vineri, 18 decembrie 2015

Femeia modernă, între frică şi depresie


Pentru că mai demult am primit de la cineva un mesaj pe privat legat de subiectul frică şi depresie, am cerut acordul ca să dezvolt puţin aici, mai ales că nu e o situaţie particulară, ci una care se regăseşte acum în sufletul multor femei. Habar n-am ce să scriu de fapt, dar totuşi dacă tot am simţit imboldul ăsta, m-am apucat de scris câte ceva, în speranţa că voi primi şi de la voi sugestii sau experienţe legate de aceste stări, ce credeţi despre ele sau cum le-aţi depăşit.
Femeia în cauză îmi scria: “Mă lupt cu depresia, anxietatea şi gândurile negre. Nu ştiu cum să ies din ele, nu mă lasă să mă bucur deloc." Vă regăsiţi în aceste rânduri? Unii poate că da, alţii poate că ba.
Cred că mulţi dintre noi, ne-am confruntat pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă cu depresia într-un fel sau altul. Unii au trăit-o pe culmile disperării, alţii doar au cochetat cu ea ca un fel de moft. Unii au experimentat-o într-un fel, alţii cu totul altfel. Bărbaţii depresivi se comportă într-un fel, femeile depresive cu totul altfel. Cauzele sunt diferite, trăirile sunt diferite, pentru că noi toţi suntem diferiţi.
Până la urmă ce e depresia şi cum reuşeşte ea atât de subtil să ne seducă? Nu îmi voi arunca acum ochii pe vreun tratat stufos si greoi de psihologie din care nimeni nu va înţelege mare lucru. Nici nu suntem aici pe la “academia de spiritualitate”, unde clişeele abstracte şi impersonale abundă. Suntem între oameni simpli, aşa că să rămânem la simplitatea noastră cea de toate zilele.

Aceşti oameni depresivi se simt pur şi simplu ca fiind aşa, prin prezenţa lor. Lângă ei, simţi că ceva nu e în regulă, că au pierdut ceva, că tânjesc după ceva şi suferă continuu după acel ceva pierdut. Ca să par mai profund decât sunt, pierderea acelui ceva echivalează cu izgonirea adamică din rai, dacă vreţi o interpretare pentru cei mai religioşi dintre voi. Omul nostru alege să iasă din starea sa firească, acolo unde nu există nici întristare, nici suferinţă, nici suspin, şi trece de partea cealaltă, acolo unde suferinţa îl îmbrobodeşte, îl amăgeşte şi îl pune la pământ. Iar apoi începe dorul, plânsul şi tânjirea către firescul bucuriei, a inocenţei, a purităţii pierdute.
Depresia este şi ea una din patimile adânci care te învăluie şi te tot macină până ce te bagă în deznădejde. E patima goliciunii, a pustiirii, a marelui nimic. Te surprinzi golit de frumos, de putere, de nădejde, de credinţă, de entuziasm. Te surprinzi că nu mai eşti tu cel ce erai odinioară, că nu mai vrei nimic, că nu-ţi mai doreşti pe nimeni în preajmă, că nu mai simţi nevoia să faci nimic, să creezi nimic. Mai pe scurt, începi să te identifici cu nimicul şi goliciunea lui.
Bărbaţii depresivi sunt cam toţi pe acelaşi calapod. Îşi pun sticla de băutură în faţă, îşi fixează privirea undeva în gol şi încep să îşi bea paharul neputinţei unul după altul, depănând nostalgii şi amintiri dintr-un trecut mort şi îngropat. Azi aşa, mâine aşa, uneori chiar până la sfârşitul vieţii tot aşa. Unii ies din starea asta repede, alţii niciodată. Cei creativi îşi dau seama că îşi năruie viaţa şi încep iarăşi să creeze câte ceva, asta ajută cel mai mult la înlăturarea depresiei. Pe alţii reuşesc să îi scoată femeia care le dă un impuls şi astfel încep să simtă iarăşi câte puţin interes pentru viaţă. Unii îşi trăiesc depresia la orizontală, alţii deşi activi aparent, în realitate trăiesc ca într-o bulă a nefericirii. Şi până ce această bulă nu se sparge la propriu, caruselul depresiei se va tot învârti fără oprelişte într-un continuu non-sens.
Femeile însă, sunt mai complexe prin natura trăirilor lor, aşadar cauzele depresiei lor sunt mult mai variate. Ce ştiu eu de fapt, că nu mă pot pune în pielea unei femei. Doar văd, observ, intuiesc. Persoana care mi-a dat inspiraţia asta, spunea că pentru ea frica de moarte e atât de intensă încât numai simplu gând la moarte simte că o “strânge în spate”. Alt gând care îi aduce depresia pe cap este frica de singurătate, de a nu suporta să rămână singură. Şi o cred, am mai întâlnit refrenul ăsta. Nu zic că e general valabil, dar multe dintre femei, cel mai greu suportă singurătatea şi lipsa comunicării. Mai ales acum în această perioadă oarecum euforică din preajma sărbătorilor când vrei să împărtăşeşti iubirea din tine, dar nimeni nu e lângă tine ca să o primească sau să o dăruiască.
.
Dar singurătatea are şi ea valenţele ei. Cele care trăiesc chiar singure sunt femei foarte puternice, deşi în interiorul lor numai ele ştiu exact ce simt. Unele s-au obişnuit cu acest mod de viaţă, dar poate fi şi o fugă aici de o nouă dezamăgire. Orice femeie simte nevoia să dăruiască şi să se dăruiască, altfel ea nu ar mai fi femeie. Dar iată că viaţa şi bărbaţii le aduc uneori în stadiul în care nu-şi mai doresc să dea credit nimănui pentru că nu mai pot suporta încă o trădare, încă o înşelare, încă o dezamăgire. Însă singurătatea în doi e şi mai crâncenă, iar lipsa comunicării din cuplu, ofileşte efectiv entuziasmul femeii care fără comunicare se simte ca peştele pe uscat. Iar dacă bărbatul de acasă nu e dispus să o asculte, îşi va găsi o altă sursă de comunicare, online sau real, nu contează, doar să simtă că există cineva pe lumea asta căruia îi pasă. Altfel, energetic vorbind, femeia care nu are un bărbat sau un copil pentru care să se dăruie, simte efectiv că se usucă pe picioare. Greşesc?
În general, depresia se insinuează odată cu diminuarea respectului de sine. Când începi să crezi despre tine că nu mai însemni mare lucru şi că nu mai ai o valoare în ochii tăi, devalorizarea ta se răsfrânge în ochii celorlalţi. Şi tratamentul lor mai mult sau mai puţin indiferent, îţi va accentua şi mai mult starea de devalorizare. Dar oamenii nu au răbdare să asculte lamentări nesfârşite de la alţii, unii de-abia îşi mai suportă propriile lor lamentări interioare.
Şi toate angoasele, frustrările, nemulţumirile, resemnările, furiile şi fricile îşi au originea de la faptul că omul nu se iubeşte cu adevărat pe el însuşi. Pentru unii sunt doar cuvinte mari, mult prea mari. Pentru alţii, iubirea de sine a devenit un firesc. Asta nu înseamnă că nu vor mai avea dezamăgiri, frici sau nu vor mai simţi niciodată vreun gol interior. Totul aici pe pământ se reduce la “a simţi”. În fiecare clipă simţim câte ceva, atâta timp cât suflăm suflare de viaţă. Şi oscilăm adeseori între trăirile noastre, nu simţim mereu la fel. Dar una e să simţi frica de exemplu, şi alta e să te şi identifici cu ea. Una e să simţi o goliciune interioară şi să rămâi în acea goliciune, aşteptând să treacă singură. Poţi aştepta cât vrei, nu va trece doar prin pasivitate. Acel spaţiu gol, se vrea umplut. Şi cu ce l-ai putea umple? Păi unii aleg urâciunea, resemnarea sau negativitatea. Alţii însă, aleg frumosul, aleg sănătatea, aleg creaţia. Aşadar chiar şi depresia cea mai adâncă, se insinuează, tot în urma unei alegeri. Ceva te seduce acolo, apare o vinovăţie, un regret, o renunţare şi te surprinzi fără chef de viaţă şi fără interes pentru oameni.
Şi bărbatul simte multe, dar simţurile lui sunt cu totul diferite faţă de cele ale femeii. El cenzurează adeseori aceste simţiri prin filtrul raţiunii. Pe când femeia este practic învăluită de simţirea ei care o caracterizează întru totul. De aceea, atunci când vibraţia ei scade şi depresia se înfiripă, parcă toată fiinţa ei se micşorează, şi chipul şi trupul par că se ofilesc. Pe când atunci când iubirea din ea se regăseşte în cineva, totul se luminează în ea.
Referitor la frica de moarte. Cred că multora nu le este frică de moarte, cât le este frică îngrozitor de viaţă. Le este frică de potenţialul lor, de frumuseţea lor, de creaţia lor, de valoarea lor, de divinitatea lor. De ce le e frică de toate acestea? Pentru că ele te îndeamnă la asumare şi la experienţă. Iar atunci când experimentezi, poţi învinge sau poţi eşua. Poţi fi apreciat sau criticat. Aprecierea te susţine, iar critica te căleşte şi te îndeamnă să nu te opreşti în faţa unei limbi mai înţepate. Frica de moarte e total nejustificată, atâta timp cât înţelegi că ai trecut deja de nenumărate ori prin acest proces. Aşa că cum oare ţi-ar mai putea fi frică de această trecere atât de firescă la urma urmei? Iar dacă nu crezi că ai mai venit aici, ceea ce nu e imposibil, cu atât mai mult merită să nu mai ai nici o reţinere în faţa vieţii şi în faţa felului tău unic şi magnific de a fi!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu