marți, 28 iunie 2016

Cu sau fără ego?


Normal că cu ego. Cât mai mult, cât mai amplu, cât mai profund. Din toate mișcările, din toate pozițiile, numai ego-ul să crească. Dragul de el, e ca un copilaș. Merită îmbălsămat, parfumat și frumos așezonat. Iar la sfârșit, îi voi pune fundiță și-l voi așeza zâmbitor în vitrină să îl contemplu permanent. Uite așa se mai naște o nouă mișcare super-spirituală: contemplarea ego-ului din toate pozițiile!


Chiar mă gândeam că oamenii fug ca proștii de întuneric sau ca dracul de tămâie! Pfff... iar l-am pomenit pe cel rău, iar o să-mi iau bobârnace spirituale că îl pomenesc pe cel ce nu se pomenește! Dar mie mi-e drag și de ăsta micu, alungat, exorcizat și exilat de peste tot. Pe unii îi strânge-n spate ăsta micu, ce să le fac dacă le tremură fundul pentru o metaforă. Am înțeles, nu vor să fie liberi, vor să fugă de drac și să se apropie de dumnezeu. Unul îi arde cu amenințările, celălalt îi aburește cu răsplățile. Sunt multe oferte în peisaj, oferte peste oferte care mai de care mai atrăgătoare, precum în cer așa și pe pământ!


Am devenit tare arogant în ultimul timp. Îmi bat joc, persiflez, iau în râs. Ce mai tura-vura, sunt total deconectat de la divinitate. Dar să-ți spun un secret și așa nu ne aude nimeni. E tare bine aici, nu vrei să știi. Simt că am trecut pârleazul și am scăpat de urmăritori. Urmăritorii s-au oprit dinaintea pârleazului, le-a fost tare frică să intre în apă și să se ude pe piciorușele și mănușițele lor mega-ultra spirituale. Își apără cu îndârjire iubirea lor necondiționată, nu cumva să intre la apă și să-i strângă și aceasta prea tare-n spate. Ei fac pe lupii moraliști și cum te prind la înaintare, aruncă anatema peste tine! Nu-i de glumă domnilor cu spiritualitatea asta, ori ești total în iubire necondiționată, ori nu mai ești deloc!


Tare greu, nu mai știu nici eu cum să o scot la capăt. Mai că-mi vine să nu mai fiu deloc, ce tot atâta să caut să fiu cineva. Ahhh...am uitat, unii se vor tulbura și nu-mi vor mai da like. Iar mie îmi plac like-urile de numai pot, dar îmi plac și floricelele, și fluturașii, și inimioarele, cățeluși, ursuleți, de toate națiile. Ce mai, e o întreagă grădină zoologică pe acolo, unii urlă, alții mârâie, e loc pentru toată lumea. Așa spun și eu, da domnilor, e loc pentru fiecare sub soare, numai fiți și voi odată liberi și ieșiți de după zăbrelele astea care vă țin în prostie, în idolatrie, în frică. E frumos din partea voastră să vă comportați ca niște robi condiționați de atâta iubirea necondiționată?


Îmi place că s-a răcorit afară și s-a răcorit și mintea mea. De la atâta căldură, ți se urcă la cap și începi să vezi denaturat lucrurile. Adică riști să te deconectezi de la divinitate din cauza căldurii. Apoi cauți iarăși click-ul pe care să apeși pentru ca iarăși să te conectezi. Ce interesant, dai un click și stai în față, frumos, deștept și luminos! Imaginea contează cel mai mult, mult sclipici să fure privirile și să adoarmă conștiințele acolo, în poala lui dumnezeu, unde e cald sau răcoros, depinde de anotimp. Eu nu vreau acolo că risc să nu mă mai trezesc din atâta ipocrizie mascată în subterfugii divine. Mai bine să merg pe sârmă fără plasă pe dedesubt. Dacă tot e să pic, măcar să fie o cădere autentică, nu doar un surogat. Pe unii îi prinde dumnezeul lor în plasă și rămân acolo adormiți până la a doua sau a noua venire. Pe mine nu mă mai prinde nici dracul, ce să facă el cu unul ca mine care nu vrea cu nici un chip să intre nici în turma religioșilor, nici în turma spiritualilor?


În rest, e de bine. Mi-am dat și barba jos. De atâtea bărbi primite m-am săturat până peste cap, vorba unui mare înțelept kabalist. Dar nu vă faceți probleme că crește iar. Contează numai sufletul, nu-i așa, cum am mai citit eu pe acolo prin ultimele comentarii. Păi eu nu știu ce să mă mai fac și cu sufletul ăsta, cred că îl bărbieresc și pe el de tot. Să nu mai rămână nimic, nici măcar un firicel de frică crescut peste el. Ce ți-e și cu frica asta, acum apare, acum dispare, acum crezi că nu mai e, ca imediat mai apoi iarăși să te împiedici de ea. Peste tot numai frică: de dumnezeu, de părinți, de șefi, de ziua de mâine, de iubiți, de iubite, de amanți, de amante...pffff....câtă frică pe aici pe pământ!


Da doamnelor și domnilor, cât mai mult ego să fie. Dacă tot am venit în acest trup cu așa curaj, nu e cazul acum să ne comportăm ca niște mironosițe acoperite din cap până-n picioare care nu mai la bărbați se gândesc. Asta e un fel de dublă curvăsăreală, pardon infidelitate, adică îți muncești creierii cum să stai cu mintea la doamne-doamne când tot trupul urlă după cu totul altceva. Nici pe primul nu-l satisfaci, nici pe al doilea nu-l lași să pună mâna. Măi să fie, câtă spiritualitate profundă ascunsă de după niște sutane!


Cred că sunt un mare geniu, deși încă nimeni nu mă recunoaște, nu-i așa? Dacă reușesc să scriu exact ce e în mine fără bizblitsuri și fără cenzură, înseamnă că mai am o mare șansă la mântuire, adică la eliberarea de frică, prostie și idolatrie. Văd că unii zâmbesc, alții se încruntă. E mult ego în peisaj, nu spun eu? Pe unii cum îi atingi un pic se relaxează, ăștia măcar pricep că totul e doar metaforă. Pe alții în schimb, dacă-i atingi un pic la credința lor, încep să intre în trepidație de numa-numa. Multă diversitate în peisaj! Uite așa se cerne sămânța de neghină, atingând ego-ul puțin, foarte puțin, ca o boare, e de ajuns ca să îți dai seama ce e în om și cu cine ai de-a face. Și mai spun unii deștepți că ego-ul nu e bun. Doamne ferește, cum să nu fie bun, nu vedeți ce instrument fabulos de filtrare a oamenilor?
  

sâmbătă, 25 iunie 2016

Cu sau fără mască?


De la ultimul articol, a mai rămas câte ceva de spus, iar dacă n-o spun pe asta nu mă simt bine. Dar oricum, mi-o spun doar mie, aici în scris. De fapt, ar mai fi atât de multe de spus, dar risc să nu mai termin vreodată. Aş putea într-adevăr să mă focusez pe lucrurile siropoase care dau atât de bine pe aici, pe facebook, şi care adună like-uri fără număr. Am scris atât de divers şi ştiu exact ce prinde şi ce nu. Dar mă surprind că efectiv nu îmi mai pasă. Nu vreau să adun like-uri, nu am ce face cu ele, nu ţin nici de cald, nici de foame. Ele contează doar să afli în acest mod câţi oameni te-au citit, nu neapărat că le-a şi plăcut. Şi contează, nu voi fi atât de ipocrit să spun că nu contează să ştiu câţi mă citesc. Altfel nu le-aş mai face publice, le-aş scrie doar pentru mine şi atât. Însă ştiu şi simt că mulţi scriu pentru asta, să atragă, să seducă, să fie băgaţi în seamă. Trist, dar atât de adevărat!

Mi-au plăcut unele comentarii de la ultimul articol. Într-un fel pot spune că am rămas surprins că rândurile mele au avut efectul ăsta. Şi mi-am spus că, acolo, înlăuntrul lor, de fapt, oamenii ascund nişte lucruri care şi le reprimă direct sau indirect. Iar dacă vine unul ca mine de exemplu şi confirmă trăirea şi reprimarea lor, toate acestea se ridică şi ies la suprafaţă, se dau în vileag după o eternitate de sufocare lăuntrică. Vulcanul interior tot erupe la un moment dat. Ceea ce e super bine. Poate ăsta e rolul meu, habar n-am, nu-mi bat capul cu asta. Dar atâta ştiu, că dulcegăriile şi siropurile te adorm, te fac şi mai prost decât eşti, te tâmpesc pur şi simplu. Ele au efect de anesteziere. Citeşti o dulcegărie pe la unul sau pe la alta, simţi o emoţie care exaltă în tine şi gata eşti, poţi să te culci liniştit la loc!

Aici pe facebook, măştile, exaltările, minciunile, sunt la ele acasă. Fiecare caută să dea cât mai bine din faţa unor ecrane. Şi îi simt pe mulţi cum se amăgesc şi fug de ei înşişi chiar şi aici, în virtual. Dar oare în real cum o fi atunci, dacă nici aici nu au destul curaj să se expună aşa cum sunt? Spiritualitatea de faţadă i-a vrăjit atât de mult, încât nici ei înşişi nu mai ştiu cine sunt. O faţă în real, o alta în virtual, vieţi paralele. O poză afişată ori cu un alt chip, ori cu o imagine abstractă, ce mai contează, doar la nivel de sine una suntem, deci să nu punem preţ pe trup, ci doar pe spirit, nu-i aşa? Un nume şi el fictiv, nu cumva să te surprindă careva cunoscut că scoţi din tine nişte chestii pe care nu ai curajul să le expui în viaţa reală de zi cu zi! Continuă aşa în această minciună, pe cine crezi că amăgeşti?

Iar clişeul ăsta cu atâta iubire necondiţionată care se vehiculează în stânga şi în dreapta, pute de la zeci de mii de kilometri distanţă! Da fraţilor, pute efectiv la propriu, nu doar la figurat! Voi vă simţiţi bine când tot spuneţi cuiva din virtual pe care nu l-aţi văzut niciodată în carne şi oase, că îl iubiţi necondiţionat de mama focului? De unde până unde? Te-au sedus nişte ochi albaştri, un păr blond şi nişte cuvinte ultra-mega spirituale? De ce te amăgeşti, de ce te păcăleşti singur? Cu adevărat contează în primul rând cei din realitatea ta palpabilă, nu cea virtuală! Nu fugi de aceştia ca să te agăţi cu disperare de virtual şi să arunci cu multă iubire de doi bani pe la tot felul de personaje care mai de care mai fictive de pe facebook. Aici e doar o latură a vieţii tale mai mult sau mai puţin poleită. Nu încurca borcanele, trăind în utopia virtuală. Aici sunt măşti de toate culorile, de toate dimensiunile, de toate tipurile. Poate că oamenii aceia pe care tu îi adulezi atât de mult în virtual, ţi-ar putea crea un sentiment cu totul contradictoriu în real. Te-ai gândit vreodată la asta pe bune?

Mai bine arată-te cine eşti, fără mască! Mâine-poimâine dai colţul şi nimeni nu  a ştiut niciodată ce se ascunde în sufletul tău, în mintea ta. Ce ai avea de pierdut, ţi-e frică şi jenă de penibil, de ridicol, de judecata proştilor care îşi schimbă măştile după cum bate vântul? În loc să tot trimiţi floricele şi inimioare şi multă „iubire necondiţionată”,  mai bine scrie ceva cu cuvintele tale, cu simplitatea ta, cu firescul şi naturaleţea ta. Mai lasă deoparte exaltările emoţionale şi vino aşa cum eşti! Că o să ne sufocăm de atâta prostie şi ipocrizie care nu foloseşte la nimic!

Oamenii sunt în căutare, o simt prin toţi porii. Dar adeseori căutarea asta nu e una sinceră, ci mai mult ceva cu care să îţi umpli timpul atunci când nu prea mai şti ce să faci cu el. Aceasta e marea dramă de acum, oameni cu mult timp la dispoziţie pe care nu ştiu efectiv cum să şi-l mai umple. Energia ta însă se vrea canalizată cel mai mult în realitatea ta reală, nu virtuală. Dacă lucrurile stau invers, îţi spun doar că eşti în înşelare şi rişti să devii schizofrenic pe bune.

La fel cum e şi cu iubirea de sine, că tot se spune să ne iubim pe noi înşine, inclusiv eu am tot spus-o până la un moment dat. Dar numai boul e consecvent, nu-i aşa? Oamenii caută cu disperare iubirea, se agaţă de orice, numai să simtă ceva, o exaltare, o vibraţie. Dar aceste exaltări temporare sunt doar emoţii de moment, nu au nicidecum legătură cu iubirea. Nu confunda amorul şi îndrăgosteala de moment cu iubirea. Tu eşti iubire, unde să o mai cauţi şi la cine să o mai găseşti? Sunt cumva două entităţi în tine însuţi de tot îţi spui că trebuie să te iubeşti pe tine însuţi? Cine iubeşte pe cine? Pentru mine, clişeul ăsta cu iubirea de sine, nu mai e câştigător, e doar pură schizofrenie!

Ceva se prăbuşeşte, simt asta. Dacă e în mine asta, se poate să o simtă mai mulţi, nu ştiu. Se schimbă paradigma, se schimbă totul. Concepte spirituale din trecut nu mai au putere efectiv în faţa conştiinţei actuale. Dar mulţi vor rămâne blocaţi, până ce apare ceva care să-i deblocheze dacă nu îşi dau sema după un timp în ce blocaj se află. Dar nu mă lua în seamă prea mult, mi-am scris doar mie!     


  

joi, 23 iunie 2016

Dansând cu lupii



De fapt, mă irită cumplit cum oamenii se îmbată cu apă rece. Dar ce poţi să le faci, dacă le spui adevărul alb pe negru sau negru pe alb, ei intră imediat în clişeele poleite ale eternei şi nesfârşitei iubiri necondiţionate. M-am săturat de clişeul ăsta absolut fals şi absolut prostesc până peste cap. Da, chiar aşa. De parcă aş scrie pe aici pentru toţi proştii care abia aşteaptă să îşi dea ochii peste cap. Mai bine m-ar scoate cu toţii din listă şi aşa nu le foloseşte la absolut  nimic ce tot mestec eu din scris pe aici. Să rămân, uite aşa, singur-singurel, să îmi scriu doar mie şi să îmi dau doar eu un big like mare cât casa. De parcă ar folosi la ceva.

Pfff...ce furios sunt azi, văd negru în faţa ochilor, aş strânge de gât pe cineva. Foarte spiritual, nu-i aşa? Da, chiar aşa simt, îmi vine să-mi bag picioarele în tot fb-ul ăsta unde oamenii se adună şi cred că socializează pe bune, când, de fapt, se amăgesc la nesfârşit citând citate frumoase şi pline de miez. Nu mai pot eu de citatele lor. Multă prostie în peisaj. Iar ipocrizia o tai cu cuţitul că nu se mai vede om cu om prin fumul ăsta.

Da,  de fapt, ştiu că e doar hilizeală şi atât pe aici. Nimic constructiv, doar pierdere de timp. Mie îmi foloseşte să scriu, măcar învăţ să fiu cât de cât coerent. Dar cei ce mă citesc, acolo e buba, că văd că le place, dar nu ştiu dacă şi pricep ce vreau să spun dincolo de cuvinte, dincolo de metafore. Da, sunt multe metafore prin articolele mele, totul abundă de metafore, ce frumuseţe! Dar fără metafore nu pot scrie că dacă le spun adevărul faţă-n faţă se vor uita cruciş, îşi vor face cruce la propriu, vor scuipa în sân şi duşi vor fi pe câmpiile elizee unde iubirea necondiţionată e stăpână şi dictatoare absolută.  

Mă ucide ipocrizia, dar cine dracu să mă înţeleagă, că cei de pe aici din virtual, vor numai dulcegării, mângâieri, sclipici. Dacă le voi spune că sunt proşti şi idolatri, nu mă vor crede, vor scrâşni din dinţi, îmi vor da block, mă vor scoate din listă. Ce bine ar fi, să rămână doar unul măcar şi cu mine, ar fi de ajuns. Numai să fim liberi de toate condiţionările, de toate aburelile, de toate vrăjelile spiritualităţii şi religiei.

Eu cred că oamenii nu vor libertate. Nu au ce face doar cu ei înşişi, s-ar plictisi îngrozitor. Ei vor să adere la sisteme, să fie încadraţi într-o turmă şi acolo să urmeze un păstor. Să îi aducă ofrande şi să-şi verse toată puterea din ei la picioarele acelui păstor. Ei nu vor să fie liberi, ci vor să îşi lipească sufletul de un „iluminat” la care să se uite de jos în sus cu mare veneraţie. Ce porcărie de viaţă! Ce ofensă adusă divinităţii reale din ei înşişi! Dar ce să facă ei cu divinitatea din ei înşişi, ei vor doar un dumnezeu care să bage frica în ei, altfel nu s-ar mai urni din loc. Dumnezeul lor închipuit scrâşneşte din dinţi în imaginaţia lor şi ei adoră lucrul ăsta. Le place la nebunie să sufere, să se chinuie. Cu cât viaţa lor e un mare dezastru, cu atât se vor amăgi că acest dumnezeu îi iubeşte, dar culmea, îi şi pedepseşte la greu. Iar dacă au vreun succes în viaţa lor, imediat îşi dau cu tifla-n cap şi îi atribuie acestui dumnezeu realizarea lor. Câtă prostie, oricum ai da-o, e super clar că nu vor nicidecum să fie de partea lor!

Ştiu că fără libertate, nu e nici un farmec pe aici. La ce bun să trăieşti când îţi tremură fundul că te judecă toţi proştii care nu pot vedea decât condiţionat ce le-a spus unul sau ce au citit pe la altul. Dacă nu vor să gândească cu mintea lor, ce să le mai fac, o să le iasă suferinţa pe nări, pe gură şi pe urechi.  Şi la sfârşit, vor constata că tot degeaba au trăit. Mai bine şi-ar da viaţa tristă pe care o duc, să năpârlească prostia şi idolatria de tot de pe minţile lor şi atunci poate se va înfiripa uşor şi omul nou. Despre el se tot vorbeşte în teorie, dar în practică, teoria sucombă tot în „doamne miluieşte”...

Ce agresiv sunt azi şi ce-mi place! Mai bine m-aş apuca de înjurat în toate felurile, asta ar fi o mare eliberare pentru strigătul lăuntric. Sau mai bine m-aş duce pe vârf de munte să urlu la propriu, să trăiesc şi să dansez cu lupii. Poate acolo m-aş simţi mai bine, chiar în haită. Ştiu că acum sunt într-o trecere, de asta nici nu îmi mai pasă de nimic. Oamenii sunt adormiţi, iar eu dacă mai scriu multe dulcegării pe aici, risc să adorm şi eu. Aş putea scrie la nesfârşit, dar oare la ce bun? Care e rostul, care e sensul? Oamenii nu se deşteaptă prin teorie, ci suflecându-şi mâinile la propriu prin mocirla vieţii. Aşa cum mi le-am suflecat şi eu când am rămas ca prostul împotmolit cu maşina acum câteva zile. Da ce să fac dacă nu mă pot abţine să merg pe nisipuri mişcătoare? Dar prefer să mor aşa decât ca un prost la gura sobei.

Agresivitatea e tare bună uneori. Dar majoritatea nu o poate duce, îşi reprimă din start orice. Îşi reprimă şi iubirea şi agresivitatea. Dar numai iubirea oare e spirituală, agresivitatea nu e? Cine ţi-a spus prostiile astea  şi tu le-ai crezut? Dacă vrei să iubeşti liber, iubeşte! Dacă vrei să urli în libertate, urlă cât te ţin plămânii! Altfel, doar vei îngroşa numărul mamelucilor care trăiesc pe aici ca nişte morţi vii. Vei îngroşa numărul celor care se îmbată cu apă rece şi nu pricep cum au ajuns să fie beţi. Da, au ajuns nişte beţivi ordinari, care se îmbată cu frică, prostie, ignoranţă şi idolatrie. Are sens?

Mi-a făcut bine de tot articolul ăsta. Dar dacă tu ai ajuns până aici şi simţi că te-a tulburat, mai bine nu mă mai citi, scoate-mă din listă şi la revedere, drum bun! Nu eşti liber încă, dar dacă tot ai citit până aici, e de bine, eşti pe drumul cel bun. Sunt atâţia prin virtual care scriu dulcegării de îţi vine să te urci pe pereţi de atâtea platitudini seci. Clişeele spirituale şi frivolitatea ipocriziei sunt la ele acasă. Se poartă, e la modă. Mai spui o dulcegărie, mai capeţi un like. Trocuri spirituale, na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie! Mişto!

  

marți, 21 iunie 2016

Poveste de viaţă


Viaţa are multe căi, care mai de care mai întortocheate, mai sucite, mai alambicate. Drumuri netede sau drumuri alterate. Acum eşti sus pe culmi, acolo visezi frumos şi dulce, îţi faci planuri, contabilizezi, analizezi, te uiţi trufaş la unul sau la altul, îţi pui mănuşelele întinse până la coate, zâmbeşti batjocoritor în faţa greutăţilor altora, sfidezi prin aroganţa ta, te dai buricul pământului, crezi despre tine că eşti invincibil, ce mai la deal la vale, mai ai puţin şi urci pe soclu chiar la propriu, că la figurat eşti de mult întronat pe el. Dar când eşti jos, în tenebrele neputinţei, cum mai eşti atunci? Atunci nu mai visezi frumos şi dulce, nu-i aşa? Atunci nu mai atingi Everestul în închipuire, ci te surprinzi  la realizări practice eşti, de fapt, sub genunchiul broaştei.

Totul se aseamănă cu un drum pe care tu porneşti, creându-ţi din mers propria poveste de viaţă. Drumul se aşterne în faţă şi tu porneşti la drum într-o maşină. Ai mai făcut drumul ăsta de atâtea ori, eşti hotărât, stabil, ferm, bucuros, oamenii te ovaţionează şi te salută din mers. Apoi, dacă ai puţin curaj, laşi lumea în spate, laşi reverenţele în urmă, oricum ştii de atâta timp că nu ai ce face cu ele şi că ele nu ţin nici de cald, nici de foame. Aşa că laşi în spate şi măgulirile, şi ovaţiile, şi linguşirile, ele nu-ţi folosesc la nimic, chiar dacă uneori te mai mângâi puţin cu ele pe marginea ego-ului, deşi ştii perfect că e doar o mângâiere falsă.

Aşadar, dai lumea la spate, acum eşti pe cont propriu, de unul singur. Nu îţi este frică, dar în sinea ta, eşti singurul care ştie exact cum stau lucrurile şi câte parale faci pe bune, dincolo de spiritualitatea ta teoretică şi abstractă. Spiritualitatea teoretică nu înclină balanţa vieţii absolut deloc, ea e mai uşoară decât un fulg. Şi tu ştii foarte bine treaba asta, ce tot atâta să-ţi mai reamintesc? Dacă porneşti la drum însă, asumă-ţi consecinţele unei alegeri. Dacă nu o poţi face, nu mai porni şi vei muri poate aşa, la gura sobei, ca un atârnător, ca un visător. Sunt mulţi dintr-ăştia în peisaj, mulţi, mulţi, mulţi. Ei trăiesc şi mor la gura sobei, unde curajul li s-a pârlit de prea multă inerţie!

Dar dacă tu mergi, treci cu curaj peste toate. Vei merge cu acea maşină prin zone frumoase dar şi prin locuri pustii şi neumblate. Vei contempla natura şi te vei bucura de ea. Vei merge pe poteci care te cheamă să le străbaţi. Vei ajunge în puncte care te provoacă să le atingi. Ajungi la un mal, te aşezi, te bucuri de ceea ce vezi. Dar simţi că e prea puţin pentru tine. Ştii că încă nu ai fost testat pe bune la nivelul tău la care te afli acum. Celelalte niveluri le-ai trecut cumva, poate din prima încercare sau poate din a doua, sau poate din a mia încercare. Nu contează căderile, ele pot fi infinite. Contează doar ridicările, doar ele îţi arată exact cine eşti.

Şi ajungi la un moment dat cu maşina aceasta pe nisipuri mişcătoare. Pietriş, apă, nisip, totul moale, fără fundament. Simţi asta sub roţi, dar totuşi, te duci acolo, înainte, cu curaj, deşi îţi tremură fundul puţin în pantaloni. Simţi că e un dezastru, dar în acelaşi timp preferi să mori în acest dezastru, decât să mori ca un prost la gura sobei. Eroii nu se nasc pe câmpurile de luptă băltite de sânge, ci se înfiripă pe câmpurile de luptă în simplitatea vieţii. Nu zic eu că viaţa bate spiritualitatea la propriu, nu doar la figurat?

Şi ajungi în această pustietate, unde te reîntâlneşti cu vechea ta prietenă care se numeşte, "Noaptea întunecată a sufletului". Ea îţi apare tocmai când lucrurile par roz cumva, te surprinde, te ia pe nepregătite, te înghite într-o clipă dacă te panichezi. Dar tu o cunoşti pe acestă versată doamnă. O cunoşti atât de bine, încât de acum o inviţi singur la masă, că altfel  soseşte ea neinvitată, pe nepusă masă.  Uneori îţi vine s-o strângi de gât, să scapi odată şi odată de ea. Dar ştii că e imposibil, ţi se va scurge printre degete ca un fum.  Aşa că o laşi să vină, să se aşeze şi să testeze, altfel nu scăpi. Ea te poate amâna, dar nu te va păsui de tot, nicidecum.

Maşina ta clachează în cele din urmă, nu o mai poţi urni din loc. Pe malul apei, pe nisipuri mişcătoare. Nu e siguranţă acolo, trăieşti periculos, dar preferi aşa decât inert, ca un mort la gura sobei. Ai ajuns într-un punct in viaţă unde te-ai împotmolit. Debusolat, pierdut, epuizat, fără energie, singur într-un imens pustiu. Nu sunt oameni în jur, nu mai e susţinere, eşti pe cont propriu. Nu te-ai mai aflat niciodată în postura asta, nu ştii cu ce se mănâncă ea. Îţi dai seama că nu ştii nici cele mai elementare lucruri. Nu-i nimic, le vei învăţa acum, n-ai de ales.

Încerci de unul singur să te eliberezi, dar îţi dai seama că ceva nu merge, cu cât sapi mai adânc, cu atât roata vieţii se cufundă şi mai mult. O forţezi, o ambalezi, dar şi mai rău faci. Dar încerci, nu renunţi. Acum eşti hârşâit de viaţă în toată splendoarea ei. Ai mult grohotiş de adunat, dar n-ai încotro, te bagi, scoţi, sapi, te sufleci, te murdăreşti. Sapi şi tot sapi, până iese toată mizeria sufletească la suprafaţă. O scoţi şi o arunci, să eliberezi cumva roata vieţii împotmolită în mocirlă.

Dar la un moment dat, în ciuda eforturilor, situaţia te depăşeşte, pur şi simplu realizezi că de unul singur nu poţi ieşi. Roata se învârte dar maşina nu se mai mişcă, e blocată pe acest nivel al nisipurilor mişcătoare. Aşa că n-ai încotro, apelezi la oameni, la aproapele, la „iubirea lor necondiţionată”. Va veni unul, va veni al doilea, va veni al treilea şi îşi va da cu părerea. Ar fi trebuit să faci dreapta, sau stânga, ar fi trebuit să apelezi, la un cal, la o căruţă, la o putere mai mare ca a ta, ca să fii scos din mocirla vieţii în care singur şi de bună voie ai intrat.

Însă tu ştii că eşti doar martor la viaţa ta, ai mai trecut prin asta de atâtea ori, începi să te obişnuieşti de acum, chiar începe să îţi placă, cu cât provocările sunt mai provocative, cu atât începi să iubeşti viaţa mai mult. Ştii că cineva te va scoate din mocirlă şi va face ca roata vieţii să se învârtă iarăşi, liber şi necondiţionat. E misiunea lui, nimeni nu i-o poate lua, el, de fapt, chiar o aştepta. Aşa că el vine şi îşi face treaba cu o putere mai mare decât a ta. Te scoate din mocirlă, îţi repune roata vieţii în mişcare, dar toate astea cu ajutorul tău direct, căci fără tine, nimic nu se poate mişca.  Aşa că participi şi tu, mai săpi, mai scoţi grohotiş de sub tine, aici nu mai merge cu mănuşiţele şi spiritualitatea de vacanţă. Eşti muci. Varză. Flenduri. Dar într-un final, ieşi cu bine la liman.


Iar ziua ta se termină apoteotic, în briza răcoroasă a nopţii şi la lumina felinarelor, analizând totul nu cu judecată, ci cu înţelepciune. După fiecare nivel trecut, vei cina în briza nopţii cu sinele tău, el cu tine şi tu cu el, şi vă veţi bucura împreună. Dar nu pentru mult timp, căci aici odihnă nu e, decât numai să îţi tragi puţin răsuflarea, ca iarăşi să o iei de la capăt. Ştii că ai mai urcat o treaptă, te-ai mai învins încă odată. Final nu există, tot aşa va fi şi aici şi dincolo în eternitate, niveluri de trecut, lecţii de învăţat, drumuri de escaladat...  

luni, 13 iunie 2016

Eliberează eroul înlănţuit din tine însuţi!



Puţine suflete sunt dispuse să experimenteze viaţa într-o lume extrem de limitată, comparativ cu dimensiunea din care provin. Şi totuşi tu însuţi ai ales să vii. Şi te-ai făcut un om printre oameni. Şi astfel, ai început ca spirit să traversezi pentru un timp o experienţă umană. Mulţumeşte-ţi şi fi-ţi recunoscător pentru că ai ales să vii. Ce e aici...o adevărată aventură! Ce loc minunat de creştere spirituală! Ce provocări pentru sufletele curajoase! Ce şcoală a vieţii şi ce măiestrie a eroilor!

Da, învăţăm de dimineaţa până seara la şcoala eroilor. Unii învaţă chiar şi noaptea. Alţii însă, confundă această şcoală a eroilor, cu şcoala erorilor. Au venit în acest peisaj dar nu prea se regăsesc aici, nu-şi găsesc locul, nu-şi găsesc menirea. Dar şi mai mult de-atât, nu doresc cu nici un chip să îşi elibereze eroul aflat în stare latentă din ei înşişi.

Cât de greu e să te trezeşti dimineaţa fără chef de viaţă? Câte subterfugii poţi găsi pentru a păcăli viaţa? O infinitate de căi pentru a-ţi rata viaţa şi nenumărate drumuri care te despart tot mai mult de eroul adormit care abia aşteaptă să se trezească la viaţă. Ce mai contează câteva clipe scurse în lâncezeala propriului pat în care somnul raţiunii naşte adevăraţi monştrii? Contează. Fiecare clipă contează. Fiecare vorbă contează. Fiecare faptă contează. Fiecare cuvânt contează. Toate te definesc, toate vorbesc despre tine, toate îţi rămân întipărite în cazierul conştiinţei tale.

Dar cum e atunci când te scoli şi te avânţi către viaţă, alegând să dai totul şi să îţi pui toată fiinţa ta la bătaie? Cum ar fi să trăieşti din plin ca un erou şi nu ca un personaj încorsetat de frică? Ce ai avea de pierdut, o viaţă? Oricum o vei pierde căci ea nu-ţi aparţine, doar ţi-a fost dăruită temporar. Nu numărul anilor contează, ci intensitatea lor. Căci poţi trăi ani mulţi, dar asta nu înseamnă implicit că trăieşti şi viaţă. E o mare diferenţă în a dormi ca să te odihneşti şi a dormi doar ca să eviţi ziua şi confruntarea cu eroul din tine. Acestuia nu-i place somnul peste măsură, nu-i place lenea, nu-i place frica, nu-i place limitarea. El vrea doar puţină odihnă pentru a porni iarăşi de la capăt. Eroul din tine nu a venit aici pentru a aştepta resemnat să i se întindă o mână. Ci o va întinde el, şi-şi va crea el propriile pârghii de susţinere. Nu cele care i se arată de către unul sau altul, ci cele pe care le consideră el însuşi că îi sunt benefice, filtrându-le prin fiinţa sa.

Când eşti încântat şi entuziasmat, când abia aştepţi să faci ce ţi-ai propus, e uimitor şi te trezeşti înainte de a suna alarma. Energia din tine vrea să se materializeze şi astfel realizările tale îţi însufleţesc şi mai mult ambiţia. Pentru că fiecare realizare, oricât de mică este, aduce cu ea o alta şi o alta. Acesta este efectul bulgărului de zăpadă care se măreşte pe măsură ce se rostogoleşte. Dar absolut fiecare realizare care dăinuie, vine în urma unei mici discipline, a unui mic efort. Nu e obligatoriu însă să îl şi faci, nu e obligatoriu să dai totul când ai libertatea de a nu da nimic. Dar acum nu mă adresez lor, ci mă adresez eroilor, celor care şi-ar sacrifica oricând lenea, frica şi neputinţa pe altarul cunoaşterii de sine.

Cu toţii căutăm să ne simţim bine. Dar nu te poţi simţi bine, fără să te disciplinezi. Dar ce minunat e atunci când o faci şi iei o hotărâre începând chiar de acum. Orice clipă amânată e de fapt o clipă pierdută. Cu aceasta nu te vei mai întâlni, dar nu uita că ai avut-o pe mână. Câteva discipline exersate zilnic activează motorul care generează putere, vibraţie, lumină. Iar câteva neglijenţe exersate zilnic pe pilot automat, activează şi ele un motor care va genera doar suferinţă. 

Dacă am vedea dinainte consecinţele alegerilor noastre greşite, am schimba macazul rapid. Dacă măcar la sfârşitul unei zile, am vedea efectul acestor alegeri eronate, ne-am schimba imediat. Dar nu le vedem, nu le intuim. Eşecul e subtil. El te îndeamnă să mergi pe un drum care nu ţi-e prielnic, dar mergi pe el pentru că consecinţele în timp nu se văd. Nu se văd la sfârşitul primei zile, nici la sfârşitul primei săptămâni, nici poate la finalul unui an întreg. Unii nu înţeleg eşecul decât la finalul vieţii. Pentru că nu au reflectat mai deloc la viaţa lor, atâta timp cât au fost sănătoşi şi puternici. Doar s-au avântat şi au trecut peste experienţele lor fără să le pună în balanţă. E ca şi cum dacă îţi treci rapid degetul peste o flacără, nu vei simţi nimic. Dar dacă îl laşi deasupra câteva clipe? Rişti să se facă scrum. Aşa că nu te lăsa amăgit şi nu-ţi fă scrum eroul din tine.

Ce te-ar împiedica să dai tot ce poţi în acestă viaţă? Ţi-ai atins cumva potenţialul şi te-ai gândit să faci o pauză? Nu există pauze pe aici, ci doar pierderi de timp şi energie care te trag inevitabil înapoi. Priveşte un copac. El creşte şi tot creşte fără pauze. Nu se opreşte nici măcar pentru o clipă din creştere. Vin ploile, vântul şi ninsorile peste el, dar el nu se opreşte, nu-şi ia nici o pauză. Însă oamenii se opresc sau nici măcar nu încep să crească, spiritual vorbind, pentru că faţă de acel copac, omului i s-a dat şi liberul arbitru, demnitatea de a alege. Esenţa vieţii e creşterea. Cât de înalt creşte un copac? Cât de înalt poate. Nu auzi de vreun copac care a refuzat să crească. Ei îşi afundă rădăcinile cât mai adânc şi se înalţă cât de mult pot. Dar tu, dar eu, cât de mult sunt dispus să mă înalţ?

Potenţialul tău maxim poate fi unul mic sau unul foarte mare. Depinde de alegerea ta. Dar niciodată nu vei ajunge să spui, „gata, mi-am atins la maxim potenţialul”! Căci el variază de la un nivel la altul şi de la o zi la alta. Dar poţi da zilei de astăzi tot ce ai mai bun în tine. Ziua de mâine...deocamdată nu o cunoaşte nimeni, aşa că rămâi ancorat doar la ziua de azi. Astăzi experimentează cât de mult poţi, fă-ţi cât de mulţi prieteni, citeşte cât de mult, dezvoltă-ţi cât mai multe abilităţi, vizitează cât mai multe locuri posibil, apoi deschide-te cât de mult şi împărtăşeşte celorlalţi experienţa ta. Alege să spui că e uşor să creşti, e uşor să creezi, e uşor să îţi câştigi existenţa, e uşor să dai tot ce poţi. Dacă dai tot ce e mai bun, vei primi inevitabil tot ce e mai bun, universul nu rămâne nimănui dator.

Ca să faci asta, e nevoie să reflectezi asupra zilei. Şi cum poţi reflecta dacă nu o înregistrezi în istorie? Învaţă din propriile tale experienţe, dar nu uita să înveţi şi de la ceilalţi. Asta înseamnă nu doar să fii deştept, ci să fii chiar dublu de deştept. Comedia erorilor se desfăşoară chiar sub ochii tăi, aşa că poţi învăţa oricând din greşelile altora. Învaţă din greşeli, dar învaţă şi din realizările acestora.

Orice disciplină le afectează indirect pe celelalte. Exact cum e cu limbile străine, când ai învăţat una, la a doua va fi mai uşor şi tot aşa. Fiecare disciplină le întăreşte pe celelalte, iar fiecare neglijenţă le întăreşte pe celelalte. Cu cât începi mai repede să îţi pui ordine în viaţa ta, cu atât realizările vor veni mai repede în urma ta. Rezultatele unei discipline te vor îndemna să îţi rafinezi alte şi alte discipline pe care nu le-ai cultivat, ci le-ai lăsat în paragină. Înlocuirea erorilor cu discipline, schimbă totul. Rezultatele nu vin însă peste noapte. E nevoie de un timp şi de puţină răbdare. Dar ce ai avea de pierdut? Ai numai şi numai de câştigat de pe urma acestor discipline sau reţele neuronale nou create. Pe acestea le-aş numi dependenţe bune. La un moment dat, nu mai poţi trăi decât aşa, creând discipline noi care te urcă tot mai sus.
Pentru toate acestea ai nevoie doar de un singur lucru: elibereză eroul înlănţuit din tine însuţi!

duminică, 12 iunie 2016

Jocul transcendenţei




Era odată ca niciodată, un cerşetor care umbla rupt şi murdar, cutreierând străzile cu un bol de cerşit în mână. Oamenii râdeau şi-l luau în bătaie de joc atunci când îl vedeau. Copii aruncau cu pietre asupra lui, câinii îl lătrau şi-l fugăreau. Acolo unde se ducea, cei din jur îl scuipau şi-l ameninţau, spunându-i: „Pleacă de aici, nu avem nevoie de unul ca tine, milog, rupt în fund şi urât mirositor”! Aşa îşi ducea acest amărât viaţa, cerşind milă de pe o zi pe alta.
Dar într-o zi, tot mergând el, se întâlni în faţa lui cu un rege. Acesta se opri, se apropie de el şi-i spuse cu putere: „Ce faci aici, cum te poţi comporta ca un cerşetor, când tu eşti de viţă regală? E o ruşine ce faci, îţi dezonorezi fiinţa şi ofensezi viţa ta regală! Tu eşti un rege”! Iar cerşetorul, nu a negat cele auzite, nu s-a ruşinat şi nici nu a crezut că ar fi luat în râs. Ci doar simţind până în adâncul sufletului său autoritatea acestor cuvinte, s-a recunoscut pe el însuşi şi a spus: „Da, domnule, aşa să fie”!
Atunci regele, a ordonat oamenilor săi, să îl ia şi să îl ducă pe acesta în palatul său şi să-l îmbrace adecvat, ca pe un rege, după care să îi dea drumul înapoi pe străzi. Astfel încât, toate lucruile cerşetorului au fost schimbate şi el s-a întors înapoi pe străzile pe care hoinărea odinioară. Dar acum, cei care până mai ieri îl ridiculizau şi-l ofensau, se dădeau la o parte din faţa lui, se aplecau şi se prosternau când trecea pe lângă ei. Şi asta doar pentru că mergea ca un rege şi avea o atitudine adevărat regală în faţa lor. Şi doar pentru că a recunoscut autoritatea cuvintelor „Tu eşti un rege!”. Şi imediat i s-a schimbat conştiinţa, eliminând orice îndoială.
Dar la un moment dat, nişte tineri care îl cunoşteau dinainte, l-au văzut şi au început să strige în gura mare: „Acesta e doar un impostor, cum poate un cerşetor să ajungă rege? Ia să vedem, ce ne-ar putea el face”? Atunci aceştia s-au apropiat, l-au atins şi l-au oprit din mers pe regele nostru, întrebându-l: „Ştim că eşti doar un cerşetor, căci până mai ieri te comportai ca un milog, aşadar cum îndrăzneşti acum să porţi aceste haine regale?” Dar regele a stat ferm pe poziţia sa de suveran şi le-a răspuns: „Cine sunteţi voi, cei care îndrăzniţi să vă apropiaţi, voi cei care aveţi neruşinarea să mă opriţi şi să mă atingeţi”? Atunci a ordonat el oamenilor săi, să îl ia pe cel care l-a atins şi să-i taie braţul acestuia ce nu l-a recunoscut ca fiind rege. Atunci toţi ceilalţi, au căzut la pământ tremurând în faţa acestei autorităţi, recunoscând în cele din urmă viţa sa regală autentică!


Dar aici nu e vorba de oameni şi de impostori, iubiţii mei. Ci e vorba de o stare anume, de o atitudine anume, de o autoritate anume. Căci din postura aceasta de suveran care transcende cerşetoria şi milogeala, nimic nu te mai poate atinge. Şi la cine mă refer, cănd spun că nimic nu te mai poate atinge? Mă refer la ceea ce nu te mai poate pune la pământ ca fiinţă divină. Căci divinitatea din tine nu poate fi eclipsată de către cele lumeşti şi trecătoare. Spiritul tău nu poate fi atins de cele care ar încerca cumva să îţi murdărească haina ta regală de suveran. Te recunoşti în această haină sau încă mai hoinăreşti prin locuri pustii şi neumblate, ca un cerşetor ce-şi poartă blidul cu el de colo-colo?


Şi aici nu vorbim din postura de aroganţă, sau de mândrie, sau de falsă superioritate. Vorbim din postura firească şi naturală a celui care şade cu autoritate pe tronul regatului din realitatea sa. Pe acel tron, doar tu poţi şedea şi nimeni altcineva. Aici nu există decât demnitate, putere, asumare, compasiune. E ca şi cum priveşti ca dintr-un joc în care tu ai de urcat un munte şi până ce nu ajungi în vârful său, nu îţi poţi vizualiza toţi inamicii şi prădătorii ce îţi dau târcoale şi încearcă să te fure. Dar dacă te resemnezi să rămâi la baza muntelui, adică să rămâi ca un cerşetor, atunci vei privi la cei care au ajuns pe acest vârf de munte ca la nişte idoli pe care îi vei venera fără discernământ, crezând că ei sunt aleşii, iar tu eşti predestinat să trăieşti ca un milog sau ca un vierme pe pământ. Şi asta, pentru că nu eşti dispus să urci conştient şi tu acel munte, aşa cum l-au urcat alţii înaintea ta. E muntele tău, doar tu îl poți urca!


Oamenii încă mai caută miracole care se pot vedea cu ochii fizici. Vor minuni care să se întâmple la minut fără ca ei să mişte un deget. Şi caută şi tot caută. Unul se duce la un mormânt sfânt unde mulţi pelerini ajung, crezând că acolo se află mântuirea lui. Altul se duce şi se prosternează pe la icoane plângăcioase şi făcătoare de minuni. Altul se duce şi se aşează ca un milog pe la cozile interminabile a unor moaşte ce se vor sărutate de o turmă de oameni ce nu vor să se mai regăsească pe ei înşişi. Dar dacă încă faci asta, atunci te aflii încă în imperiul fricii şi al idolatriei şi nicidecum nu ai reuşit să îţi cucereşti propriul tău regat. Încă te mai comporţi ca un cerşetor care nu îşi poate nicidecum recunoaşte haina sa regală.

„Lazăre, ieşi din frică ca dintr-un mormânt”! Şi Lazăr a ieşit, căci a recunoscut autoritatea acestui îndemn. Şi ieşind el, a lepădat haina de cerşetor şi de milog cu care patimile îl învăluiseră de-o viaţă. Şi-a azvârlit el atunci blidul neputinţei, ridicând în schimb coroana regală cu care învăţătorul său îl investise. Dar până atunci, nu se recunoştea ca fiind de viţă regală, căci toţi ceilalţi îl puneau la zidul infamiei, îl alungau şi îşi întorceau faţa de la această privelişte vrednică de milă. Un Lazăr care ne tot sabotează pe dinăuntru, un cerșetor care nu se recunoaște pe sine decât în mila de sine, avem, poate, fiecare dintre noi. Scoate afară frica și lasă iubirea să intre înapoi, acolo unde îi este locul!

Aşadar, începe şi tu să urci acest munte dacă ai curaj. Şi până ajungi în vârf, nu te opri şi nu privi cu mânie în urma ta. Nu privi resemnat de jos în sus, ci urcă şi fă pasul final către tine însuţi. Acesta nu e un hobby, nu e o pasiune pentru timpul liber. Ci e însăşi menirea ta. Şi e cel mai important lucru pe care l-ai putea face în această viaţă. Să te recunoşti ca fiind suveran şi de viţă regală! Toate celelalte sunt pasiuni, sunt doar hobby-uri, sunt doar cele fugitive ale vieţii care doar vin, care doar pleacă. Dar tu, rămâi ca suveran al acestui joc al transcenderii în conştiinţă. De vei vrea să rămâi doar un cerşetor la baza muntelui, e doar alegerea ta. De vei vrea să urci către poarta fiinţei tale interioare, iarăşi e doar alegerea ta.
Fii tu însuţi autoritatea şi suveranitatea care are curajul de a-şi conduce cu putere regalitatea sa!

sâmbătă, 11 iunie 2016

Cine rămâne acelaşi în toate?




Pe ţărmul nesfârşit al iubirii divine,
acolo am şezut şi am meditat,
când mi-am adus aminte de Sinele meu.
Acolo, în sălciile conştiinţei pure,
am atârnat gândurile şi simţurile mele.
Cum aş putea vorbi despre El?
Cum aş putea o clipă uita de El?
Cum pot spune “Sinele este sau nu este”?
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Supremul, cel pur în esenţă şi neinfluenţabil,
mă ţine alături de El prin conştiinţă,
si astfel, dintr-o Divinitate mare,
s-au născut o infinitate de divinităţi mai mici.
Şi dintr-un Sine atotcuprinzător,
s-a născut sinele meu, cel neschimbat.
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Ce este această  parte ascunsă din mine,
ce este acest soare ce nu apune nicicând?
Acolo, nu mai există zi, nu mai există noapte.
Nu e nici formă, nici nume, nici bine şi nici rău.
Doar mintea e fără de-astâmpăr şi vrea cumva să înţeleagă,
cum poate sinele să rămână continuu neschimbat.
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Cu adevărat Sinele e în această realitate,
rămâne în ea dar nu se ataşează de absolut nimic.
Neschimbător, etern, liber ca vântul…
Nimic nu îl atinge, nimic nu îl divide,
căci este imaterial şi imuabil.
Astfel fiind El Unul, se împarte peste tot, fiind întreg variat.
Cine este acesta în stare de veghe
şi cum rămâne la fel în stare de vis?
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Ego-ul nu îl poate murdări sub nici o formă,
căci Sinele îndată-şi întoarce faţa de la el!
Norii se perindă încoace si încolo,
dar cerul rămâne pur în esenţă.
Asa şi sinele meu rămâne pur în esenţă,
de neseparat de Sinele Suprem.
Iar daca El este prezenţă şi lumină,
în mine nu are loc vreo discontinuitate.
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Sinele rămâne acelaşi, fără plăceri, fără repulsii.
El nu e actorul, ci numai spectatorul.
Căci pentru el, nu există nici corp fizic, nici corp subtil.
Nu e condiţionat şi limitat de nici o dogmă,
căci nu poate fi ataşat de nici un fel de religie,
şi nu poate nici recunoaşte vreun fals dumnezeu idolatru.
Dincolo de orice mască, de orice etichetă,
el transcende fără urmă de tulburare lumescul.
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Doar mintea pălăvrăgeşte fără oprire,
şi îmi captează atenţia cu toate speculaţiile,
şi vrea să mă distragă de la a mai intra în mine însumi,
şi vrea să mă arunce în caruselul gândurilor,
neînţelegând ea ce este cu acest Sine,
de unde vine El şi unde se va duce,
si nici nu va putea ea înţelege vreodată,
căci Sinele e dincolo de orice judecată şi raţionament.
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Sinele Suprem e fără chip şi fără formă,
fără dualitate, fără ataşament, fără dorinţe,
dar energia Sa rămâne veşnic vie ca prezenţă.
Cine e acest Sine Suprem care îmi îndrumă paşii,
care mă inspiră şi îmi ghidează viaţa,
dar care totuşi nu-mi poate lua liberul meu arbitru?
Cine sunt eu în mijlocul Lui şi cine e El în mijlocul meu?
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Sinele meu ca un copil, 

tânjeşte mereu către cel Suprem
şi fuge cu râvnă doar după Acesta.
Dar nu reuşeşte nicidecum să-l cuprindă...
Şi atunci când oboseala pune stăpânire pe el,
Supremul încetineşte şi se lasă doar puţin atins,
dar asta doar ca o umbră, doar ca o părere,
sau ca si cum i s-ar atinge doar ciucurii de la poale…
Apoi iarăşi mă cheamă, iarăși fuge, iarăşi încetineşte...

Se întâmplă aşa, 
doar pentru ca în acest dornic copilaş,
să se aprindă şi mai multă râvnă.

Apoi iar încetineşte şi iarăşi se lasă puţin atins,
dar nu trece mult... şi iarăşi se face nevăzut!

Sinele e neatins de pasiune, nu cunoaşte decât starea de neprihănire!
E cu adevărat neatins de mândrie, n-a cunoscut-o niciodată!
E cu adevărat neatins de îndoială, nu cunoaşte dualitatea!
E cu adevărat neatins de frică, aceasta i se perindă prin faţă ca un fum!
E cu adevărat neatins de urma destinului, menirea lui e să fie "cel ce este"!
E cu adevărat neatins de vreun ritual, nu are nevoie de vreun plus sau minus!
E cu adevărat neatins de iluzie, pe toate le percepe doar ca un miraj!
E cu adevărat neatins de orgoliu,
Căci El se identifică doar cu iubirea!

joi, 9 iunie 2016

Prăpastia abisală dintre „a şti” şi „a face”


Unii oameni, par la momentul actual foarte interesaţi de ceea ce înseamnă spiritualitate. Foarte mulţi ştiu, dar foarte puţini chiar fac ceea ce cred că ştiu. Se citesc citesc cărţi sau se urmăresc în online tot felul de mesaje trimise prin chanelling. Se merge pe la cursuri sau seminarii şi oamenii rămân uimiţi de ceea ce li se spune acolo pentru câteva ore. Foarte mulţi sunt ataşaţi de anumite sisteme sau concepte spirituale, însă foarte puţini reuşesc să şi depăşească nivelul teoretic al acestor filozofii fascinante. Foarte mulţi încearcă să se convingă pe ei înşişi că de la o anumită dată, se vor apuca şi ei să pună în practică ceea ce ştiu. Foarte mulţi îşi trăiesc viaţa mai mult pe facebook decât „pe bune”. Singurătatea şi dezamăgirea celui sau celei de lângă el, îi tot îndeamnă să caute iluzii nesfârşite în virtual. Foarte mulţi se tot autosugestionează că vor renunţa la unele patimi grosiere (gen fumat), dar nu chiar acum, ci lunea viitoare. Sau săptămâna, luna sau anul viitor. Numai nu acum. Numai nu astăzi. Veşnicul mâine e mai confortabil. El nu te obligă la nimic, căci veşnicul mâine, practic nu există.

Da, e o realitate, nu o metaforă ce spun eu aici. Oamenii ştiu multe, dar nu fac mai nimic din ceea ce ştiu. Dacă oamenii şi-ar pune ceasul să sune peste 24 de ore, majoritatea s-ar trezi după acest interval de timp, exact tot în postura de a nu face nimic pentru dorinţa sau scopul lor. Sau poate că le-ar trebui un interval mai mare de 24 de ore, poate 36, 72, 100 sau zeci de mii de ore. Oare în acest timp ar reuşi cu adevărat să îşi îndeplinească scopul şi dorinţa lor? Poate că da, poate că ba. Poate că unora le trebuie reîncarnări infinite pentru a ieși din inerție, din prostie, din ignoranță, din idolatrie, din mila de sine. Veniri și plecări pentru a îți recâștiga libertatea!


De fapt, nu e obligatoriu să trăieşti conştient. Dar atunci nu te mai plânge într-una că eşti bolnav, singur şi falit. Ai făcut ceva la modul practic pentru a te simţi mai bine şi pentru a te apropia mai mult de oameni, de viaţă, de menirea ta? Nimic? Atunci nu îţi mai plânge de milă, ci împacă-te mai degrabă cu situaţia şi dezastrul din viaţa ta. Împacă-te cu boala ta, cu sărăcia ta, cu singurătatea şi depresia ta. Dacă tot nu vrei să faci nimic, măcar împacă-te cu situaţia şi recunoaşte că aduci o ofensă vieţii însăşi prin plângăcioşeala ta. Aduci o ofensă divinităţii luminoase din tine însuţi. Aduci o ofensă celor din jurul tău pe care îi ademeneşti prin depresia ta, ca astfel să vină şi să te scoată din ea. De ce vrei să manipulezi vieţile celorlalţi prin nefericirea ta?


Între „a şti” şi „a face” e un abis. Iar ca să treci peste acest abis, nu ai încotro, e nevoie să treci puntea. Dar cum să o treci dacă ea este ca şi inexistentă? Cum să calci peste ea dacă nu ţi-ai şi construit-o? Unde oare este această punte nevăzută şi cum oare mi-aş putea-o eu construi? Cum să ajung în partea cealaltă când sub mine e o prăpastie fără fund? Mi-ar putea-o făuri vreo carte, vreun citat de pe facebook, vreun mare maestru pe la vreun mare seminar? Nu, nicidecum. Nimeni nu îţi poate dărui această punte, doar tu singur ţi-o poţi făuri. Nimeni nu te va purta pe braţe de pe un mal pe celălalt, atâta timp cât tu rămâi în frică pe partea celor ce ştiu multe, dar nu sunt dispuşi să mişte un deget din ceea ce ştiu, în viaţa de zi cu zi.


Şi totuşi cum reuşeşti să treci puntea nevăzută, cum o poţi construi? Atunci când pleci undeva, la un drum, nu ai în faţa ta tot drumul, ci el prinde contur cu fiecare pas pe care-l faci. În faţa ta doar un pas poţi face. În spatele tău însă, se adună mulţi paşi pe care ai ales cu curaj să îi faci, deşi poate că i-ai făcut chiar într-o mare ceaţă, neştiind dinainte unde te va duce acest drum. Aşadar, dacă vrei să treci puntea, fă primul pas şi calea ta se va contura sub acest pas. Căci această punte de care vorbesc nu este una fizică, ci una energetică care te susţine pe măsura voinţei şi hotărârii tale de a călca şi de a merge înainte fără frică. Transmiți energie, capeți și mai multă energie!


Paradoxul este că majoritatea celor ce se apropie de căile spirituale, rămân doar pe malul căldiceilor ce conştientizează multe, dar nu fac mai nimic. Ei conştientizează acest Matrix care îi domină într-un fel sau altul. Conştientizează că nu se simt bine, că sunt vlăguiţi mereu chiar dacă nu fac mare lucru. Conştientizează că ratează zile şi nopţi, ocupându-se de ceea ce îi tot scurge de energie şi nicidecum nu îi încarcă sufleteşte. Conştientizează că fumatul le face rău, dar continuă să se sinucidă încet şi sigur. Conştientizează că băutura le ia minţile, dar continuă să îşi bată joc cu bună ştiinţă de mintea lor. Conştientizează că schimbatul partenerilor pe bandă rulantă le creează doar goliciune sufletească, dar continuă să se golească de energie, fără să îşi bată prea mult capul cu asta. Conştientizează şi că pot trăi mai liber, mai frumos şi mai sănătos, dar pentru că asta necesită puţin efort şi voinţă, nu sunt dispuşi să îşi reîntregească această voinţă. Ei conştientizează şi vorbesc chiar despre toate acestea, dar la sfârşit se surprind învăluiţi tot de suferinţă, tot de frică, tot de depresie, tot de gelozie. Panica sucombă spiritualitatea într-o clipă când aceasta nu a prins rădăcini adânci dincolo de abstract și teorie!


Mulți încă se surprind tot pe malul suferinzilor, pentru că încă nu s-au hotărât să treacă puntea şi să şi-o construiască sub paşii lor. Ei stau pe acest mal şi privesc la cei care au trecut dincolo, privindu-i pe aceştia cu respect, cu reverenţă, cu veneraţie. Ei spun despre aceştia că sunt nişte iluminaţi, că au ceva special în ei, că s-au născut cu un anume dar. Însă toţi cei care au avut curajul să îşi săvârşească drumul sub picioarele lor, au pus în practică teoriile cu care au rezonat, s-au testat şi s-au experimentat la propriu, nicidecum la figurat.


Jung spunea odinioară ceva ce e valabil și astăzi, și mâine, și-n veci și pururea: „Până când nu conștientizați inconștientul, el vă va conduce viața și îl veți numi soartă”! Oamenii au pus de-a lungul timpului tot felul de etichete care nu au făcut decât să îți frângă libertatea spirituală tot mai mult.Termeni limitativi ca „destin”, „soartă”, „cruce”, „karmă” ar trebui șterși definitiv din subconștient dacă îți dorești libertatea. Și într-adevăr, totul se reduce la asta, la programele care te conduc pe pilot automat din subconștient. Acolo se află și credințele limitative care te sufocă, și viața care te trăiește absolut necontrolat și haotic, și dumnezeul tău care ba te iubește, ba te pedepsește! 


Aşa că puntea dintre „a şti” şi „a face”, e chiar sub picioarele tale. Aşadar, ai curajul de a face primul pas?

miercuri, 8 iunie 2016

Sunt misiuni și misiuni...



Sunt misiuni care se pot înțelege ușor, doar prin venirea la viață. Însă sunt și misiuni pe care nu le poți înțelege decât numai dincolo de aparențe. Primele, de obicei, se împlinesc fără prea multă bătaie de cap, doar să nu fugi de prima provocare majoră pe care o primești la întrupare, adică să nu respingi mediul și grupul de suflete în care vii și din care faci parte. Misiunile care nu sunt la arătare și par ascunse de ochii celor neavizați, se intuiesc, se simt și se înțeleg din ce în ce mai bine nu imediat, ci de-a lungul timpului. Omul vine la întrupare, trăiește, experimentează, apoi iarăși pleacă...


Sunt misiuni care vorbesc despre tine într-un mod direct sau într-un mod indirect. Cei care au reușit să se centreze pe misiunea lor de viață și care și-au recunoscut-o, merg înainte cu mult curaj. Ei nu se raportează la nimeni pe pământ pentru că își recunosc unicitatea, originalitatea, divinitatea care se vrea cunoscută și împărtășită aici, între pământeni. Ei nu privesc înapoi cu mânie, ci privesc doar înainte cu bucurie. Știu însă foarte bine că mintea, ego-ul și personalitatea îi pot distrage dacă nu sunt permanent focusați pe menirea lor. Un om ca acesta e cel care e mereu de partea sa. El vine la întrupare, își desăvârșește misiunea, apoi iarăși pleacă...


Sunt misiuni care te îndeamnă, de cum faci ochi dimineața, să pui efectiv osul la treabă pentru cizelarea lor. Ele te urmăresc zi și noapte, pe munți, pe dealuri, prin văi și ape. În piețe, în trafic, în parcuri, în mulțime, nu vei scăpa niciodată de șoapta lor. Dacă te urmărește un gând și îl tot reprimi, adevărat îți spun, nu vei scăpa până nu îl vei experimenta la propriu, nu la figurat. Dacă vei simți nevoia să cunoști palpabil un om în real sau doar ca nivel de vibrație în virtual, adevărat îți spun, nu reprima această nevoie în zadar. Dacă simți nevoia să faci ceva, absolut orice ține de firescul tău, nu pune gura lumii în mintea ta și nu îți călca pe suflet fără rost. Pune mâna, pune sufletul, pune mintea să împlinească ce se vrea împlinit, doar astfel vei transcende testul care îți tot stă în față. Fericit e cel ce nu se reprimă și nu reprimă șoapta sinelui său. Unul ca acesta vine la întrupare, cizelează, împlinește ceea ce are de împlinit, apoi iarăși pleacă...


Sunt misiuni sociale care te îndeamnă să le cultivi, pentru că acolo e o cerință sufletească care se vrea împlinită și aprofundată. Fiecare lucrează ceva în social, undeva, în felul său, în ritmul său, pe nivelul său. Acel „ceva” nu ți s-a dat degeaba doar ca să ajungi în acel loc unde e munca ta și să te faci că lucrezi doar ca să treacă timpul. Va trece timpul și va trece într-o clipită și viața ta. De ce să judeci munca ta, de ce să cârcotești din umbră pe cei care lucrează lângă tine? Dacă munca ta te face nefericit, schimb-o, ai o infinitate de alte alegeri. Dacă colegii tăi te fac nefericit, ieși din acel mediu, căci până la urmă, dacă nu o faci tu singur de bună voie, mediul însuși te va expulza din realitatea sa. Nu e locul tău acolo, efectiv. Nu te rata doar pentru doi bănuți care îți fură identitatea. Ratatul, prin excelență, e nefericit și cu vibrația extrem de jos. El practic vine la întrupare, se identifică cu nefericirea lui, apoi iarăși pleacă...


Sunt misiuni relaționale care te îndeamnă să le îmbrățișezi și să nu le repudiezi. Fiecare om care interferează cu tine, poate avea un rol profund, pentru un timp mai lung sau mai scurt în viața ta. Fiecare om cu care iei contact, ori te învață ceva, ori vine tocmai ca tu însuți să îl înveți ceva. Pentru că viața pe pământ, orice am crede, este chiar o școală. Nu una bazată pe o programă aberantă bătută-n cuie, ci una bazată pe creativitatea individuală și pe evoluția spirituală. Această școală are o infinitate de învățători deghizați care mai de care în cele mai ciudate personaje posibile și imposibile. Pe unii îi vei respinge cu ciudă, cu ranchiună, cu dispreț. Pe alții îi vei lua tu singur de mânuță și-i vei aduce în realitatea ta. Dar nu tot ceea ce va veni către tine va fi îmbrăcat în mantia strălucitoare a seducției pământești. Unii vor veni rupți în fund, murdari, urât mirositori. Dacă însă treci de primul impact al repulsiei, s-ar putea să descoperi în ei adevărați maeștri ascunși în spatele unor țoale murdare. Universul e vibrație și el lucrează prin vibrație în cele mai paradoxale moduri cu putință. Și asta o face fără să caute la fața omului, căci nu are ce face cu o față sulemenită, dar cu un suflet pustiit de patimi și goliciune. Omul relaționează, se apropie de unul, se desparte de altul, înțelege, aprofundează, apoi iarăși pleacă...  


Sunt misiuni legate de un copil care se naște în viața ta cu un scop extrem de bine precis. El vine să te învețe ceea ce tu însuți nu ai putea face fără ajutorul lui. Te provoacă, te scoate din tabieturi, te îndeamnă să ieși din inerție, te solicită la maxim, căci oricum e spre binele tău. Dar în același timp, el îți dă și enorm de multă bucurie și fericire chiar de la început, când începi să îți retrăiești copilăria pe un nivel conștient de data asta. Interdicțiile primite de la părinții tăi, le vei lăsa libere copilului tău dacă asta vei simți nevoia să faci. Drumețiile pe care nu le-ai făcut cu părinții tăi, cu siguranță le vei face cu copilul tău. Ceea ce ai tăi nu ți-au putut oferi, vei căuta să oferi tu acum copilului tău.Toate au un rost și se leagă, punct ochit, punct lovit. Copilul e maestrul tău care lucrează cu tine unu la unu, nu într-o sală cu patru pereți, ci în mijlocul vieții și în toate aspectele ei. Copilul te reîntregește și te centrează de nici nu realizezi asta pe moment. Dar vine o clipă a lucidității când îți vei da seama de mult mai mult decât aș putea eu să o fac aici. Fii conștient doar pentru câțiva ani pe pământ, atât dureză totul aici. Vino, testează, conștientizează, apoi iarăși pleacă... 


Sunt misiuni de suflet care te îndeamnă să experimentezi arta și tot ceea ce ține de frumos. Vibrația artei umple sufletul de lumină. Există o artă a vibrației înalte, dar și una a vibrației joase. Una te încântă, cealalaltă te tulbură. Însă dacă simți nevoia să o experimentezi și pe cea de-a doua, pune-te tu singur în balanță și vezi câtă putere ai în tine de a te reîntoarce iarăși acasă, în ființa ta, după o astfel de experiență. Vrei să experimentezi întunericul? Mergi și experimentează, apoi întoarce-te și fă cunoscut celorlalți ceea ce ai descoperit tu în acel întuneric. Vrei să experimentezi și patimile grosiere? Atunci fă-o dacă asta simți, dar asumă-ți și efectele care te-ar putea bulversa dacă vei intra acolo. Căci unele energii vin la încarnare din medii vibraționale extrem de joase și întunecate. Ele vor experimenta aici o artă grotească, agresivă, schizoidă. Vei simți asta la primul impact cu o astfel de energie. Aceasta e arta care te scurge de energie, nu te reîncarcă. Artistul vine și el așadar, ori pentru o artă luminoasă, ori pentru una întunecată. El vine la întrupare, se manifestă, apoi iarăși pleacă...


Sunt misiuni mici și misiuni mari. Pe cele mici le simți în fiecare zi, căci e nevoie de tine zilnic să le împlinești, vrei sau nu vrei. Pe cele mari le intuiești doar, căci ele te atrag ca un magnet să le desăvârșești și să cauți o îmbunătățire a lor, raportat la ceeea ce ai experimentat pe ele, într-o altă viață. Toate aceste misiuni descrise mai sus, plus încă o altă infinitate probabil, te fac pe tine ca suflet să lucrezi pe toate palierele vieții, atâta timp cât e în tine suflare de viață. Toate sunt importante și chiar vitale pentru sufletul tău. Lasă-le să curgă prin tine, lasă-te să curgi prin ele. Lasă-le libere, tocmai ca să te elibereze de orice fel de frică acumulată pe pământ. Trăiește din libertate, nu din frică. Căci aici ca și pământean, alegi să vii pentru un timp, te întrupezi, trăiești, acumulezi, înveți pe alții și te lași învățat, studiezi la această școală a misterelor deghizate, apoi iarăși pleci cu lecțiile mai mult sau mai puțin învățate...     

marți, 7 iunie 2016

Provocarea de a fi tu însuți



A fi tu însuți nu necesită un efort, ci doar o simplă conștientizare. A nu fi tu însuți însă, necesită un mare efort și o chinuitoare disimulare. A fi tu însuți înseamnă să îți dai voie să fii liber și rebel în același timp. A nu fi tu însuți înseamnă să te opintești împotriva ta și împotriva libertății tale interioare. A fi tu însuți e un firesc, o naturalețe, un zâmbet curat. A nu fi tu însuți e nefiresc, nenatural, un râs forțat. A fi tu însuți e puritate și iubire, în același timp. A nu fi tu însuți e impuritate și frică, tot în același timp.


Când nu mai ești tu însuți, te surprinzi întrebându-te cine ești. Dar această întrebare nu își are rostul decât numai dacă vrei să afli, de fapt, cine nu ești. Și mergi așa din întrebare în întrebare până când se dizolvă toate agațamentele care doar te amăgesc și te prind în cursa identificării lor. Când începi să fii de partea ta, aceste capcane se frâng de la sine și nu mai au mare putere în ele însele. Pentru că răspunsul la „cine oare ești” e și el doar o iluzie. Dacă ai putea spune că ești Ființa sau Totul, s-ar putea să ai dreptate dacă te raportezi la un anumit fel de credință. Dacă ai spune că ești Neființa sau Nimicul, iarăși ai putea să ai dreptate, raportându-te la alt sistem de credință. Dar toate credințele sunt, de fapt, agațamente și identificări temporare. Acuma crezi în ceva, mâine crezi în altceva. Și așa îți schimbi sistemele de credință după cum bate vântul, dar nu există niciun fel de credință care să te facă cu adevărat liber. 


A fi tu însuți nu e un sistem de credință, o tehnică, o meditație anume. Ci e pură libertate manifestată în puritatea iubirii. Dacă, metaforic vorbind, te identifici ca fiind iubire, atunci lasă iubirea din tine să se manifeste dincolo de orice credință mai mult sau mai puțin limitativă. Nu pune baraje și stăvilare fără rost, împotriva fluxului iubirii care curge prin tine simplu, firesc, curat. Nu încerca să te convingi singur că ești mediocru și că nu ai de ce te agăța. Cauți să te agăți doar atunci când ești defazat de iubirea din tine și nu te mai afli în acest flux, ci ai ales să ieși din curgerea sa firească. Și când te afli pe mal și nu mai ai curaj să reintri înapoi, începe melo-drama ta și se înfiripă în fața ta drama-queen în toată splendoarea. Are sens?


Când te afli pe misiunea ta, nu îți mai bați capul cu întrebări fără rost, cine ești și de unde vii. Curgi doar și îți dai voie să fii, dându-le indirect și celorlalți voie să fie. Nu o să mulțumești niciodată pe toată lumea. Nu vei putea nici tu fi mulțumit de toată lumea. Nu ăsta e scopul, ca să aduni o turmă în spatele tău sau ca tu însuți să mergi în spatele unei turme. Oferă-ți șansa de a fi liber și de a nu te opri niciodată din împlinirea misiunii tale. Dacă cuvântul „misiune” are o conotație prea încărcată pentru tine, îl poți înlocui cu un altul, chiar și cu „vacanță”. Pentru că și în vacanță dacă ești, tot faci ceva din ceea ce simți. În vacanță sau în misiune, imboldul lăuntric este același. 


Bucuria firescului de a fi o simt cei care se află pe fluxul iubirii și se lasă purtați în această curgere. Bucuria e creativă de fiecare dată. Suferința, inerția și pasivitatea, te lasă să te scurgi de energie, fără nici un sens. Când te vei simți epuizat, plictisit și sătul de viață, adu-ți aminte că doar te afli în afara fluxului iubirii și poți reintra oricând înapoi. Pe mal șezând, doar vei continua lamentația și bocetul așteptând salvatori și mântuitori care să vină, să te ia de urechi și să te arunce din nou în fluxul iubirii. E frumos din partea ta?


A fi tu însuți e cel mai frumos, mai util și mai creativ lucru pentru tine în viața asta. A nu fi tu însuți e cel mai urât, mai nefolositor și mai distructiv lucru pe care îl poți experimenta în viața asta. Misiunea ta pe pământ se aseamănă cu trunchiul unui copac gros și înalt. Din acesta se ramifică tot felul de ramuri și rămurele, unele stabile și vii, altele instabile și putrede. Când vibrația scade în tine, începi să fii atras de aceste rămurele putrede care îți schimbă linia temporară de destin. E dreptul tău să faci asta oricând, dacă simți nevoia. Nimeni nu te va judeca pentru asta, nici în cer, nici pe pământ. Dar dacă alegi o ramură putredă, asumă-ți implicit și efectele și riscul de a încerca să rămâi așezat pe ea. 


A fi tu însuți înseamnă să îți cunoști vibrația care te menține viu, autentic, creativ. Și atunci nu vei mai fi ispitit cu tot felul de surogate sau rămurele putrede, căci acestea nu îți folosesc la absolut nimic. Vibrația ta sporește din treaptă în treaptă, pe măsură ce devii din ce în ce mai liber și mai creativ, în același timp. A forța lucrurile te poate da peste cap și azvârli iarăși în afara fluxului iubirii. Salturile cuantice vin doar dacă nu le cauți cu lumânărica și nu încerci să sari etape peste care sufletul tău nu vrea să sară, căci fiecare pas are menirea și rostul său, indiferent ce îți șoptește ego-ul din umbră.


Ești aici ca să sporești în bucurie, să sporești în creație, să sporești în cunoaștere, să sporești în iubire!       

luni, 6 iunie 2016

Viaţa ca o succesiune de iniţieri şi renaşteri


În ultimul timp, am avut adeseori senzaţia că viaţa mă iubeşte tare mult, de parcă vrea neapărat să mă aducă cumva la liman. Dar despre ce liman vorbesc, că totuşi aici nu există stagnare, nu există pauze, nu există vreo stare zen în care să simţi că ai ajuns la un nivel şi de acolo, gata, te poţi opri. Nu există aşa ceva atâta timp cât sufli suflare de viaţă. Starea zen e doar o metaforă. Iar oamenilor le plac tare mult metaforele. Le place tare mult spiritualitatea poleită şi iniţierile care se dau prin sălile de curs. Căci între patru pereţi, fiecare e mai zen ca celălalt, fiecare e mai spiritual ca altul, nu-i așa?

Acum parcă toată lumea vrea neapărat să facă trecerea din dimensiunea grosieră a densităţii 3D, la dimensiunea eterică 5D. Acolo nu mai sunt griji, boli, facturi de plătit, relaţii de întreţinut, oameni care vin şi te provoacă într-un fel sau altul, totul e la un nivel super-ultra-mega eteric.  E cineva care se simte în clipa asta, dincolo de tot ceea ce înseamnă viaţă la nivelul grosier 3D şi se simte ca făcând parte din mediul eteric 5D, aici şi acum? E cineva care să nu mai simtă frica deloc, cineva care să nu mai simtă mânia, tristeţea, disperarea, îngrijorarea, descurajarea, frustrarea şi toate celelate stări alterate? Poate că există, atunci nu-mi rămâne decât să-mi scot pălăria în faţa lui, să-i fac o reverenţă şi să-i spun „bine ai venit în dimensiunea 5D, acolo unde nu mai e nici durere, nici întristare, nici suspin”!

Dar deocamdată să revenim pe pământ, printre oameni simpli, trăind printre cei mai simpli. Am observat că mulţi care cred că se află pe o cale spirituală, au tendinţa să vorbească despre tot ceea ce înseamnă viaţă, la nivelul cel mai diafan cu putinţă. Viaţa e minunată, totul e perfect în jur... Foarte frumos. Foarte spiritual. Dar iniţierile în sălile de curs au oare vreo relevanţă şi vreo greutate în viaţa de zi cu zi? Cursuri despre femei fericite, dar care sunt veşnic singure. Cursuri despre dezvoltare personală, dar a căror participanţi sunt veşnic faliţi. Cursuri despre tehnici de vindecare, a căror plătitori sunt veşnic bolnavi. În spiritualitate multe cursuri, cursuri şi iar cursuri. În viaţa de zi cu zi însă, toate acestea sunt doar fum, fum, fum...

De ce spun că sunt doar fum? Pentru că viaţa nu ţine cont de ce iniţieri şi grade spirituale ai acumulat tu de-a lungul timpului între patru pereţi. Pune-ţi toate aceste iniţieri, grade şi diplome în balanţa vieţii de zi cu zi şi vei vedea singur dacă acestea au o mai mare greutate decât cea a unui fulg. Pune şi toată cunoaşterea, şi toate cărţile, şi toate tehnicile,şi toate meditaţiile pe această balanţă şi la prima provocare majoră a vieţii, aşează-le fără teamă în această balanţă. Şi observă dacă balanţa se mişcă măcar ca o părere. Iar dacă nu se mişcă nimic, înseamnă că toate acestea sunt doar metafore. Foarte frumoase, nimic de zis. Dar fără greutate în esenţa lor.

Când viaţa te testează la propriu, nu la figurat, înseamnă că sufletul tău are nevoie de schimbare. Aşa că nu fugi de această schimbare, ci îmbrăţişeaz-o chiar dacă ea te va durea până în măduva sufletului. Iar schimbarea nu înseamnă neapărat şi o schimbare la modul fizic, ci una mai ales la nivel de mentalitate. Şi ce înseamnă această schimbare de care vorbesc? La nivel mental noi mereu oscilăm între două alegeri, care vin din două surse: spiritul, adică partea divină şi ego-ul, adică personalitatea. Şi suntem mai mereu în acest du-te vino, ca şi cum am simţi că în noi înşine, sunt de fapt, doi. Şi chiar sunt doi până ne integrăm unul în altul din întreg, uneori ne facem prieteni cu unul din ei, alteori ne dăm bine cu celălalt. Ne împrietenim cu unul, dar îl trădăm pe celălalt. Iar când alegem pe unul din doi, facem un pact mental. Pentru că mintea permanent are de lucru, ea lucrează ori la îndemnul spiritului, ori la nivelul personalităţii egocentrice. Care parte e mai puternică? Priveşte la viaţa ta cu ochii sufletului larg deschişi, ca astfel să te vezi pe tine însuţi cum eşti în realitate, nu cum ai vrea tu să dai bine în ochii celorlalţi. Lasă orice preconcepţie, orice iluzie, orice prejudecată, lasă-le pe toate deoparte, căci nu trăieşti din metafore holografice și închipuiri fantasmagorice!

Iar dacă te învârţi între concepte spirituale, dar la prima provocare majoră a vieţii dai din colţ în colţ, înseamnă că încă nu ţi-ai căştigat statutul de fiinţă voluntară care a ales să vină pe această planetă. Pentru că din acele stări care se învârt între frică, mânie şi tristeţe, nu îmi pot aduce contribuţia cu nimic. Le observ doar sau chiar mă identific cu ele? Dacă doar le observ, înseamnă că încă sunt în picioare, deşi senzaţia e că totul se scufundă în jur.Totul se sufundă, dar eu nu mă scufund. Ego-ul suferă cumplit, dar sufletul se căleşte prin toate aceste treceri, prin toate aceste experienţe de viaţă trăite la propriu. Orice susţinere pare că se scufundă şi ea. Oamenii îşi întorc faţa şi ei, pentru că majoritatea sunt dintre cei care bagă cuţitul în rana problemei, fără a căuta o soluţie. În astfel de momente limită, îi şi vezi pe fiecare cum reacţionează. Viaţa îţi trimite oameni şi oameni, căci iniţierea ta e una reală, nu fictivă. Unii vor veni şi te vor îndemna cu orice preţ să te convingă că totul e un dezastru şi că e nevoie de tine să îngroşi neapărat peisajul celor care şi-au agăţat de gât mila de sine. Alţii, pe aceştia îi numeri pe degetele de la o singură mână, îţi vor spune adevărul despre tine fără menajamente. Adevărul lor va fi unul brutal, dar atât de bogat în vitamine spirituale! Oare îi vei asculta pe aceștia sau vei adera tot la corul bocitoarelor?

Viaţa te iniţiază, pentru că te iubeşte. Şi te căleşte pentru că vrea ca tu să evoluezi. Iar tu evoluezi şi renaşti în acelaşi timp cu fiecare conştientizare pe care o observi în tine şi în afara ta. Şi vine un timp în care îţi „bagi pur şi simplu picioarele” în orice credinţă limitativă pe care o mai surprinzi ascunsă în subconştient. Astfel încât, pur şi simplu nu îţi mai permiţi „luxul” de a mai stărui în zadar pe gânduri negative sau pe probleme. Lasă problemele, identifică soluţiile mai bine. Lasă credinţele limitative, ele sunt doar „rahaturi cu ochi”. Iar dacă eu cred în ele, oare ce altceva pot deveni în timp, decât tot un „rahat cu ochi”? Căci dacă au „ochi”, ele sunt de fapt, forme conştiente de energie care vin şi te sug din umbră, până ce te surprinzi în sfârşeală şi depresie. Pentru că nu poţi pica în aceste stări decât atunci când vibraţia ta sucombă. Iar acolo, nimic nu mai are efect, nici o rugăciune, nici o meditaţie, nici o tehnică, nici o cerere. De ce nu are efect? Pentru că conştientul cere mereu lucruri bune şi utile, dar energia care pleacă din tine, nu e doar cea a conştientului, ci tot amalgamul care se află în subconştient, în acelaşi timp. Iar dacă în subconştient se află încă multe programe subversive, acestea anulează pe loc dorinţa conştientului care se opreşte doar la o simplă afirmaţie goală şi fără putere.

Uneori pare că nu poţi schimba nimic şi pare că totul se blochează în jurul tău. La început apare frica, apoi panica, apoi disperarea. Iar din stările acestea nimic luminos nu poate ieşi. Aşa că, atunci rămâne doar răbdarea de a trece prin toate acestea, fără a te şi identifica cu ele. Pur şi simplu sufletul are nevoie de toate aceste treceri. E ca o năpârlire a omului vechi. Chiar şi aceste stări întunecate au menirea şi rolul lor. Nu am văzut un singur om măcar, care nu să nu treacă prin ele la un moment dat. Observă drama vieţii tale, dar nu te identifica cu ea. Căci după toate acestea, vine un moment de împăcare şi suferinţa pur şi simplu se dizolvă. Atunci apare detaşarea. Iar detaşarea nu înseamnă indiferenţă, ci ieşirea din melo-drama ta.


Acolo, în punctul zero se află rezolvarea problemei tale, pe care nu o mai percepi ca problemă, ci ca pe o experienţă, ca pe o nouă provocare. Poţi face asta chiar dacă emoţional eşti prins pentru că pur şi simplu îţi pasă? Poţi vedea cum totul se scufundă în jur, fără ca tu însuţi să te scufunzi? Poţi observa stolul gândurilor negre care zboară prin faţa ta, fără ca tu însuţi să te angrenezi în acest zbor? Ai putea spune „da” vieţii chiar şi în noaptea cea mai întunecată a sufletului tău?