duminică, 30 octombrie 2016

Curajul lucrătorilor în lumină


Un lucrător în lumină nu este un maestru, ci este mult mai mult decât atât. Un maestru are nevoie de discipoli, de adulare, de confirmare, de o turmă care să îl urmeze şi să îl venereze. El are nevoie de aceştia pentru că la nivel subtil, se hrăneşte energetic din cei care îl urmează şi îl venerează. El predă cursuri şi ţine seminarii. Dar de cele mai multe ori, nu sunt părerile lui proprii, ci şi ele sunt preluate de la un altul, care poate şi acela le-a preluat de la un altul şi tot aşa. De la prima mână până la a doua, deja mesajul s-a denaturat. Exact cum face tradiţia în creştinism, de exemplu. Azi moare unul, iar de mâine încolo oamenii încep să-i făurească aura, împopoţonând-o cu tot felul de exagerări, mistificări, aberaţii şi minciuni, doar-doar o mai intra încă un „sfânt” în calendar şi astfel vom mai avea o nouă onomastică.


Lucrătorii în lumină nu au însă ce căuta în nici un calendar, căci ei sunt dincolo de tradiţia băbească şi de vorba dulce şi mieroasă. Ei nu ţin cursuri pe bani şi nici nu şi-au făcut un scop din a învăţa pe alţii, lucruri preluate şi răstălmăcite. Aceştia sunt doar nişte mici impostori şi nimic mai mult. În prezenţa lor nu simţi pace, nu simţi armonie şi nici iubire. Ci simţi nesiguranţă, multă fală, exagerări cu nemiluita pe care nu le pot justifica, condiţionare prin sloganul „cine nu e cu mine e împotriva mea”, para-minciuni şi para-speculaţii. 


Maeştrii din ziua de azi au un interes. E şi logic atâta timp cât trăiesc din asta, nu vor să piardă nici un muşteriu care ar vrea să iasă din turma lor. Iar dacă ai ieşit cumva, dacă ai şi alte păreri decât ale sale, maestrul nostru se aprinde şi ia foc precum tăciunii. Orice suportă maestrul nostru, doar să nu fie contrat şi să nu fie cumva pus la probă, adică să justifice cumva aberaţiile pe care le împarte pe bani grei în stânga şi în dreapta. Azi cu Cleopa, mâine cu Ramtha, poimâine cu Arsenie Boca, şi iaca bufetul suedez e gata şi ne aşteaptă să ne înfruptăm din el. Azi cu tradiţia, mâine cu cuantica, iar poimâine cu bilocaţia şi teleportarea. Totul învăluit în nesfârşita „iubire necondiţionată”. Super spiritualitate!

Şi apropo de iubirea necondiţionată. De ce oare mai are nevoie iubirea de un adjectiv alături, nu pot pricepe. Sau iubirea poate fi condiţionată şi necondiţionată, iubirea poate fi reală sau mincinoasă, falsă sau atentică? De unde până unde aşa ceva? Pleonasme care umplu văzduhul de cuvinte! Iubirea e una şi nu are nevoie de alt adjectiv alături. Dacă îi pui unul alături, ea nu mai e iubire, ci devine altceva: prietenie, amiciţie, interes, sau spune-i cum vrei, dar nu iubire.


Dar să revenim la lucrătorii noştri în lumină. S-ar putea ca şi tu, cel care citeşti aceste rânduri, să fii unul dintre ei. Nu e nici o minune în asta, nu e nimic para-mega-anormal. E un firesc la urma urmei, e o normalitate. La aceştia nu vei vedea sforţările pe care le vezi adeseori la maeştrii de care pomeneam. Aceştia din urmă se promovează, te caută şi încearcă să te convingă de adevărul lor pe care sunt gata să ţi-l predea pe bani. Ei întreabă peste tot „cine mai doreşte, cine mai pofteşte”? Pe când lucrătorul în lumină rămâne centrat pe el însuşi, pe sinele său, pe misiunea sa. Însă „misiune”, iarăşi e impropriu spus. Staţi un pic că nu simt că am venit aici ca să mă antrenez, să mă înarmez, ca mai apoi să plec în misiune. Nu despre asta e vorba. Misiunea ta e însăşi viaţa ta. Trăieşte-o fără frică, dă curs imboldului interior şi astfel îţi îndeplineşti cu brio toată misiunea. Nu e nici o mare filozofie aici, de ce să speculăm ceea ce nu se vrea speculat?


Lucrătorul în lumină e absorbit de starea lui firească care se numeşte „eu sunt”. Asta e misiunea lui. El nu încearcă să te convingă de adevărul lui, nu îţi ia liberul arbitru, nu te condiţionează cu nimic. Şi adeseori acest fel de lucrători îşi fac lucrarea lor într-un mod ascuns, dar totuşi nu duplicitar. Pot face şi ei multe compromisuri, dar nu unul care le-ar putea leza adevărul. De aici încolo, pot rămâne fără nici o problemă singuri-singurei, dacă nimeni nu ar mai putea suporta adevărul lor. Mai bine singur cu adevărul, decât cu minciuna între farisei!


E minunat atunci când te regăseşti pe tine şi nu mai cauţi pe alături, ceea ce poţi găsi doar înăuntru. Atunci când nu mai simţi nevoia să te lipeşti gură-cască de vreun maestru, de vreun guru sau de vreun duhovnic care îşi schimbă măştile în faţa ta ori de câte ori te i te afli în preajmă. Nimeni nu se află permanent lângă tine, nici măcar propriul tău partener de viaţă. Aşa că nu te vinde nimănui pe nimic. Căci nimeni nu poate experimenta în locul tău, propria ta viaţă. Nu există un aşa iluminat pe lumea asta, care ţi-ar putea spune cum să îţi trăieşti viaţa. Cel mult îşi poate da cu presupusul, dar dacă acest presupus este generat de condiţionări şi egoism, astfel încât îmi îngrădeşte fiinţa mai mult sau mai puţin, nu mai am ce căuta în acea realitate, nu-mi mai foloseşte la nimic. Dar dacă reuşeşti să îţi înveţi lecţia temporară alături de un om, atunci mulţumeşte-i lui şi fi-ţi şi ţie însuţi recunoscător. Iar dacă simţi că menirea sa pentru tine s-a încheiat, atunci mergi pe drumul tău, fără să mai priveşti în urma ta cu resentimente sau cu judecăţi gratuite.   



Mai sunt și lucrători ai întunericului, dar despre aceștia nu vreau să vorbesc. Vibrația lor e tulburătoare pentru că sunt cameleonici. Iar dacă nu ești destul de centrat în miezul ființei tale, prezența lor te va tulbura, te va vrăji și îți va fura identitatea. Îi simți în artă, în muzică mai ales. Ei sunt ca niște vrăjitori care transmit o vibrație ciudată prin mesajele lor. Îi simți în biserică, pe la mănăstiri, cei îmbrăcați în negru cu fețe lungi și triste, cei care îți vorbesc despre iubire și dumnezeu, dar transmit doar frică și judecată în jurul lor. Îi simți în societate, sunt ca niște vampiri energetici care se hrănesc cu energia ta. Îi simți peste tot, dar cu cât devii mai conștient, puterea lor se anihilează în fața ta. Și dacă simt că te pot domina, lângă tine vor sta. Dar dacă îți ridici vibrația, nu se mai pot apropia.   
 

Lucrătorul în lumină e cel care adeseori te zguduie, dar te şi luminează în acelaşi timp. Alteori te mângâie atunci când zgâlţâiala a fost, poate, chiar prea brutală. Dar oricum ar proceda, cu duritate sau cu duhul blândeţii, el îţi vrea doar binele. Dar nu binele său, ci binele tău. Astfel încât, el uneori se coboară şi te surprinde. Alteori te prinde de suflet şi ţi-l ridică odată cu el. Te ridică şi iarăşi te coboară ca să vezi cum e şi într-o parte şi în cealaltă, ca tu singur să alegi calea pe care o vei urma.
 

Lucrătorul în lumină ţi se va face punte atunci când te va vedea prea obosit de viaţă. Dar după această trecere, te va lăsa liber, pentru ca astfel să îţi creezi tu singur puntea spirituală peste care vei trece prin propria ta viaţă...

sâmbătă, 29 octombrie 2016

Mulţi ştiu calea, dar nu toţi merg pe ea...


Multi ştiu calea, dar nu toţi merg pe ea, căci dacă ar merge pe ea și s-ar iubi cu adevărat pe ei înșiși, nu s-ar mai autosabota nici măcar în glumă prin cuvinte de frecvenţă joasă ca păcătos, neputincios, ticălos sau nevrednic...


Mulţi predau lecţii de viaţă citite de prin cărţi, dar puţini au puterea să îşi facă cunoscută propria experienţă de viaţă, chiar dacă a fost una plină de greşeli, de răni şi de examene iarăşi şi iarăşi ratate...


Mulţi înţeleg adevărul vieţii, dar nu toţi şi-l impropriază practic în viaţa de zi cu zi, căci nu sunt dispuşi să şi testeze acest adevăr şi să-l pună în balanţa cotidianului, de frică ca nu cumva adevărul lor să fie dovedit a fi doar minciună…


Mulţi au vorbit şi scris tomuri întregi despre chipul şi asemănarea divinităţii, dar extrem de puţini ar putea să afirme că îşi trăiesc propria viaţă doar după chipul şi asemănarea lor înşişi…


Mulţi cunosc lucruri teoretice despre spiritualitate, dar la primul impas care le zdruncină realitatea, uită subit ceea ce doar au cunoscut fără să experimenteze, iar după ce zdruncinătura a trecut, se vor identifica cu dezamăgirea spirituală şi vor ţipa în gura mare că totul e o minciună, uitând de faptul că simpla teorie neexperimentată, nu e decât o altă părere care doar umple văzduhul de cuvinte…


Mulţi pot susţine tratate întregi despre minte, suflet şi trup, care mai de care mai filozofice şi mai alambicate, dar la primul faliment financiar se surprind falimentaţi şi spiritual în acelaşi timp…


Mulţi urmează un ritual religios până la ultima literă, dar puţine dintre aceste minţi blocate şi habotnice, pot discerne între o litanie emoţională ce ţine de tipic şi adevărata rugăciune care ţine doar de spirit…


Mulţi predică iubirea necondiţionată şi par a fi ceva în ochii celorlalţi, dar dacă le observi atitudinea îngâmfată de dincolo de vorbe, vei percepe exact cine sunt cu adevărat atunci când îi vei contra sau când îi vei peria, privind cum îşi schimbă imediat atitudinea cameleonică în faţa ta…


Mulți trăiesc permanent doar în stări de vibrație foarte joasă pentru că încă nu s-au cunoscut și încă nu și-au reîntregit ființa care odată recunoscută, nu ar mai permite oricui să capete drepturi asupra sa perturbând-o, ci ar rămâne mereu întregi în iubire față de ea, chiar dacă viața uneori îi mai doboară, chiar dacă uneori ego-ul îi mai trădează...  


Mulţi se autoamăgesc că nu au timp şi un loc anume ca să lucreze cu ei înşişi, şi tot se conving de asta doar pentru a se justifica în a nu face nimic, dar nu pot recunoaște în schimb că lucrul cu tine însuţi nu necesită nici un timp şi nici un loc anume, ci doar să fii cât mai conştient de stările tale, acolo unde eşti şi în timpul prezent în care te afli…


Mulţi nu îşi doresc nici măcar un copil, de frică ca nu cumva acesta să îi scoată din zona de confort, dar nu realizează că printr-un copil începi să te cunoşti cu adevărat pe tine însuți şi să-ţi retrăieşti pe un nivel conștient copilăria, având astfel ocazia de a remedia şi vindeca vechile traume, abuzuri sau răni care poate  te-au marcat odinioară…


Mulţi bărbaţi se înfoaie ca nişte cocoşi atunci când vor neapărat să impresioneze o femeie, etalându-şi în faţa ei manierele gentile şi vorbele mieroase, dar după ce o cuceresc, toate acestea se evaporă rapid şi rămâne în mulţi dintre ei doar instinctul…


Multe femei singure îşi doresc cu disperare un bărbat lângă ele prin care să uite de singurătatea lor, dar o femeie deşteaptă şi trecută prin viaţă ştie că nu orice mascul se poate numi bărbat, astfel încât, acceptă mai bine singurătatea decât încă un nou surogat…


Mulţi suflă suflare de viaţă, dar nu trăiesc viaţă la propriu, ci doar la figurat. S-au blocat în mlaştina regretelor, a vinovăţiilor, a resemnării, a pustiirii lăuntrice. Şi acolo totul e rece şi dezolant, căci flacăra interioară nu mai arde cu putere, ci ea de-abia mai pâlpâie. Caută salvatori exteriori, aşteaptă să vină cineva şi să-i scoată din această mlaştină şi din acest abis. Dar nu vine nimeni şi nici nu va veni vreodată, atâta timp cât alegi să rămâi blocat ca într-o cursă. De ce te-ar trage cineva îndărăt, când tu nu îţi doreşti cu adevărat să ieşi de acolo? Pentru că dacă ai vrea cu adevărat, ai încerca să ieşi singur și chiar ai reuși. De-abia atunci universul se va pune în mişcare pentru tine, când tu însuţi faci măcar un mic pas către tine!

Calea nu e doar una şi nici drumurile nu sunt doar într-o singură direcţie. Calea uneori coboară sau urcă, se întortochează sau se bifurcă. Unii se opresc şi rămân la prima bifurcaţie, de frică să nu aleagă ceva greşit. Aşteaptă îndemnuri ca cineva să vină şi să îi împingă încoace sau încolo, doar-doar s-or urni din loc. Mulţi ştiu calea lor, dar de frică, nu toţi aleg să şi meargă pe ea... 

Frumuseţea oamenilor şi a vieţii






Când spui „viaţă”, spui implicit „oameni”. Iar când spui „oameni” spui implicit „viaţă”. Ce ar fi această viaţă fără oameni şi ce ar mai fi aceşti oameni fără viaţă? O planetă pustie şi nişte trupuri fără suflete? Cui i-ar folosi acest pământ dacă nu omului şi unde ar mai putea trăi omul dacă nu pe acest pământ?

Frumuseţea vieţii se află chiar acolo, în miezul ei. Adică apropiindu-te de ea , nu îndepărtându-te. Venind către ea cu braţele deschise şi nu fugind îndărăt plin de frică. Iar frumuseţea oamenilor o poţi percepe doar în mijlocul lor şi nu privind la aceştia cu dispreţ sau aroganţă de pe soclul superiorităţii de sine. Dacă ai fi acum, pentru prima oară pe pământ, ce impresie ţi-ai face la prima vedere? Ai simţi încântare sau dezgust? Dacă te-ai întâlni pentru prima oară cu un om acum, oare ce ai simţi privindu-l ochi în ochi, ai simţi nevoia să îl îmbrăţişezi sau să fugi de el?

Trăim într-o lume a miracolului şi totuşi majoritatea încă se regăseşte în aceeaşi vale a plângerii unde iluziile frâng miracolele, unde unii pun condiţii şi ceilalţi doar se supun, unde devalorizarea este la ea acasă, unde “păcatul” şi robia acestuia, încă sunt repere pentru unii, unde lumea încă mai strigă spre un dumnezeu iluzoriu aflat permanent cu sabia între dinţi dincolo de nori, unde frica este încă la mare preţ şi fură fără şovaială identităţile celor ce nu au reuşit să afle încă cine sunt. Iluziile pleacă din minţile condiţionate ca nişte proiecţii care se răsfrâng către nevoia de idolatrie, în venerarea unui zeu care vrea neapărat emoţiile, gândurile şi faptele noastre pentru a ne testa dacă suntem sau nu vrednici de “împărăţia cerurilor”. Oamenii au încă nevoie de un dumnezeu judecativ, care împarte pe cei buni de cei răi, aşa cum împarte păstorul oile de capre. Dar oare tu nu eşti mai mult decât o oaie, nu eşti mai mult decât o capră? Cum aş putea da credit unui dumnezeu gelos şi plin de toane a cărui dicton rămâne “cine nu e cu mine, e împotriva mea şi cine nu adună cu mine risipeşte”? Ce sunt aceste îndemnuri discriminatorii? Doar proiecţii ale unor minţi tulburate de prea multă mândrie, de prea multă infatuare, de prea mult ego umflat şi exacerbat!

Dar ca să te prinzi de toată prostia, e nevoie să ieşi din iluzie şi să ai curajul de a te apropia de tine, ca şi cum te-ai apropia de primul om întâlnit pe pământ. Cum i te-ai adresa lui, vorbind din cărţi, vorbind din citate sau de prin biblii? Sau i te-ai adresa ca de la suflet la suflet, simplu, curat şi necondiţionat? De ce îţi place să cari după tine povara nesfârşită a iluziilor tridimensionale, încă nu ai obosit, încă nu te-ai săturat să-i tot asculţi pe alţii, dar niciodată pe tine însuţi? Încă nu ai obosit de atâta şovăială interioară, încât mereu cauţi în jur un alt sistem spiritual, o altă religie, un alt maestru, un alt învăţător? Dar tu cine eşti la urma urmei şi de ce crezi că ai avea atâta nevoie de repere care doar te împovărează şi nicidecum nu te eliberează?

Cum oare îţi poţi recunoaşte valoarea ta pe pământ? Nu raportându-te la gura lumii. Nu fiind în competiţie cu unul sau altul. Nu încercând să impresionezi pe cineva dintr-un anumit interes. Nu privind cu invidie şi ranchiună la cel de lângă tine. Nu făcând ceva doar ca să obţii altceva. Nu făcând compromisuri cu fiinţa ta interioară. Căci cel care le face pe toate acestea nu eşti tu. Adică nu eşti tu cel care ai ales să vii aici ca om printre oameni şi să-ţi trăieşti viaţa în toată plenitudinea ei. De ce îţi pasă atât de mult de ceea ce cred ceilalţi depre tine? Oare ştiu ei mai bine decât tine cine eşti tu? Oare îţi cunosc ei sufletul mai bine decât ţi-l cunoşti chiar tu? Unde este toată această lume prezentă acum? E cineva acum lângă tine despre care ai putea spune că te cunoaşte în cele mai adânci profunzimi ale sufletului tău, care poate respira, vorbi şi gândi în locul tău?

Nu există aşa ceva, iubiţii mei. Părerea ta despre mine e doar o simplă părere şi nimic mai mult. Părerea mea despre tine e doar o simplă părere şi nimic mai mult. Dar aceste păreri de apreciere sau de critică sunt mai mult amăgiri decât adevăruri. Nu e treaba ta să te intereseze ce crede sau simte unul sau altul despre tine. Nu e treaba ta să fii mai atent la ceilalţi decât la tine însuţi. Nu e treaba ta să îţi măsori forţele cu absolut nimeni decât numai cu tine însuţi. Treaba ta pe lumea asta e ca tu să îţi recunoşti valoarea pe care sigur o ai. Şi recunoscându-ţi valoarea, cu siguranţă îţi vei recunoaşte şi darul cu care eşti înzestrat. Şi astfel recunoscându-ţi darul, nu vei pregeta să îl împărtăşeşti tuturor, fără frică.

Căci acolo unde este valoare, nu mai există frică. Iar dacă nu mai este frică, atunci nu mai există decât divinitatea în mişcare pe acest pământ. Eu sunt divin, tu eşti divin şi cu toţii facem parte din acest întreg al divinităţii. Suntem cu toţii co-creatori şi nu există unul mai mic sau altul mai mare. Fiecare îşi aduce propria contribuţie la nivelul său, dar pentru asta e nevoie de acest curaj care te duce către experienţă. Iar când ajung la experienţă, îmi aduc contribuţia mea în cadrul acestei divinităţi. Şi observ şi înţeleg ceea ce îmi foloseşte şi ceea ce nu. Şi nu mă judec, ci doar merg înainte şi dau deoparte ceea ce nu e pentru mine. Căci dacă forţez lucrurile şi încerc să fac ceea ce nu îmi prieşte, nu contribui cu absolut nimic, ci din contra, mă ofensez pe mine şi ofensez viaţa, îmi ofensez fiinţa de lumină care sunt, în acelaşi timp.

Aminteşte-ţi astăzi mai mult de frumosul din tine. Aminteşte-ţi de oamenii pe care i-ai iubit şi pe care îi iubeşti acum. Aminteşte-ţi de locurile minunate pe care le-ai vizitat pe această planetă. Aminteşte-ţi clipele de pasiune pe care le-ai trăit în compania unei femei sau a unui bărbat. Aminteşte-ţi de zilele însorite când razele soarelui curgeau către chipul tău şi îţi bucurau sufletul. Aminteşte-ţi de natură, de pădure sau de mare, de copaci sau de flori. Aminteşte-ţi de zilele copilăriei tale, atunci nu exista nicio grijă în sufletul tău, căci doar te lăsai învăluit în poala Universului. Aminteşte-ţi chiar şi de clipele în care erai îndrăgostit şi sufereai tăcut după un om care nu avea pe atunci ochi pentru tine. Aminteşte-ţi de toate acestea, oare nu erai chiar tu cel care le trăia, nu erai tocmai tu cel care le observa? Nu te judeca pentru ceea ce simţeai odinioară, nu te judeca pentru ceea ce simţi acum.

Înlătură întunericul, ca astfel să poţi vedea lumina. Înlătură îngrijorarea, ca astfel să poţi întrevedea bucuria. Înlătură dogma, ca să poţi întrezări libertatea. Înlătură frica, ca astfel să îţi poţi asuma curajul. Înlătură grija zilei de mâine, ca astfel să trăieşti cu adevărat doar în prezent. Înlătură încrâncenarea, ca astfel să se însenineze chipul tău. Înlătură frustrarea eşecului, ca astfel să poţi celebra victoria simplului fapt de a fi şi de a exista. Înlătură vălul regretului şi al învinovăţirii, ca astfel să te împaci cu trecutul tău. Nu există vină şi nu există vinovaţi. Nu există călăi şi nu există victime. Există doar experienţa pe care o trăieşte sufletul tău şi nimic altceva. Acesta e adevărul care dizolvă speculaţia. Ceea ce simţi, ceea ce gândeşti, ceea ce observi! Acesta e adevărul din sufletul tău şi doar lui se cuvine să îi faci o reverenţă, nimănui altcuiva!

Înlătură tot ceea ce umbreşte viaţa ta, ca astfel să poţi descoperi frumuseţea din tine, frumuseţea oamenilor şi a vieţii!


vineri, 28 octombrie 2016

Până şi cel mai greu moment al tău va trece...



Viaţa îşi urmează cursul ei alături de noi, cei care ne urmăm alături de ea, cursul nostru. Adunăm clipe, adunăm momente, adunăm amintiri. De unele ne aducem aminte cu drag, de altele parcă nu vrem să ne mai aducem aminte. Însă şi unele şi altele sunt ale noastre. Ai trecut prin ele şi acum te regăseşti în acest moment, mai călit, mai experimentat, mai aproape de tine. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
Am cunoscut oameni, pe unii i-am iubit, pe alţii i-am dezamăgit. Unii ne-au iubit la rândul lor, alţii poate mult ne-au dezamăgit. De unii ne este tare dor, de alţii vrem să uităm dacă am putea. Însă şi unii şi alţii au făcut pentru un timp parte din viaţa noastră. Cu ei am împărţit iubirea, cu ei am împărţit dezamăgirea. Cu toţii au fost maeştrii tăi pentru un timp. De la toţi ai învăţat câte ceva. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
Unde erai tu când viaţa a trecut peste tine şi te-a izbit din plin? Cine erai tu atunci şi cine eşti tu acum? Erai cumva un altul, erai cumva o alta? Nu ai trecut oare tot tu de unul singur prin toate aceste provocări mai dure ale vieţii? Poate că îţi era cineva atunci alături sau poate toţi au fugit de lângă tine tocmai când aveai mai multă nevoie de ei. Iartă-i pe toţi şi iartă-te mai ales pe tine pentru slăbiciunea de a-i judeca gratuit, fără să încerci să înţelegi dincolo de aparenţe. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
Te-a durut, ai plâns sau poate că mult te-ai întristat. E oare cineva vinovat? E oare viaţa vinovată? E oare Universul vinovat? De ce vezi lucrurile doar în alb şi negru? Priveşte-le mai adânc şi poate că ochiul minţii tale îţi va releva un înţeles mai profund, care se află dincolo de alb şi dincolo de negru. Acceptă-ţi alegerile făcute şi nu te condamna în zadar. Acceptă-l pe cel care odinioară a simţit să o ia pe un drum sau altul. Cel de atunci poate că a fost arătat cu degetul de cei cărora le place mai mult să judece decât să trăiască. Însă, mai repede sau mai încet, mai uşor sau mai greu, ai trecut şi peste asta. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
Poate că pentru un timp ai uitat de tine, ai uitat cine eşti. Te-ai rătăcit poate în hăţişurile fascinante ale deşertăciunilor lumeşti. Cei de lângă tine nu te-au înţeles şi nici n-au încercat să te înţeleagă. Cum ar putea să o facă când pe ei înşişi nu reuşesc să se înţeleagă? Dar poate că nici tu nu i-ai înţeles atunci când ei înşişi aveau mare nevoie de tine. Poate că la rândul tău ai fugit şi tu de lângă ei, înfricoşat. Acum însă, nu e cazul să plângi pentru nişte alegeri pe care le-ai făcut din laşitate. Aşa ai simţit atunci. Însă acum, cu siguranţă ai devenit un altul. Aşa că nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
Încă mai suferi? Încă te mai doare? Trecutul e plin de răni şi s-a întors de pe frontul amintirilor cu multe regrete. Nu vorbi despre tine mereu la trecut. Nu îţi zgândări inutil acele răni care sunt pe cale să se cicatrizeze. Lasă timpul să vindece ceea ce este de vindecat. Fii alături de tine acum, deşi poate odinioară îţi erai duşman. Iartă-ţi trecutul şi împacă-te cu el. Împacă-te cu tine însuţi şi fii mândru pentru că totuşi ai avut curajul de a alege. Cine te-ar putea condamna, cine te-ar putea judeca? Aşadar nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
Râmâi în puterea prezentului. Aici şi acum totul e prezenţă. Ce ai putea spune şi ce ai putea simţi, aflându-te în această stare de prezenţă? Mai e oare cineva care să sufere, cineva care încă s-ar simţi traumatizat? Mai simte cineva regrete, mai are careva nostalgii? Toate s-au dizolvat în amintirile fumegânde ale trecutului. Norii au stat deasupra ta o perioadă, dar acum sufletul tău s-a luminat şi s-a înseninat. Aşa că nu fi copil la minte, ci rămâi alături de copilul tău interior, cel care nu cunoaşte nici frica, nici traumele, nici suferinţa, nici regretele. Copilul tău interior se bucură şi se lasă învăluit de această bucurie. Se dezvăluie şi viaţa i se dezvăluie. Râde şi viaţa îl îmbrăţişează. Cântă şi viaţa în faţa lui dansează. Iubeşte şi viaţa cu iubirea ei îl copleşeşte...


marți, 25 octombrie 2016

O declarație de iubire...


Îmi iubesc viaţa, pentru că ea mi-a fost dăruită ca un dar şi ca un îndemn de a o modela dintr-o formă nedefinită într-una finită, aşa cum cred că s-ar potrivi ea cel mai bine pentru mine. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc sufletul divin, pentru că el îmi aminteşte mereu de unde vin şi încotro mă duc, îmi aminteşte cine sunt cu adevărat dincolo de acest trup și unde la mine însumi mai am câte ceva de lucrat. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc mintea, pentru că ea este unealta sinelui divin prin care mă manifest în mod creativ printre semeni. Ea este atelierul meu de creație în care curăț, refac, imaginez, experimentez, ordonez, materializez și mă disciplinez. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc trupul, pentru că el este templul sufletului și totodată, vehicolul său. El îmi poartă paşii către anumite locuri, către anumite situații și către anumiți oameni, cu care spiritul meu mă îndeamnă să interferez. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc ochii pentru că ei sunt lumina sufletului. Ceea ce se află înlăuntru, aceea se va afla și în afară. Prin ei îmi privesc frumusețea sufletului care se reflectă în frumusețea celor ce apar și dispar din realitatea mea. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc urechile pentru că prin ele aud îndemnuri, susţineri, sfaturi, afirmaţii sau sunete care mă înalţă deasupra limitelor umane. Toate acestea îmi ridică vibrația dacă sunt atent la aceste șoapte care vin și mă învăluie. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc gura căci prin ea aleg să îmi fac cunoscută credința din mine, cunoașterea și puterea mea care se vrea dezvăluită și nu inhibată. Prin acest instrument organic pot transmite vibrații de susținere, de suport, de motivare. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc mâinile, căci cu ajutorul acestora și prin vârful degetelor, scriu și îmi aștern în fața voastră sufletul, credința și mentalitatea mea. Prins scris, îmi aștern ființa mea descrisă în cuvinte. Cuvintele scrise pleacă din mâinile mele și ajung până la sufletele voastre. Unele afirmații vor fi respinse, altele însă vor fi păstrate și-și vor găsi un mic locaș acolo, undeva în voi înșivă, în inimile voastre. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc imaginaţia pentru că prin ea vizualizez, analizez, şi reușesc să convertesc în materie, ceea ce prima oară se înfiripă în minte. Imaginația pune sămânța și din ea se înfiripă o mică rădăcină care dacă e întreținută permanent, va răsări din ea creația. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc trăirile pentru că ele mă fac conştient de momentul prezentului, dincolo de orice trecut şi înaintea oricărui viitor. Simțirea îmi vorbește despre ce e în interiorul meu, așa cum absolut nimeni nu o poate face în locul meu. Ea mă ghidează într-un mod subtil și extrem de fin, mă oprește sau mă aprobă, mă înalță și mă tot îndeamnă. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc liberul arbitru prin care am curajul să aleg şi să îmi asum propriile alegeri prin care devin responsabil de viaţa mea. El mi-a fost dăruit spre folosul meu, dar dacă îl voi renega prin toate blocajele mentale și credințele limitative pe care le preiau din afara mea, atunci mă voi manifesta doar din aceste programe într-un mod inconștient. Așadar ce voi alege, întunericul sau lumina? Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc felul meu propriu de a fi, pentru că prin el îmi recunosc originalitatea, prin el îmi arăt unicitatea. Natura temperamentului se vrea cunoscută în toată splendoarea sa, căci tot ce ține de acest temperament, și sensibilitatea, și caracterul, și personalitatea, îmi sunt toate de folos dacă știu cum să le dau voie să fie întru totul de partea mea. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc mediul în care am ales să vin la viaţă şi să mă întrupez într-un mod conştient şi nu într-unul aleatoriu. Acest mediu e cel mai benefic pentru sufletul meu și pentru cei în jurul cărora am ales să vin. Dacă îmi accept grupul de suflete din care fac parte, atunci nu voi mai fugi îndărăt din calea lor, ci le voi rămâne alături, susținându-ne și împărtășindu-ne cu bucurie și compasiune, unii către ceilalți. Iubesc acest dar magnific!

În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, vă iubesc pe voi creatorilor şi creatoarelor, cei şi cele care aţi avut răbdare să citiţi măcar aceste rânduri sau chiar şi mai mult decât atât. Vă mulţumesc pentru că aţi ales să faceţi parte din realitatea mea, aşa cum şi eu am ales să fac parte din realitatea voastră!

luni, 24 octombrie 2016

Jucând şah cu divinitatea






Viaţa se aseamănă cu o partidă de şah, în care de o parte te afli chiar tu, de cealaltă parte se află chiar divinitatea. Acest joc se desfăşoară începând de dimineaţa, din momentul în care faci ochi şi până noaptea când iarăşi i-ai închis. Uneori partidele încep de la prima oră şi se încheie la sfârşitul zilei în curs, alteori se reiau a doua zi de unde au rămas. Uneori mutările se fac repede şi se trece la o nouă partidă, alteori lucrurile stagnează, mutările nu mai vin şi parcă ceva se blochează.

Pentru că viaţa se rezumă la propriile noastre alegeri. La propriile noastre mutări pe tabla de şah. Când se ivesc zorile, ai o infinitate de alegeri pe care le poţi face, o infinitate de oportunităţi, o infinitate de mutări pe care eşti liber să le faci. Paradoxul, e că deşi cam de obicei se fac aceleaşi mutări, mulţi aşteaptă rezultate diferite la mutările lor. Însă divinitatea, ca partener de joc, nu poate fi păcălită, nu poate fi amăgită, nu poate fi trişată. Ea îţi răspunde de fiecare dată în funcţie de mutarea ta. Tu vei fi primul care vei deschide jocul, iar piesele ce îţi revin sunt mereu cele albe, pentru că de fiecare dată ai întîietate, căci liberul tău arbitru e de neatins.

De fiecare dată când te hotărăşti să începi partida, divinitatea începe să trepideze. Dar nu trepidează de frică, ci de bucurie că tu, omule, te-ai decis într-un final să te scoli din reverie, să te aşezi în faţa pieselor, să începi să gândeşti, să cauţi soluţii, să faci un mic efort de a pune mâna pe o piesă şi de a o muta. Iar acest lucru mic în aparenţă, e în realitate un mare act de curaj. Pentru că fiecare mutare, adică fiecare alegere pe care o faci în viaţă, te poate propulsa, sau din contra te poate pune la pământ. Dar chiar căzut fiind, poţi redresa oricând partida şi situaţia ta de viaţă. Divinitatea îţi va respecta dintotdeauna propriile alegeri şi chiar îţi va mulţumi pentru ele, căci cu fiecare alegere, tu ca fiinţă divină, îţi aduci mai mult sau mai puţin contribuţia prin experienţa ta. Astfel încât, experimentând, începi să înţelegi ce e de folos sau nu în realitatea ta, ce se cere cultivat şi ce se cere dat la o parte. Şi astfel, făcând alegeri, ceilalţi vor observa la tine curajul tău şi indirect vor începe şi ei să îşi pună întrebări, să caute şi să găsească soluţii, venind şi ei mai timid la început în faţa tablei de şah, acolo unde partenerul de joc, este veşnic disponibil, veşnic prezent, veşnic doritor să joace încă o nouă partidă cu tine.

Însă când nu faci alegeri, când nu te mişti din somnul raţiunii, când alegi pasivitatea şi resemnarea, nu te aştepta la nimic mai mult decât tot la pasivitate şi resemnare. Nu va veni nimeni să te scoată din starea asta, dacă tu singur nu eşti dispus să ieşi. Căci universul e oglinda ta, e reversul tău lăuntric, e răspunsul care pleacă din tine şi se reflectă în el ca un ecou. Astfel încât, atunci când din tine pleacă nefericire, tristeţe, frustrare, teamă, indiferenţă, nepăsare, toate acestea se reflectă ca într-un ecou în afara ta. Adică credinţele de genul „săracul de mine”, „îmi merit soarta”, „nimeni nu mă iubeşte”, „sunt doar păcătos, rob şi nevrednic”, „sunt vinovat pentru alegerile trecute”, „mi-e frică pentru ziua de mâine”, „mă pedepseşte dumnezeu”, toate astea transmit energie universului care doar va răspunde mereu ca într-un ecou: „Aşa să fie!” Şi aşa şi este.

Dar bucuria divinităţii faţă de noi stă tocmai în bucuria noastră faţă de alegerile pe care luăm decizia să le facem. Când ne ridicăm şi începem să facem câte ceva, atunci divinitatea con-lucrează alături de noi. Şi când spun divinitate, mă gândesc la tot ceea ce aparţine ei şi nu se vede cu ochiul dar se simte cu sufletul. Şi cine va con-lucra alături de tine? Tot ceea ce înseamnă divinitate şi se regăseşte pe vibraţia ta mai înaltă sau mai joasă: ghidul tău spiritual, îngeri, arhangheli, entităţi mai mult sau mai puţin evoluate. Toate fac parte din partida de şah pe care o joci cu întreaga divinitate, nu doar cu o mică parte din ea. Însă nimeni şi nimic nu îţi va lua niciodată liberul arbitru, căci tu aici pe pământ eşti propriul tău suveran. Tu alegi dacă rămâi cu puterea în tine sau ţi-o predai de bunăvoie.

Aşadar, pentru ceea ce se întâmplă acum în realitatea ta, eşti responsabil tu şi nimeni altcineva. Pentru cel cu care trăieşti acum, eşti responsabil, primeşti şi dăruieşti în acelaşi timp. Pentru lipsa ta, eşti responsabil, ai de învăţat chiar din această lipsă, aşa că nu e cazul să o condamni, ci chiar să îi mulţumeşti, căci şi lipsa, şi frica, şi disperarea, pot fi cu adevărat maeştrii tăi deghizaţi. Aşa că toate aceste stări în aparenţă rele, pot fi adevăraţi catalizatori de energie atunci când nu te laşi prăbuşit la pământ. Nimeni nu te va condamna dacă vei cădea, dar dacă nu te ridici cât mai repede, singurul care are de pierdut eşti numai tu. Divinitatea te va aştepta mereu să revii şi să îţi reiei partida şi să muţi în continuare piesele, poate cu mai multă înţelepciune decât până acum. Dar e numai şi numai doar alegerea ta!

Însă atunci când simţi că energia se blochează în tine şi că totul pare că se scufundă în jur, acesta iarăşi e doar un test, căci chiar dacă totul se prăbuşeşte, tu nu te poţi prăbuşi odată cu el. Ceea ce e trecător, doar vine, doar pleacă. Ceea ce e veşnic, rămâne ca prezenţă şi nu pleacă niciodată. De aceea, divinitatea ca partener de joc, are atât de multă răbdare oricând cu tine, pentru că nu există timp şi spaţiu dincolo de tărâmul fizic. Partida de şah cu divinitatea, nu are limite de timp. Răspunsul va veni mereu în funcţie de mutarea ta. Dar dacă faci mereu aceeaşi mutare păguboasă, la ce fel de răspuns diferit te poţi aştepta?

Unii par că stau în faţa pieselor, dar nu vor să mute niciodată primii, ceva în ei s-a blocat şi acea energie se vrea eliberată. Şi cum poţi să o eliberezi dacă nu îţi asumi nimic? Cum poţi înainta dacă nu generezi în afară energia care se vrea materializată? Cine te va înţelege dacă nu comunici, cine te va ajuta dacă alegi doar resemnarea şi aşteptarea? Cine te va îndruma dacă nu te arăţi pe tine aşa cum eşti, cum simţi, cum gândeşti? Dacă ascunzi în tine un mare dar, însă ţi-e frică să-l împărtăşeşti şi să-l arăţi lumii, atunci la ce foloseşte darul tău dacă absolut nimeni nu se poate folosi de el? Vrei doar să fii cuminţenia pământului şi să îţi atribui acest rol defensiv pentru a-ţi justifica alegerea de a nu face nimic? Atunci nu te aştepta ca divinitatea să îţi răspundă la o mişcare pe care tu însuţi nu eşti dispus să o faci.

Fă doar pasul pe scena vieţii şi tot ce înseamnă divinitate ţi se va alătura pe această scenă, unde multe provocări aşteaptă să îţi revină. Fiecare mişcare pe care o faci înseamnă energie. Dărui energie, primeşti energie. Ce poate fi mai simplu, mai natural şi mai firesc de atât?


Rămâi prezent în prezență!



Mergând printre oameni cu trupul sau zburând prin văzduh cu cugetul, rămâi prezent în prezență. Fii de partea ta de la începutul răsăritului și până la sfârșitul apusului. Diminețile îți spun cu bucurie „Bine ai venit”! Înserările îți spun și ele cu pace „Bine ai sosit”!

Nu fi complexat că ești bărbat. Nu fi complexată că ești femeie. Nu te frământa nici că ești prea slab, nici că ești prea proporționată. Nu te măcina nici că ești prea bogat, nici că ești prea săracă. Să nu-ți pese dacă vreunul te lingușește, nici dacă vreun altul te sfidează. Nu regreta trecutul, nu îți fă griji nici pentru viitor. Doar fii prezent în prezență. Acolo unde te afli chiar acum, acolo ai un rol de îndeplinit și ai o mică misiune de rostuit. Nu-ți bate joc de locul pe care ți l-a rezervat Universul în această viață. Ci umple-l cu prezența și nu îl goli cu absența!

Nu te întuneca privind în jurul tău, ci luminează-te, intrând înlăuntru. Oare ce găsești acolo, unde nimeni nu are acces, unde nimic nu poate pătrunde? Coboară și realizează încă odată cine ești, de ce ai venit aici și care e menirea ta printre oameni. Vorbește cu tine însuți și învață să te asculți, dincolo de zgomote, dincolo de vorbe, dincolo de șoapte...

Nu îți anihila glasul conștiinței, căci el este canalul prin care îți vorbește Universul către sinele tău. Zâmbește dacă vrei când citești aceasta, dar nu-ți călca pe sufletul sinelui tău. Ascultă acest glas căci el nu te minte. El vine din interior și pleacă tot în interior, pentru că în realitate nu există nici o despărțire între tine și mine, între tine și divinitate. Tu ești Eu iar Eu sunt tot Tu. Sinele e Una, doar personalitatea diferă. Iubirea e Una, dar manifestările ei sunt multiple. Așa că nu te precipita în zadar căutând confirmări din afară, căci singura ta confirmare veritabilă nu poate veni decât dinlăuntru!

Când simți că te-a cuprins subit întunericul și nu te mai poți susține, iarăși rămâi prezent în prezență. Nu te lupta cu nimicul, ci doar observă-te până când lumina se va înfiripa iarăși în tine. Lasă gândurile negre să vină și să-și facă treaba. Dacă tot le-ai dat atâtea drepturi, vor și ele acum să își mănânce pâinea lor. Nu-i nimic, vor veni și iarăși vor pleca. Însă fii atent la ce simți în urma acestor gânduri negre și cum se insinuează panica ca un șarpe încălzit la sân. S-a obișnuit poate de o viață și între timp s-a instalat acolo unde îi e bine, adică între panică și disperare, între depresie și dezamăgire, între resemnare și pasivitate. Observă cum se creează acest mic șarpe și cum se mărește cu fiecare gând negativ generat. Nu pierde nici o senzație dar în același timp nu fi copleșit. Oprește această mașinărie și această minte de maimuță, după care iarăși observă-te și vezi ce simți. Oricât de rău ar fi, nu uita: până și acest moment mai greu va trece!

Dar fă într-un final saltul și trecerea de la întuneric la lumină. Scutură-te de penibil, renunță la prejudecăți. Lasă gura lumii şi moralitatea ei de faţadă. Tu ai grijă doar de impecabilitatea ta cu tine însuţi. Asta e tot ceea ce contează pentru tine. Înlătură și competiția dintre tine și un altul. Estompează și nevoia de a le da peste nas altora, atunci când prințul egocentric din tine vrea să facă pe nebunul. Lasă-i pe ceilalți să facă pe nebunii în nebunia lor. Nu căuta pacea acolo unde e doar tulburare. Nu te hrăni cu răutatea, învață mai bine detașarea față de toate efemeridele vieții care nu țin decât numai o clipită.

Așadar, pe culmile disperării sau pe piscurile bucuriei, rămâi prezență! Într-o barcă sau în alta, pe o cale ușoară sau pe un drum mai greu, indiferent unde ai fi și indiferent ce ai face, te afli pe un drum. Acesta este drumul tău, unic, irepetabil. Onorează-te din plin mergând pe drumul tău, căci el îți aparține și tu ești singurul menit să mergi pe el. Celebrează fiecare obstacol ca fiind o nouă oportunitate de a te depăși, de a experimenta și de a te cunoaște. Privește în stânga sau în dreapta, în față sau în spate, dar nu te opri. Mergi doar înainte, nu un pas înainte și doi înapoi. Iar când drumul tău se intersectează cu drumul altuia, vezi să nu intri pe drumul lui, să rămâi acolo și să-ți pierzi identitatea. 

Nu îţi poţi găsi menirea dacă nu încerci să o găseşti. Dacă nu testezi viaţa şi nu te testezi pe tine la propriu şi nu la figurat, cum să realizezi care îţi este potenţialul şi care e cea mai bună variantă a ta? Pe aceasta nu ţi-o va arăta nimeni, niciun maestru, niciun dumnezeu, nicio religie, nicio iniţiere. Până nu vei pune mâna şi nu vei atinge viaţa pe bune, orice iniţiere e doar vânare de vânt. Îţi place să vânezi vântul? Oare cum vei fugi după el şi cum îl vei prinde? Cum îl vei opri şi cum îl vei păstra?

Căci adevărata iniţiere e viaţa însăşi. Ea are treabă cu tine, unu la unu. Tu fugi după vânt, dar viaţa are treabă cu tine. Tu fugi după himere, dar viaţa te aşteaptă să revii şi să îţi revii. Să îţi revii din prostie, din idolatrie, din inerţie, din amorţeala spirituală. Să ieşi din frică şi să te reîntorci către tine. Dar nu către egoismul care te joacă pe degete, ci către iubirea care îţi învăluie fiinţa. Are sens pentru tine?  

Respectă calea altuia, dar recunoaște-ți fără ezitare calea ta. Nu judeca și nu încerca să îndrepți calea altuia, căci acela are de trecut prin tot felul de etape pe drumul său, iar nu tu ești cel care respiră și trăiește în locul său, ca astfel să ai cumva vreo autoritate în fața alegerilor celuilalt. Nu te judeca nici pe tine pentru drumul pe care singur ți l-ai ales, aceea este calea pe care ai nevoie să o parcurgi în acest moment. 
Doar rămâi alături de tine, doar rămâi prezent în prezență!


sâmbătă, 22 octombrie 2016

Învaţă şi dăruieşte-te!



Învață bunătatea de la cel care oferă şi se dăruieşte, fără ca să aștepte nimic în schimb, nicio  confirmare, nici măcar o simplă recunoștință...


Învață frumusețea de la o floare, ea nu încearcă nicidecum să pară mai frumoasă decât este deja, ci doar creşte încet şi sigur până la paroxismul frumuseţii sale...


Învață inocenţa de la un copil, el nu ştie să își ascundă trăirile și felul său simplu de a fi, nu îşi ascunde zâmbetul nici măcar în faţa celor ce l-ar putea răni...


Învață recunoștința de la cel care mulțumește în sinea lui și atunci când îi este bine și atunci când poate îi este mai greu, unul ca acesta nu reprimă şi nu respinge nimic din ceea ce viaţa îi dăruieşte...


Învață curajul de la cel care se aruncă în zbor fără vreo parașută, fiind însă cu adevărat încrezător că până va ajunge la pământ și-o va putea confecționa singur...


Învață smerenia de la cel care este autentic, unuia ca acesta nu-i pasă cum este perceput de către ceilalți, căci el a înțeles că adevărata smerenie stă în bucuria creației și fericirea de a ei contemplare...


Învață consecvența de la cei care nu abdică de la crezul lor și care s-au obișnuit prin disciplină să urce pe scara cunoașterii fără a mai privi vreodată în urmă cu mânie, cu remuşcări, cu nostalgie...


Învață tăcerea de la cel care deși știe în adâncul sufletului său că are dreptate, nu va încerca însă să își apere cu orice preț propria dreptate prin vorbe, ci mai mult prin propria sa tăcere...


Învață să prețuiești viața dincolo de cele fugitive ale vieții, dincolo de forme și aparențe care mai de care mai înșelătoare, privește dincolo de ceea ce se vede cu ochiul și simte dincolo de ceea ce se poate simți printr-o simplă atingere...

Învață de la oamenii care apar și care dispar din realitatea ta, unii stau o viață lângă tine, alții doar o clipă, dar fiecare vine cu un rol bine determinat înspre tine, căci universul și întreaga divinitate lucrează cu și prin oameni...

Învață să recunoști omul din spatele aparențelor, care poate deși la suprafaţă nu pare ceva anume, în profunzime însă are multe răspunsuri la întrebările care te frământă, aşa că rămâi atent la vorba, atitudinea şi comportamentul lui...


Învață să recunoști femeia din spatele unor ochi frumoși, caută dincolo de trup și dincolo de simțuri, acolo unde inima ei arde ca un foc sacru și sufletul ei tânjește doar către a primi iubire, doar către a dărui iubire...


Învață să recunoști bărbatul din spatele aroganței și trufiei sale egocentrice, caută ceea ce nu se vede cu ochi de carne, dar se poate străpunge cu privirea sufletului, acolo unde orgoliul îngheaţă inima, dar iubirea o topeşte într-o clipă…

Iubeşte-te pe tine însuţi şi fă ce vrei...

Căci dacă te iubeşti pe tine, nu vei mai abuza de fiinţa ta, maltratând-o psihic. Nu îţi vei mai viola mintea iarăşi şi iarăşi prin gândurile negative care te posedă. Nu îţi vei mai chinui sufletul prin emoţii distructive, văicăreli şi plânsete de milă. Nu îţi vei mai lăsa trupul subjugat de simţurile care te conduc doar la plăceri de moment. Nu îţi vei mai lăsa ochii să se întineze, privind la toate mizeriile. Nu îţi vei mai lăsa gura să rostească cuvinte de vibraţie joasă prin care induci frică altora. Nu îţi vei mai lăsa urechile să audă vorbe urâte, înjurături şi bârfe. 

Atunci nu vei mai sta în mijlocul lor, doar pentru că toată lumea face aşa. Să fie sănătoşi! Ce treabă ai tu cu lumea care nu se iubeşte pe ea însăşi? Mai bine ieşi din mijlocul lor şi întoarce-ţi faţa de la ei. Căci cei care procedează aşa, deşi spun că sunt doar nişte simple glumiţe nevinovate de moment, deşi spun că „mai greşim şi noi că oameni suntem”, aceştia nu se iubesc pe ei. Pentru că dincolo de afirmaţia slăbănogită „oameni suntem” prin care doar îţi găseşti justificări la toate patimile şi răutăţile, există una puternică şi aceasta e cea adevărată care te scoate din văicăreală şi din neputinţă : „suntem oameni”!
Aşadar dacă ei nu se iubesc pe ei înşişi, cum oare te-ar putea iubi pe tine? De unde nu ai, nu ai ce da. De unde nu ai acumulat, nu ai ce oferi. De unde nu ai adunat, nu ai nici măcar ce risipi.
Iubeşte-te pe tine însuţi şi fă ce vrei! Atunci nu îţi vei mai pierde timpul în nimicuri, ci îl vei câştiga, folosindu-l în mod creativ şi nu distructiv. Nu vei mai sta la discuţii doar ca să treacă vremea inutil, în timp ce viaţa trece cu nonşalanţă pe lângă tine. Nu vei mai suporta să ofensezi pe nimeni, căci aceasta ţi-ar produce o rană adâncă care cu greu se va închide. Dacă încă o faci, atunci nu te iubeşti pe tine! Ci mai grav, te urăşti!
Lăsându-te pradă la voia întâmplării, prădătorii nu vor întârzia să apară. Acolo unde există un stârv al vibraţiilor joase, acolo se vor aduna şi vulturii gândurilor negative. Acolo se vor aduna cei ce se regăsesc pe această frecvenţă a goliciunii. Aceştia sunt cei care, în timp ce tu te vaieţi lor, ei se vor văita ţie, la rândul lor. În timp ce tu îţi plângi lor de milă, ei îşi vor plânge de milă în faţa ta şi mai mult. Pentru că au găsit în tine „prada” pe care o vânează în fiecare clipă. Adică cineva care să le asculte lamentaţiile care nu duc la nimic constructiv, ci doar generează emoţii în oamenii care nu au înţeles încă cine sunt. Cei care au înţeles cine sunt, aceştia se vor iubi pe ei înşişi. Şi nu vor mai lăsa nici cel mai mic disconfort să le cauzeze stres şi tulburare. Iubirea elimină imediat orice tulburare, ea nu suportă nici măcar un gram de frică să stea pe lângă ea.
Atunci înţelegi că fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut şi fiecare secundă, este atât de importantă încât dacă ai putea, ai menţine acea secundă în loc. Dar timpul...nu îl poţi opri. Trăim doar sub spectrul efemeridelor fugitive. Iar ceea ce e fugitiv, e ca vântul. Acum este, acum nu mai este. Dar iubirea, ea nu e ca vântul. Ea te mângâie ca o adiere de dimineaţă sau ca un apus de soare pe înserat. Şi da, nu sunt doar vorbe în vânt, iubirea e acolo, chiar în tine însuţi. Numai că adeseori, paradoxal, alegi identificarea cu ego-ul. Adică alegi să suferi. Pe bune chiar. Şi când alegi să îţi manifeşti iubirea, dar şi când alegi să îţi manifeşti suferinţa.Tot tu eşti şi într-o parte şi în cealaltă.                                             
Nu întreba pe nimeni niciodată „De ce nu mă iubeşti"? Acela nu ar avea decât un singur răspuns adevărat să îţi dea, înainte de a-şi stoarce mintea pentru o nouă minciună: „Nu mă iubesc pe mine. Cum aş putea să îţi dau din ceea ce nu sunt"? Unul ca acesta nu înţelege că el tot este iubire, pentru că rezistenţele fricii din el îl stăpânesc. El nu înţelege iubirea. Doar crede că iubirea are vreo legătură cu trupul, cu sărutul sau sexul. Dar acestea sunt doar efectele iubirii. Însă mulţi le experimentează dinainte, crezând că astfel vor ajunge să se iubească unul pe altul. Nimic mai fals. Fă-le pe acestea mai întâi și s-ar putea ca iubirea să nu mai apară vreodată. Oare de câte orgasme ai avea nevoie pentru a ajunge la iubire?
Nu confunda iubirea cu libertinajul şi nici nu îţi oferi trupul cuiva care nu îţi împărtăşeşte iubirea. Dacă o faci, te vei simţi mai mult sau mai puţin ca o prostituată. Iar o prostituată nu experimentează iubirea, ci se lasă experimentată de suferinţă şi goliciune. Dacă experimentezi doar sexul, tot la goliciune sufletească ajungi mai devreme sau mai târziu. La fel e şi cu căsătoriile care merg pe pilot automat doar în virtutea inerţiei, deşi cei doi nu mai au nimic în comun, iar iubirea e undeva departe, foarte departe. Prostituţia legalizată e căsătoria dintre doi oameni care nu se mai iubesc, dar trăiesc în continuare unul cu altul. 
Dar te iubești atunci când ajungi să te bucuri de viață fără motiv, când le dai voie celorlalți să fie așa cum vor, te iubești când te apreciezi și nu te mai desconsideri dintr-o falsă smerenie, te iubești când spui „da” tuturor situațiilor care intră în realitatea ta și nu-ți mai reprimi din frică ceva anume, te iubești când te arăți așa cum ești fără nici o mască, te iubești când îți mulțumești pentru simplu fapt că exiști.
Dacă încă nu realizezi cât de mult sau cât de puţin te iubeşti pe tine însuţi, coboară în tine şi cercetează-ţi sufletul să vezi cât de uşor sau cât de încărcat este. Intră acolo în profunzimile lui, fără frica de penibil. Vezi ceea ce luminează şi ceea ce îţi întunecă sufletul. Înţelege ceea ce merge uşor, dar acceptă-ţi şi poticnelile de care adeseori te împiedici. Sunt tot ale tale, toate îţi aparţin. Orice simţi revendică şi pune în balanţă!
Ai avea destul de mult curaj să-ţi cântăreşti conştiinţa cu o pană?


joi, 20 octombrie 2016

Aici nu există nici călăi şi nici victime, ci doar participanţi voluntari




Sufletele noastre şi-au asumat pe de-a-ntregul viaţa pe pământ. Au ştiut exact la ce să se aştepte atunci când au ales să sosească aici într-un trup uman. Au ştiut dinainte că provocările care li se vor ivi în faţă vor fi şi ele nenumărate. Au ştiut bucuriile şi durerile care îi încearcă pe oameni adeseori. Au ştiut exact despre acest teritoriu, unde într-o parte parcă e numai lapte şi miere, iar în altă parte numai lacrimi şi sânge. Au ştiut că nu le va fi uşor, dar nu le va fi nici greu, atâta timp cât îşi intuiesc menirea printre oameni. Au ştiut toate astea şi totuşi aceste suflete au ales de bună voie să vină iarăşi aici. Oare de ce or fi ales ele acest tărâm al dualităţii, de ce au ales să ia contact cu această materie oscilând permanent între lumini şi umbre, între frică şi iubire? Oare ce au aceste suflete de învăţat de aici?
Am venit pentru că am ales să fim participanţi voluntari la tot acest joc temporar. Unii au stat chiar în prima linie şi şi-au depus imediat cererea de revenire. Lor le place tare mult aici, ei vor adrenalină, lupte, împăcări, despărţiri, mai pe scurt aceste suflete iubesc pasiunea, iubesc viaţa pe pământ. Alţii au venit pentru că au de finalizat lucruri începute şi neterminate. Alţii au venit pentru că au o misiune bine întemeiată pe care dacă şi-o vor îndeplini, universul va avea şi el de câştigat de pe urma lor. Iar alţii, cred că foarte mulţi, au venit pentru că pur şi simplu le place experienţa aceasta carnală plină de provocări, plină de ataşamente, de apropieri, de despărţiri, de atracţii, de frumuseţi trupeşti sau spirituale. Sufletele au şi ele curiozitatea lor de a fi printre oameni, de a simţi pământul sub picioarele trupului. Vor să revină şi iarăşi să se joace, să înveţe să meargă, să cadă şi iar să se ridice, să vorbească cu unul sau altul, să se îndrăgostească şi iarăşi să iubească, să cucerească inimi, să flirteze, să facă dragoste, să simtă toate aceste provocări sufleteşti şi trupeşti deopotrivă. Sau poate că au venit să creeze, să muncească, să reuşească, să eşueze chiar, să poarte polemici, să caute soluţii, să se autodepăşească.
Pentru că aici, iubiţii mei, nu sunt cu adevărat nici victime şi nici călăi. Aşa zisa victimă se va urca pe eşafod, iar aşa zisul călău o va aştepta mândru şi trufaş ca să o spintece. Spectatorii sunt şi ei prezenţi ca observatori. Căci absolut totul face parte din marele joc al vieţii. Victima vine în faţă tremurând, dar spiritul ei o îndeamnă mereu să meargă până la capăt, căci sufletul are nevoie să treacă prin experienţa asta. Călăul va fi fără milă, căci şi sufletul lui are de acumulat ceva prin această experienţă. Spectatorii sunt prezenţi, pentru că tot acest spectacol le crează şi lor tot felul de trăiri interioare. Aşa că toată lumea are ceva de câştigat. Nimeni nu pleacă cu mâinile goale. Participanţii sunt voluntari, aşa că nu s-a pus niciodată problema plăţii lor. În aparenţă nu li se vede plata, dar în realitate tot ceea ce experimentează sufletul îşi pune amprenta energetică pe el, în veci şi pururea.
Pentru că cu adevărat aici pe pământ cu toţii suntem eroi. Nu doar cei veneraţi că şi-au găsit sfârşitul pe câmpurile de luptă. Nu doar cei măcelăriţi pentru crezul lor. Nu doar cei pomeniţi prin calendare. Ci toţi, până la unul, de la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel mai slab până la cel mai tare, de la cel mai sărac până la ultimul bogat, de la cel ignorant până la cel mai învăţat, cu toţii suntem eroi! Dar încă nu ne dăm seama de asta. Încă nu realizăm curajul pe care îl avem în noi, de am acceptat cu toată puterea noastră să venim aici. Nu ne-a forţat nimeni, nu ne-a împins nimeni ca să cădem cu forţa din iubirea pură în materia duală. Am acceptat asta, pentru că cu adevărat ne foloseşte. Dar roadele nu se văd aici. Experienţele se desfăşoară în plan material, dar roadele lor sunt adunate pe plan spiritual.
Şi am venit ca astfel să mai facem un pas spre evoluţia noastră. Dar poate cineva va spune că nu are nevoie de nicio evoluţie. Chiar dacă o spune şi vrea neapărat să creadă asta, el este chiar şi în acest moment în permanentă evoluţie, dar nu-şi dă seama. Căci este imposibil să nu evoluezi într-un fel sau altul. Evoluţia spirituală e cel mai firesc lucru de pe faţa pământului. Existenţa însăşi e o evoluţie. Noi tot creştem, unii cu paşi mărunţi, alţii cu adevărate salturi în conştiinţă. Fiecare însă, alege cât de mult sau cât de puţin e dispus la efort, la disciplină, la angajament. Dar orice suflet de pe tot globul, se află acum într-o experienţă. Acea experienţă se vrea împlinită, oamenii vor învăţa câte ceva din ea, entităţile luminoase, toată divinitatea şi întreg universul, au cu toate de învăţat ceva din ea. Doar aşa ne putem aduce contribuţia noastră, făcând alegeri, reuşind sau eşuând. Nimic aici nu e în zadar!
Şi unde mai este binele atunci, unde mai este răul? Dar oare ce este acest bine şi ce este, de fapt, acest rău? Cine poate face diferenţa între acestea două, fără să se agaţe de absolut nici un clişeu spiritual sau religios, de nici o morală, de nici o condiţionare? Reuşeşte cineva? Atunci eu mă bucur pentru unul ca acesta, căci acolo nu mai există judecată, ci doar observare. Acolo nu mai există milă, ci doar compasiune. Nu mai există condamnare, ci doar acceptare. Nu mai există îndoctrinare, ci doar deschidere. Spiritul nostru e deschis permanent la orice fel de experienţă pe care simte nevoia să o treacă. Mintea însă îi pune adesori numai piedici şi ea tot bolboroseşte ca o moară stricată: „asta e bine, asta e rău, asta e bine, asta e rău”! Şi astfel, se insinuează frica şi experienţa sucombă şi ea. Însă doar se amână pentru un timp, căci spiritul nu suportă frica şi va găsi el alte metode de a a trece prin acea experienţă la un moment dat.
Energia iubirii este prezentă aici printre victime şi printre călăi. Unul abuzează de altul, celălalt se plânge de acest abuz. Însă şi asta face parte din marele joc. Dar după ce şi unul şi altul trec de bună voie prin experienţa umană, spiritele lor se îmbrăţişează şi îşi fac o mică reverenţă unul în faţa celuilalt. Ei ştiu că toţi au de câştigat doar, prin această misiune îndeplinită între cei doi. Dar lumea nu ştie asta, căci ea vrea doar să aprecieze „binele” şi să condamne „răul”. Între lumini şi umbre, sufletul tot evoluează şi tot acumulează.

Căci aici pe pământ, nu există nici călăi şi nici victime, ci doar participanţi voluntari!


miercuri, 19 octombrie 2016

Arta de a fi de partea ta




Regina artelor nu este nici muzica, nici pictura, nici poezia, nici oricare din celelalte arte. Ci, mai presus de toate artele, stă arta de a fi mereu de partea ta. Această artă nu se învaţă nici prin şcoli, nici prin universităţi, nici pe la cursuri şi nici pe la seminarii. Pentru că acest fel de artă nu ţi-o poate preda nimeni. Nu s-a născut încă vreun învăţător care să poată gândi cu mintea ta sau să simtă cu simţirea ta. Dar s-au născut şi încă se mai nasc o grămadă de învăţători care vor neapărat să te înveţe cum să îţi trăieşti propria viaţă, cum să te comporţi, cum să vorbeşti, cum să gândeşti, cum să te îmbraci, ce să mânânci şi chiar cum să respiri. Încă nu s-a născut vreun om, vreun maestru, vreun guru sau vreun avatar care să trăiască viaţa ta în locul tău. Dacă cineva ar încerca să călăuzească pe altcineva înainte ca acesta să fie totalmente de partea sa, mai devreme sau mai târziu, vor cădea amândoi cădere jalnică precum în dictonul „orb pe orb călăuzindu-se, vor cădea amândoi în aceeaşi groapă”!


Această artă o înveţi tu singur, în solitudinea ta, precum şi în mijlocul tumultului vieţii. O înveţi îmbrăţişând viaţa în toate aspectele ei, în cele mici şi simple, cât şi în cele mari şi complexe. O înveţi în relaţia ta directă cu viaţa de unu la unu. O înveţi de mic copil până la ultima suflare şi presupun că şi dincolo de ea, prin alte dimensiuni. O înveţi şi când eşti pe ţărmurile însorite ale bucuriei, dar şi când eşti pe culmile întunecate ale disperării.Tocmai de asta ai venit aici, nu-i aşa? Ca să trăieşti toată această dualitate, între lumini şi umbre, între stările fireşti şi cele alterate, între nădejde şi îndoială. Tocmai în aceasta stă frumuseţea vieţii, în această diversitate de stări pe care ţi le oferă viaţa atunci când te deschizi şi nu încerci să te mai lupţi prosteşte contra ei. Pentru ce să cauţi ca mereu să ai aceeaşi stare, mai bine lasă să vină şi să plece orice stare interioară ca pe un firesc, să înveţi de pe urma acestora şi să nu te dezici de cine eşti în realitate, nu în închipuire. Numai boul e consecvent şi pare mereu în aceeaşi stare. Dar noi oamenii, simţim mereu mai slab sau mai intens contactul cu fiecare provocare care vine asupra noastră şi cu fiecare om care ne iese în întâmpinare. Totul se reduce la a simţi, aici pe pământ.


Arta de a fi mereu de partea ta, nu e un moft, nu e nici egoism şi nu e nici trufie. Dar ea nu îţi este un dat gratuit. Ai de plătit un preţ pentru ca să o înveţi şi să o manifeşti mai apoi. Preţul include observarea, curajul, efortul, cunoaşterea, disciplina, conştientizarea. Câţi sunt dispuşi să plătească acest preţ ca să obţină în schimb arta de a fi pe partea lor? Mai nimeni, pentru că toate acestea, îi scoate din zona de confort pe cei delăsători şi molateci care se plictisesc imediat după ce iau chiar şi cea mai mică hotărâre de a face sau de a schimba ceva în viaţa lor. Ei vor privi mereu pasivi cum face unul sau ce spune altul, dar asta nu înseamnă că şi sunt de partea lor. Unii pun multă râvnă în calea devoţiunii către un maestru sau către o învăţătură. Sunt în stare să facă mari sacrificii pentru maestrul lor exterior, dar pentru maestrul lor interior care abia aşteaptă să fie ghiontit şi trezit din somnul ignoranţei, pentru acesta nu sunt dispuşi să ridice nici măcar un deget. Însă mai devreme sau mai târziu, vor ajunge tot acolo, la ei înşişi, căci toate cele fugitive ale vieţii, tot fugitive rămân.


Arta de a fi mereu de partea ta nu înseamnă că vei trăi pufăind şi contemplând viaţa de pe un nouraş diafan care pluteşte la nesfârşit într-un grotesc „dolce far niente”. Paraziții mistici pufăie cu ochii în gol despre realizarea sinelui, dar dacă le iei țigările din față, uită imediat cum și-au realizat sinele. Spiritualitatea contemplativă are şi ea farmecul ei, seduce mintea cu tot felul de concepte şi poate fi şi acesta un exerciţiu al minţii util pentru unii. Unii au inteligenţă numerică mai multă, alţii(printre care mă număr şi eu) au mai mult inteligenţă emoţională. Şi atunci provocarea mea de exemplu, e să mă aplec şi asupra acestui fel de inteligenţă. Nu mi-a plăcut matematica, dar în schimb chitara clasică mă provoacă mereu să descifrez partituri şi astfel îmi activez într-o formă metaforică această inteligenţă numerică, adică emisfera stângă a creierului unde se află raţiunea şi gândirea abstractă. Spiritualitatea orientală e cea care îmbină poezia cu raţiunea, metafora cu abstractizarea, şi dacă reuşeşti să le citeşti detaşat ca şi simple poveşti, iarăşi poate fi un exerciţiu bun pentru minte dar şi pentru suflet, căci poţi găsi o încântare sufletească chiar şi în spiritualitatea nimicului, de ce nu?


A fi de partea ta, însemană să te cunoşti pe tine îndeajuns de mult încât să îţi poţi recunoaşte şi calităţile dar şi slăbiciunile fără să clipeşti, fără să îţi pleci ochii de gura lumii. Gura lumii uneori se abate asupra ta, dar nu stai nici cu ea la masă, nici nu respiri alături de ea, nici nu dormi cu ea. Aşa că gura lumii e doar o efemeridă a vieţii care însă te poate trezi din amorţeală atunci când nu mai şti cine eşti. Minunată poate fi şi gura lumii şi o limbă mai ascuţită, asta dacă înveţi arta de a fi de partea ta. 


Mulţi au impresia ca sunt de partea lor, dar viaţa însăşi îi vădeşte adeseori că trăiesc doar într-o iluzie spirituală care pică la primul moment mai greu cu care se confruntă şi atunci realizează că spiritualitatea lor colapsează tot în groapa depresiei fără fund. Şi atunci rămân consternaţi când se surprind cât de vulnerabili sunt în faţa vieţii. Însă e mare lucru să îţi recunoşi şi vulnerabilitatea, şi slăbiciunea, şi ignoranţa, şi prostia, şi lenea, şi sila de viaţă, şi toate patimile cu care te confrunţi, căci şi această recunoaştere înseamnă să fii de partea ta. Mai întâi realizezi cine eşti şi mai apoi începi schimbările, tăind din rădăcină buruienile unei vieţi falimentare şi distructive care te sufocă şi plantând într-un pământ nou seminţele unei vieţi creative şi constructive. 


Fii alături de tine, fii mereu de partea ta!

Între jumătatea lumească şi jumătatea divină din tine însuţi



Oamenii îşi caută cu mare râvnă jumătatea cu care să îşi împartă necondiţionat viaţa lor. Ei dau anunţuri, se întâlnesc, se aranjează, se înfrumuseţează, flirtează, se îmbrăţişează, se sărută, fac dragoste şi apoi se despart. La prima întâlnire, de obicei sunt mari emoţii. Fiecare se apropie către celălalt ca de un potenţial inamic. Femeia crede că bărbatul îi va dori doar trupul, iar bărbatul va crede ca femeia îi va dori doar banii. Ei se privesc ochi în ochi şi faţă către faţă, îşi zâmbesc şi se analizează, încercând să dibuie în celălalt partea cu care rezonează. „Aceasta îmi place, aceasta mai puţin”, îşi spune unul sau altul în sinea lui, pe măsură ce celălalt se dezvăluie. „Îmi place cum arată, dar nu îmi place cum vorbeşte”, „e inteligent, dar atât de timid, atât de stingher”, „e frumoasă, dar atât de guralivă de îţi face capul toacă”...bărbaţii şi femeile în toată splendoarea lor!
Oamenii schimbă oamenii lângă care trăiesc, unii o fac frecvent, alţii niciodată. Cei mai neliniştiţi îşi schimbă partenerii sau partenerele, mai des decât îşi schimbă anotimpurile vremea lor. Ei vor diversitate, vor un simţământ nou, mai euforic şi mai halucinant decât precedentul. Vor să uite de ei înşişi în braţele noului sosit din realitatea virtuală sau reală. Vor să uite de griji, de anxietate, de depresie, de tristeţe, de nefericire, de singurătate. Iar cel nou venit, soseşte în realitatea celuilalt, cu iluzia fericirii la pachet. Îndrăgosteala se produce într-o clipă şi euforia pare că nu mai ţine cont de nimic. Astfel încât, cei doi uită de gura lumii, de fasoane, de prejudecăţi şi se avântă unul către celălalt cu toată puterea lor. Nimic nu le mai poate fura atenţia, căci orice s-ar mai întâmpla pe pământ, e floare la ureche pe lângă realitatea care le uneşte inimile atât de intens. Iubirea dintre doi oameni, eclipsează orice cataclism şi orice apocalipsă ce ar putea veni pe pământ!
Oamenii îşi tot caută jumătatea lor. Şi nu se opresc din această căutare până ce nu pun mâna pe ea. Orice mică atenţe din partea celuilalt, e mărită cu mult, căci imaginaţia nu are limite, nu are hotar. Orice zâmbet, orice cuvânt şi orice atingere din partea celuilalt, îţi dă senzaţia de atingere a divinităţii la propriu, nu la figurat. Şi iluzia capătă substanţă şi se insinuează pe zi ce trece, căci cel sau cea pe care am întâlnit-o acum, va fi, nu-i aşa, pentru toată viaţa! „For the rest of my life”, spune ego-ul care se hrăneşte cu iluzii de azi pe mâine şi care e mare şmecher în arta seducerii sufletului.
La fiecare început al unei noi relaţii, se fac planuri şi încă planuri pentru toată viaţa care mai e de trăit. Trecem peste orice defect sau slăbiciune, peste orice patimă sau răutate, căci iubirea în euforia ei de la început, iartă şi trece totul cu vederea. Orice ar fi nu mai contează, doar să fie „for the rest of my life”, căci altfel, iubirea e falsă şi necâştigătoare. Să fie acolo, un „el” prezent sau o „ea” prezentă e tot ceea ce contează!
Dar oare unde este cu adevărat jumătatea ta? Ea se află ascunsă oare undeva într-un trup de carne care tot vine şi tot pleacă din realitatea ta? Poţi spune că fără acel trup, tu nu ai mai exista? Poţi băga mâna în foc pentru acela că niciodată nu se va schimba şi că niciodată nu îşi va lua tălpăşiţa din realitatea ta? Poţi băga mâna în foc pentru tine însuţi, că chiar tu nu te vei schimba şi că niciodată nu vei pleca? Poţi jura cu ochii închişi, iubire pentru toată viaţa? Te poţi condiţiona atât de radical, când ştii că nimic nu durează la nesfârşit într-o inimă de carne şi că totul e atât de efemer pe pământ? 
Când oamenii au impresia că şi-au găsit jumătatea, ceva se aşterne şi se linişteşte înlăuntrul lor. O pace, o armonie, o detaşare, o bucurie, o exaltare. Şi pe moment, nu mai e patima trupului, ci doar puritatea sufletului. Nu mai e războiul de care pe care, ci renunţarea la arme şi lăsarea la vatră a egoismului. „Am cunoscut atâţia bărbaţi, dar nici unul parcă nu e ca acesta”, „am cunoscut atâtea femei, dar nici una parcă nu e ca aceasta”! Acestea sunt clişeele de moment ale ego-ului care se împăuneză şi adeseori ne vrăjeşte.
Acesta, de fapt, e momentul regăsirii tale interioare, când după îndelungi căutări în ceilalţi, ajungi într-un final să îţi atingi fiinţa ta interioară, care nu mai e dispusă să hălăduiască pe aiurea şi să caute în zadar o jumătate de om iluzorie. Nimeni nu îţi va da pacea, liniştea, stabilitatea, armonia, bucuria şi fericirea, dacă tu însuţi nu le-ai descoperit pe acestea în tine însuţi. Dacă eşti dependent de prezenţa celuilalt în realitatea ta, atunci fericirea ta va tot veni şi va tot pleca. Iar la prima abatere, gelozia va scrâşni iarăşi cu furie din dinţi asupra ta. Şi atunci iarăşi vei da anunţuri disperate în căutarea unui nou partener şi a unei noi relaţii care să îţi satisfacă ego-ul pe moment şi nimic mai mult. E ca o morişcă ce se învârte şi nu se mai opreşte, tot hrănită de emoţiile care tot vin şi care tot pleacă. 
Prin ceilalţi, noi primim răspunsuri, primim ecouri la întrebările şi nevoile noastre. De aceea e atât de frumos aici, printre oameni, atunci când îţi descoperi jumătatea divină din tine însuţi care se vroia revelată, dincolo de jumătatea ta cea lumească. Atunci nu vei mai face atâtea cenzurări zadarnice în faţa altor femei şi a altor bărbaţi întâlniţi, pentru că te regăseşti în toţi, mai mult sau mai puţin. Nu te mai regăseşti doar într-unul, ci în toţi.
Jumătatea divină nu caută un singur partener de viaţă pe care să-l domine, să-l controleze şi să-l schimbe după bunul său plac, punându-i condiţii. Aceasta o caută doar jumătatea cea lumească, care se agaţă de oricine i-ar putea garanta acest iluzoriu „for the rest of my life”. Însă cealaltă jumătate divină, trăieşte doar în prezent, se bucură doar în prezent, iese la iveală doar în prezent. Jumătatea divină nu poate mărturisi decât cel mult "te iubesc acum", în nici un caz "te voi iubi pentru toată viaţa".

Aceasta e balanţa vieţii, de o parte jumătatea cea lumească cu toate grijile, emoţiile oscilante şi dualitatea ei, iar de cealaltă parte jumătatea divină cu bucuriile, trăirile şi creaţiile ei. Partenerul tău de viaţă care nici nu vine, nici nu pleacă, nici nu te înşeală, nici nu te trădează, nici nu se crizează, nici nu se isterizează, eşti tocmai tu, căci numai tu trăieşti permanent cu tine însuţi!