Viaţa e pe bune

Da, viaţa e chiar brutal de pe bune. Ştii tu, viaţa asta în care trăieşti acum. Nu cea de dinainte dacă o fi fost şi nici cea următoare dacă va mai urma. Dar dacă vrei să ţeşi la nesfârşit presupuneri despre karmă şi reîncarnare, eşti liber să o faci, nu te opreşte nimeni. Presupunerile şi speculaţiile, chiar sunt la modă acum în spiritualitate: extratereştrii, reptilieni, portaluri, tuneluri nevăzute şi dimensiuni înalte şi eterice, cât mai sus, cât mai diafan. Interesant, fascinant chiar. Merită cunoscute şi toate astea. Însă eu îţi vorbesc acum de viaţa asta a ta, de faptul că eşti aici şi acum, pe pământ, între oameni, chiar pe bune. Asta nu e o speculaţie, nu e o presupunere.

Eu am impresia că cu fiecare zi care trece mă deprogramez. Nu învăţ nimic nou, doar mă deprogramez. De cine mă deprogramez? De prostie, desigur. De ce o fac? Pentru că simt că aceste programe nu-mi aparţin şi nu mă fac să mă simt bine când le surprind activate în mine. Şi sunt acolo, cu duiumul, că religia şi societatea, părinţii şi bunicii, educatorii şi profesorii, au avut multă grijă de mine. M-au programat şi m-au condiţionat de numa-numa. M-au luat şi m-au aruncat în cristelniţa lacrimilor şi m-au făcut creştin ortodox, nevoie mare! Super religie, cea mai „adevărată” dintre toate, singura „mântuitoare” dintre toate! Mi-au dat de treabă, ce mai, ca să am mai multă ocupaţie acum la vârsta asta când realizez prostia în toată splendoarea. În loc să fiu creativ, am de făcut deprogramări şi e nevoie să lucrez cu  mine. Ce paradox, ajungi aici, te întrupezi, porneşti în viaţă, te programezi în fel şi chip cu frica mereu atârnând de gât, ca după un timp, când faci ochi şi devii cât de cât conştient, să începi lucrul cu tine însuţi! Un paradox mai mare, nici că se putea!

Dar e de bine oricum, nu îmi pare rău, nu regret nimic. Măcar şi în ortodoxie cât am stat, am fost autentic, nu m-am dezis. Ce mai, cuminţenia pământului în toată splendoarea! De parcă mă şi vedeam pus pe soclu atârnând cu faţa tristă la gazeta de perete şi oamenii stând gură-cască, dându-şi ochii peste cap şi tot repetând în neştire „vai ce băiat bun”! Da sigur, bun-bun, dar prost grămadă.  Adică, necâştigător! Dar aşa a fost să fie, dacă nu ar fi fost, probabil că nu s-ar fi povestit pe aici. Aşa că e de bine oricum, oamenii acum au nevoie de shortcut-uri, adică de scurtături. Asta ca să ajungă mai repede şi mai accelerat la ei înşişi şi să nu mai piardă atâta timpul cu metanii, închinăciuni, moaşte, icoane plângăcioase şi „doamne miluieşte”. Şi poate eu, indirect, le dau această scurtătură, habar n-am. Eu am trecut pe bune pe acolo şi ştiu cum e. Şi asta nu m-a făcut absolut deloc mai conştient, ci din contră, mai fricos, mai temător, mai defensiv, mai smerit cu trupul dar mult mai mândru cu cugetul, mai necreativ, căutând suferinţa peste tot şi în toate. Dar eu nu sunt un reper pentru nimeni, aşa că dacă tu simţi nevoia, mergi în continuare la biserică. Nu ai nevoie de nimic altceva decât să îţi pui o simplă întrebare când ajungi acolo şi anume: De ce am eu nevoie de acesta, la ce mă ajută, cu ce mă sporeşte?

Pentru că viaţa e pe bune, nu-i aşa? Decât stând fricos într-un colţ de frică să nu greşeşti, mai bine ieşi în faţă, expune-te, pune mâna, atinge, simte viaţa la propriu, nu la figurat! Crezi că interesează pe careva ce băiat cuminte ai fost tu în viaţa asta, ce mare fidel, ce mare credincios, ce mare altruist? Asta nu interesează nici acum, cât încă mai sufli suflare de viaţă, nici după plecarea ta când te vei trezi pe undeva în astral şi îţi vei da seama că toate reprimările tale nu au contribuit cu absolut nimic în evoluţia sufletului tău. Nu interesează pe nimeni cuminţenia ta. Nici măcar pe dumnezeul proiectat de mintea ta, pe care-l vezi cu sabia între dinţi, aşteptându-te la cotitură, să ţi-o tragă exact atunci când nu te mai aştepţi!

Da, chiar aşa se întâmplă cu mulţi acum. Vezi că se dau cocoşi, spirituali şi liberi nevoie mare, împrăştie citate despre sinele divin, despre chanelling-uri, despre conştiinţă şi energie, dar asta doar cât timp viaţa lor este super roz. Dar când  se surprind că viaţa îi buşeşte la propriu, că a dat o boală peste ei, i-a părăsit consoarta sau partenerul, că buzunarele au rămas cam goale între timp, că s-au dus case, maşini şi ce mai aveau ei pe acolo, iaca atunci parcă uită subit de spiritualitatea diafană, subţire, şi de toată libertatea cu care cochetau şi se împăunau. Uită de toate acestea şi aleargă atunci disperaţi tot la doamne-doamne sau la măicuţa. Ar face orice compromis atunci doar să îşi recapete din nou statutul, imaginea, puterea, sănătatea. Ce să-i faci, dacă nu au trecut niciodată pe acolo pe bune, încă nu îşi dau seama că treaba asta cu dumnezeul milei, e doar o altă iluzie, un alt surogat, o altă amăgire.

Pentru că fraţilor, viaţa e pe bune! Vorbesc de viaţa asta, unde facem eforturi să trăim, să muncim, să câştigăm bani, se ne însănătoşim, să ne căutăm rostul şi menirea. Da, e frumos să vorbeşti despre lumină şi bucurie, dar ce te faci când pici şi în stări mai puţin plăcute, pe acelea cum le gestionezi, tot alergând cu ochii larg închişi la doamne-doamne? E frumos să spui că banii nu contează atâta timp cât îi ai, dar ce te faci când scrie faliment pe fruntea ta, tot la biserică vei alerga cu lumânări şi acatiste? E fascinant să te amăgeşti că faci tu nunta spirituală cu sinele divin, dar e mult mai personal şi mai real să faci dragoste cu o femeie pe bune! Are sens?

Vorbesc de viaţa asta reală, unde există atingere, unde există emoţie, unde există pasiune reală şi stări reale. Nu cea de aici din online, unde îţi frecţionezi imaginaţia de dimineaţa până seara, te amăgeşti că te îndrăgosteşti de unul sau de altul, vrei neapărat să visezi în imaginaţia ta ceea ce cu partenerul de acasă nicidecum nu poţi, şi iaca te surprinzi că mai mult trăieşti în vis decât pe bune. Îţi place visul şi împleteşti acolo scenarii cu nemiluita, căci imaginaţia nu are limite. E liber la vis şi este chiar moka. Te îndrăgosteşti de o nălucă virtuală şi îţi imaginezi cum ar fi dacă. Pentru că tu nu ai încă viaţă la propriu, ci doar la figurat. Stai şi ţeşi, stai şi împleteşti la năluca ta. Şi-ţi place starea asta care te amorţeşte, care te fascinează şi te vrăjeşte. Dar, de fapt, doar pierzi timpul, te chinui, te frămânţi, suferi ca prostul sau ca proasta după năluca ta. Pentru că, de fapt, mintea e total decentrată şi de aceea imaginaţia o ia razna pe câmpiile elizee tot mereu.

Dar oamenii cât trăiesc, tot învaţă. Învaţă cel mai mult din propria prostie. Eu învăţ şi din prostia mea, dar învăţ foarte mult şi din prostia altora. Ce deştept sunt, nu-i aşa, paradoxal de deştept!