învârtit-o pe toate părțile și în toate pozițiile. I-am adus osanale uneori, alteori am făcut-o muci. Am scris frumos și luminos uneori de ea, alteori însă, am scris agresiv, brutal, întunecat. Unii rămân surprinși și consternați că se poate face asta conștient chiar, fără să o iei razna. Celor care rămân așa surprinși și nu pricep, nu le pot spune decât că încă nu sunt liberi. Ei fug încă de umbra lor și nu-și dau seama de asta. Dar atâta timp cât nu îți impropriezi pe bune umbra ta, nu-ți pot spune decât că ești în înșelare. Adică nu ești liber, ci te agăți cu disperare de lumină și de iubirea necondiționată, pentru că îți place traiul în dolce far niente. Îți place să vorbești de iubirea necondiționată, dar în schimb, îi judeci pe cei care au trăiri diferite de ale tale. Dar tu cine ești, vreun reper pentru umanitate?
Cu timpul îți dai seama că toată spiritualitatea se reduce la esență, adică la munca necondiționată cu tine însuți. Sigur că va fi mereu interes și pentru cunoașterea spirituală care fascinează. Adică lucruri fascinante despre ce e dincolo de lumea asta, dar care nu se pot dovedi mai deloc. Asta nu înseamnă că nu sunt adevărate, dar nu e esențial pentru tine aici și acum, să cunoști o infinitate de lucruri despre lumea de dincolo. Esențial e să lucrezi cu și la tine, restul e poveste.
Stările prin care trecem vorbesc cel mai bine despre noi. Ele nu se văd, dar se simt. Iar ceea ce simți, nu reprima, nu da la spate, nu repudia. Căci oriunde te-ai afla, simți ceva. Crești uneori într-o parte, descrești alteori, în celalaltă parte. Ăsta e firescul, de fapt, starea de dualitate. Să te lupți contra dualității în acest trup prin care carnea și sângele se schimbă de la o zi la alta, e doar nebunie. Am citit atâtea despre dualitate că mi s-a acrit. Ăștia parcă nu au simțuri, parcă fac dragoste cu șervețelul, nu cumva să se murdărească!
Munca necondiționată e cea reală, cea adevărată, nu cea prin care tot fugi disperat încolo sau încoace după bani. Dacă ai un munte de bani, dar ești golit sufletește, poți pune banii pe foc că oricum nu îți folosesc la nimic. Munca care îți aduce bani e condiționată de atâtea condiții. Munca necondiționată a sufletului nu e condiționată decât de un singur lucru: conștientizarea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu