marți, 21 martie 2017

Sunt daruri şi daruri…




Sunt daruri pe care le posezi deja în tine, dar de care nu eşti conştient până la un timp. Şi trec ani mulţi din viaţă uneori până ce ţi-l descoperi. Şi când îl descoperi simţi că te apropii de el ca şi cum te-ai apropia de o floare. Atunci începi să te întrebi “unde era oare acest dar de care nu am ştiut până acum”?

Sunt daruri cu care vii pe pământ încă de la naştere. Unii şi-l găsesc repede, nu au nevoie de timp. Dar pentru alţii, e nevoie şi de timp, şi de răbdare, şi de atenţie, şi de îndemnare. Unii nu au nevoie de confirmări pentru darul lor. Alţii însă, au nevoie de spijinul celorlalţi, căci încă nu şi-au regăsit puterea interioară, pacea sufletească, armonia dintre trup, minte şi spirit…

Sunt daruri pe care ţi le descoperi încă din pruncie. La unii oameni, darurile sunt multiple. Pentru că personalitatea lor e una complexă şi nu se pot limita doar la o anumită trăsătură pe care să o reveleze întregii lumi. Şi adeseori, aceste fiinţe surprind în complexitatea lor, uneori luminoasă, alteori adumbroasă. Ele ştiu că ambele polarităţi au rostul lor. Lucrul cu lumina sau lucrul cu umbra lor, sunt de aceeaşi importanţă pentru unii ca aceştia…

Sunt daruri pe care majoritatea oamenilor le deţin şi sunt daruri pe care doar unii le posedă. De unde vin ele, cine le-a creat sau cine le-a oferit în dar, încă e un mister, o taină, ceva de dincolo de lumescul acesta. Dar nu e important de unde vin ele, ci faptul că ele sunt acolo, în interiorul tău şi abia aşteaptă să fie cultivate, să fie cizelate şi materialzate…

Sunt daruri pe care le ascunzi de ochii lumii pentru că nu simţi că ar exista cineva să le perceapă la adevărata lor valoare. Şi mulţi poate nu le pot percepe, poate că e ceva prea intens sau prea profund pentru ei. Însă împărtăşirea e importantă, căci de asta ai şi venit printre oameni să le arăţi darurile tale şi să capeţi autoritate odată cu împărtăşirea lor. Autoritatea nu este un dat. Ci este ceva care se câştigă prin constanţă în timp, oricât de mult ai fi tu înzestrat...

Sunt daruri care strigă în tine să nu le sufoci în zadar. E ca o energie care simţi că te învăluie. E ca o inspiraţie care te urmăreşte iarăşi şi iarăşi până ce te vei hotărî în cele din urmă să o materializezi prin disciplină, prin efort, prin constanţă. Iar după ce o materializezi, ţi se cere curaj pentru ca să îţi arăţi sufletul tău lumii prin împărtăşirea inspiraţiei tale. În acel moment, nu mai contează de este cineva care să rezoneze sau nu cu ea. Pur şi simplu, acea energie se vrea generată, materializată şi trimisă în afară, căci cu siguranţă va exista cineva care să o primească cu bucurie şi să se folosească de ea…

Sunt daruri care fură privirile şi simţurile chiar de la primul impact. Dar sunt şi daruri pe care nu le observi în celălalt decât după mulţi ani sau chiar după o viaţă de om. Pe cele care sunt uşor de recunoscut le apreciezi pe moment, dar, cu timpul, se poate ca aprecierea ta să se dizolve. Însă darurile care nu apar pe faţă de la început îşi găsesc aprecierea şi recunoaşterea uneori chiar după plecarea acelei fiinţe din acest trup. Aici, pe pământ, totul curge lin şi are nevoie de timp şi de răbdare ca să se cimenteze dincolo de lumesc, dincolo de aparenţe, dincolo de simţuri…

Sunt daruri exterioare, dar sunt şi daruri interioare. Sunt oameni prin care doar simpla lor prezenţă reprezintă un mare dar pentru umanitate. Ei au venit aici doar să fie, nu neapărat să facă. Ei sunt observatorii, contemplativii şi visătorii acestei lumi. Alţii însă, robotesc, muncesc şi îşi frământă darul lor în fiecare zi, pentru a-l pune mai apoi la dospit, astfel încât oamenii care rezonează cu energia lor să vină iarăşi şi să îşi potolească nevoia sufletească din prea plinul creaţiei lor…

Sunt daruri care îi propulsează odată cu ele, pe cei care le cultivă. Creatorii oferă iubirea lor materializată prin darurile pe care le deţin. Cei care se bucură de ele oferă şi ei la rândul lor iubire atunci când le primesc. Aşadar, unul generează iubire, celălalt o primeşte. E nevoie şi de unul şi de celălalt, în acelaşi timp. Ambii depun un efort şi ambii fac o alegere, din aceeaşi iubire. Unii sunt mai superficiali, alţii mai profunzi, dar iubirea este darul cel mai de preţ care are locaş în inimile tuturor oamenilor, căci oamenii înşişi sunt iubire, dincolo de aparenţele lor!

marți, 14 martie 2017

Prietenia adevărată şi floarea de colţ





Prietenia adevărată se simte, nu se discută. Se cultivă şi nu se ofileşte. Se întreţine şi nu se goleşte. Ea se manifestă în curăţenia sufletului şi nu prin gânduri ascunse. Ea e liberă şi oferă libertate. Nu se cramponează de principii, de idealuri, de norme, de cuvinte meşteşugite şi de filozofii. Ea nu se negociază şi nici nu se poate oferi la schimb. În adevărata prietenie nu există troc: „Eu îţi dau asta, tu îmi dai cealaltă”. Pentru că în esenţa ei, ea nu poate accepta nici un fel de interes. Ea uneşte, interesul desparte. Ea nu uită ochii care nu se văd, doar indiferenţa îi uită. Ea îşi aminteşte cu bucurie de prietenul pe care poate nu l-a mai văzut de ani de zile. Dar în memoria prieteniei, prietenul este veşnic prezent, chiar dacă el nu se află chiar acum în proxima ta realitate.

Noi aici vorbim mult despre lucruri înalte. Vorbim mult despre iubirea "necondiţionată". A devenit un clişeu între timp şi uneori chiar dă bine să aminteşti de ea. Poate că părem mai spirituali vorbind despre ea. Însă oare câţi dintre noi o simt cu adevărat şi nu doar ca un clişeu teoretic? Câţi dintre noi ar putea spune, nu neapărat despre un prieten cu care se văd când şi când, dar despre cei care fac parte din realitatea lor de zi cu zi, despre cei din familia lor, câţi pot spune că îi iubesc pe aceştia necondiţionat şi într-adevăr să şi simtă lucrul acesta? Câţi ar putea afirma că îşi iubesc aproapele dincolo de atitudinea, de temperamentul, de felul său de a fi, fără să simtă nici cel mai mic impuls de a încerca să schimbe ceva? Şi merg şi mai departe şi întreb. Câţi ar putea spune despre ei înşişi că se iubesc necondiţionat? Poate că foarte puţini simt acest fel de iubire. Unii încearcă să o înţeleagă cu mintea, dar e imposibil de înţeles aşa ceva.

Între iubire şi îndrăgosteală poate fi doar un singur pas, dar în acelaşi timp poate exista o prăpastie abisală. Una pare mult prea sus, cealaltă se trece mult prea repede. Dar prietenia mie mi se pare mai sfântă decât toate. Şi ea este accesibilă oricui. Şi celui spiritual, şi celui religios, şi celui ignorant, şi celui cunoscător, şi celui impulsiv, şi celui coleric, şi celui pasional, şi celui temperamental, şi celui guraliv, dar şi celui tăcut. Când prietenii se regăsesc, înfloreşte bucuria. Şi totul se luminează în jur, pentru că orice rezistenţă sucombă în îmbrăţişarea prieteniei. Şi totul se amplifică în vibraţie când prietenii adevăraţi îşi dau sărutarea sfântă pe obrazul sincerităţii. Şi când prietenii şed împreună la masa adevărului din sufletul lor, ei se privesc ochi în ochi şi faţă către faţă, pentru că nu au nimic de ascuns sau de reproşat între ei. La masa prieteniei totul se iartă, totul se uită, totul se topeşte ca prin farmec. Pentru că prietenia are ceva magic în ea şi este atât de fermecătoare, în acelaşi timp. Ea farmecă şi vrăjeşte, dar nu într-un mod agresiv, ci ca o şoaptă care îţi învăluie inima. Iar inima odată învăluită de sinceritatea prieteniei, se umple de dor imediat ce prietenii se despart iarăşi pentru un timp. Ei se despart cu trupul, dar inimile lor rămân în continuare conectate una cu alta. Şi prietenii iarăşi pleacă care încotro, dar după un timp iarăşi revin, parcă cu şi mai multă dragoste şi dor. Şi iarăşi se întâlnesc şi iarăşi se despart. Şi iarăşi fug şi iarăşi se apropie...

Prietenia de aici, din virtual, are şi ea rolul ei. Deşi aici lucrurile pot fi foarte amăgitoare şi de multe ori chiar sunt. Aici nu ne putem privi faţă în faţă. Nici nu ne putem susţine privirile ochi în ochi. Nici nu ne putem îmbrăţişa cu trupurile. Nici nu ne putem sprijini capurile pe umerii celorlalţi. Nici nu ne putem atinge chipurile. Şi totuşi ceva ne uneşte, ceva ne îndeamnă să ne căutăm unul pe altul, atunci când vedem că celălalt tace şi nu mai vrea să spună nimic. Şi atunci mergem şi întrebăm pentru că ne pasă. Pentru că unii dintre noi chiar suntem prieteni aici, deşi nu ne-am văzut niciodată. Dar chiar dacă nu ne-am văzut, tot ni se face dor la un moment dat. Pentru că inimile pot fi conectate în virtual tot la fel ca şi în real sau chiar mai mult decât atât. Însă aici, lucrurile se pot prăbuşi într-o clipă. Din spatele unui ecran e foarte uşor să pari mai mult decât eşti, să impresionezi, să pari cumva mai special. Dar e de ajuns un cuvânt mai apăsat, o ironie mai înţepată, şi iaca totul se prăbuşeşte. Pentru că oamenii sunt sensibili şi nu suportă înţepăturile. Iar alţii sunt mai impulsivi şi nu se prea pot abţine să nu înţepe.

A vorbi despre prietenie e un lucru tare gingaş. Pentru că există multă tandreţe în adevărata prietenie dintre oameni. Unii se căsătoresc cu surle şi trâmbiţe, alţii divorţează cu mare tam-tam. Prietenia însă, e dincolo de toate aceste şicane, de toate aceste străduinţe, de toate aceste manipulări mai mult sau mai puţin fariseice. Şi e mare lucru să întreţii o prietenie în aceste vremuri, în care fiecare îşi urmăreşte foarte subtil propriul interes. Prietenia nu are nicidecum gânduri ascunse, altfel ea nu se mai poate numi aşa, ci doar o relaţie vicleană de care pe care. 

Şi prietenia nu poate fi neapărat doar între două persoane de acelaşi sex. Când vom depăşi paradigma asta care ne limitează atât de mult şi ne face să ne căutăm mai mult trupurile decât sufletele? De ce nu ar putea un bărbat să fie prieten cu o femeie şi invers? De ce ne atrage mai mult patima trupului decât tandreţea sufletului? Încă ne e frică, tare frică, nu e aşa? Ne e frică de simţirea celuilalt, dar ne e frică şi de simţirea noastră. Pentru că nu ne asumăm ca fiinţe libere, divine, luminoase. Ci ne place să ne revendicăm mai mult partea lumească care ne sabotează şi ne întunecă. Şi dacă suntem în întuneric, acolo ni se pare că ne e mai bine, căci acel întuneric nu poate lumina părţile ascunse ale sufletului nostru pe care nu dorim să ni le luminăm nicidecum.     

Unele prietenii sunt temporare, altele în schimb sunt trainice şi chiar pe toată viaţa. Unii se întâlnesc des, alţii foarte rar. O prietenie adevărată se cultivă şi se întreţine. Ele sunt atât de rare şi îmi vine să le asemăn cu florile de colţ. Ele cresc în solitudine, nu sunt la vedere şi nu trâmbiţează cu frumuseţea lor. Dar sunt vii şi rămân în picioare, chiar dacă există şi trăiesc în condiţii atât de vitrege. Peste ele se abat vânturile, gerurile, zăpezile, ploile, dar totuşi rămân vii! 
Aşa şi prietenia adevărată rămâne vie în sufletele celor sinceri, indiferent de diferenţele de gândire, minore sau majore. Căci dincolo de orice diferenţe, sufletele care rezonează la unison se caută, se atrag, se găsesc şi se contopesc unele în altele, împărtăşindu-se din prea plinul iubirii lor.
Prietenia rămâne trainică, vie şi autentică, atunci când fundamentul ei este clădit pe sinceritate!


duminică, 12 martie 2017

Căsătoria, mit sau adevăr?


Am observat că oamenii, în general, nu mai cred în căsătorie. Dar încă o mai fac. Pentru că, de obicei, euforia de la începutul îndrăgostelii îi face să nu mai fie îndeajuns de lucizi. Și atunci ei se raportează doar la acel fior, la acea beție de senzații care îi face să creadă că tot ceea ce simt acum va dura pentru toată viața. Și la unii durează toată viața, dar bineînțeles că nu mai e îndrăgosteală atunci, ci iaca îndrăgosteala a devenit iubire. La alții însă, după ce trece fiorul de început, se surprind după câțiva ani că nu mai simt mare lucru, că nu se mai simt ok lângă același partener și încep să adulmece după alt vânat mai seducător decât precedentul, doar-doar vor simți iarăși aceeași euforie de emoții după care râvnesc.

Pentru mulți, adică marea majoritate, căsătoria înseamnă lanțuri, război, duplicitate, minciună, saturație, plictis, posesie, gelozie, înșelare. De dragul aparențelor, se încearcă mai mereu în căsătorie salvarea unei relații care adeseori devine ca și moartă. Atunci nu mai poți resuscita un mort, el putrezește efectiv în rutina și blazarea de zi cu zi. Și efectiv nu mai poți trăi lângă un mort, pentru că dacă faci asta există riscul de a muri și tu pe interior în sufletul tău alături de el.

Bărbații vor libertate. Orice le-ar face femeia lor de acasă, le va fi imposibil să închidă ochii în fața altor femei care la un moment dat se vor arăta disponibile. Că așa e natura lor, stă în ADN-ul lor să fie liberi. Dar important e, nu-i așa, cum reușești să gestionezi această libertate și ce faci cu ea, vei tot merge prin așternuturi străine la nesfârșit ca în final să realizezi că ai fugit doar după efemeridele carnale de moment?

Femeile, în schimb, nu vor libertate, vor altceva. Ele vor doar unul, dar pe care să se poată baza. Adică să simtă ele că le este oferit confortul psihic. Pentru că fără acest confort psihic o femeie nu se simte ok, poți să îi aduci tu și luna de pe cer. Deci ele țin la familie, vor să construiască ceva lângă partenerul lor. Și nu pot construi ceva fără căsătorie. Pentru ele, dacă iubirea nu rodește, nu se simt împlinite, se îmbolnăvesc, se ofilesc și mor.

Sigur, nu toți simt așa. Pentru mulți, căsătoria nu mai înseamnă nimic, mai ales după ce au făcut-o odată, s-au ars, s-au rănit, au fost traumatizați, mai mult sau mai puțin. Și atunci nu mai e loc decât numai pentru divorțuri peste divorțuri. Și după divorț, unii nu mai suportă un alt partener în realitatea lor. Își iau un animăluț, un cățeluș, o pisicuță. Ceva care să sufle lângă ei suflare de viață, dar nu un om, nu bărbat, nu femeie. Doar să nu simtă insuportabila singurătate din jurul lor.

Acum, nu știu câți mai cred în ideea asta de familie, de a construi ceva împreună. De a face un copil și de a îl crește împreună cu partenerul tău. Oare există femei care vor să facă un copil cu un om pe care îl iubesc, dar pe care să vrea să îl crească singure? Mă îndoiesc. Dar dacă există, sunt doar excepții care întăresc regula. Și regula e cea care nu se dezminte aici pe pământ. Ea spune că atunci când o femeie iubește un bărbat vrea să rămână cu el, să trăiască cu el, să construiască cu el, și, nu în cele din urmă, să facă măcar un copil cu el. Asta vrea femeia atunci când iubește pe bune, nu doar îndrăgosteală de moment. Iar bărbatul nu are încotro decât să spună „da” sau „ba” la toate acestea. Iar acest da sau ba, e tot ce contează. Are sens?

Pentru unii merge căsătoria oficială cu acte, cu surle și trâmbițe. Pentru alții, în schimb, nu mai merge. Și chiar de o fac, nu pot suporta mult. Vor încerca să tot evadeze până o vor face de tot, pe bune. Adică sunt genul de oameni care se simt mult prea îngrădiți în căsătorie și atunci devin nefericiți, se înstrăinează, se răcesc. Pentru unii ca aceștia, poate că singurul fel de relație pe care îl pot duce, e cea în care se văd cu partenerul lor când și când, seara de exemplu. Ei se văd seara, iar ziua nu au deloc treabă unul cu altul. Acuma nu știu dacă ține o astfel de relație, oarecum utopică, pentru că tind să cred că atunci când iubești un om cu adevărat vrei mai mult de atât, nu mai poți efectiv sta doar temporar în preajma lui.

Însă oamenii, acum mai ales, sunt extrem de schimbători. Acum îți pot spune că te iubesc, pentru ca deja mâine să nu mai simtă mare lucru. E o realitate asta și se întâmplă între oameni, nu vorbim aici despre entități diafane de lumină care zboară prin văzduh. E realitatea de care ne izbim fiecare dintre noi în fiecare zi. E viață până la urmă, e provocare, e real, simțual, uneori extrem de dureros. Și nu poți face abstracție de asta. Pentru că trăim aici, printre oameni. Și oamenii sunt extrem de sensibili atunci când le este lezată iubirea. Atunci se simt trădați, se simt înșelați și nu mai au încredere în nimeni. Dar de fapt, nu iubirea este lezată, ci numai ego-ul. Iubirea e imposibil să fie lezată. Iubirea e imposibil să fie înșelată.

Există suflete și suflete. Și nu poți să dai reguli sau șabloane de viață universal valabile. Că nu se mai poate asta la timpul acum. Poate înainte se mai putea. Acum însă, stereotipurile de căsătorie nu prea mai țin. Pentru că și online-ul își face treaba, te fură peisajul, cunoști oameni virtuali care apoi devin reali, te întâlnești cu ei, începi să simți câte ceva, vezi că rezonezi cu unii mai mult, iar cu alții mai puțin. Și dacă nu ești cât de cât centrat pe tine ca ființă conștientă, vei avea mereu tendința să te agăți de unul ca să desparți mâine de un altul și tot așa. Iar asta nu face decât să acutizeze deziluzia unui suflet mereu în căutare de noi și noi emoții care mai de care mai colorate.

Și toată această suferință din relații apare pentru că există, de fapt, un nivel de conștientizare extrem de mic. Și când nu există conștientizare, vor exista desigur, atitudini primitive de care pe care. Fiecare căutându-și doar dreptatea lui, în detrimentul celuilalt. Multe din căsătoriile oficiale se desfășoară pe acest calapod. Se rămâne acolo în virtutea inerției, poate pentru un anume interes, ori din partea ei, ori din partea lui, ori din partea amândurora. Sau se rămâne pentru copil. Dar de iubire între parteneri nici nu mai poate fi vorba.

Cred că marea provocare într-o relație de lungă durată, adică într-o căsătorie, e cum ajungi să menții relația vie și frumoasă dincolo de șicanele și frecușurile zilnice. Unora le vine foarte ușor să treacă peste multe, altora însă, le vine extrem de greu și nu prea pot trece peste nimic. Adică unii oameni pot face compromisuri până la un punct, alții nu pot face niciun compromis. Unii trec imediat peste orice fel de nervi sau certuri, alții nu pot trece nici măcar peste un cuvânt și atunci se închid în ei, încep să cocheteze cu depresia și inevitabil încep să sufere lăuntric cumplit. Unii tratează totul extrem de superficial, alții mai profund. Unii se împiedică de orice privire ascunsă a partenerului, alții pot trece senini peste multe. Pentru că fiecare suflet e unic și simte într-un fel unic, nu-i așa?

Pentru unii, căsătoria a devenit un mit și nu mai cred în ea. Pentru alții, ea rămâne vitală încă. Dar oricum ar fi, oamenii nu se simt bine singuri, asta e singura certitudine la urma urmei. Trăim printre atâtea mituri și legende, dar, la final, doar fericirea acestor câtorva ani pe pământ e tot ceea ce contează pentru fiecare dintre noi!


miercuri, 8 martie 2017

Bărbatul şi femeia, învăţăcel şi maestru



Ieri a fost ziua femeilor, azi cică ar fi ziua bărbaţilor sau ceva de genul. Dar despre un bărbat nu poţi scrie mare lucru decât punându-l faţă-n faţă cu o femeie. Doar atunci îţi dai seama câte parale face. Unii se schimbă la faţă şi par dintr-o dată cu totul altfel decât în mod obişnuit, alţii rămân mai mereu chiar la fel, nu încearcă să seducă, nu încearcă să vorbească mieros şi dulce, nu încearcă nimic. Dar oricum ar fi, în faţa unei femei frumoase, bărbaţii oricât de indiferenţi şi reci ar părea, se cam pierd câte puţin în peisaj. Iar dacă mai e şi una deşteaptă, să vezi atunci cum adulmecă şi le sticlesc ochii. Dar, în general, pe alea deştepte, bărbaţii nu prea le doresc decât aşa temporar, că dacă dau de una mai deşteaptă decât ei şi nu o pot manipula cum doresc, nu prea mai prezintă interes pe termen lung. Și mai era o vorbă, precum că o femeie frumoasă e dorită sexual de cam orice bărbat, dar în schimb, niciunul nu ar lua-o să trăiască cu el acasă. Sau din contră, bărbaţii care ştiu în sinea lor cât sunt de proşti, dar totuşi îşi doresc cumva să evolueze(!!!), vor lua acasă tocmai o femeie deşteaptă, căci ştiu că doar una ca aceasta e unica şansă a lor!

Femeia se reîntregeşte prin bărbat şi bărbatul se reîntregeşte prin femeie. Cine spune altceva, sunt doar poveşti spirituale, frumoase ce-i drept, dar valabile până când cei doi se întâlnesc şi se îndrăgostesc. Şi astfel uită imediat de spiritualitate, sau cine ştie, poate că se întâmplă contrariul şi fac din spiritualitatea lor un piedestal pe care îşi cimentează propria relaţie, de ce nu? De obicei puterea atracţiei dintre cei doi este atât de intensă, încât totul în prejma lor pare să se dizolve și mai prezintă importanța de dinainte. Deci cea mai provocativă latură a existenţei umane, mie mi se pare că ar fi tocmai relaţia dintre un el şi o ea. Nimic altceva nu te poate incita mai mult pe lumea asta decât relaţia cu persoana de sex opus. Toate celelalte în comparaţie, par mici jucării de-ale vieţii.

Oamenii singuri nu sunt fericiţi. Oricât de spiritual, de mistic, de divin ai crede tu că ai fi, singurătatea te usucă pe picioare şi îţi ofileşte sufletul, mai mult decât metaforic vorbind. De una singură, femeia tot îşi va face de treabă, se va precipita în toate direcţiile, doar să uite de insuportabilul gând că nu se află nimeni în realitatea sa căruia să-i ofere iubirea care clocoteşte în ea. De unul singur, bărbatul tot va hălădui fără de odihnă zi şi noapte pe ici, pe colo, în căutarea vânatului. Vânatul poate fi extrem de divers, aşa că unii caută relaţii stabile sau pasagere, femei serioase sau mai uşuratice, alţii caută parteneri de afaceri sau parteneri de băutură, de ţigări sau de cafea, unii se învârt toată ziulica, dar nu fac mare lucru decât că se află şi ei în treabă pe unde mai găsesc, alţii se tot precipită în polemici politice, lumeşti, religioase sau spirituale, unii îşi consumă nervii şi banii pariind pe tot felul de meciuri, alţii se consumă în interior pariind chiar pe viaţă. Adică, da, mai sunt şi unii cărora chiar le pasă de viaţa, de munca şi de familia lor. Ce mare câştig pentru umanitate!

Dar chiar şi celor păsători şi celor nepăsători, le pasă tare mult de femeile care apar, care rămân mereu sau doar temporar în realitatea lor. Uneori fug cât îi ţin picioarele de femeia lor de acasă, veşnic disponibilă şi aleargă cu disperare către trupuri mai seducătoare, dar mult mai puţin disponibile. Pentru că punctul slab al bărbatului, indiferent ce cred unii sau alţii, îl reprezintă femeia. E valabilă şi viceversa. Adică punctul cel mai slab al femeilor, îl reprezintă de departe sau de aproape, tot bărbatul. Pe el îl caută, pe el îl găseşte, pe el doreşte să îl schimbe. Deci într-un fel sau altul, bărbatul şi femeia se întâlnesc pe pământ şi încearcă prin diferite metode să-şi întărească punctele lor slabe, nu-i aşa?

Ce provocare poate fi o femeie pentru un bărbat, dar şi ce mare provocare poate fi un bărbat pentru o femeie! Bărbatul de obicei se străduieşte cât îl ţin curelele, mintea şi banii, să nu dezamăgească. În momentul în care simte că dezamăgeşte şi nici nu face nimic să iasă din marasmul neputinţei, atunci se instalează depresia subtilă care îl tot alungă de acasă sau rămâne acolo, dar se închide iremediabil în el însuşi. Adică, de fapt, se protejează de gura femeii şi de gura lumii. Dar asta n-ar fi nimic, căci cel mai mult îl arde conştiinţa proprie, de glasul ei nu poate să se refugieze în absolut niciun fel de vizuină. Când el intră cu coada între picioare în vizuina sa, e bine ca totuşi să fie lăsat în pace, e prea încăpăţânat şi prea orgolios să accepte să primeasă un şut în fund tocmai ca să facă iarăşi un mare pas înainte.

Femeia şi ea se străduieşte, dar oare de ce ea pare mai mereu ca fiind mult mai responsabilă în viaţa de zi cu zi? De ce ea rămâne oricât de greu i-ar fi, de ce el adeseori fuge şi pare mai mereu absent? În general, ea se străduieşte tot pentru el, să-i fie lui cumva bine, doar-doar nu îşi va mai reprima aşa mult puterea din el şi va alege în cele din urmă să fie mai responsabil pe propria lui viaţă şi pe propriile lui alegeri. Ce poate face ea mai mult de atât, decât să-i dăruiască lui forţa necesară de a-şi depăşi limitele care se află doar în căpuşorul lui? Dacă face asta şi bărbatul e deschis şi începe să înţeleagă care e menirea ei în viaţa lui, atunci îşi va deschide aripile şi va zbura cât mai sus, spre dezvăluirea necunoscutului din el însuşi. Dacă însă se închide şi nu primeşte îndemnul ei, va rămâne pe toată viaţa, doar un mameluc urâcios, angoasat, posac şi antipatic!

Bărbatul nu poate înţelege o femeie cu adevărat, cel mult poate intui una-alta, dar tot va fi surprins, măcar din când în când, de partenera lui. Femeia îl citeşte mult mai bine şi chiar îl înţelege în profunzimi, dar emotivitatea şi posesivitatea o fac adeseori să nu mai raţioneze limpede şi atunci nu îi mai oferă libertate, ci îl constrânge să rămână mai mult pe lângă ea de frică să nu-l piardă, chiar dacă el simte că îi iau foc tălpile. Aşa că bărbatul învaţă fidelitatea când îşi dă seama că tot umblând prin aşternuturi străine nu ajunge de fapt nicăieri, iar femeia învaţă şi ea cum să ofere libertate în relaţie când îşi dă seama că gelozia îi muşcă fiinţa ca un şarpe otrăvitor.

Şi uite aşa, viaţa îl pune când pe unul în postura de maestru, când pe celălalt în postura de învăţăcel. Ce lecţii minunate de viaţă, nu-i aşa?

marți, 7 martie 2017

La mulţi ani tuturor creatoarelor!



A vorbi despre femeie şi a încerca să o descrii în cuvinte e ca şi cum ai încerca cu mintea să pătrunzi vraja misterului care o învăluie. Dar misterul care e dezvăluit îşi pierde farmecul, la fel cum femeia care se dezvăluie pe sine îşi pierde farmecul. Bărbatul o priveşte, o caută, o doreşte, dar niciodată nu ajunge până în profunzimea sufletului ei. Aşa că el nu are încotro decât să se mulţumească cu firmiturile care pică uneori din poala misterului ei. Ea lasă firmiturile să cadă doar pentru cel care are destul curaj să se aplece şi să le culeagă. Unuia ca acesta i se va dezvălui în aparenţă, pentru că măcar el a făcut un mic efort ca să o înţeleagă. Dar ea, de fapt, nu vrea să fie înțeleasă, ci doar primită în brațele celui care simte că o iubește.

Căci totul este aparent la o femeie. Atunci când vrea să fie frumoasă, orice femeie este frumoasă. Când vrea să fie înţeleaptă, orice femeie este înţeleaptă. Când vrea să fie ascultată, orice femeie este ascultată. Când vrea să fie cucerită, orice femeie este cucerită. Dar când vrea să fie inabordabilă, nimic nu ar putea înfrânge reduta orgoliului ei. Când vrea să se impună, o va face indiferent peste ce sau cine ar trebui să treacă. Când bărbatul de lângă ea nu e în stare să o conducă, atunci va prelua hăţurile raţiunii şi îl va conduce ea pe el. Ea va face totul în aşa fel încât să păstreze aparenţele, cu gândul că la un moment dat şi relaţia şi bărbatul se vor schimba după voia sa. Ea se va sacrifica până la un punct pentru binele bărbatului pe care-l iubeşte şi va juca şi rolul de drama-queen dacă e cazul, tot pentru binele lui. Ea vrea să schimbe multe la el şi uneori chiar reuşeşte dacă bărbatul nu e foarte încăpăţânat în mândria lui. Ea îl educă, el doar se lasă educat. Ea îl susţine, el doar se lasă susţinut. Ea îl întăreşte, el doar se lasă întărit.

Bărbatul are nevoie să primească toate acestea, femeia simte nevoia ca să le dăruiască. Fără un om care să primească toată iubirea pe care ea vrea să o dăruiască, femeia simte că trăieşte în zadar chiar dacă ar deţine cheia de la poarta paradisului. Pentru că paradisul ei este însuşi bărbatul. El este sculptura care se lasă modelată prin mâinile femeii. Ea îl dăltuieşte cu iubirea ei, până ce el reuşeşte să capete o formă definită. Căci femeia modelează bărbatul, nu invers. Dar dacă substanţa lui e prea rigidă, ea se va opri la un moment dat dacă realizează că cel de lângă ea e prea rigid și prea ghipsat, astfel încât nu se vrea nicidecum modelat. Aş spune că menirea femeii e ca ea să modeleze tot ceea ce se vrea desăvârşit în jurul ei: partenerul, copilul, viaţa. Pentru asta, există doar o singură condiţie: ca ea să se simtă iubită!

Femeia capătă energie iubind şi lăsându-se iubită. Energia iubirii o învăluie şi ea luminează în jur prin forţa pe care o emană. Fără această energie, viaţa pentru ea nu are nici un farmec, căci nimic de pe lumea asta nu i-ar putea oferi ceva mai mult decât iubirea. Când există reciprocitate în iubire, ea simte că are totul, când nu există reciprocitate, simte că nu are nimic. Bărbatul îi alimentează sau îi opreşte sursa iubirii şi atunci lucrurile ori se reîntregesc, ori se precipită, ori se alătură unei vieţi constructive, ori unei vieţi distructive.    

Dar ce ştiu eu, de fapt, cine e femeia şi ce se află înlăuntrul ei? Cum pot descifra misterul care nu pote fi decodat? Cum pot eu măsura ceea ce nu poate fi măsurat? Cum pot înţelege ceea ce se află dincolo de orice înţelegere?