sâmbătă, 3 octombrie 2015

„Vrei cu adevărat să fii prietenul meu”?


Copilul se apropie cu zâmbetul luminos pe faţă şi cu braţele larg deschise ca şi cum ar vrea să cuprindă în braţele lui întreaga umanitate. Ochii îi sclipesc de bucurie. El iubeşte viaţa, iubeşte copii, iubeşte oamenii, iubeşte joaca. El se apropie acolo unde simte că puritatea sa nu poate fi murdărită. În faţa celor care nu i-ar putea murdări inocenţa, nevinovăţia şi puritatea, el se oferă pe el însuşi fără condiţionări. În faţa celor care sunt pasibili de răutate şi de gânduri ascunse, el îşi închide porţile sufletului. Iar sufletul său transmite răutăţii, acest mesaj: „Tu aici nu poţi avea acces”! Dar deşi se închide în faţa urâciunii, în faţa pustiirii, în faţa goliciunii şi a micimii sufleteşti, el se deschide acolo unde simte că îşi poate împărtăşi fiinţa fără frică. Aşadar, el se apropie cu inima deschisă către ceilalţi şi-i întreabă privindu-i ochi în ochi şi faţă către faţă: „Vrei să fii prietenul meu”?
Unii îi vor răspunde afirmativ la această întrebare. Alţii îşi vor bate joc de această tânjire atât de directă către afecţiune. Unii vor veni ei înşişi cu bucurie în faţa acestui copilaş, şi-l vor îmbrăţişa, şi-l vor strânge la piept, şi-l vor săruta fără să se gândească dinainte la consecinţe. Mintea lor refuză atunci să-i mai saboteze. Pentru că acei care vor strânge în braţe acest copilaş, se recunosc pe ei înşişi, ca şi cum s-ar oglindi în acesta. Căci iubirea dizolvă patimile egocentrice, dizolvă trufia şi gândul ascuns care nu te lasă să fii şi să te manifeşti doar prin şi din iubire.
Copilul nu cunoaşte ranchiuna, invidia şi mândria, atâta timp cât se identifică cu natura sa îngerească nepervertită de lumesc, de social, de competiţie. Şi se apropie firesc şi natural, fără frică, căci simte că nu are ce pierde, simte că nu are de ce să se simtă cumva ridicol în faţa oamenilor. Şi îngerul ascuns într-un trup de carne, vine pe pământ ca cei din jurul lui să înveţe iubirea. Dar e impropriu spus că un om ar putea învăţa iubirea. Însă când totul se denaturează şi se perverteşte cu bună ştiinţă, nu mai există alternativă ca să te facă să înţelegi cine eşti, decât doar reactivarea iubirii. Aceasta nu te poate învăţa nici spiritualitatea, nici religia, nici maestrul, nici preotul, nici lumea, nici universul. Cum să te înveţe toate acestea iubirea, când tu însuţi eşti numai iubire? Nu o recunoşti în tine, nu o recunoşti nici în ceilalţi. Te irită, nu suporţi să ţi se spună că eşti numai iubire? Atunci te va irita şi nu vei suporta iubirea celorlalţi care vine asupra ta. Ea te arde, căci patimile trufaşe se simt lezate, se simt ameninţate, se simt eliberate din fiinţa ta, atunci când iubirea este vie. Însă ele nu vor să fie eliberate de acolo unde „ vulpile au vizuini şi păsările cuiburi”, unde se vor duce oare şi încotro se vor mai sălăşlui?
Iar dacă vulpile patimilor au vizuini şi păsările răpitoare au cuiburi în sufletul tău, copilul tău lăuntric nu mai are unde să îşi plece capul. Căci el nu se poate odihni într-un trup sinucigaş de chimicale şi otrăvuri, nici într-o minte perversă şi haotică, nici într-un suflet zbuciumat şi neîmpăcat. Ca puritatea iubirii să poată trăi înlăuntru, e nevoie ca murdăria interioară să fie curăţată şi eliberată în afară. Dar oare eşti dispus tu ca să renunţi la marele nimic pentru a face locaş îngerului iubirii în tine însuţi? Oare eşti dispus să trăieşti, să vorbeşti şi să gândeşti ca dintr-un întreg care se numeşte „iubire”? Oare eşti dispus să laşi ipocrizia să plece, ca astfel să îţi arăţi în afară felul tău unic şi irepetabil de a fi?
Cine oare îi va răspunde acestui copilaş fără teamă: „Da, vreau să fiu prietenul tău, vreau ca şi tu să fii prietenul meu, căci între Mine şi Tine, nu există separare, nu există delimitare, nu există scindare”!Cine oare va putea spune „eu sunt” ca dintr-un întreg, acolo unde nu mai are loc egoismul separării, ci doar comuniunea iubirii? De crezi că se poate, apropie-te de acest copilaş fără frică şi fără penibil, oare ce ai mai putea pierde şi oare ce ai mai putea câştiga? Câte vremuri ar trebui ca să mai treacă până ce vom ajunge să ne apropiem unii de alţii aşa cum suntem în adevărata noastră fiinţă? Cine a ajuns până acolo, astfel încât să aibă destul de mult curaj pentru a-şi îmbrăţişa puritatea copilului său lăuntric şi pentru a-l elibera din captivitatea pătimaşă a lumescului? Cine i-ar putea spune acestui copil interior:„Vino, ieşi din frică ca dintr-un mormânt”!
Oamenii se plimbă unii pe lângă alţii, dichisiţi, parfumaţi şi îmbrăcaţi la patru ace. Ei îşi etalează frumuseţea exterioară, îşi etalează manierele, îşi expun cunoştinţele, doar-doar cineva va privi la această strălucire şi se va minuna. Ei trec cu nonşalanţă unul pe lângă altul, dar nu se privesc ochi în ochi, ci îşi întorc feţele şi îşi ascund ochii ca nu cumva privirea să îi trădeze. Trec unii pe lângă alţii nepăsători, nu se salută, nu îşi vorbesc. Nu există timp pentru această apropiere, căci oamenii fug unii de alţii, căci s-au obişnuit să fugă chiar de ei înşişi. Nu suportă goliciunea lor interioară şi astfel fug de goliciunea interioară a celorlalţi. Iubirea îi arde pe dinăuntru şi o refuză pe cea venită din afară. Multă lume, oameni puţini!
Ei nu se pot opri atunci când cineva i-ar opri din drumul lor, căci atunci iarăşi frica de a pierde ceva se reactivează. Dar ce-ai mai putea pierde din fiinţa ta, cine ţi-ar putea fura identitatea ta, oare sufletul tău cine oare ţi l-ar putea confisca? Şi atunci, de ce ţi-ar fi frică să nu pierzi ceea ce oricum nu vei lua nicicând cu tine? Cum vei putea lua cele stricăcioase pe tărâmul celor nestricăcioase? Cum te vei putea furişa cu cele mâncate de carii şi molii, în locul unde nici cariile, nici moliile nu au acces?
Apropie-te de tine însuţi aşa cum eşti, fără învinovăţiri inutile şi fără judecăţi zadarnice. Priveşte la cel care eşti acum, cel necosmetizat, cel nemachiat, cel neparfumat, cel dezbrăcat de acoperământul mincinos al înaltei păreri de sine. Priveşte-ţi sufletul în adânc, nu doar superficial la suprafaţă. Apropie-te de el cu nădejde, cu credinţă, cu demnitate. Apoi întreabă-l direct, fără intermediari, faţă către faţă: „Vrei cu adevărat să fii prietenul meu”?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu