joi, 19 decembrie 2013

Iluzia despartirii de Dumnezeu...





De când se naşte, omul este luat de mânuţă şi înainte de fi învăţat să meargă, îi este predată o lecţie cu bătaie lungă şi care s-ar putea să aibă efect pentru toată viaţa: iluzia despărţirii de Dumnezeu. Numai că această lecţie îi este predată nu ca o iluzie, ci ca un adevăr. Din momentul botezului în cristelniţa lacrimilor, pruncul este luat şi aruncat în staulul separării de Dumnezeu. Acolo i se spune permanent că e singurul loc, unde este protejat cu adevărat. Acolo aude mereu acelaşi lucru repetat la infinit, că dincolo de zidurile acestui staul, confecţionat la nivel subtil din emoţii nevăzute generate de către frică, mari pericole îl aşteaptă dacă ar încerca cumva să treacă graniţa dincolo. Orice încercare de evadare este înlăturată imediat, prin vocile familiei, prietenilor, şi mai marilor prelaţi înzestraţi cu „har”.
Astfel încât, dictatura odată instaurată, omul nu mai are decât un lucru de făcut: să se supună necondiţionat. Orice discuţii, polemici, întrebări, vor fi asfixiate în mod subtil şi paşnic prin citate care mai de care mai înfricoşătoare care îl vor îngheţa pe om din ce în ce mai mult. La orice nelămurire, i se va spune mereu „scris este...”, iar dacă omul se va îndoi măcar puţin în inima sa de ceea ce aude, mecanismele de a frânge „răzvrătirea”, vor fi puse în practică imediat: generatorul fricii se va activa şi va începe să-şi facă treaba. Astfel încât, atmosfera se va schimba pe loc într-o tensiune pe care ai putea-o tăia cu cuţitul, feţele se vor încrunta şi vor lua o o poziţie „serioasă”, bărbile vor începe să fie mângâiate în profunzime, lacrimile îşi vor face apariţia, Biblia va fi scoasă şi ea la interval, suferinţa va fi şi ea una dintre multe alte clişee prin care se va urmări frângerea spiritului, „păcatul originar” va şi el scos de la mezat...toate acestea şi încă mult mai multe, vor fi puse la bătaie doar pentru „binele” omului şi pentru instaurarea dictaturii spiritualo-dogmatice asupra lui. Iar dacă omul nici aşa nu se va linişti, argumentele paşnice, se vor transforma în ameninţări cu „înfricoşătoarea judecată”, „plânsul şi scrâşnirea dinţilor”, „viermele neadormit şi focul care nu se stinge” şi alte pedepse groteşti şi terifiante care-l vor îngheţa şi mai mult pe bietul om.
Toate acestea sunt scrise, e adevărat. Unde? În Biblie, cartea de căpătâi „revelată” divin. Numai că există o mare problemă în toată această dezbatere duhovnicească, dintre teologia apofatică (care îl mărturiseşte pe Dumnezeu prin negaţii) şi cea catafatică (prin afirmaţii). S-au scris tone de tomuri care mai de care mai „înalte” despre ce ar fi sau nu ar fi Dumnezeu. Dar cu siguranţă, ceea ce vine de la Dumnezeu nu poate veni prin condiţionări negative, în care se bagă frica în oameni. Însă prelaţii au avut grijă să rezolve chiar şi această mică breşă, punând în gura unui dumnezeu fals, propriile lor capricii, patimi, neputinţe, orgolii, răutăţi, răzbunări...
Toate acestea au fost însă declarate ca „revelate” divin de către minţile cele mai înalte. Şi acestora li s-a dat un nume: Vechiul Testament. De la un capăt la altul, acesta este susţinut de către nenumărate condiţionări negative care nu pot duce decât la grave blocaje mentale. Totul prezentat într-o formă bineînţeles metaforică şi poleită, ca nu cumva omul să cadă pe gânduri.
Toate aceste scrieri din nefericire nu unesc pe om cu adevăratul Dumnezeu, ci îl despart de El. S-ar putea spune că unele scrieri biblice sunt cifrate, sau codificate, sau scrise pentru diferite niveluri de conştiinţă. Sunt mulţi din sfinţii părinţi care au dat chiar ei interpretări mistagogice (iniţiatice) care nu sunt pentru oricine. Dar asta nu e relevant deloc pentru omul de rând. Pentru că omul simplu va citi (dacă mai sunt care citesc Biblia la momentul ăsta), şi va încerca să înţeleagă ceea ce vede scris negru pe alb. Atât şi nimic mai mult.
Oare ce interpretare mistică să mai dai la jurământul sub coapsă a lui Avram (Facerea 24,2), părintele tuturor neamurilor? Cum să înţelegi gestul său prin care pleacă să îşi sacrifice propriul copil, ca o ofrandă a iubirii sale pentru un dumnezeu care l-a testat să vadă cât de mult îl iubeşte? Cum să pricepi atitudinea lui Lot care de dragul de a nu supăra pe cei doi străini care îi bat la uşă, le oferă din „iubire” pe fetele sale mulţimii însetate de sânge? Cum poţi înţelege altfel decât cum este scris, dimensiunea corăbiei lui Noe descrisă exact, în care de fapt nu ar încăpea mai mult de câteva animale? Cum poţi înţelege drumul lui Moise făcut în zadar timp de 40 de ani prin pustiu? Cum poţi accepta resemnarea lui Iov şi suferinţa dusă la limită prin „pronie” dumnezeiască, ca într-un final să i se răsplătească însutit răbdarea? Cum poţi să accepţi ideea, că lui dumnezeu după ce l-a creat pe om, i-a părut rău că l-a făcut? Cum poţi crede într-un dumnezeu gelos, aşa cum pe sine însuşi se mărturseşte?
Oare poţi înţelege din toate acestea mai mult decât este scris negru pe alb? Iar ce am amintit eu aici, sunt doar câteva episoade (infime şi nevinovate) pe care mi le amintesc din memorie, dar de fapt, Vechiul Testament e plin de otrăvuri mult mai terifiante: îndemnuri ale unui „dumnezeu” extrem de capricios spre jaf, ucideri, răzbunări, jertfe de sânge, înşelăciuni...
Pot fi toate acestea „revelate” divin?
Când ele sunt citite de către un om simplu, oare cum le-ar putea el interpreta decât aşa cum sunt scrise, adică „ad litteram”? Un om simplu când citeşte aşa ceva, nu caută de fapt să dea un înţeles la cele citite, ci le ia ca atare fără să le filtreze. Pentru că o minte blocată şi înceţoşată, nu va încerca deloc să îşi pună cu adevărat întrebări, iar dacă nu va înţelege mare lucru, nu-i nimic, se va lăsa păgubaş de acest studiu prea obositor pentru el, lăsându-i pe cei „autorizaţi” să gândească în locul lui.
De aceea se şi vehiculează mereu ideea extrem de nocivă, că Biblia nu poate fi citită şi înţeleasă de către oricine, tocmai din acest motiv, ca să descurajeze din start orice încercare de a studia pe îndelete aceste scrieri nefiresti. Pentru că ele, dacă nu sunt citite în antiteză, sunt acceptate aşa cum sunt, scrise la literă. Mintea condiţionată spunând că mijloacele prin care lucrează Dumnezeu sunt tainice şi de nepătruns pentru om. Şi cu asta, se trag sforile. Dar dacă aceste versete se citesc printre rânduri, s-ar putea ca dintr-o mare revelaţie divină să iasă cu totul altceva.
Poate mulţi vor spune, că ceea ce se află în Vechiul Testament, nu este relevant, pentru că era scris în legea veche, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Dar dacă mă apropii de Noul Testament, descopăr multe asemănări, dar scrise într-o altă formă. Iisus, fiul lui Dumnezeu, vine ca să împlinească legea nu să o strice, cum spune El. Condiţionările acum se fac în mod direct de la om la om : „cine nu e cu mine, e împotriva mea şi cine nu adună cu mine risipeşte”, „toţi perii capului vostru sunt număraţi”, „fără de mine nu puteţi face nimic”, „am venit doar pentru oile rătăcite ale lui Israel”, „şerpi, năpârci şi pui de vipere, cine vă va scăpa de osânda gheenei?”, „cel ce iubeşte pe tatăl său, sau pe mama sa mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine”, “eu nu am nimic din lumea aceasta”„n-am venit să aduc pacea, ci sabia”, „va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide”.
Întrebare, pot veni astfel de condiţionări înfricoşătoare şi ameninţătoare din gura lui Dumnezeu? Se poate înţelege cumva într-un mod mistic, blestemul pe care-l face Iisus smochinului de care se apropie şi pe care îl usucă instantaneu, doar pentru că nu avea în el roade, deşi nu era vremea roadelor? Se poate înţelege altfel decât este scris „nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor”, cuvinte pe care le adresează atât de nonşalant femeii cananeence care striga la el? Desigur, i-a dat acest răspuns doar ca să o testeze şi pe aceasta, la fel cum se întâmpla odinioară în Vechiul Testament. Aceste sentinţe, pe care Iisus le spune, par în aparenţă duhovniceşti, dar privind mai atent la ele, sunt de fapt, instigări la discriminare, dezbinare, cruzime…
Iar dacă tot suntem la capitolul "Biblie", uneori mă întreb oare cine era martor la toate cele ce se întâmplau în această carte magnifică? Cine era martor la ispitirea lui Iisus din pustiul Carantaniei când a flămânzit singur 40 de zile? Cine era martor la discuţia lui cu Pilat sau la alte multe episoade?
Pentru mine, Biblia este una din piesele de bază care despart pe om de Dumnezeu. Dar nu singura.
O altă modalitate este cea care se manifestă prin preoţi şi mai ales prin duhovnici. Omul vine la spovedit cu sufletul îngenuncheat, plin de "păcate", de vinovăţie şi ruşine. Condamnat din start de către superiorul său cu "har", care are puterea de a lega si dezlega în cer şi pe pământ. Spovedania se desfăşoară tainic iar la sfârşit duhovnicul dă verdictul final: eşti vrednic sau nu să te împărtăşeşti. Adică el, duhovnicul, are autoritatea deplină de a te lăsa să te uneşti sau nu cu Dumnezeu. Iar dacă spune "nu", tu nu ai de ales decât să te supui şi atât, fără alte comentarii. Iarăşi prin această metodă subtilă, omului i se transmite iluzia despărţirii de Dumnezeu. Şi iar încep rugăciunile cu ochii către ceruri, doar-doar l-o asculta cineva, doar-doar s-o milostivi careva şi către el. Iar când atitudinea ta e una asemănătoare cu cea descrisă, nu e ca şi cum pecetluieşti această despărţire şi transformi iluzia în adevăr? Nu e ca şi cum te consideri vinovat doar pentru că exişti? Nu e un legământ pe care ţi-l faci singur, autosugestionându-te în starea de rob, păcătos şi nevrednic?
Altă iluzie a despărţirii care iarăşi funcţionează perfect, e cea a resemnării în faţa vieţii, prin afirmaţia "aşa a vrut Dumnezeu, asta e voia Lui",extrem de dăunătoare, care nu face altceva decât întăreşte şi mai mult blocajul mental. Dacă dupa toate străduinţele tale făcute ca la carte, respectând dogma şi ritualul la sânge, nu poţi spune la sfârşit decât că "aşa a vrut Dumnezeu"…pentru ce le mai faci atunci? Pentru ce te mai chinui in zadar? Ce roadă aduc ele în fond şi la urma urmei? Dacă practicând duhovnicia ca la carte, te trezeşti la un moment dat că faci nu ştiu ce nebunie, cum îţi vei expilca această mică "scăpare"? Prin faptul că ai avut o mică ispită? De fapt şi această afirmaţie "am avut o ispită", e doar un clişeu prin care omul fuge de responsabilitatea sa în faţa vieţii. E mai uşor să dai vina pe un "vrăjmaş" închipuit decât pe tine însuţi. Dar când nu te-ai cunoscut niciodată, e lesne de înţeles că vei încerca mereu să te ascunzi după degete, spunând altora că ai fost ispitit şi ai căzut cădere jalnică, doar pentru a mai impresiona pe careva şi a-ţi umfla astfel şi mai mult ego-ul.
De fapt dogma, ţinând omul în staulul fricii, îl îndeamnă pe acesta doar la resemnare şi pasivitate pentru că din starea de "păcat" e imposibil să ieşi.
În dogmă nu există individualităţi ci doar copy-paste-uri fabricate pe bandă rulantă la nesfârşit. Acolo,nu există nimic care să îndemne spre creaţie şi bucurie, ci doar la resemnare şi suferinţă. Iar dacă în jurul omului se vor afla miliarde si miliarde de oameni care trăiesc ca şi el, adică condiţionaţi negativ, omul începe să se amăgească că asta e starea sa firească. Unde mai este însă respectul pentru unicitatea şi originalitatea fiecăruia?
Când unul se trezeşte cumva şi iese din staulul neputinţei, toti cei rămaşi îl vor considera nebun pentru că a avut curajul de a ieşi din mijlocul lor. Dar de acolo, nu ies decât extrem de puţini, pentru că mai nimeni nu riscă să iasă din aşa-zisa protecţie. Unii care ies dintr-un astfel de staul, ies doar pentru a intra în altul, adică ies dintr-o dogmă doar pentru a intra în alta, trec de la o religie la alta sau la altă formă spirituală tot la fel de dogmatică şi restrictivă, în nici un caz pentru a rămâne doar cu ei înşişi. Iar pentru a rămâne doar cu tine şi doar la tine, ai nevoie în primul rând să te conştientizezi pe tine însuti, să te recunoşti exact aşa cum esti şi să-ţi recunoşti astfel potenţialul creativ din tine care te uneşte cu Dumnezeu.
Prin creaţie te uneşti cu Dumnezeu. Prin bucurie te uneşti cu Dumnezeu. Prin conştientizarea prezentului te uneşti cu Dumnezeu. Prin iubire te uneşti cu Dumnezeu.
Mulţumesc. Aşa este, aşa să fie!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu