marți, 31 mai 2016

Copilul interior




Copilul tău lăuntric este chiar sufletul tău. El aşteaptă atenţia ta să se îndrepte şi asupra lui, dincolo de griji, dincolo de lipsuri, dincolo de greutăţi, dincolo de provocările vieţii. El aşteaptă atenţia ta, căci vrea să te ajute, să te înveţe, să te lumineze, să te ghideze. Oare îl asculţi, îl auzi, îi dai importanţă?
Ce înseamnă sufletul tău pentru tine? Tu înţelegi intelectual că există suflet, dar dincolo de această înţelegere, existenţa lui e un adevăr pentru tine sau doar o speculaţie?  Şi dacă există suflet şi crezi asta, comunici cu el, îl asculţi, îi vorbeşti? Îl tratezi ca pe o simplă existenţă sau îl iubeşti ca pe propriul tău copilaş? Cât din tine este suflet în viaţa de zi cu zi şi cât este ego? Cât din lumina sufletului tău se reflectă în viaţa cotidiană şi cât din ea este reprimată? Dacă ţi-ai vedea propriul tău suflet, oare în ce formă crezi că l-ai putea recunoaşte?

Oamenii se zbuciumă, se frământă şi îşi formează singuri credinţe care mai de care mai obsesive, mai încrâncenate, mai complicate, mai idolatre. Le preiau pe unele lăsate de către predecesorii lor în urmă şi încep să şi le asume ca şi cum neapărat "trebuie" să le urmeze pentru că li se pare că cei care le-au spus la timpul lor erau "cineva". Poate că erau "cineva" atunci, dar acum acel "cineva" nu mai există, iar filozofia sa de viaţă nu se mai potriveşte acum. Şi mai mult decât atât, nici o altă învăţătură nu ţi se potriveşte ţie şi sufletului tău, decât numai cea pe care ai tu singur tupeul de a ţi-o crea indiferent de gura lumii. Dar ca să ajungi aici şi să îţi dai seama că absolut nimic nu e mai important decât evoluţia sufletului tău, ai nevoie să îţi deschizi ochii spirituali care te vor face să vezi altfel şi din alt unghi această viaţă.

De la melo-dramă la joacă nu e decât un singur pas, dar tocmai pentru acest pas nu există destul curaj şi destulă disponibilitate. Dacă simţi frică, nu uita că doar frica te leagă emoţional de întuneric şi de acolo nu mai poţi face alegeri în favoarea ta. Orice alegere pe care o vei face din frică se va întoarce împotriva ta şi îţi va hrăni şi mai mult această frică. E ca o morişcă ce se tot învârte şi pe care nimic nu poate să o mai oprească pentru că e alimentată permanent cu vibraţiile generate de această frică. Şi nu o va opri nimeni şi nimic decât numai schimbarea vibraţiei tale interioare, adică apropierea de acest suflet care e chiar însuşi copilul tău interior! 

Da, există suflet, şi da, el este copilul tău  interior. Uneori strigă, alteori doar îţi şopteşte. Uneori intervine, alteori  doar observă. Aşteaptă să îi vorbeşti, aşteaptă să îţi vorbească. Dar el nu îţi comunică cuvinte, ci îţi comunică îndemnuri. Iar îndemnurile sunt forme-gând de energie pe care le primeşti sau nu, le înţelegi sau nu, le dai importanţă sau nu. Sufletul tău e în permanentă comunicare cu tine, dar tu nu eşti în permanentă comunicare cu el. De ce oare? Pentru că nu vrei să îţi recunoşti divinitatea şi potenţialul lucrător în lumină care eşti, ci doar mintea egocentrică care bolboroseşte vrute şi nevrute. Mintea egocentrică te ia cu ea şi te duce acolo unde vrea ea, ea te domină pentru că dominaţia sufletului tău a luat sfârşit sau nici măcar nu a început vreodată.

Dar nu vorbim de vreo dominaţie aici. Căci sufletul ca un copil, nu ştie să domine, nu ştie să stăpânească, nu cunoaşte trufia şi nici mândria. Astea sunt doar iluziile minţii. Însă copilul din noi caută doar bucuria, căci orice altceva e insuportabil pentru el, pentru că pur şi simplu nu e din el, adică nu îi aparţine. Copilul nu cunoaşte suferinţa şi frica, doar cei mari şi care îi vor „binele” i-o transmit şi i-o trimit în realitatea lui. Şi atunci el se întreabă cu inocenţă:
 „De ce mă iei şi mă duci în locuri pustii şi neumblate, acolo unde oamenii mari se luptă între ei? De ce mă iei şi îmi arăţi doar frică, doar bocet şi jale? De ce mă sustragi din bucuria mea şi mă inviţi să sufăr alături de iluzia minţii tale? De ce mă condiţionezi să fac una sau alta, doar ca tu, omule mare, să nu ieşi cumva din zona ta de confort, din pasivitatea, resemnarea şi bocetul tău în care te lamentezi de o viaţă? Oare tu, omule mare, crezi oare că cu cât vom fi mai mulţi care ne vom plânge neputinţa noastră, cu atât ne va fi cumva mai bine? Şi dacă toată această planetă va plânge la unison, ne vom simţi cumva mai bine? Nu, omule mare, nu te amăgi, nu fugi de tine însuţi, nu te păcăli la nesfârşit. De ce te iroseşti în zadar, de ce nu îţi dai importanţă, de ce nu te arăţi strălucind, ci doar suferind? Lasă toate acestea omule mare şi vino către mine, eu sufletul tău, eu copilaşul tău!”

Dar omul mare şi nestatornic, este parcă mereu prins cu orice numai cu ascultarea sufletului său, nu. Astfel încât, orice vine dinspre suflet şi este comunicat din zonele de conştiinţă mai înalte, nu este primit, nu este recunoscut. Dar în schimb, imediat omul mare îşi recunoaşte grija lui, îşi recunoaşte limitarea lui, iar toate celelalte care îi conferă strălucire, i se par aiureli, căci omul mare şi serios, cu faţa lungă şi tristă, caută doar hrană pentru suferinţa lui. Seriozitatea şi îndârjirea, încrâncenarea şi încleştarea, îl trimit pe copilul său interior în exil. Iar unde sufletul este exilat, omul mare trăieşte şi el însuşi ca un exilat pe pământ, trist, abătut şi nefericit.

Planeta aceasta atrage mulţi copilaşi care mai de care mai zglobi, mai luminoşi, mai entuziaşti şi mai creativi. Ei tot vin din astral şi coboară aici pentru că această provocare din această dimensiune, este una nemaipomenită pentru ei. Umanitatea e ca la un punct de cotitură în acest moment, de o parte se dizolvă câte puţin din vechile credinţe limitative, de cealaltă parte se măreşte ascensionarea în conştiinţă a celor ce încep puţin câte puţin să se deschidă. Copilaşii vin şi exultă. Oamenii mari încă se mai încruntă. Dar încruntarea lor se va dizolva şi ea, căci nu îşi mai găseşte susţinerea în vechile paradigme sociale sau religioase. Copiii actuali nu se mai identifică cu toate acestea, pentru că ele nu fac parte din lumina şi fiinţa lor, şi atunci nu le recunosc, nu le mai primesc, nu le mai suportă. Copiii care au venit de curând şi continuă să vină, aduc cu ei o altă vibraţie care copleşeşte stările de angoasă şi suferinţă ale oamenilor mari, mult prea serioşi pentru acest joc magnific care este însăşi viaţa!

Copilul interior îţi zâmbeşte, chiar dacă tu însuţi ai uitat să mai zâmbeşti. El te îndeamnă să îl hrăneşti spiritual. Să cauţi mai întâi împărăţia lui, dincolo de alte false priorităţi. Să îl creşti şi să îl dezvolţi la propriu, nu la figurat. Învăluie-l cu iubire, cu curaj, cu discernământ, cu cunoaştere, cu disciplină, cu curiozitate, cu entuziasm! Dăruieşte-i libertate şi lasă-l să se exprime în felul său unic, autentic şi irepetabil!

duminică, 29 mai 2016

Nuieluşa iubirii



Până la urmă ce facem noi aici? Ne împărtășim sufletele unii altora. Facem schimburi de gânduri, de mentalităţi, de opinii. Schimburi de atitudini, de convingeri, de credinţe. Schimburi de sentimente, de afinităţi, de iubire. Dar şi schimburi de nervi uneori, de ego-uri exacerbate, de judecăţi sau critici. Dar şi pe acestea din urmă, le facem tot din prea multă iubire. Dacă nu le-am face, atunci nu ne-ar păsa. Iar dacă nu ne-ar păsa, atunci nu ne-am mai iubi, ci am rămâne cu toţii în prăpastia fără fund a indiferenţei, acolo unde îngheţul egoismului a acoperit sufletele care au uitat să se mai dăruiască.

 

Așadar, m-am ridicat și am pornit la drum ca un războinic neînfricat. Mi-am pus pe cap coiful gândurilor luminoase şi mi-am aşezat platoşa dreptăţii pe umerii mei. Mi-am ascuţit sabia pentru a tăia din rădăcină orice credinţă limitativă. Şi mergând eu, mă tot gândeam cum mă voi apăra şi cum voi riposta? Cum voi înainta şi cum oare voi ataca? Dar când am ajuns la sufletele voastre, sabia dreptăţii cea îndelung ascuţită… ea nu mai era! Căci se transformase pe drum, fără ca eu să bag de seamă. Și dintr-o sabie ascuțită, a devenit o gingașă nuieluşă. Și astfel dintr-un războinic, m-am transformat într-un simplu mesager al păcii. Și când m-am văzut doar cu o simplă nuielușă în mână, am avut mare grijă de ea ca să nu o bruschez prea tare și astfel să se scuture ea de florile iubirii. Și astfel am ascuns rămurica în sufletul meu și m-am îndreptat către sufletele voastre. Am renunțat și la platoșa dreptății, căci acolo unde e iubire, nu mai e nevoie de nici un fel de protecție.

 

Și astfel mi-am îngropat mândria ca să îmi dezvălui sufletul. Și am rămas eu gol, gol, gol… Și înaintând eu către sufletele voastre, am venit cu curaj în întâmpinarea voastră, nerușinându-mă de goliciunea mea. Și am renuntat astfel la orice mare părere despre sine. La orice fandoseală, precum că aș fi cineva în închipuirea mea. La orice idee preconcepută, la orice etichetă sau clișeu. Am dat deoparte toată cunoașterea din afară, ca să rămân doar cu iubirea dinăluntru. Am înlăturat până și rațiunea, ca astfel să nu mai opun nici cea mai mică rezistență. Am renunțat și la minte, ca nu cumva să rătăcesc în zadar prin labirintul nesfârșit al ei. Mi-am șters din memorie și trecutul, ca astfel să nu mai umblu împovărat de povara timpului.

 

Și am înaintat și mai mult, nerușinându-mă de goliciunea mea. Căci rușinea nu e și ea decât tot o mare îngâmfare care te oprește să pornești la drum înainte de a-ți pune câte o mască. Rușinea nu e decât o mare impostoare care sfidează sacralitatea din noi. Și e o mare sabotoare, căci încearcă să ne convingă că am avea ceva de pierdut de ne vom arăta așa cum suntem. Dar ce aș mai putea pierde atâta timp cât mi-am câștigat sufletul? Ce mi s-ar mai putea lua și de unde aș mai putea cădea? Căci cea mai mică părere precum că ai fi tu cineva, te așează inevitabil pe un soclu a cărui fundație e clădită doar pe niște firicele firave de nisip. Și la prima adiere de vânt, soclul se dărâmă cu surle și trâmbițe, iar falsul rege devine într-o clipă doar un sărman cerșetor. Și acesta va cerși iarăși acea zonă de confort unde înainte îi era atât de cald și bine. Dar nu i-o va mai dărui nimeni iarăși, căci cine ar mai putea crede acum în minciunile lui? Și cine nu îl va trage în jos pe unul ca acesta care-și arogă cu aroganță drepturi asupra celorlalți? Cine va putea spune „Vino și urmează-mi"!, când viața lui nu e în armonie deplină cu el însuși?

 

Și astfel am înaintat eu și mai mult către voi, nerușinându-mă de goliciunea mea. Și oare de ce m-aș mai putea rușina? Privește-mă că totul e doar divinitate în mine! Privește-te că totul e doar divinitate în tine! Și atunci de ce oare te-ai mai putea rușina? De ce parte a trupului, de ce gând al minții și de ce simțire a sufletului tău te-ai mai putea jena? Spune-ne nouă tuturor, ca astfel să luăm și noi aminte la rușinea ta. Privește-ți ochii cum îți oglindesc sufletul. Privește-ți chipul, părul, urechile, nasul, mâinile, picioarele, toate exprimă divinitatea prin ele însele. Privește-ți chiar și părțile așa-zis rușinoase, de ce te-ai rușina privindu-le, oare nu dau și ele mărturie despre divinitatea din tine însuți?

 

Totul e sacru, chiar și cel mai mic gest. Fiecare pas e unul sacru, căci calcă peste divinitatea ce ți s-a așternut la picioare. Fiecare întâlnire e una sacră, căci acolo se împărtășesc două suflete. Fiecare act sexual e unul sacru, căci și acolo sufletele se contopesc. Fiecare vorbă e una sacră, căci cu ea poți binecuvânta și ridica un suflet căzut în meandrele deznădejdii. Fiecare îmbrățișare e sacră și ea, căci energia iubirii se contopește astfel din două părţi, într-una singură. Fiecare sărutare e sacră, căci iubirea dizolvă patima și orice pipăire necugetată. Fiecare cuvânt pe care-l scriu aici e unul sacru, dacă acesta găsește cea mai mică reverberație în sufletul tău. Căci inspiraţia e sacră şi ea, la fel cum e şi sufletul celui prin care ea trece, la fel cum e şi inima celui ce o primeşte.

 

Așa că nu te mai rușina, ci vino, vino așa cum ești! Nu te mai chinui în zadar făcând mai mulți pași înapoi decât înainte! Nu-ți mai reprima divinitatea ca să o îmbălsămezi într-o poleială egocentristă şi vrednică de milă! Nu te mai gândi înainte de o mie de ori, doar ca să renunți apoi o singură dată! Nu mai căuta cu mintea ce cuvinte să folosești, ci lasă-ți spiritul liber să îți dicteze ce are el de spus! Nu mai lăsa închipuirea să te absoarbă, imaginându-ți ce voi crede eu despre tine sau un altul! Nu te mai rostogoli pe panta penibilului, când poți urca pe muntele fericirii din sinele tău! Nu te mai precipita și nu te mai scinda în bucăți și bucățele, căci s-ar putea să nu mai dai de ele! Ființează şi trăieşte dintr-un singur întreg!

 

Și am înaintat eu cu nădejde și mai mult către sufletele voastre, nerușinându-mă de goliciunea mea. Și privindu-le, pe unele le-am văzut tare înfricoșate, pe altele uimite, pe unele îndoielnice, pe altele admirative, pe unele disprețuitoare, pe altele conflictuale. Dar în absolut toate, am văzut eu cum strălucește iubirea în sufletele oamenilor.
Și astfel apropiindu-mă, am strigat eu cu mare putere către sufletele lor:
Veniţi spre viaţă!
Ne este prea frică de ea, au spus ele.
Veniţi spre fericire!
Ne-am obişnuit cu nefericirea noastră, au răspuns acestea.
Veniţi spre creaţie!
Ne resemnăm cu copy-paste-urile noastre, au replicat ele.
Veniţi spre oameni!
Doar dacă vin ei mai întâi spre noi, s-au scuzat ele.
Veniţi spre iubire!
Doar dacă primim ceva în schimb, au cerut ele.
Veniţi spre lumină!
Am putea orbi dacă ieşim din întuneric, au răspuns multe.
Veniți spre voi înșivă!
Este mult prea sus, s-au plâns ele.
Atunci am scos din sufletul meu nuielușa iubirii,
Sufletele voastre cu teamă s-au apropiat,
iar eu cu nuielușa mea le-am mângâiat.
Aşadar, apropiindu-mă,
eu doar uşor le-am împins şi atunci şi-au luat ele zborul…
Publicat de cristi ciorcila la 23:10

sâmbătă, 28 mai 2016

Ce înseamnă să lucrezi cu tine însuţi?







A lucra conştient cu tine însuţi înseamnă să îţi găseşti calea ta. Dar nu o poţi găsi dacă nu o cauţi. Nu o poţi afla dacă mergi doar pe căile bătătorite de către alţii. Nu o poţi descoperi dacă nu te descoperi în primul rând pe tine însuţi. Şi ce înseamnă să te descoperi pe tine însuţi? Să ai puterea de a te accepta aşa cum eşti la momentul acesta şi să ai destul curaj să recunoşti că în anumite părţi din sufletul tău, ceva scârţîie, ceva în fiinţa ta poate nu e chiar în regulă. Cum îţi dai seama dacă ceva scârţie în interiorul tău? Pur şi simplu nu te simţi bine, ceva acolo în străfunduri, te sufocă. Acolo întâmpini un blocaj, o rezistenţă, un conflict care nu te lasă să îţi deschizi aripile şi să te înalţi dincolo de supravieţuire, dincolo de lumesc, dincolo de patimă.

Am observat un lucru foarte interesant. Oamenii însetaţi în a-şi depăşi propria condiţie, caută cu râvnă calea lor şi nu se opresc până nu o găsesc. Dar nu se opresc nici măcar atunci, pentru că şi aceste drumuri se schimbă în funcţie de schimbările noastre interioare. Noi nu rămânem niciodată aceiaşi şi implicit căile noastre se schimbă şi ele din mers. Oamenii plini de entuziasm îşi găsesc calea lor mai devreme sau mai târziu. Apoi în euforia lor crescândă, vor să o împărtăşească tuturor pentru că li se pare că acea cale e benefică pentru toată lumea. Şi-ţi vor spune că acel drum pe care merg ei, ar fi bun şi pentru tine. Însă nu uita, e doar drumul lor, nu şi al tău. E doar adevărul lor, dar nu şi al tău. E doar bucuria lor, dar nu şi a ta.


Nu am venit aici pentru a merge pe căile bătătorite de ceilalţi. Dar ne putem bucura pentru cei care şi-au împlinit viaţa în felul lor. Fiecare la nivelul său, mic sau mare nu putem şti exact, pentru că ceea ce se vede din afară, nu e la fel cu ceea ce se petrece în interior. Noi oamenii judecăm după aparenţe, dar aparenţele sunt de cele mai multe ori înşelătoare. De aceea, de fiecare dată când judecăm după aparenţe, ne înşelăm pe noi înşine şi nu sporim în nimic. În sinea mea ştiu că după ce plecăm de aici vom avea mari surprize faţă de cum am perceput pe unii oameni, chiar şi pe cei care se află permanent lângă noi, în realitatea noastră. Însă dacă putem privi dincolo de aparenţe, începem să înţelegem că lucrurile se leagă în felul lor şi intuim astfel că nimic din ce ni se întîmplă nu e pur întâmplător.


Asta înseamnă să lucrezi conştient cu tine însuţi. Să observi viaţa şi oamenii care intră în realitatea ta şi să începi să intuieşti legătura lor. E un mic pas aparent, dar totuşi unul extrem de mare. Şi de la acest tip de introspecţie pleacă totul. Aici e alchimia şi magia vieţii, în a înţelege cum totul îţi vorbeşte într-un mod indirect: fiecare întâmplare din viaţa ta, fiecare stare pe care o ai în urma acestor întâmplări, fiecare om cu care intri în contact, toate îţi indică ceva în interiorul tău. Dar bineînţeles că viaţa nu îţi va spune într-un mod direct „fă asta sau cealaltă”, „du-te acolo sau vino încoace”. Ci doar te va îndemna, dar îndemnul va fi unul foarte fin pe care însă nu îl poţi percepe dacă iureşul din mintea ta e de nestăvilit.


Şi pentru a opri acest iureş, avem nevoie de această conştientizare, pentru că mintea de maimuţă nu se va opri niciodată de la sine. Programele mentale instalate în subconştient se activează tocmai atunci când se iveşte o oportunitate pentru ele. Deşi poţi avea falsa impresie că eşti ok până atunci. Asta până când apare ceva în viaţa ta şi te surprinzi că tu, cel care poate până mai ieri erai foarte detaşat de o anumită situaţie pe care o vedeai la alţii, acum când ţi se întâmplă chiar ţie, iei foc şi explodezi. Pentru că ai stat pe un butoi cu pulbere, dar nimeni nu i-a dat foc până atunci. Şi aşa sunt toate aceste programe implementate în subconştientul nostru: butoaie cu pulbere care oricând se pot aprinde şi lua foc la cea mai mică scânteie!


Şi aşa se întâmplă la cei care nu îşi observă trăirile şi nu îşi conştientizează viaţa. În sinea lor nici nu-şi dau seama, pentru că aceste explozii au devenit firescul lor de zi cu zi. Li se pare normal să îşi schimbe starea de la o extremă la alta: acum calmi, apoi irascibili, acum veseli, apoi trişti, acum entuziaşti, apoi depresivi... Şi e clar că nu te poţi simţi bine când treci de la o extremă la alta şi te laşi mereu prins în reacţii. Oamenii îşi caută drumul, fiecare în felul său. Unul merge pe la biserică, altul merge pe la cursuri şi seminarii. Unii îi învaţă arta suferinţei şi a resemnării, alţii îi învaţă focusul cu mintea şi bolboroseala afirmaţiilor pozitive. Şi încep să facă ceva, dar nu trece mult şi abandonează ideea care li s-a predat. Pentru că acea idee nu li se potriveşte oricât de mult s-ar forţa, oricât de mult s-ar strădui, pur şi simplu nu e pentru ei.


E bine însă să asculţi pe oricine, să nu repudiezi pe nimeni şi mai ales să nu judeci pe cei care predau lucruri care ţie nu ţi se potrivesc. Poate la alţii au efect, nu poţi şti. Dar cel mai frumos şi cel mai echilibrat lucru e să îţi creezi tu singur tehnicile care ţi se potrivesc. Şi, de fapt, nu e vorba de tehnici, cât e vorba de a fi permanent atent la tine însuţi. Fii atent la trupul tău şi oferă-i cât mai multă mişcare şi apă. Fii atent la mintea ta şi la programele care te sabotează din subconştient pe pilot automat. Fii atent la sufletul tău şi la nevoile lui cu care el simte nevoia să se hrănească: arta, cunoaşterea, contemplarea, compasiunea, comunicarea. Fii atent la respiraţia ta: e una sacadată şi frântă sau una fluentă şi profundă? A respira nu e o tehnică pentru că ea oricum se desfăşoară de la sine, dar una e să respiri sacadat din frică şi alta e să îţi linişteşti mintea şi simţurile odată cu respiraţia profundă.


A lucra cu tine însuţi, nu necesită un timp şi un spaţiu aparte. Ci să experimentezi tot ce simţi nevoia fără ca să răneşti pe nimeni, după care să revii înapoi şi să îţi asumi această experienţă. După care, iar şi iar. A lucra cu tine, înseamnă să îţi creezi mereu reţele neuronale noi, pentru că doar în creaţie, vibraţia ta atinge divinul. Înseamnă să priveşti în ochii celui cu care vorbeşti şi să îl iubeşti atât de mult, până ce reuşeşti să îi priveşti sufletul. Înseamnă să ieşi din zona de disconfort a pasivităţii şi resemnării, întrând în zona de confort a creaţiei şi a bucuriei. Înseamnă să cunoşti tot ce se poate cunoaşte, dar să filtrezi totul pe sufletul tău şi astfel să nu laşi nimic să te subjuge. Înseamnă să împărtăşeşti celorlalţi experienţele tale doar din iubire, fără ca să te aştepţi la nimic din partea lor. Înseamnă să fii recunoscător pentru ceea ce ai şi să nu te opreşti niciodată, dacă simţi că poţi face mai mult. Înseamnă să acorzi iertarea ta gratuită celor care te-au judecat sau pe care tu i-ai condamnat tot într-un mod gratuit.


A lucra cu tine, înseamnă de fapt să ajungi să te iubeşti cu adevărat pe tine însuţi şi astfel să dărui nu numai din ceea ce ai, ci să te dărui tot mai mult din ceea ce eşti...

vineri, 27 mai 2016

Viata intre lumini si umbre




Pe pămînt şi între oameni, viaţa oscilează permanent între lumini şi umbre. O zi mai plină, una mai puţin fastă, o zi cu soare, alta cu nori, o zi cu mai mult chef de viaţă, alta fără entuziasm, o zi practică, alta contemplativă. Aici e limpede că nu e mereu la fel şi nici nu e bine să fie. Nu e doar lumină, nu e doar întuneric. Nu e doar bucurie, nu e de doar tristeţe. Ci există mereu un du-te vino, între aceste două polarităţi. Şi tocmai acest lucru e minunat, faptul că ne surprindem când într-o parte, când în cealaltă. Ne surprindem, simţind uneori într-un fel, alteori în cu totul alt fel.

De aceea, viaţa însăşi rămâne autentică prin infinitele ei căi de a se manifesta. Fiecare zi nu seamănă cu alta, aşa cum fiecare om nu seamănă cu altul. Iar trăirile oamenilor diferă şi ele şi niciodată nu rămân la fel. Iubirea însăşi e şi ea variată, iar razele ei nu se împrăştie peste tot asemenea. Către un om simţi ceva, către altul simţi altceva, deşi ai putea spune că pe ambii îi iubeşti. Așa este, dar nu îi iubești pe toți în aceeași măsură şi din acelaşi unghi. Totul aici variază, totul se mişcă pe o undă când ascendentă, când descendentă. Totul este vibraţie care pulsează în funcţie de trăirile noastre de zi cu zi.

Dacă nu ar fi aşa, viaţa şi-ar pierde farmecul, şi-ar pierde menirea ei de a fi spontană şi surprinzătoare în acelaşi timp. La fel cum e arta, aşa este şi viaţa. Muzica se desfăşoară între acorduri minore şi majore, între urcuşuri şi coborâşuri, între pasaje triste şi optimiste. Pictura se arată şi ea între lumini şi umbre, începând cu alb şi negru, până la cele mai variate nuanţe de culori. Aşa este şi viaţa, niciodată la fel, niciodată încorsetată de rutină şi plafonare.
Doar omul se sufocă şi rămâne fără aer în timp ce tot trage după el povara unei vieţi abrutizate. Doar omul rămâne cantonat în reacţie atunci când nu doreşte să se autodepăşească prin creaţie. Şi atunci viaţa se experimentează doar între alb şi negru, devenind astfel fadă şi insipidă. Mereu cu gândul la grija zilei de mâine sau la frustrarea zilei de ieri. Dar viaţa adevărată nu merge între aceste 2 false repere, ci doar într-un prezent continuu care trăieşte bucuria la diferite niveluri, nu numai în lumină, ci şi în umbră, asemenea.

E uşor să arunci cu clişee citite de prin cărţi şi să tot repeţi ca un papagal că viaţa e minunată doar într-o singură ipostază, cea a atitudinii mereu trufaşe care nu se sinchiseşte deloc să dea din coate în mijlocul celorlalţi. E uşor să spui că anumite cuvinte sunt aşa-zis limitative când, de fapt, absolut orice cuvânt îşi poate avea un rol de susţinere. Grija de a nu folosi acest tip de cuvinte este şi ea, tot un fel de limită. Totul însă depinde de contextul folosit, dacă mesajul final e unul constructiv și reușește să îți ridice măcar puțin vibrația, atunci nici nu mai contează ce cuvinte folosești. Etichetele sunt folosite de către oameni pentru a eticheta binele sau răul, lumina sau întunericul. Dar Universul nu lucrează cu astfel de etichete limitative. El lucrează doar cu energie şi conştiinţă, pururea în mişcare, pururea în schimbare.

Viaţa este ceea ce este şi este exact aşa cum este, de aceea pentru mine, ea nu poate fi categorisită nici rea, nici bună, nici grea, nici uşoară, nici lungă, nici scurtă. Acest fel de caracterizări sunt prea banale şi prea superficiale la câtă diversitate există în peisaj. Dacă poţi spune din toată inima ta că viaţa e magnifică atunci fă-o mereu, nu într-un mod duplicitar, doar când lucrurile merg pe roz pentru tine. Dar când totul pare cenuşiu în jur, atunci viaţa nu mai e magnifică? Când pierzi o persoană dragă, atunci viaţa nu mai e minunată? Când nu ai ce mânca, viaţa nu mai e atunci pe val? Când buzunarele sunt goale, nu mai eşti tot la fel de spiritual? Când eşti singur şi nebăgat în seamă de mai nimeni, oare nu e chiar şi în acea singurătate, o lecţie de învăţat şi de asimilat? Pune în balanţă tot ceea ce simţi între cele două polarităţi şi astfel vei înţelege mai bine ce se ascunde dincolo de simţuri. Nu-ţi reprima nimic din ceea ce simţi, căci nu vei scăpa până ce nu vei duce experienţa ta până la capăt. Dar dacă rămâi mereu pe judecata primitivă că asta e bine sau că asta e rău, atunci nu vei înainta sub nici o formă, ci vei tot primi aceleaşi provocări cât mai deghizate, dar care vor, de fapt, să te înveţe mereu acelaşi lucru.

Din contră, toate aceste ipostaze contradictorii dau mărturie prin ele însele la cât de extraordinară este viaţa chiar şi atunci când nouă ni se pare oarecum tristă şi dureroasă. Dacă între timp „ai făcut ochi” și ai mai acumulat ceva cunoaştere, iar spiritualitatea „dă pe afară”, vezi să nu te împiedici la primul obstacol şi să uiţi subit cine eşti. Dacă se întâmplă aşa, ia-o de la capăt, dar în alt mod. Uită de cărţi, de cursuri, de maeştri, uită tot ceea ce ai învăţat şi nu ţi-a folosit la nimic în viaţa de zi cu zi. Mergi mai bine în mijlocul oamenilor, în mijlocul pieţelor, în tumultul traficului, observă toţi aceşti oameni şi observă-te şi pe tine în timp ce gândeşti şi simţi ceva faţă de ei şi faţă de toate aspectele vieţii ca un întreg. Nu căuta o stare de zen inertă, ci caută mai degrabă să ieşi din inerţie şi să fii martor la toate mişcările care au loc în fiinţa ta.
 
Cunoaşterea e la mare preţ şi fără ea nu poți înainta, ci doar rămâi legat în ignoranță, e adevărat. Dar iubirea eclipsează orice formă de cunoaştere şi orice învăţătură. Stai în mijlocul oamenilor şi vei simţi exact ce înseamnă viaţa între lumini şi umbre. Stai ferm în sufletul tău şi nu te lăsa amăgit. Învaţă să asculţi, învaţă să comunici, învaţă să iubeşti într-un mod nediscriminator. Nu te lăsa prădat sufleteste, dar nici tu nu încerca să prazi pe un altul. Nu fugi de ceea ce simţi şi nu te ascunde după degete, încercând să disimulezi propria-ţi trăire. 
Fii tu însuţi şi în lumină, dar şi în întuneric!

Fii tu cel autentic, simplu şi curat, şi atunci când faţa îţi este scăldată în lumină, dar şi când chipul îţi este adumbrit. Nu te forţa să pari ceva sau cineva anume, căci falsitatea ţi se va întoarce împotrivă mai devreme sau mai târziu ca un boomerang împotriva ta. 
Iar dacă momentan eşti căzut, rabdă-te un timp, observă-te în noaptea neagră a sufletului, adună-ţi gândurile împrăştiate prin propria cenuşă, renaşte şi înalţă-te precum odinioară pasărea Phoenix, ca să devii conştient de ceea ce eşti deja: un om nou 
pe un pământ nou...

joi, 26 mai 2016

Amorţeala spirituală



Amorţeala spirituală e o capcană în care pică mulţi dintre cei care caută şi tot caută drumuri şi căi de acces către spiritualitatea ce îi conduce către ei înşişi. Ea se insinuează atunci când cauţi în stânga, cauţi în dreapta, citeşti sute de cărţi, vizualizezi sute de documentare, participi la zeci de seminarii şi cursuri de spiritualitate sau dezvoltare personală, dai credit unor aşa-zis maeştri, pentru ca într-un final să te învăluie dezamăgirea.


Dezamăgirea însă, poate fi şi o trambulină de care te foloseşti pentru a face încă un salt către tine însuţi. Ea e o sabie cu două tăişuri. Ori îţi taie elanul de tot, ori ţi-l măreşte. Cei din prima categorie, devin pe zi ce trece un fel de cadavre vii, care doar trăiesc în aparenţă, căci în realitate nimic din ceea ce li se întâmplă în propria lor viaţă, nu le mai creează entuziasm şi bucurie. Ei îţi vor spune că totul e doar o prostie şi că toată această căutare, e una zadarnică şi fără nici un rost. Vor încerca să te convingă de inutilitatea acestui demers al propriei căutări de sine, pentru că ei oricum au mai trecut pe acolo înaintea ta şi ştiu ei mai bine despre ce vorbesc. Aşa că mai bine să nu faci nimic, să nu citeşti nimic, să nu observi nimic, că totul e absolut degeaba. Dar cine vorbeşte în tot acest discurs? Neputinţa, dezamăgirea, frustrarea, depresia, resemnarea, adică mai pe scurt, amorţeala spirituală!


Ea se insinuează la cei mai râvnitori, atunci când după încercări şi încercări eşuate, realizează că viaţa lor nu li s-a schimbat nici măcar cu 1% în urma cunoaşterii pe care au tot acumulat-o. Căldiceii, de obicei, nu au problema asta. Religioşii vor merge în continuare pe la biserică duminica pentru semnatul condicei, iar spiritualii vor mai răsfoi din când în când superficial câte o carte, vor mai participa pe la câte un seminar, dar fără dorinţa profundă de a schimba ceva în interiorul lor, ce se vrea descoperit şi relevat.


Uneori, cei aflaţi în această amorţeală spirituală, mai simt câte un mic imbold venit din partea cuiva mai râvnitor, atunci când interacţionează cu cei care nu au abdicat de la sensul căutării lor. Atunci iarăşi se aprind beculeţele şi simt puţin euforia care acum e şi ea amorţită, aproape moartă şi îngropată. Dar asta nu ține prea mult, euforia clipei de moment.


Dar ce folos, nu-i așa, dacă amorţeala îţi tot şopteşte că nu are nici un sens să mai cauţi, că oricum nu vei găsi absolut nimic? Ce folos să mai tot citeşti, dacă viaţa ta nu se schimbă cu absolut nimic în bine, ci poate din contra, din rău în mai rău? Ați experimentat-o pe asta?


Cel mai des, femeile păţesc ceva de genul ăsta, căci ele se aruncă adeseori cu toată fiinţa lor în spiritualitate fără discernământ. Ele pun preţ pe ceea ce simt şi atunci dacă simţirea lor e una euforică, vor înainta către o cale de cunoaştere sau către vreun maestru, adeseori fără să pună în balanţă raţiunea de o parte şi simţirea de cealaltă. Ori renunţă la tot, ori se opresc la o singură formă de cunoaştere sau la un singur maestru. La fel se întâmplă şi cu femeile mironosiţe şi evlavioase din religie, care încep să se îndrăgostească de propriul duhovnic şi tot vin la el cu ploconeala că ele sunt mari „păcătoase” şi au mare nevoie de spovedanie cât mai deasă! Labirintul minţii umane nu ştie de glumă!


Dar toate acestea sunt capcane şi în religie şi în spiritualitate. Calea devoţiunii, adeseori te duce tot către idolatrie, unde duhovnicul sau maestrul sunt puşi pe soclu. Aici nu mai există discernământ, nu mai există autentic, nu mai există libertate. Dar jos pălăria pentru maestrul care ştie să te elibereze de persoana lui, înainte de a te ataşa şi implicit de a te răni. Puţini fac asta, căci ego-ul joacă multe roluri pe care nu le poţi dibui aşa uşor atunci când discernământul nu mai are nici un cuvânt de spus.


„Căutaţi adevărul şi el vă va face liberi”! Nu te opri, căci atunci când te opreşti, se înfiripă amorţeala spirituală care echivalează cu sinuciderea sufletească. Nu te amăgi că ţi-e bine aşa, într-o stare de indiferenţă, ca şi cum orice ţi s-ar întâmpla nu te mai poate scoate din starea ta. Dar de unde ştii tu că starea în care te afli, e cea firească şi naturală? Nu cumva tot mintea îţi şopteşte că tu eşti ok chiar dacă nu mai simţi mare lucru şi că nu mai ai interes către absolut nimic?


Amorţeala spirituală e şi ea o boală sufletească. Parcă aştepţi să se întâmple ceva sau parcă nu mai aştepţi nici măcar asta. Totul pare că te scurge de energie, totul pare că nu te mai poate recentra pe fiinţa ta. Şi începe să îţi placă asta, căci şi stările alterate pot deveni o a doua ta natură, atunci când începi să te obişnuieşti cu amorţeala. Începi să te obişnuieşti cu scăldatul într-o apă stătută şi călduţă, unde nici nu mori, dar nici nu trăieşti!


Oamenii sunt fascinați de ceea ce se numește „viața în lumea de dincolo” și de tot ceea ce înseamnă „experiență în apropierea morții”. E ca și cum ai trage cu ochiul sub poala divinității.Dar e bine să aflăm de toate chiar dacă asta miroase un pic a trișare. Adică dacă tot am aterizat aici absolut amnezic și am uitat de unde și pentru ce am venit, poate ar fi cazul să mă centrez pe mine însumi și să înțeleg cine sunt și pentru ce am venit, tocmai lucrând cu ceea ce am la îndemână aici și acum, primind acest răspuns trăind în apropierea vieții, nu în apropierea morții. Are sens? 


Viaţa înseamnă dincolo de orice, bucurie, pasiune, interes, cunoaştere, studiu, disciplină, apropiere de oameni şi împărtăşirea cu ei a tot ce însemni tu cu toată fiinţa ta! Viaţa înseamnă a experimenta şi a te experimenta, a cunoaşte şi a discerne, a primi provocările vieţii şi a le depăşi!
Înseamnă să îţi cunoşti punctele slabe la care mai ai încă de lucrat, înseamnă să îţi cunoşti darurile cu care ai fost înzestrat, să le cultivi, să le cizelezi şi să le împărtăşeşti celorlalţi cu iubire din întreaga ta fiinţă!

miercuri, 25 mai 2016

Ultimul vals al tiranilor


De cele mai multe ori, oamenii care trăiesc la întâmplare, adică cei care nu lucrează deloc cu ei înşişi, îşi creează singuri o mulţime de capcane mentale, după care se lasă prinşi în ele de la sine. Când mintea nu e lucrată, capcanele răsar în mintea omului la fiecare pas. Unii se află mereu prinşi în ele şi nici nu sunt conştienţi de asta, pentru că poate nu au experimentat niciodată o altă stare decât cea de vibraţie joasă, unde frica e marele tiran care stăpâneşte o mulţime de alţi tirani care mai de care mai despotici: angoasa, resemnarea, frustrarea, inerția, renunțarea, reprimarea, descurajarea, gelozia, deznădejdea.

Aceşti tirani din mintea noastră, dacă sunt hrăniţi permanent cu gânduri venite din condiţionări negative, ajung să ne controleze şi să ne joace pe degete cum vor. Astfel încât, încep să ne controleze timpul, hrana, ţinuta, cuvintele, faptele, atitudinea, mentalitatea, sănătatea, finanţele, relaţiile, stările noastre, pe scurt... încep să ne controleze întreaga viaţă chiar cu acordul nostru!
Oamenii din acest segment, au convingerea definitivă şi irevocabilă că viaţa e grea, oamenii sunt răi, toţi fură şi vor să ne fure, politicienii sunt corupţi, bărbaţii sunt afemeiaţi, femeile sunt materialiste, fiecare vrea să profite de celălalt, banii se fac scrâşnind din dinţi, un job bun e imposibil de găsit, viaţa e scurtă pentru că stresul ne mănâncă zilele, munca trebuie făcută cu încordare maximă...iar loc pentru un gram de spiritualitate, de unde până unde? Pentru că în astfel de minţi tiranice nu se află decât mult efort controlat. Iar acolo unde e mult efort şi control, randamentul şi epuizarea sunt pe măsură.


Tiranii sunt foarte parşivi, nu ştiu de glumă. Ei te îndeamnă să cauţi mereu ceva în afara ta şi să depui mult efort în acest demers. Şi uneori te trimit departe, creându-ţi iluzia că ce nu găseşti în interior, vei găsi undeva pe-afară cât mai departe de locul în care ești acum. 


Atunci când te simţi rău sau ai vreo boală, tiranii din mintea ta îţi trimit mereu gânduri ca să îţi întărească şi mai mult convingerea că boala ta e una serioasă, că ai nevoie de doctori, de pastile şi injecţii, că ai nevoie de cât mai mulţi oameni care să plângă pe perna ta, că ai nevoie de un tratament costisitor fără de care nu ai nici o şansă să te faci bine. Normal, cum să te faci bine uşor, când rezistenţa ta în faţa sănătăţii e atât de mare încât ca să ajungi la ea tu crezi că ai nevoie de mult efort? 


Altă situaţie. Când crezi că viaţa e grea şi că banii se câştigă la fel de greu, care e de fapt convingerea ta? Că ai nevoie iarăşi de mult prea mult efort ca să răzbaţi în viață.Oare va putea penetra abundenţa zidul rezistenţei tale?


Iar dacă cumva crezi că toţi bărbaţii sunt nişte impostori emoţionali sau că toate femeile sunt materialiste, care e convingerea ta de fapt? Aceea că e aproape imposibil să îţi găseşti pe cineva cu care să poţi construi ceva pe lumea asta în ziua de azi. Iar ca să găseşti o astfel de persoană, iarăşi necesită şi asta extrem de mult efort.


În principiu, acestea trei sunt punctele cele mai sensibile din viaţa noastră: sănătatea, finanţele şi relaţiile. În aceste trei direcţii se desfăşoară nesfârşitul dans al tiranilor care valsează cu mintea noastră.


Dar scena se poate extinde şi mai departe. De exemplu, nici cu spiritualitatea lucrurile nu stau mai bine. Majoritatea nu se apucă de nici un fel de practică spirituală, pentru că au auzit ei de la alţii care au mai încercat câte ceva şi n-a mers. Aşa că decât să fie dezamăgiţi, mai bine nu se apucă de nimic. Dar în schimb promovează clişeul în jur ca şi cum l-ar fi experimentat deja. Adică din start nu va merge nimic. Şi aceştia la rândul lor, tot în acelaşi efort uriaş cred, multe tehnici, mult focus, multă meditaţie. Tot ceea ce îi diminuează şi îi limitează, pare mai seducător decât libertatea. Astfel încât, vor prelua din religie, statutul de „rob, păcătos şi nevrednic”, iar din spiritualitate, condiţionarea karmică, şi astfel se vor identifica cu ele pentru ca nu cumva să îşi asume libertatea, fericirea și bucuria. Să nu își asume cumva nici o răspundere, pentru că Creatorul divin din ei înșiși le pune efectiv tăciuni aprinși pe creștet și insuportabila ușurătate a ființei lor nu poate suporta nicidecum această ardere interioară.


Ca să putem străluci din sinele nostru, nu e nevoie să căutăm ceva undeva departe. Doar avem de înlăturat în schimb multe rezistenţe, multe capcane care nu ne lasă să ne manifestăm liber, care nu ne permit să ne bucurăm de viaţa noastră. Pentru că dacă lăsăm tiranii să ne mănânce mintea ca nişte carii prin tot felul de gânduri-capcană, atunci într-un timp mai lung sau mai scurt, vom simţi fără milă efectul roadelor pe care le-am semănat în mintea noastră.
Când rezistenţele se vor topi, când capcanele se vor nărui, când tiranii nu vor mai avea cu cine valsa, atunci ne-am regăsit pe noi înşine, ne-am regăsit vibraţia pe fluxul de conştiinţă în care gândurile se aliniează şi ele pe frecvenţa sinelui nostru divin prin care experimentăm fără să ne mai călcăm în zadar pe suflet. Și atunci nu vom mai încerca să tot controlăm viața prin încrâncenare și atașament emoțional în zadar. Dă voie Creatorului tău interior să se exprime în forma sa unică, originală și irepetabilă, și nu vei mai avea nevoie să-ți bați capul cu tehnicile și focusul, prin care doar îți vei da seama la un moment dat că doar pierzi timp și energie, complet aiurea.


Altfel, rămânem doar la stadiul de a conştientiza lipsa în care ne aflăm şi care tot va creşte pe măsură ce atenţia noastră rămâne asupra ei. Iar convingerea că ne lipseşte ceva, vine tot de la tiranul nr.1...frica! Ea generează toate tiparele rezistențelor noastre care nu ne lasă să experimentăm ce avem de experimentat, care nu ne dă voie să creăm ceea ce avem de creat, care nu ne lasă să trăim ceea ce avem de trăit din sinele nostru.
Totul ţine de atitudinea noastră. Când nu ne vor mai sabota rezistenţele, vom avea mult mai mult de împărtăşit celorlalţi, căci acolo unde nu mai este efort, nu mai este nici oboseală. Iar unde totul se face cu bucurie, cu entuziasm și cu pasiune, randamentul va fi cu totul altul. Atunci și noi ne vom bucura de viața noastră și cei din jurul nostru privindu-ne, poate vor schimba și ei ceva în viața lor. Dar asta e treaba lor, nu a noastră.

Când tu însuți nu îți recunoști făptura divină care vrea să strălucească în toată splendoarea, te vei identifica doar cu tiranul egocentric din tine. Tiranul vrea să domine la nivel subtil pe cel cu care interacționează. Vrea să-și domine partenerul, copilul, colegii, prietenii, el vrea să domine totul pentru că are nevoie de control. Îi va invita cu zâmbetul pe buze pe toți la vals, le va face și câte o reverență, pentru că tiranul deștept e gentilomul viclean prin excelență. Nu îl vei dibui cine este cu adevărat decât atunci când nu te vei mai supune ca un mielușel docil în mâinile lui. Atunci el va lua foc și-și va ascuți sabia, căci nu poate suporta o asemenea umilință. Tiranul este aici alter-ego-ul nostru care ne amăgește că suntem altcineva decât cine suntem cu adevărat. Iar partenerii săi de dans sunt chiar gândurile care vin din tot felul de credințe limitative aflate în subconștient. Atunci când tiranul(alter-ago) și partenerul(gândul limitativ) își dau acordul, vor începe valsul lacrimilor pe nesfârşitul ring de dans al cărui nume este „suferința”.
 

Ar putea fi acesta ultimul vals? Atunci să îi lăsăm singuri pe aceşti tirani să-și găsească alți parteneri, căci prea mult timp, prea mult efort, prea multă energie şi prea multe dansuri le-am acordat până acum...

marți, 24 mai 2016

Provoacă-te pe tine însuţi!





În fiecare zi, viaţa îţi aduce cu ea o mulţime de provocări, unele mai dulci, altele mai amare. Dar şi cele dulci şi cele amare, au rolul lor. Unele te îndeamnă să sporeşti cu fiinţa, altele te echilibrează energetic atunci când ceva din mintea, trupul sau sufletul tău, începe să se precipite şi să te tulbure, să te destabilizeze lăuntric. Cele bune îşi urmează cursul lor firesc, nu le opri să te provoace, nu spune „stop” acestei evoluţii de care poate nici măcar tu însuţi nu eşti conştient. Nu le opri nici pe cele mai puţin dulci care te scot din zona ta de confort. Ai nevoie şi de un duş cu adevărat rece, atunci când te tot scalzi în apa stătută a vieții trăite pe pilot automat.

Totul în jurul tău este într-o continuă evoluţie. Universul întreg evoluează, dar El are nevoie de co-participarea ta la această evoluţie creativă. Pentru întreg Universul, tu eşti făptura de lumină care îşi aduce contribuţia la evoluţia Sa. Tu preiei gânduri pe frecvenţa de vibraţie la care te afli în acest moment. Nu poţi intra pe o altă frecvenţă, pentru că efectiv nu ai putea-o recunoaşte. Dar pe aceste gânduri care vin şi îţi oferă în dar un spaţiu imaginativ, pe acestea le recunoşti pentru că ţi se potrivesc. Poate mâine nu vei mai fi ca cel de azi, poate că vei vibra altfel, atunci vei recunoaşte alte gânduri, căci implicit ţi-ai schimbat frecvenţa de conectare cu Universul. Cum erai acum un an, dar acum 5 ani, dar în urmă cu 10 ani? Te mai recunoşti în cel de atunci? Cât din cel ce erai odinioară se regăseşte în cel care eşti acum?

Chiar de ai vrea să opreşti evoluţia, nu ai putea. Pentru că absolut totul aici este suflare de viaţă. Aşadar lasă morţii să-şi îngoape pe morţii lor, şi lasă respiraţia ta să se armonizeze la unison cu divinitatea. Nu respira sacadat contra naturii tale şi a firescului tău, ci respiră din bucurie, nu din frică. Căci cu fiecare respiraţie, dai mărturie Universului că exişti, că contezi, că ai un cuvânt de spus în faţa întregii creaţii. Natura se află în firescul ei şi evoluează neîncetat. Anotimpurile se schimbă uşor-uşor ca o adiere, ca un foşnet abia perceptibil. Frunzele se îngălbenesc şi cad uşor, fără eforturi, fără încrâncenări, fără planuri, fără îngrijorări zadarnice. Totul e în mişcare, în armonie, în schimbare. Întreg Universul nu se opreşte măcar o clipă din evoluţia Sa. Aşa şi tu evoluezi chiar dacă oarecum nu îţi dai seama. Dar în fiecare zi, mai acumulezi puţină cunoaştere, mai materializezi câte ceva, mai experimentezi una sau alta. Căci tu eşti suveranul realităţii tale care con-lucrează cot la cot cu Universul.

Şi acest Univers îţi aduce daruri nenumărate, astfel încât să conştientizezi şi mai mult cine eşti şi care e menirea ta aici, printre oameni. Tu însă vei avea mereu ultimul cuvânt dacă îţi asumi această suveranitate sau dacă vei alege să o reprimi şi să fugi de ea. Tu vei avea mereu ultimul cuvânt în faţa nenumăratelor provocări pe care ţi le trimite Universul pe măsura vibraţiei tale. Pe unele le vei primi cu mare bucurie. Pe altele, le vei alunga cu furie, înapoi de unde au venit. Şi atunci, tu transmiţi un semnal de frică, care se numeşte „frica de a evolua”. Transmiţi un semnal de ofensă, căci ţi-e prea frică să primeşti din mâna divinităţii darurile ei care ţi se potrivesc şi care îţi folosesc. Transmiţi un semnal de sfidare, precum că nu vrei nimic altceva decât aceeaşi apă stătuă şi urât mirositoare din care pur şi simplu nu vrei să ieşi. Obişnuinţele ne creează realitatea noastră, reţelele neuronale constructive sau distructive pe care ni le-am creat conştient sau inconştient de-a-lungul timpului, ne înalţă sau ne distrug mai devreme sau mai târziu.

Viaţa are grijă de noi în felul ei propriu, uneori într-un mod paradoxal şi uimitor pentru înţelegerea noastră, adeseori prea limitată și închistată în clişeele lumeşti. Şi e mare lucru să accepţi provocările vieţii cu inima deschisă. Dar mai mare lucru este chiar să ajungi să te provoci pe tine însuţi, să îţi creezi tu propriile tale provocări care simţi că ţi-ar folosi. De abia atunci începi să trăieşti conştient când începi acest joc al vieţii într-un mod activ și dinamic, chiar pe terenul de joacă, nu veşnic pasiv în tribunele celor care stau resemnaţi şi blocaţi în nostalgia lui „ce ar fi fost dacă”?

Şi mie îmi place mult să mă provoc atunci când scriu, de exemplu. Să mă provoc chiar şi atunci când nu am chef şi nici inspiraţie. Când nu se întrezărește nimic, dar totuși se simte o atracție, firavă la început. E ceva interior care îmi şopteşte „vino şi vezi, pune degetele pe taste şi îţi vei da singur seama ce şi cum”. Inspirația e ca un magnet care te atrage, un schimb de energie care se vrea dăruită și împărtășită, nicidecum păstrată sau blocată. Şi chiar aşa se şi întâmplă, un pas conştient către inspiraţie şi ea vine imediat. Dar vine, doar dacă faci pasul către ea, altfel nu. Dacă îi oferi atenţia cuvenită. Pentru că Universul abia aşteaptă chemarea inspiraţiei şi materializarea ei din partea noastră. Şi El nu rămâne nicidecum dator. El ne cheamă la desăvârşire prin provocările pe care adeseori ni le trimite, dar atunci când noi înşine acceptăm conştient să ne provocăm, se face nuntă în ceruri de bucurie că încă un om a ales să iasă din neputinţă, din trândăvie, din resemnare...

luni, 23 mai 2016

Necazurile închipuite din mintea noastră



Necazurile închipuite sunt fantasme, dar efectul lor nociv asupra noastră este unul real. Pentru că mintea noastră nu prea ştie de glumă, cu ce o hrăneşti, cu aceea vei fi servit. Hrăneşte-ţi mintea cu o minciună şi vei vedea că într-un timp oarecare, ea va deveni un adevăr pentru tine. Hrăneşte-o cu negativitate şi ea îţi va cere permanent negativitate. Hrăneşte-o cu falsitate şi mintea va face din tine falsitatea întruchipată. Hrăneşte-o cu superficialitate şi aceasta îţi va deveni o a doua ta natură. Hrăneşte-o cu frică şi frica îţi va deveni călău. Hrăneşte-o cu suspiciuni şi gelozia se va insinua în tine ca un hoţ. Hrăneşte-o cu tot felul de dependenţe fizice, psihice sau imaginare şi ele îţi vor deveni stăpâni despotici. Hrăneşte-o cu multă grijă şi grija lumească te va măcina oriunde te vei afla, şi în lume şi pe vârf de munte.
Oamenii încă mai cred chiar şi acum, că se află aici într-o lume suferindă şi într-un trup suferind. Încă mai cred că au nevoie de nu ştiu ce „drept divin” ca să se simtă bine. Încă mai cred că au nevoie de ceva exterior pentru a se simţi bine interior. Încă mai cred în tradiţia babelor şi în „ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”. Încă mai cred că dacă vor ajunge la nu ştiu ce mormânt venerat, viaţa li se va îmbunătăţi cât ai bate din palme, fără nici un efort conştient. Încă mai cred că obiectul santificat pe care-l poartă la gât sau la mână ca pe un fetiş, îi va proteja de „forţele malefice” care n-au altă treabă de făcut decât să-şi bată joc de prostia omului care vrea cu orice preţ să îşi dea afară puterea din el. Oamenii încă mai cred asta. De ce? Pentru că au nevoie cu disperare de idolatrie. Iar într-o lume idolatră, susţinerea interioară e ca şi inexistentă. Dacă ţi-ai pierdut „ansa” oare cum vei mai măsura energetic pe unul sau altul? Dacă ţi-ai rătăcit cristalul, oare ţi-ai rătăcit şi puterea din tine odată cu el? Dacă ţi-ai pierdut cruciuliţa sau metania de la mână oare cum te vei mai proteja în fața „demonilor” care-ți tot dau târcoale? Unde vei mai găsi susţinere fără toate acestea? Când vei pleca de aici, oare îţi vei lua aceste simple fetişuri și surogate cu tine în lumea de dincolo? Cât oare vor mai valora ele atunci?
Când discernământul nu e prezent, se insinuează pe nesimţite necazurile închipuite. Paradoxul e că nici măcar nu realizezi că toate aceste „suferinţe” sunt doar închipuiri care se rotesc la nesfârşit în mintea ta, ca un carusel a cărui motor e generat de gândurile negative care vin şi tot vin. Ţi se pare firesc să trăieşti în nefiresc. Ţi se pare normal să fii plângăciosul de serviciu, care se lasă trăit de propria sa viaţă. Ţi se pare prea greu şi chiar imposibil să faci o schimbare. Mediul te trage în jos, iar tu te laşi inevitabil tras în jos, pentru că nu ai destulă susţinere interioară pentru a rămâne strălucind în mocirla negativităţii care-i seduce atât de mult pe cei din jur. Dar ți-ai pus vreodată întrebarea că tocmai acel mediu negativ sau toxic în care te afli acum, se vrea luminat și schimbat de tine și de propria ta conștiință? Altfel, la ce bun toată cunoașterea și deschiderea ta spirituală dacă nu ești în stare să faci măcar ordine și lumină chiar în realitatea ta?
Pentru a nu mai primi negativitate din jur, ai nevoie de un „switch”, de o schimbare în propria conştiinţă. Majoritatea ajung să facă această schimbare majoră doar atunci când lucrurile se agravează atât de mult în realitatea lor, încât ajung să îşi spună cu năduf: „nu mai pot”!
Ştiu că par cuvinte mari, dar asta pentru că nu ne-am obişnuit încă să ne trăim viaţa, ci mai mult ne lăsăm trăiţi de către ea. Nu suntem obişnuiţi cu acest fel de mentalitate, ci ne-am obişnuit poate prea mult cu batjocura şi luarea în râs a noastră şi a celorlalţi. Ne vine mai ușor să ne ironizăm unii pe alții, decât să ne susținem reciproc. Ne vine mult mai ușor să ne identificăm cu „păcatul originar” decât cu Creatorul aflat în stare latentă în noi înșine. Dacă nu ai nici un om în jurul tău care să fie de partea ta, acordă-ţi şansa de a fi tu însuţi propriul tău far călăuzitor. Dacă vei tot aștepta mântuitori venind pe norii cerului să te salveze pe tine din propria neputință, cu așteptarea vei rămâne, acum și pururea și-n vecii vecilor!

E adevărat, acum cu greu mai găseşti oameni care să te susţină fără nici un fel de interes la mijloc, să te încurajeze, să te îndemne să rămâi puternic, orice ţi s-ar întâmpla. Majoritatea preferă să plângă pe umărul celorlalţi pentru că aceştia acceptă să le plângă de milă trăind de fapt şi ei pe acelaşi flux al necazurilor închipuite. Iar cu cât sunt mai mulţi plângăcioşi în peisaj, cu atât suferinţa pare mai dulce,nu-i așa?
Călăuzindu-te pe tine cu discernământ, îi vei putea susţine necondiţionat şi pe cei prezenţi în realitatea ta, care la rândul lor au nevoie de susţinere. Nu îţi ascunde lumina sub obroc, ci împărtăşeşte-o tuturor. Dacă vreodată îţi va mulţumi careva, dacă vreodată vei primi un feedback pozitiv din partea cuiva, nici nu mai contează, aceasta nu mai e treaba ta. Tu, cel care îţi menţii flacăra interioară, nu vei avea niciodată nimic de pierdut, ci doar de câştigat. Căci dăruind, vei dobândi. Dăruind negativitate, vei dobândi doar negativitate. Dăruind necazuri închipuite, vei dobândi doar necazuri închipuite. Dar dăruind iubire, vei dobândi şi mai multă iubire. Dăruind creaţie, inspiraţia îţi va da târcoale tot mai mult. Dăruind susţinere, vei dobândi implicit şi mai multă susţinere în tine însuţi. Iar aceasta nu se poate face în izolare şi fugă de lume, ci trăind efectiv cu, printre şi între oameni.
Pentru că nu am venit aici ca să fugim speriaţi de răutatea unora care poate n-au aflat încă comoara ascunsă din ei înşişi. Răutatea nu se lipeşte decât doar de cel care emană la rândul său răutate. Frecvenţele se caută una pe alta, iar ele când se întâlnesc, ele se contopesc. Unde e lumină, nu poate fi întuneric, unde e bunătate, nu poate fi răutate, unde e compasiune nu poate exista milă, unde e susţinere interioară, nu pot exista nici un fel de necazuri închipuite. Aşadar rămâi în iubire, rămâi pe frecvenţa iubirii şi contopeşte-te odată cu ea...

Curajul lucrătorilor în lumină

Un lucrător în lumină nu este un maestru, ci este mult mai mult decât atât. Un maestru are nevoie de discipoli, de adulare, de confirmare, de o turmă care să îl urmeze şi să îl venereze. El are nevoie de aceştia pentru că la nivel subtil, se hrăneşte energetic din cei care îl urmează şi îl venerează. El predă cursuri şi ţine seminarii. Dar nu sunt părerile lui proprii, ci şi ele sunt preluate de la un altul, care poate şi acela le-a preluat de la un altul şi tot aşa. De la prima mână până la a doua, deja mesajul s-a denaturat. Exact cum face tradiţia în creştinism, de exemplu. Azi moare unul, iar de mâine încolo oamenii încep să-i făurească aura, împopoţonând-o cu tot felul de exagerări, mistificări, aberaţii şi minciuni, doar-doar o mai intra încă un „sfânt” în calendar şi astfel vom mai avea o nouă onomastică.

Lucrătorii în lumină nu au însă ce căuta în nici un calendar, căci ei sunt dincolo de tradiţa băbească şi de vorba dulce şi mieroasă. Ei nu ţin cursuri pe bani şi nici nu şi-au făcut un scop din a învăţa pe alţii lucruri preluate şi răstălmăcite. Aceştia sunt doar nişte mici impostori şi nimic mai mult. În prezenţa lor nu simţi pace, nu simţi armonie şi nici iubire necondiţionată. Ci simţi nesiguranţă, multă fală, exagerări cu nemiluita pe care nu le pot justifica, condiţionare prin sloganul „cine nu e cu mine e împotriva mea”, para-minciuni şi para-speculaţii. Maeştrii din ziua de azi au un interes. E şi logic atâta timp cât trăiesc din asta, nu vor să piardă nici un muşteriu care ar vrea să iasă din turma lor. Iar dacă ai ieşit cumva, dacă ai alte şi păreri decât ale sale, maestrul nostru se aprinde şi ia foc precum tăciunii. Orice suportă maestrul nostru, doar să nu fie contrat şi să nu fie cumva pus la probă, adică să justifice cumva aberaţiile pe care le împarte pe bani grei în stânga şi în dreapta. Azi cu Cleopa, mâine cu Ramtha, poimâine cu Arsenie Boca, şi iaca bufetul suedez e gata şi ne aşteaptă să ne înfruptăm din el. Azi cu tradiţia, mâine cu cuantica, iar poimâine cu bilocaţia şi teleportarea. Totul învăluit în nesfârşita "iubire necondiţionată". Super spiritualitate!
Dar să revenim la lucrătorii noştri în lumină. S-ar putea ca şi tu, cel care citeşti aceste rânduri să fii unul dintre ei. Nu e nici o minune în asta, nu e nimic para-mega-anormal. E un firesc la urma urmei, e o normalitate. La aceştia nu vei vedea sforţările pe care le vezi adeseori la maeştrii de care pomeneam. Aceştia din urmă se promovează, te caută şi încearcă să te convingă de adevărul lor pe care sunt gata să ţi-l predea pe bani. Ei întreabă peste tot „cine mai doreşte, cine mai pofteşte”? Pe când lucrătorul în lumină rămâne centrat pe el însuşi, pe sinele său, pe misiunea sa. Însă „misiune”, iarăşi e impropriu spus. Staţi un pic că nu simt că am venit aici ca să mă antrenez, să mă înarmez, ca mai apoi să plec în misiune. Nu despre asta e vorba. Misiunea ta e însăşi viaţa ta. Trăieşte-o fără frică, dă curs imboldului interior şi astfel îţi îndeplineşti cu brio toată misiunea. Nu e nici o mare filozofie aici, de ce să speculăm ceea ce nu se vrea speculat?
Lucrătorul în lumină e absorbit doar de starea lui firească care se numeşte „eu sunt”. Asta e misiunea lui. El nu încearcă să te convingă de adevărul lui, nu îţi ia liberul arbitru, nu te condiţionează cu nimic. Şi adeseori acest fel de lucrători îşi fac lucrarea lor într-un mod ascuns, dar totuşi nu duplicitar. Pot face şi ei multe compromisuri, dar nu unul care le-ar putea leza adevărul. De aici încolo, pot rămâne fără nici o problemă singuri-singurei, dacă nimeni nu ar mai putea suporta adevărul lor. Mai bine singur cu adevărul, decât cu minciuna între farisei!
A lucra în lumină, nu înseamnă neapărat să cauţi disperat lumina şi să tot fugi de întuneric. Nu înseamnă să te dai în faţa lumii drept ceea ce nu eşti. Dacă eşti pătimaş şi dacă te lupţi cu unele dintre patimile grosiere, nu ascunde asta de ochii lumii, ca nu cumva conflictul interior pe care singur ţi-l dezvolţi în ascuns, să se întoarcă ca un boomerang împotriva ta şi astfel să termini cu viaţa asta înainte de vreme. Nu lupta contra ta doar ca să afişezi o imagine falsă. Eşti pătimaş? Arată-te aşa cum eşti! Eşti arogant, trufaş, mândru din cale afară? Doar arătă-te cum eşti! Eşti depresiv, trist şi suferind? Arată şi asta fără să îţi dai la nesfârşit cu tifla-n cap absolut degeaba şi să te tot judeci că eşti într-un fel sau altul. Arată marfa pe care vrei să o lepezi, doar aşa vei putea scăpa de ea, adică de ceea ce te împovărează şi te subjugă. Universul lucrează doar împreună cu oamenii. Dar dacă vei ascunde mereu sub preş ceea ce nu-ţi place la tine, nimeni nu îţi va da soluţia pe care nu o găseşti în tine însuţi. Joacă-te conştient pe anumite paliere de viaţă şi vei înţelege mai bine ce vreau să spun.
Lucrătorul în lumină e cel care adeseori te zguduie, dar te şi luminează în acelaşi timp. Alteori te mângâie, mai ales atunci când zgâlţâiala a fost poate chiar prea brutală. Dar oricum ar proceda, cu duritate sau cu duhul blândeţii, el îţi vrea doar binele. Dar nu binele său, ci binele tău. Astfel încât, el uneori se coboară şi te surprinde. Alteori te prinde de suflet şi ţi-l ridică odată cu el. Te ridică şi iarăşi te coboară ca să vezi cum e şi într-o parte şi în cealaltă, ca tu singur să alegi calea pe care o vei urma.
Lucrătorul în lumină ţi se va face punte atunci când te va vedea prea obosit de viaţă. Dar după această trecere, te va lăsa liber ca astfel să îţi creezi tu singur puntea peste care vei trece prin propria ta viaţă...

duminică, 22 mai 2016

Călătoria şi destinul sufletelor





Astăzi n-am încotro şi vă voi vorbi despre două cărţi scrise de Michael Newton şi anume "Călătoria sufletelor" şi "Destinul sufletelor". După câţiva ani de la prima citire, le-am luat iarăşi la "puricat" pentru că mă urmărea subiectul cu pricina prea mult şi pentru că nu scrisesem niciodată despre aceste cărţi, dar iaca până la urmă a venit şi timpul lor.
Oameni care au tot scris despre suflet sunt mulţi şi cărţile scrise pe marginea acestui subiect sunt nenumărate. Dar puţini au fost şi convingători în ceea ce afirmă. Păreri, speculaţii, fantasmagorii, închipuiri dulci şi frumoase, care mai de care mai fascinante. Dar dacă dincolo de cuvinte nu se mişcă ceva acolo, în fiinţa mea, aceste păreri rămân doar la stadiul de metafore şi cam atât.

Tipul cu pricina, adică autorul, se ocupă de regresiile metafizice, adică deblocarea memoriei în starea de hipnoză supraconştientă. Iar aceste două cărţi prezintă efectiv studiile de cazuri mai relevante cu care a avut de-a face acest doctor. Sunt câteva zeci de cazuri cuprinse în cele două cărţi. Cazurile sunt diferite pentru că toate sufletele sunt diferite şi aflate pe diferite nivele de evoluţie. Subiecţii, practic sunt aduşi dincolo de momentul morţii, în ciclul vieţilor anterioare, în lumea spiritelor, acolo unde nu mai e nici durere, nici întristare, nici suspin, nu-i aşa?

Sufletul este energie. Se pare că atunci când ne întrupăm într-un trup uman sau de altă natură, coborâm aici sau cine ştie unde, cu o parte doar a acestei energii din sufletul nostru. E bine de reţinut acest aspect, partea majoră a acestei energii, rămâne acolo, mai aproape de Sursă, în astral. O anume parte din această energie, mai mare sau mai mică în funcţie de caz, vine la întrupare. Legătura dintre cele două părţi energetice, nu se pierde însă niciodată, ci uneori se reuneşte şi se reîncarcă  în somnul profund sau în starea supraconştientă.
În momentul plecării sufletului din acest trup temporar, sufletele îşi găsesc drumul către lumină, mai încet sau mai repede, în funcţie de nivelul de conştiinţă la care se află, sau, după cum le încadrează autorul, în suflete evoluate sau mai puţin evoluate. Un suflet evoluat nu înseamnă neapărat un suflet încarnat de foarte multe ori, ci acel suflet care a crescut în conştiinţă de-a lungul acestui ciclu de reîncarnări. Are sens?

Dar nu suntem singuri nici aici, nici pe dincolo. Vestea proastă pentru habotnicii religioşi e că nu vine nici vreun zeu, nici vreun dumnezeu, nici vreun mântuitor, în întâmpinarea lor. Nu există nici măcar un singur caz experimentat de acest doctor, în care să i se fi întâmplat măcar o singură dată aşa ceva. Deci până la urmă, fiecare dintre noi suntem pe cont propriu. Ceea ce am semănat acum, aceea vom şi secera şi aduna mai apoi. Însă entităţile care vin în întâmpinarea noastră, în afară de ghidul nostru spiritual, sunt cei aflaţi din grupul de suflete din care cu toţii facem parte. Aceştia vor veni chiar dacă sunt încarnaţi deja în trup în momentul plecării noastre, căci, după cum aminteam mai sus, partea majoră a energiei sufletului lor a rămas în astral, neîntrupată. Cu această parte ne vor întâmpina şi în forma umană cu care suntem noi familiari. Pentru sufletele mai puţin evoluate, aceste entităţi vor fi în număr mai mare. Pentru cei evoluaţi însă, se poate ca singurul prezent lângă ei să fie doar ghidul spiritual, pentru că un suflet evoluat nu mai are nepărat nevoie de alinare şi îndumare. El îşi cunoaşte drumul către locaşul său, fără ajutor.

După acest drum, sufletele sunt cumva revindecate energetic în funcţie de traumele pe care le-au acumulat în viaţa anterioară. Pentru cei care vor să înţeleagă mai bine acest proces, le recomand cu mare căldură filmul Nosso Lar(Casa noastră). Iar după această vindecare, are loc analiza vieţii anterioare şi implicit alegerile care ar fi putut fi făcute şi unde ar fi dus ele. Deci şi ceea ce am trăit la propriu şi ceea ce am fi putut trăi dacă alegeam altceva. Un fel de linii temporare de destin. Acest proces de analiză nu ţine de un timp anume, el poate dura oricât, oricum timpul în lumea de dincolo, nu e aşa cum îl percepem noi aici, e doar "acum" şi atât. După această analiză, care poate dura chiar şi o mie de ani sau doar câţiva zeci în timpul nostru, sufletul se decide în ce condiţii va mai reveni sau nu la întrupare. De ce fel de trup ar avea nevoie, de ce fel de părinţi, în ce fel de mediu. Toate acestea sunt alese în funcţie de experimentele pe care simte că ar fi cazul să mai treacă. Dar nu alegem singuri, ci împreună cu ghidul şi un fel de consiliu al unor suflete-ghid mai evoluate spiritual.

În aceste cărţi am descoperit pentru prima dată faptul că sufletul se poate întrupa cu câte o parte a energiei sale, în chiar şi două trupuri simultan, asta pentru o mai rapidă ardere a unor etape.Sigur, aceste cazuri sunt rare, dar logic, dacă sufletul e energie, aceasta se poate împărţi chiar şi în două trupuri simultan. Dar partea majoritară va rămâne totdeauna, ca o constantă, în lumea spiritelor.

Sigur există şi misiuni eşuate, mai ales atunci când, după întrupare, amnezia spunându-şi cuvântul, omul începe să se identifice doar cu trupul sau mintea egocentrică. Atunci are loc o defazare, dar totuşi oricând poate fi redescoperită menirea sufletului nostru întrupat pe pământ. Există şi sinuciderea, un mare regret al sufletului cu care se întoarce în astral. Sau suflete care s-au asociat doar cu răul pe un număr de vieţi continuu, pentru acestea se pare că are loc un fel de remodelare şi reîntregire. Nu se poate pune niciodată însă, problema de iad sau pedeapsă, ci practic, un astfel de suflet îşi va analiza mai mult alegerile făcute, într-un fel de solitudine, urmând să vină iarăşi în trup după un timp mai lung sau mai scurt, în funcţie şi de disponibilitatea sa.

În lumea spiritelor, nimeni nu te va obliga să te reîncarnezi dacă tu singur nu simţi nevoia să o faci. Dar probabil, după un timp, sufletul simte nevoia aceasta iarăşi, pentru că aici, pe pământ, evoluţia spirituală e una foarte accelerată, comparativ cu alte planuri, planete sau dimensiuni. Această dualitate între lumini şi umbre e una extrem de benefică în evoluţia noastră. Unele suflete sunt mai râvnitoare, altele mai delăsătoare, se poate şi asta, de ce nu? Însă noi cu toţii, avem în noi acest foc sacru pe care îl simţim chiar şi acum prin aceste simţuri umane, de multe ori însă, atât de înşelătoare. Dacă nu am simţi acest foc lăuntric, măcar când şi când, am trăi fără prea mari probleme de conştiinţă. Aşa însă, simţim permanent că ceva ne trage şi ne atrage, dincolo de acest lumesc. Şi asta ne îndeamnă, de fapt, să nu nu e oprim, căci cu adevărat suntem aici pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, învăţând şi experimentând lucruri şi senzaţii care ne tot urmăresc.

Dialogurile care sunt prezentate în aceste cărţi, între acest doctor şi sufletele regresate, sunt absolut fabuloase şi au puterea de a te pune mult pe gânduri. Însă ele nu se pot reproduce pe aici, ci se vor citite şi recitite deschizând la propriu aceste cărţi. Esenţa lor însă, prezentată foarte succint, o reprezintă faptul că totul se rezumă la lucrul cu noi înşine, împreună cu grupul de suflete din care facem parte. Acest grup îşi schimbă raportul relaţional de la viaţă la viaţă, în funcţie de evoluţia fiecăruia. 

Ceea ce se poate alege de dinaintea întrupării, poate şoca într-o anumită măsură. Dar dacă depăşim moralitatea de faţadă şi începem să gândim raţional şi logic, poate vom înţelege mai bine faptul că fiecare aspect al vieţii face parte dintr-un întreg şi nu poate fi judecat doar dintr-o singură perspectivă sau vizualizat doar dintr-un singur unghi. Imboldul inimii tale, oricât de conştient sau inconştient ai fi, te îndeamnă să faci ceva. Urmează acest imbold şi nu îţi reprima tocmai menirea pentru care ai ales să te întrupezi. 

Discrepanţă nu mai există atunci când ne deschidem spiritual şi începem să facem ochi dincolo de ceea ce se vede la modul fizic. Totul are un înţeles, dincolo de ceea ce se vede. Poţi intui acest înţeles dacă chiar vrei şi dacă ai răbdare suficientă de a pune cap la cap anumite aspecte din viaţa ta. Un caz interesant prezentat era chiar legat de un suflet care a ales să trăiască într-un trup foarte puternic pe la anul 800, într-un trib de vikingi. Acest suflet simţea nevoia să experimenteze tot ceea ce se putea legat de simţurile carnale şi nimic altceva. Dar după aproape 1000 de ani de analiză după această viaţă, înţelegând mai profund cine este, revine iarăşi, dar de data aceasta într-un trup care în urma unui accident devine invalid. Iar această invaliditate îi dă posibilitatea să rămână o viaţă la pat, studiind, citind, cercetând şi chiar învăţând pe alţii. Se pare că avem nevoie de trăirile acestea aflate chiar la capete opuse pentru a înţelege mai mult cine suntem şi pentru a nu mai judeca absolut nici un fel de aspect al vieţii, oricât de întunecat ni s-ar putea părea.

Pentru cei interesaţi de spiritualitate, aceste cărţi sunt de căpătâi. Le-aş putea pune pe acelaşi nivel cu cărţile lui Sal Rachele care sunt în vogă acum, cum ar fi "Integrarea sufletului" sau "Istoria reală a pământului". Dacă am putut să vă dau măcar un mic imbold către citit prin ceea ce am scris aici, atunci mă bucur sincer, căci ştiu perfect că fără cunoaştere şi studiu, nu poţi înainta decât cu mare greutate în evoluţia ta!