joi, 14 mai 2015

Dacă discernământ nu e, nimic nu e


Până la urmă ce înseamnă să ai discernământ şi de unde oare l-ai putea procura? Ţi l-ar putea oferi cineva, l-ai găsi pe undeva printr-o carte, pe la vreun curs, de pe la vreun „,maestru”? Dacă ar fi aşa simplu, te-ai ilumina cât ai bate din palme, fără nici un efort. Dar discernământul nu se poate acumula decât prin propria experienţă de viaţă, nu prin experienţa altora. El nu e ceva luat de-a gata. Ci e ca un amalgam care îţi modifică simţirea în funcţie de cunoaştere, de studiu, de punerea în balanţă. Atunci când e multă ignoranţă, inima tresaltă şi se extaziasă la orice afirmaţie mai convingătoare care vine din gura celui care pare mai convingător. Dar decât unul la care îţi vine să adormi când îl asculţi, mai bine unul convingător, în ciuda multor exagerări spuse. Cel care te face să adormi chiar dacă deţine un mare adevăr, nu va avea nici un efect asupra ta. Pe când celălalt, s-ar putea să trezească ceva în tine prin convingerea lui. Dacă arzi pentru adevărul tău, te voi asculta, dar dacă mă apucă căscatul, mai bine mă duc la somn.
Acuma observ trei mari categorii de oameni în peisaj. Primii sunt cei conservatori şi rigizi care merg în continuare cu biserica şi tradiţia. Aceştia sunt ferm convinşi că Dumnezeu a creat lumea în 6 zile iar în a şaptea chiar s-a odihnit. Plus toate celelalte scrise pe care le cred la literă. Loc pentru altă deschidere în mintea lor nu este, cel puţin deocamdată. Orice se află în afara religiei şi a bisericii lor, e condamnat fără scrupule ca fiind „dracul”. Oricine vine şi spune alt adevăr decât cel cu care sunt ei obişnuiţi, acela e tot „dracul”. Chiar şi un simplu card e tot un fel de „drac”, chiar dacă e scris invers. Poţi să te superi pe astfel de oameni? Poţi să le ceri ceea ce nu au? Poţi să îi condamni pentru credinţa lor la literă? Nicidecum. Nici măcar nu îi poţi combate sau provoca la o discuţie, pentru că nu ar putea-o accepta decât în condiţiile lor, adică cu cărţile pe masă. Neavând susţinere inetrioară, ei vor scotoci mereu după citate, pentru că părerea lor nu contează, ci doar a altora. Aici nu avem de-a face cu discernământul, ci doar cu un blocaj mental şi emoţional.
A doua categorie este cea formată din cei care merg paralel în două bărci. Adică şi cu biserica dar şi cu spiritualitatea. Aceştia mai devreme sau mai târziu se vor elibera de una din două, dar doar dacă sunt sinceri în căutarea lor. Altfel, vor trăi în această duplicitate, adică în minciună. Pentru că după părerea mea, cele două nu prea se pupă absolut deloc. Aici există un interes. Cochetezi cu spiritualitatea dar nu eşti ferm convins pentru că nu experimentezi mai nimic, vrei ca alţii să o facă pentru tine, să experimenteze alţii pentru tine, să greşească şi să se ridice tot alţii pentru tine. Iar atunci când aceştia vor veni şi îţi vor spune prin ce au trecut, atunci îi vei crede, dar adevărul lor nu poate avea nici o putere asupra ta. E adevărul lor, nu şi al tău. E experienţa lor, nu şi a ta. Aici frica încă e la mare preţ, pentru că dacă toată spiritualitatea e doar o aiureală, măcar să rămână undeva un dumnezeu care să ne ierte pentru rătăcirea noastră. Aşa că îl ţinem pe acest dumnezeu ca un as ascuns sub mânecă pe care îl vom scoate cu nonşalanţă atunci când viaţa ne buşeşte la propriu şi atunci fugim iarăşi în genunchi la doamne-doamne. Mulţi însă joacă teatru şi nu lasă religia din mână doar pentru a nu pierde o clienteală, să nu îşi piardă turma care s-a adunat în spatele lor. Dacă toţi pleacă, oare cine le va mai duce trena din spate unora ca acestora?
A treia categorie e cea care cochetează doar cu spiritualitatea. Unii au trecut prin etapele descrise mai sus şi au luat-o uşurel pas cu pas. Alţii s-au aruncat în spiritualitate deodată, dar după o vreme luând contact cu ortodoxia de exemplu, au lăsat toată spiritualitatea deoparte şi au intrat în religie cu multă judecată pe care o aruncă în stângă şi-n dreapta. Ei vor neapărat să ştie toată lumea cât au fost ei de „păcătoşi” şi ce „rătăciţi” erau odinioră, iar acum în ce „iubire necondiţionată” se află, deşi judecă pe oricine care nu le împărtăşeşte crezul lor. Nici aici nu există discernământ.
Metaforic vorbind, personal sunt mai necredincios decât Toma necredinciosul. Adică nu cred o iotă din ce mi se spune până când nu pun totul în balanţă. Şi în ultimii ani, am auzit atât de multe enormităţi, exagerări, oameni foarte convingători dar care te mint cu multă convingere. Unii chiar cred în prostiile pe care le debitează. Nu mai fac distincţie între adevăr şi minciună pentru că trăiesc ca într-o bulă schizofrenică şi atunci aruncă tot felul de enormităţi la care mulţi gură-cască stau şi se minunează. Nici aceştia nu sunt de condamnat, într-o zi toată lumea se va trezi, dar ce bine ar fi să se întâmple chiar în viaţa asta, nu-i aşa?
Pentru mine barometrul care nu mă minte este simţirea mea. Ce simţi când te afli lângă un om, tulburare, agitaţie, pace sau bucurie? Care din aceste stări ţi-o transmite? Care e efectul mesajului transmis, este unul eliberator sau unul care te condiţionează? Pentru că cuvinte frumoase poate transmite oricine şi se poate vorbi foarte frumos despre această iubire necondiţionată, dar înlăuntrul celui care vorbeşte poate fi cu totul altceva.
Uneori oamenii sunt foarte derutaţi pentru că nu mai ştiu pe cine să creadă. Unul vine şi spune ceva, altul altceva. Ascultă-i pe toţi dacă simţi nevoia dar nu crede pe absolut nimeni până nu te convingi tu însuţi cum stau lucrurile. Dar ca să te convingi, nu poţi sta pasiv şi resemnat. Caută din mai multe surse, nu din una singură. Acolo unde rezonezi, apropie-te până în profunzime nu cu superficialitate. Iar cu ceea ce nu rezonezi acum, lasă pentru altădată. Toate vin la timpul lor, nu are rost să forţezi nimic. Cu cât discernământul se va acumula în tine, cu atât vei vedea lucrurile din ce în ce mai limpede. Căci dacă discernământ nu e, nimic nu e....

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu