vineri, 29 aprilie 2016

Spiritul este liber, cu adevărat viu este!



Spiritul omului se regăseşte în libertate, căci el este liber ca vântul. El se regăseşte în viaţă, căci este veşnic viu. Se regăseşte în comunicarea cu oamenii, căci el împărtăşeşte din prea plinul cunoaşterii sale. Se regăseşte în dăruirea de sine, căci are infinită iubire de dăruit. Se regăseşte în puterea de autodepăşire, căci puterea lui nu poate fi nicidecum îngrădită. Se regăseşte în evoluţie, căci tot ceea ce vine la întrupare evoluează într-un fel sau altul. Se regăseşte în adevărata divinitate, căci între el şi ea nu există separare. Se regăseşte în vibraţia de înaltă frecvenţă, căci el îşi expandează conştiinţa într-o continuă accelerare. 
Dar spiritul omului nu se regăseşte între două margini, între două limite, între două îngrădiri. Căci orice fel de îngrădire nu o poate recunoaşte, pentru că pur şi simplu ea nu îi aparţine. Şi tot ceea ce nu îi aparţine nu se poate atinge de energia lui. Spiritul transcende religia, el nu se poate identifica cu nici o dogmă. El transcende orice lamentare şi vaiet, căci nu are nimic în comun cu neputinţa. El e dincolo de orice „doamne miluieşte”, căci mila nu poate face parte sub nici o formă din esenţa lui. El transcende salutul pe pilot automat „Hristos a înviat, adevărat a înviat”, pentru că nu are nevoie de nici un fel de mântuitor şi de nici un fel de mântuire. Spiritul e dincolo de orice răstignire, căci el nu poate fi pironit pe nici un fel de cruce. El transcende vorbele mieroase şi dulci, căci acolo unde e prea multă miere lipicioasă, minciuna e chiar la ea acasă. 
Spiritul meu a venit liber şi necondiţionat. El nu a venit să sufere în nici o vale a plângerii, ci a venit să se bucure de tot ceea ce înseamnă viaţă în toată plenitudinea ei. El a venit să observe, să înveţe, să experimenteze şi să evolueze prin obiectul muncii sale, adică sufletul. Spiritul meu nu a venit pentru a idolatriza pe absolut nimeni pe acest pământ, căci a-şi da puterea din el absolut degeaba, echivalează cu anihilarea esenţei sale. El nu a venit să se conformeze unui ritual creat de oameni, căci singura experienţă cu care se poate identifica este „Eu sunt”, adică prezenţa momentului prezent. Spiritul meu nu se poate supune în faţa condiţionărilor religioase care urmăresc frângerea lui. Nu se poate pleca în faţa barbariilor create de oameni „în numele domnului”. Şi nici nu poate asculta minciuni şoptite şi poleite care chipurile fac parte din "sfânta" tradiţie. Căci spiritul uman cunoaşte adevărul, cu el a venit aici, şi doar cu el va pleca iarăşi. 

Iar adevărul e doar unul singur şi el se numeşte „bucuria de a fi”. Astfel încât, spiritul meu a venit la viaţă ca să se bucure de viaţă. A venit la întrupare ca să se bucure de acest dar. Şi care este acest dar? Tot ceea ce îmi amplifică energia şi vibraţia, este un mare dar. Privesc natura, culorile, florile, copacii, munţii şi apele, toate acestea sunt daruri căci ele sunt vii şi autentice. Privesc oamenii şi mă regăsesc şi în fericirea lor şi în durerea lor, căci şi ei sunt vii şi autentici. Privesc prin ochi de copil şi văd în ei Viaţa care nu mi-o poate arăta nici o religie, nici o dogmă, nici o răstignire. Ascult muzica eterică a entităţilor din astral materializată prin inspiraţia oamenilor şi în ea simt o mare energie benefică ce mă învăluie. Citesc rândurile scrise de cei mai inspiraţi care sunt conectaţi la divinitate şi prin aceste rânduri şi prin aceste sunete mă conectez şi eu cu tot ceea ce înseamnă Viaţă. Căci spiritul meu liber nu se regăseşte în moarte, agonie şi suferinţă, ci doar în Viaţă, doar în Frumos, doar în Autentic, doar în Benefic. Restul e doar fum, iar fumul oricât de gros şi de urât mirositor ar fi, nu-mi  poate atinge spiritul nici măcar o fracţiune de secundă. Spiritul este intangibil în faţa lumescului. Căci lumescul se naşte şi rămâne tot în lumesc. Drama umanităţii e şi ea bazată doar pe emoţii care se scurg şi ele tot în lumesc. Idolatria se naşte printre oameni şi se dizolvă tot printre ei. 

Spiritul meu este liber şi va rămâne aşa dincolo de plecarea sa de aici. El nu a venit liber, ca să plece de aici ca un sclav. Aşa că nu am de gând să îl condiţionez nici măcar în glumă, doar ca să dau bine în peisaj în faţa nimănui. El nu a venit să fie regimentat într-o turmă care nu îşi poate recunoaşte identitatea şi care nu poate rosti decât ca într-un ecou ceea ce i se spune să tot repete. Căci identitatea unei turme nu există. Dar identitatea mea este una. Identitatea ta este şi ea una. Unici, irepetabili şi magnifici, în acelaşi timp! 
Spiritul este liber, cu adevărat viu este!

joi, 28 aprilie 2016

Sunt femei şi femei...

Sunt femei care sunt doar trupuri şi sunt femei care sunt doar inimi. Pentru primele contează mai mult trupul, pentru celelalte contează mai mult simţirea. Cele care sunt erotice doar cu trupul, îşi venerează acest corp ca pe un idol. Cele care sunt erotice nu numai cu trupul, adică şi prin atitudine, şi prin prezenţă, şi prin vorbă, şi prin gândire, alcătuiesc un tot unitar. Căci femeile nu sunt doar trup, dar unele dintre ele îl aleg numai pe acesta, în detrimentul celorlalte. Unele femei au grijă de trup, dar au mare grijă şi de suflet, ele îşi cultivă frumuseţea exterioară, deopotrivă cu cea interioară...

Sunt femei care strălucesc prin prezenţă şi au puterea de a ridica vibraţia celorlalţi doar prin simpla lor apariţie. Acestea sunt femeile pline de energie care sunt conştiente de lumina lor interioară. Energia lor se reflectă în tumultul vieţii, ele nu au nevoie de a ieşi din această lume, nu au nevoie nici de pauze, nici de opriri. Cu cât vin mai multe provocări peste ele, găsesc soluţii şi răzbat prin ele, fără să-şi lase măcar pentru o clipă vibraţia să coboare. Ceilalţi sunt miraţi şi ei când văd această energie cum se descarcă şi iarăşi se încarcă, cum coboară şi iarăşi se ridică. Pe aceste femei pare că nimeni şi nimic nu le-ar putea fura adevărata lor identitate, de aceea indiferent de ceea ce vine şi pleacă din realitatea lor, ele rămân mereu vii prin prezenţă...

Sunt şi femei însă care nu mai strălucesc şi par ofilite din cauza grijilor şi a oamenilor din jur ce nu au ştiut să le preţuiască. Unele dintre ele au iubit mult şi s-a mistuit astfel energia lor în această iubire. S-au identificat atât de mult cu partenerul lor, încât au uitat de ele însele, au uitat cine sunt. Au investit totul în acea relaţie, mult patos şi multă pasiune s-a consumat acolo. Aşteptările nu li s-au confirmat şi astfel dezamăgirea şi depresia le-a cuprins şi au pus stăpânire pe ele. Ele au pornit la drum cu ideea că vor putea să schimbe bărbatul de lângă ele, dar timpul a trecut şi le-a dovedit că nimeni nu se poate schimba cu forţa, dacă nu există măcar o mică dorinţa interioară de schimbare. Aceste femei par că au depus armele şi aşteaptă pasive şi resemnate o simţire nouă, astfel încât să se trezească din nou la viaţă, din nou la joacă, din nou la bucurie...

Sunt femei care ştiu să se lase conduse, deşi cele care conduc în relaţie sunt chiar ele însele. Dar sunt îndeajuns de deştepte ca să le dea partenerilor iluzia că aceştia le conduc. În fond, ele ar dori ca să fie conduse de un bărbat cu capul pe umeri, dar dacă acesta nu ştie să îşi manifeste puterea din el şi nu îşi recunoaşte raţiunea şi forţa interioară, atunci femeia nu are încotro decât să apuce ea însăşi hăţurile vieţii şi să înveţe să conducă din mers. Căci viaţa nu are timp de reverii şi de visări către nimic. Viaţa însăşi te pune la treabă dacă nu eşti îndeajuns de deştept ca singur să te pui la treabă. Astfel încât, femeile care conduc în relaţie ştiu că într-un fel sunt menite să le facă pe toate singure, căci între timp raţiunea bărbatului a rămas agăţată în trecut, în regrete, în vinovăţii sau prin alte aşternuturi străine. Însă femeia care învaţă să conducă, nu se va opri şi nu se va lăsa trasă în jos de nimicnicia partenerului de lângă ea. Poate îl va aştepta să îşi revină până la un timp, dar la un moment dat, îl va exila pe acesta din realitatea ei, căci viaţa e prea minunată pentru a putea fi ratată...

Sunt şi femei însă care nu au învăţat încă cum să scoată din partenerul lor ce are acesta mai bun şi mai frumos. Se lasă pe mâna lui şi-l lasă pe el să ia toate deciziile, adeseori distructive, nu constructive. Se lasă mânate încoace sau încolo, fără să aibă niciodată un cuvânt de spus. Frica s-a insinuat în ele şi le-a îngheţat puterea de care dispun. E ca un strigăt mut al neputinţei. Ele ar vrea în străfundul sufletului lor să iasă din această cursă. Dar ceva încă le ţine prinse, poate încă o lecţie de învăţat, încă o decizie de asumat. Partenerul manipulează şi femeia se lasă manipulată. Adeseori se întâmplă şi invers, ea manipulează, iar el se lasă manipulat. Relaţia de acest tip e ca un război, plină de frustrări şi de orgolii rănite, ale căror răni nu mai reuşesc să se închidă vreodată. Dar fiecare dintre cei doi, au de învăţat ceva de la celălalt, altfel nu ar mai fi împreună. Şi când lecţia se încheie, se încheie şi relaţia, căci aceasta a fost menirea ei, de a îi pune faţă-n faţă pe cei doi, de a se privi unul pe altul şi de a prelua de la celălalt ceea ce sufletul însuşi avea atât de mare nevoie ca să preia...

Sunt femei spirituale şi luminoase care şi-au depăşit condiţa erotismului carnal. Acesta nu mai este o prioritate şi o necesitate, aşa cum la majoritatea încă este. Când acestea încep să facă ochi spirituali, îi trag şi pe ceilalţi după ele, încep să îi înveţe pe cei mai neştiutori cum să trăiască. Ele caută în spiritualitate cu toată râvna, dar adeseori lipsa de discernământ şi neîncrederea, nu le oferă nici un răspuns pe sufletul lor. Unele se îndrăgostesc subit de maestrul sau de duhovnicul lor şi pare că nimeni nu le mai poate desprinde de aceştia. Ele se aseamănă cu fecioarele cele nebune, care au uitat însă să ia cu ele untdelemn pentru candelele lor. Au asimilat multă cunoaştere, dar nu au ajuns până la discernământ. Dar când ele se trezesc şi se desprind de patimă, reuşesc iarăşi să se readune şi să se recentreze, asta dacă a existat sinceritate cu adevărat în căutarea lor...

Sunt femei care ard interior şi pentru ele această ardere e vitală, căci fără ea nu simt că trăiesc. Ele ard şi se mistuie ca într-un foc în aparenţă, dar arderea lor nu le transformă în cenuşă, ci le menţine vie forţa vieţii din ele. Ele ard către partenerul lor, către copilul lor, către pasiunea lor, către dorinţa lor. Simţirea lor, atât de puternică, menţine această flacără interioară permanent luminoasă. Când simţirea se estompează, flacăra se estompează şi focul lor se stinge până la o slabă licărire. Dar licărirea se va transforma iarăşi în flacără, imediat ce simţirea lor iarăşi se aprinde...

Sunt femei inteligente ce înţeleg prea bine că nu se pot împlini fără un partener care să le fie alături. Dar nu sunt dispuse la compromisuri inutile care le-ar leza demnitatea fiinţei lor. Unele au nevoie de un partener care să le aducă linişte, altele vor ca acesta să le readucă la viaţă în toată deplinătatea cuvântului. Unele se mulţumesc cu foarte puţin, altele nu se mulţumesc nici cu foarte mult. Unele vor mai mult experienţe erotice, altele îşi doresc mai mult experienţe spirituale. Unele ştiu să le îmbine şi pe primele cu celelalte, fără să îşi reprime inutil senzualitatea trupului lor. Ştiu să delimiteze experienţele carnale de cele spirituale, sau chiar mai mult decât atât, ştiu să sacralizeze dragostea trupească dincolo de simţuri. Ştiu să se impună, dar ştiu şi să lase de la ele, atunci când coarda se întinde prea mult şi riscă să fie ruptă. Femeia oferă totul adeseori, chiar cu riscul de a rămâne la final cu mâinile goale. Însă nimic nu o poate opri din dăruirea sa. Femeia vine cu simţirea, bărbatul vine cu raţiunea, iar dincolo de unirea trupească, există o altfel de unire care învăluie sufletele celor doi în iubirea pură, căci dacă dragoste nu e, nimic nu e...


marți, 26 aprilie 2016

Stând de vorbă cu mine însumi...



Vorbind cu mine însumi, am înţeles că noi cu toţii suntem doar reflecţii. Eu mă oglindesc în tine, aşa cum tu te oglindeşti în mine. Mă recunosc în tine, aşa cum şi tu te recunoşti în mine. Privesc în ochii tăi şi mă văd tot pe mine. Priveşti prin ochii mei şi te vezi tot pe tine. Aşadar dacă tu te vezi prin mine şi eu mă văd prin tine, oare cine suntem noi doi cu adevărat?
Vorbind cu mine însumi, întrebările se rotesc ca într-un carusel a cărui mişcare doar răspunsurile certe reuşesc să o potolească. Întrebările stau ferm în faţa răspunsurilor, până când acestea reuşesc să pună la pământ fermitatea întrebărilor. E ca o luptă de unul la unul, la finalul căreia vor câştiga doar luptătorii care nu au abdicat de la crezul lor. Lupta s-a încheiat şi doar adevărul regăsit în răspunsuri s-a eliberat...
Vorbind cu mine însumi, observ cum toate stările lăuntrice vin şi pleacă în nestatornicia lor. Toate aceste stări sunt doar reacţii la stimulii exteriori care şi ei la rândul lor apar şi dispar. Primim, acceptăm şi mai apoi reacţionăm. Unii stimuli ne doboară, alţii ne ridică. Pe unii îi căutăm, iar de alţii fugim. Natura umană ne joacă uneori feste, dar observatorul rămâne mereu în stare nealterată, căci divinitatea din noi nicicând nu ar putea fi tulburată...
Vorbind cu mine însumi, mă întreb cum de sunt martor la toate aceste mişcări care se perindă prin faţa ochilor mei. Privesc la cei îngânduraţi a căror griji le obstrucţionează privirea. Vălul îi împiedică să mă vadă, dar eu îi văd. Ceva încă îi nelinişteşte, încă îi absoarbe, încă îi preocupă. Au uitat de unde au venit şi au uitat unde iarăşi se vor întoarce. Acum sunt doar preocupaţi să experimenteze cât mai mult, experienţe pe care sufletul le-adună, iar spiritul apoi, pe toate le va pune în balanţă...
Vorbind cu mine însumi, mă surprind trecând ca un simplu trecător printr-o lume a simplilor trecători. Învăţ şi eu să trăiesc lângă ceilalţi care la rândul lor învaţă şi ei să trăiască. Învăţ şi eu să le vorbesc celor care la rândul lor vor şi ei să-mi vorbească. Învăţ să-mi rămân alături şi să nu fug de ceea ce mă provoacă. Învăţ să folosesc cuvinte care fac sufletul să crească şi le alung din mine pe cele care nu ştiu decât să rănească...
Vorbind cu mine însumi, mă recunosc în cel de azi, dar nu mă mai recunosc în cel de ieri. Însă tot eu eram atunci şi tot eu sunt şi acum. Unul se leapădă de el însuşi la apus, celălalt renaşte din propria cenuşă odată cu zorile. Vântul mă poartă pe aripile schimbătoare ale destinului care mi se schimbă cu fiecare gând, cu fiecare simţire. Reguli, dogme, canoane, fasoane, permisiuni şi interdicţii, toate s-au dizolvat în oceanul nesfârşit al ipocriziei...
Vorbind cu mine însumi, alunec pe panta efemeră a timpului şi prind ca din zbor nostalgii şi amintiri pierdute undeva în negura vremii. Alunec, dar repede revin înapoi. Nu-mi pot lăsa sufletul nici măcar o clipă să se cufunde în nostalgii deşarte. Doar o clipă şi imediat trecutul prinde viaţă. Dar singura clipă în care mă simt din nou acasă, e numai clipa prezentă, căci ea deţine cheia magică a acestei vieţi. Cum am pierdut cheia, cum am pierdut prezentul! Dar pentru a nu o mai pierde i-am făcut locaş în inima mea, acolo unde nici trecutul şi nici viitorul, de ea nu se mai pot apropia...
Vorbind cu mine însumi, mă întreb cine sunt aceste entităţi care se mişcă pe ici pe colo, numite de către pământeni "oameni"? De unde vin şi încotro vor merge? Dar aceşti aşa zis "oameni" sunt etichetaţi aşa doar pentru un timp, cât o clipire. Aşadar, această etichetă nu e una potrivită decât numai în acestă dimensiune temporară, unde trupul se naşte, trăieşte, iar apoi nu mai este. Trupurile rămân, sufletele pleacă. Unele pleacă cu misiunea încheiată, altele cu misiunea eşuată. Toate sufletele au ştiut că există şi un mare risc aici, ca odată întrupate, să devină mai apoi, prizonierele ego-ului, şi astfel să eşueze în misiunea aleasă. Dar chiar ştiind dinainte acest lucru, au ales să coboare şi să se încarneze, oare pentru a câta oară? Sufletul nu cunoaşte frica, de aceea el îşi alege uneori misiuni atât de brutale şi de provocative pentru câţiva ani pe pământ. Ceva aici îl atrage, îl provoacă, îl îndeamnă să se auto-depăşească...  
Vorbind cu mine însumi, toată fiinţa dinlăuntru îmi spune să încetinesc ritmul pentru ca să nu alerg de unul singur. Mi-e dor de oameni, aşa că îi voi aştepta să mă ajungă şi apoi să ne privim unul pe altul, fiecare trăind după chipul şi asemănarea lui însuşi şi nu după chipuri şi asemănări străine. Fiecare cel unic, cel irepetabil, cel a cărui simţire şi gândire, nu se poate copia. Tu cel din umbră, revino la lumină! Tu cel îndoielnic, revino la credinţa fiinţei tale! Tu cel temător, revino la iubirea din tine însuţi! Revino, doar revino...

luni, 25 aprilie 2016

„Frate bogat, soră bogată”



Astăzi vă voi scrie despre o carte numită „Frate bogat, soră bogată”, ultima apariţie semnată Robert Kiyosaki, scoasă recent la editura Curtea Veche. Pentru cine nu ştie, autorul este un om de afaceri care a scos până acum mai multe cărţi de dezvoltare personală şi educaţie financiară, a creat jocul „Cashflow” cu un mare impact internaţional, plus multe alte proiecte cu tentă educaţional-financiară. 

Am pus mâna pe această carte absolut întâmplător, neştiind că de curând autorul a mai scos una. Pe Kiyosaki probabil că nu-l voi putea uita niciodată, cam acum 14 ani când l-am descoperit, a avut un mare impact în viaţa şi mentalitatea mea. I-am citit şi răscitit toate cărţile începând cu „Tată bogat, tată sărac”, „Cadranul banilor”, „Înainte de a demisiona” şi celelalte, până la aceasta din urmă. Între timp nu mai simţeam nevoia de încă o carte cu sfaturi motivaţionale, piaţa era deja sufocată cu „americăn-isme” care promit mult, dar nu te învaţă mai nimic practic pentru viaţă, aşa că mă detaşasem cumva pentru o perioadă de acest tipar. Însă acum, când ochii mi-au căzut pe coperta cărţii, am rămas surprins de poza ataşată care îl arăta pe autor îmbrăcat la patru ace, alături de sora sa, călugăriţă budistă. M-am întrebat ce căuta el lângă o astfel de persoană, pentru că pe Kiyosaki mi l-aş putea imagina în multe ipostaze, numai cochetând cu spiritualitatea, nu. Un personaj uns cu toate alifiile lângă o călugăriţă budistă? Prea mare discrepanţa, aşa că nu m-am putut abţine şi am început cartea imediat.

Rolul cărţilor în viaţa noastră poate fi major, minor sau total inexistent. Nu e obligatoriu să citeşti nimic, unii chiar nu o fac şi se simt foarte bine aşa. Însă viaţa omului e mult mai săracă atunci când cărţile sunt inexistente în realitatea lui. Pentru mine, cărţile au avut şi au în continuare un rol major pentru că ele în general îmi aduc multă bucurie. Cel mai mare impact asupra mea o au cărţile de viaţă, despre viaţă, cele reale şi sincere care împărtăşesc celorlaţi trăiri, experienţe, căderi, ridicări, eşecuri, înfrângeri sau victorii. Din cărţile care vorbesc despre viaţă, ai mereu ceva de învăţat. Pentru că tu ca om, într-un număr limitat de ani, nu poţi experimenta absolut orice, oricât de mult te-ai strădui. De aceea e nevoie şi de împărtăşirea experienţelor celorlalţi care trec prin anumite situaţii. Viaţa însăşi are o parte teoretică, de studiu şi analiză, dar şi o parte practică şi experimentală.
O astfel de carte, e şi cea despre care am amintit mai sus.

„Frate bogat, soră bogată” este scrisă în paralel, câte un capitol scris pe rând de către cei doi, frate şi soră. Personalităţi total opuse, total diferite. Ceea ce e inedit faţă de celelalte cărţi ale lui Kiyosaki, e faptul că acum apare şi spiritualitatea la interval, iar opiniile lui legate de religia creştină şi budism, aş putea spune că fac toţi banii, în sensul că autorul e de o sinceritate brutală şi descrie în termeni foarte plastici ipocrizia cu care s-a confruntat de-a lungul timpului în biserică şi în afara ei. Spiritul lui e unul care nu face deloc rabat de la senzaţiile tari, omul a vrut să-şi trăiască viaţa în linia întâi cu mult curaj. A experimentat tot ce i-a stat în putinţă: şi senzaţiile carnale, şi războiul din Vietnam ca pilot de elicopter, şi bogăţia materială la o vârstă tânără, dar şi pierderea a absolut tot, dormitul pe drumuri, o căsnicie eşuată dar şi una împlinită, revenirea apoi iarăşi în topul marilor bogătaşi, pe scurt omul şi-a trăit viaţa aşa cum a simţit de cuviinţă şi a învăţat mult din propriile greşeli.

La polul opus, sora sa, fiind mult mai introvertită şi timidă, şi-a reprimat tot timpul trăirile interioare, având mereu nevoie de aprobarea celorlaţi, ori de câte ori vroia să facă un pas. Acest conflict lăuntric a costat-o, pentru că după un număr de ani a făcut cancer şi s-a văzut în imposibilitatea de a-şi plăti tratamentul. Fratele ei cel bogat, nu i-a oferit pe tavă aceşti bani de care avea nevoie, ci pur şi simplu a învăţat-o cum să folosească undiţa şi cum să prindă singură peştele. Adică a învățat-o să-și creeze singură un activ care să genereze banii de care avea nevoie. Astfel a ieşit această carte la care şi-a adus contribuţia foarte constructiv această simplă călugăriţă, iar opiniile ei despre budism sunt puse în valoare prin antiteza viaţa socială-spiritualitate. În timp ce ea era vegetariană şi practica meditaţia, fratele ei se hrănea din stres şi nu-şi refuza nici o plăcere carnală. Culmea e că cea care se îmbolnăveşte grav este tocmai ea, cea care practica budismul în toată splendoarea. Paradoxal, nu-i aşa? Dar această practică nu a contat prea mult în faţa conflictelor interioare, organismul cedează mai devreme sau mai târziu, nu poţi trăi sufocându-ţi glasul interior la nesfârşit. Credinţele limitative din subconştient îţi dictează viaţa, dincolo de apartenenţa ta la o anumită religie sau spiritualitate.

O carte care nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume şi care nu pică în clişeele seci, atât de vehiculate prin majoritatea cărţilor de spiritualitate care bat monedă la nesfârșit despre iubirea necondiționată, dar care practic nu te învață mai nimic. Cuvinte frumoase dar goale de conținut, care în spatele iubirii, evită să spună lucrurilor pe nume. Și când te lovești de viață la propriu, nu la figurat, realizezi că aceste concepte teoretice nu fac nici cât o ceapă degerată când le pui în balanță pe talerul vieții de zi cu zi. Dacă spiritualitatea nu e verificată practic, ea nu are absolut nici o valoare. De aceea, cartea mi s-a părut extrem de benefică la momentul actual, când se pare că în conştiinţa oamenilor se întâmplă ceva care nu mai poate fi pus la îndoială, când multe credinţe false şi idolatre se prăbuşesc ca prin farmec, când multe tipare limitative şi depăşite se topesc nemaiavând nici o susţinere logică.

Dacă veţi avea ocazia să puneţi mâna pe această carte, citiţi-o simplu şi curat cu inima deschisă. Dacă până acum ai tot auzit că banii sunt sursa tuturor relelor, acum poate ar fi momentul să îţi schimbi această viziune fatalistă şi mincinoasă. Nu banii sunt sursa relelor, ci prostia, ignoranța, credulitatea și spiritul de turmă. Nu am venit aici ca să stăm milogi cu mâna întinsă şi să ne plângem de sărăcia noastră. Am venit să ne împlinim pe toate planurile, inclusiv cel financiar. Banii nu sunt deloc un subiect tabu, ei fac parte din viaţa fiecăruia dintre noi şi fără ei nu poţi accesa cunoaşterea, nu poţi să îţi depăşeşti limitele, nu poţi creşte un copil, nu te poţi susţine şi nu poţi practic susţine pe nimeni. Nu am văzut oameni fericiţi fără bani decât poate ipocriţi visători care se hrănesc cu iluzii. Aceştia îţi vor vorbi mereu în tot felul de metafore care fascinează mintea pe moment, dar care în viaţa de zi cu zi cad cădere jalnică. Chiar dacă cu toţii poate am trecut prin situaţii mai grele de viaţă, când poate am trăit în mari lipsuri, banii pot fi chiar semnul care îţi indică faptul dacă îţi îndeplineşti misiunea pentru care ai venit sau nu. Lipsa lor îţi poate indica faptul că e cazul să schimbi macazul în munca ta.

Am scris aceste cuvinte ca un mic omagiu adus lui Robert Kiyosaki care pentru mine a fost şi este unul dintre mentori. Mulţumesc. Respect.


duminică, 24 aprilie 2016

Singura ta datorie pe pământ: Fericirea!

Aşa cum fiecare suflet este o creaţie unică, aşa şi fericirea fiecărui suflet este unică, incomparabilă, originală şi autentică. Fiecare suflet şi fiecare om îşi trăieşte propria fericire în felul său. Unii se mulţumesc cu foarte puţin, alţii nu s-ar putea mulţumi chiar şi cu toată lumea dacă ar stăpâni-o. Pentru că unii sunt doar oameni care trăiesc un timp şi mor, alţii sunt însă fiinţe divine care nu mor niciodată. Oamenii au limite, fiinţele nu au. Oamenii îmbătrânesc, fiinţele evoluează. Oamenii se ocupă de ceea ce e trecător, fiinţele sunt atrase de ceea ce este veşnic. Oamenii se războiesc între ei, fiinţele caută doar autodepăşirea. Oamenii trăiesc în trecut sau viitor, fiinţele trăiesc doar în prezentul continuu. Oamenii sunt temători şi îndoielnici, fiinţele sunt bucuroase şi curajoase. Oamenii se îngrijorează pentru tot felul de necazuri închipuite, fiinţele în schimb nu lasă ca nimic să le fure identitatea. Oamenii au nevoie de joburi, fiinţele au misiuni divine de îndeplinit. Oamenii sunt idolatri, fiinţele sunt neseparate de Sursă şi trăiesc ca dintr-un întreg. Oamenii oscilează între diferite stări alterate, fiinţele se apleacă doar spre ceea ce le sporeşte fericirea.

Înlăuntru nostru fericirea se află în stare latentă şi abia aşteaptă ca ea să fie revelată, scoasă la suprafaţă şi arătată întregii lumi. Personal, cred că aceasta e cea mai mare provocare a omului, aceea de a-şi învinge teama de a se arăta pe sine însuşi ca fiinţă divină, radiind fericire. Unii se tem atât de tare de această perspectivă, încât acceptă să se identifice cu orice altceva, numai cu această stare firească, nu. Alţii îşi închipuie fericirea ca pe o stare abstractă şi impersonală, undeva departe de cotidian şi de realitatea lor zilnică, li se pare mai realistă această viziune cu fericirea undeva departe de ei.
Însă ceea ce avem noi de parcurs aici, este un traseu al fericirii care şi-a deschis porţile imediat ce am făcut ochi în această lume. Traseul, oricât de sinuos ar fi el, te îndeamnă permanent să îl parcurgi cu întreaga ta fiinţă şi nu cu jumătăţi de măsură. Când îl vei parcurge cu jumătate din fiinţa ta interioară, traseul mereu ţi se va părea greu şi împovărător. Mereu vei privi cu invidie la cei care au fost mult mai „favorizaţi” de soartă decât ai fost tu. Mereu vei fi frustrat, nemulţumit, ranchiunos, cârcotaş, mereu vei căuta pe cineva care să îţi plângă de milă, iar dacă nu vei găsi, vei pica inevitabil în mila de sine. Şi asta pentru că ai pornit la drum cu fiinţa ta scindată şi nu dintr-un singur întreg. Atunci când fiinţezi din întreg, găseşti bucuria acolo unde ceilalţi văd doar necazuri. Înţelegi binecuvântarea dincolo de aparenţe. Mergi cu îndrăzneală înainte, acolo unde alţii dau fuga înapoi. Cauţi soluţii la problemele care se ivesc, în timp ce ceilalţi îşi îneacă amarul în propria neputinţă. Mai exact, tu, fiinţă divină te recunoşti ca făcând parte din acest întreg al fericirii universale şi nu te mai recunoşti astfel în omul abătut şi singur, care a ales să se despartă de fericirea care sălăşluieşte pururi în sufletul lui.
Fericirea pare o pălărie prea mare pentru mulţi dintre noi şi credem că ar trebui să depunem eforturi extreme pentru a pune mâna pe ea. Tocmai această falsă credinţă ne menţine nefericiţi. Facem cu silă multe lucruri, am vrea să scăpăm de multe „greutăţi”, nu vrem să ne confruntăm cu ele, le pasăm altora cu nonşalanţă, fugim de ceea ce ne scoate din zona de confort şi credem că păcălind viaţa, vom ajunge cumva foarte fericiţi. Dar toate provocările au fost aduse în viaţa noastră tocmai ca să găsim singuri antidotul neputinţei omeneşti care se complace în lamentaţie şi vaiet. Toate fac parte din viaţa noastră şi nu sunt separate de noi. Pentru că nu avem o viaţă separată de trăit, ci noi înşine suntem viaţa. Şi dacă suntem viaţa, aceste „obstacole” apărute în viaţa noastră, sunt de fapt provocările care se vor acceptate din toată inima şi nu cu silă. Schimbând unghiul, schimbi percepţia. Dă deoparte vălul de pe acea greutate aparentă din viaţa ta şi binecuvântarea se va revela în toată splendoarea ei.
Dincolo, toate acestea ţi se vor arăta ca oportunităţi care ţi-au fost oferite în folosul şi nu în detrimentul tău. Dar ce minunat ar fi să înţelegi acest lucru, încă fiind prezent în această viaţă! Ai scăpa astfel de mult efort inutil, chinunindu-te în zadar şi luptându-te cu morile de vânt.
Rămîi lângă ceea ce te sporeşte şi îţi întreţine fericirea. Ocupă-te de lucrurile care îţi menţin entuziasmul. Studiază ceea ce spiritul te îndeamnă şi nu-ţi reprima inutil pasiunea. Fă lucrurile care oricum se cer făcute, schimbând poziţia de efort şi silă, cu cea de bucurie şi curiozitate. Apropie-te de oameni cu deschidere şi fără gânduri ascunse. Trăieşte conform cu adevărul tău creat sau descoperit în tine însuţi, nu cu adevărurile altora pe care mai devreme sau mai târziu, tot vei ajunge să le înlături din realitatea ta, pentru că pur şi simplu ele nu au putere pentru tine, căci ele nu îţi aparţin. Disciplinează-te şi caută consecvenţa zilnică, nu din an în paşti, căci fără disciplină nu vei putea fi niciodată fericit! Spiritualizează totul în viaţa ta, începând cu respiraţia şi cu simplul fapt de a bea apă!
Oamenii sunt adevăraţi maeştri în a-şi căuta scuze şi justificări pentru nefericirea lor. Fiinţele însă, îşi găsesc însă fericirea chiar şi în cele mai provocative situaţii. Oamenii se blochează adeseori în blocajul minţii, pentru că le place masochismul spiritual al suferinţei. Fiinţele însă, rămân permanent conectate cu spiritul lor care le transmite inspiraţia creativităţii. Oamenii sunt geloşi, dar fiinţele sunt libere de acest sentiment toxic. Oamenii sunt leneşi, resemnaţi şi aleg să se sinucidă spiritual pe termen lung prin separarea de spiritul lor. Fiinţele însă sunt neobosite, curajoase şi permanent în alertă. Ei observă şi se observă. Se dăruie şi sporesc în acelaşi timp cu fiinţa lor.
Fericirea nu înseamnă doar succes, bani cu nemiluita, relaţia perfectă, sănătatea radiantă, iubirea necondiţionată sau alte clişee forţate şi fals spirituale care nu iau în calcul decât imaginea unui zâmbet ipocrit afişat de faţadă. Dacă eşti fericit doar dacă pui mâna pe acestea, nu vei fi niciodată cu adevărat fericit, pentru că fericirea e o stare, nu o dependenţă de oameni, bani sau obiecte. Fericirea adevărată nu e condiţionată doar de succes, ci ea implică şi eşecul. Dacă vei eşua în ceea ce alegi, nu te judeca prea aspru, ci mai degrabă mulţumeşte-ţi pentru curajul de a alege ceva, chiar dacă nu aveai absolut nici o garanţie unde te va duce alegerea ta. Viaţa implică atât succesul, cât şi eşecul, ambele fac parte din viaţă, fac parte din fericirea ta, chiar dacă ego-ul tău caută cu disperare doar partea dulce a vieţii. Dacă vei fugi doar după parte siropoasă a vieţii, fericirea va fuge din realitatea ta şi niciodată nu vei putea pune mâna pe ea.
Fericirea e acolo, lângă tine, la nivelul tău. Când vei mai creşte sufleteşte puţin câte puţin, ea te va urma pe următorul nivel la care vei ajunge. Acolo unde eşti, va fi şi ea prezentă. Ea nu e separată de tine, pentru că Fericirea însăşi...eşti tocmai Tu!




vineri, 22 aprilie 2016

Fanteziile care te urmăresc toată viața





De cele mai multe ori, oamenii fug de ei înșiși. Condiționările sociale și religioase și-au pus amprenta asupra lor atât de mult de-a lungul timpului, încât trăiesc parcă într-o permanentă inhibare. Dar această inhibare e mai mult una de fațadă, căci în imaginația omului se petrec mereu lucruri care mai de care mai interzise. Cine oare le interzice, cine oare spune că acolo e periculos dacă vei intra? Și cine poate știi exact ce e nociv pentru tine? Există cineva pe lumea asta care să-ți trăiască propria viață în locul tău? Există cineva care să împartă cu tine propriul tău aer pe care-l respiri? Există cineva care să simtă cu sufletul tău și să poată gândi cu mintea ta? Există oare cineva care să poată privi lumea prin ochii tăi? Există pe undeva, prin vreo peșteră sau printr-un vârf de munte, un om care să aibă un suflet identic cu al tău? Dacă există, vino și arată-mi-l și mie, căci eu până acum nu am găsit așa ceva pe pământ. 

Dar oamenii fug și aleargă care încotro, aruncând cu bani în stânga sau dreapta, după un astfel de om care să le spună cum să-și trăiască viața, cum să se îmbrace, ce să mănânce, de câte ori pe săptămână să facă dragoste și asta neapărat doar în anumite poziții, când să se scoale și când să se culce, cum să-și rabde frustrările, cum să se lupte cu trupul, cum să-și frângă dorințele carnale și cum să iasă învingători în veșnica luptă împotriva cărnii și a sângelui. Și oamenii primesc aceste condiționări ce-i înlănțuie, ca și cum le-ar auzi direct din gura divinității. Și ce fac de fapt? Doar se inhibă și mai mult. Asta fac pentru că asta caută: un om care să le confirme faptul că ei sunt mai mult sau mai puțin defazați și că dorințele lor îi năucesc. Și acel inițiat, guru, maestru, preot sau ce-o mai fi el, când privește la acel om care singur își caută propriul călău cu bună știință, se va comporta ca atare și-i va reteza acestuia orice dorință carnală, orice fantezie mentală. Și astfel omul își primește condiționarea și pleacă iarăși înapoi în lume, unde va încerca din răsputeri să se lupte împotriva firii sale. 

Și poate va reuși să se înfrângă cu trupul, dar oare va reuși să se înfrângă și cu mintea și cu imaginația? Mulți cad în această capcană o viață, până la un moment dat în care acele fantezii din mintea lor pe care și le tot reprimă prostește, vor năvăli peste ei tocmai atunci când nu se mai așteaptă. Degeaba îți domini trupul și pari ceva în ochii celorlalți care nu văd decât aparenta ta curățenie exterioară, dar nu reușesc să îți vadă și propriile tale fantezii pe care nu vrei să ți le recunoști și pe care le ascunzi după perdea pentru a nu le vedea nimeni. Și din când în când, mai tragi câte o privire scurtă la acele fantezii și mai dai câte puțin perdeluța la o parte. Căci nu ai pace, deși trupul pare foarte curat și pur. Imaginația însă o cam ia razna, dar bineînțeles despre ea nu trebuie să știe absolut nimeni, numai tu știi exact ce poate ea. Și uite așa, dualitatea și conflictul tău interior se războiesc în tine și tu crezi că purtând acest război pentru toată viața, devii un mare martir în ochii dumnezeului tău. Ce martiraj în zadar al absurdului!

Și pleci dincolo și iei cu tine toate aceste frustrări și angoase, pentru că pur și simplu nu ai avut curaj să le duci până la capăt, nu ai avut destul tact ca pur și simplu să le experimentezi, dacă asta ai simțit nevoia să faci. Vorbesc doar despre cele pe care chiar simţi nevoia să le experimentezi, dar de frică şi de gura lumii, ţi le reprimi la nesfârşit, crezând că ai făcut o mare gaură în cer, luptând cu îndârjire contra ta. Doar te-ai întrebat mereu oare ce va zice x sau ce va crede y, dacă vor surprinde în tine, aceste fantezii cu care te lupți de o viață? Dar ce contează ce vor spune și ce vor crede ei, atâta timp cât tu nu ești împăcat cu tine însuți? E ca și cum ai dormi permanent în pat cu dușmanul, adică cu falsa moralitate propovăduită de către unii lupi moraliști care se vor neapărat idolatrizați. Vrei și tu oare să te identifici cu această falsitate, în care nu se poate spune lucrurilor pe nume de frică ca nu cumva soclul așa-zisei moralității să se prăbușească?

Dacă alegi doar să te chinui având în tine aceste fantezii pe care ți le reprimi, nu-ți pot confirma decât că acest chin va dura cam toată viața, căci el nu știe de glumă și nu ține cont nici de vârstă, nici de sex, nici de alte preocupări. Mulți aleg această inhibare zadarnică pe toată viața, pentru că suferă de o mare nevoie de masochism-spiritual. E alegerea lor. Le place tare mult să se lupte împotriva lor înșiși. Chiar au vocație de adevărați martiri. Religia le promite marea cu sarea dacă se vor învinge pe ei înșiși și astfel vor primi înmiit daruri neprețuite după plecarea lor de aici.

Dar a te învinge pe tine însuți trupește, nu e deloc o soluție. Căci astfel nu ai reușit într-o viață de om să te cunoști cu adevărat, ci doar ai fugit de tine însuți. Nu ai reușit nicidecum să îți accepți nevoile și astfel să le depășești după ce le-ai experimentat, ci doar ai stat mereu cu mintea la ele și te-ai tot întrebat înfricoșat: „cum ar fi fost dacă"? Ai tot dat cu teamă perdeluța la o parte, crezând că acele fantezii se vor evapora ca prin farmec. Nu s-au evaporat și nu se vor evapora vreodată atâta timp cât nu le testezi. Altfel vei merge mereu cu ele de gât și te vei plânge, spovedindu-te ca un martir al neputinței. Nu te-ai întrebat niciodată de ce acele fantezii stăruie în imaginația ta? Tocmai de aceea, ca să mai faci încă un pas către ființa ta, ducându-le până la capăt. Apoi vei vedea singur ce se întâmplă. Martirul care se tot lupta contra trupului își va pierde imediat vocația falsă cu care se tot identifica. Căci acești pași pe pământ se vor făcuți sub toate aspectele posibile, înțelegându-te și acceptându-te exact așa cum ești. Căci omul are nevoi și nevoi. Unele sunt spirituale, alte sunt carnale. Dar nu poți trăi cu o falsă imagine spirituală despre tine precum că ai fi cineva, atâta timp cât propriile fantezii sexuale te urmăresc permanent. E o contradicție aici și o falsă moralitate după care încerci să te ghidezi, dar care nu îți aparține. Moralitatea e doar una personală care ține de fiecare om în parte, nu una generală în care se tot aruncă cu canoane și fasoane, precum că una ar fi mai bună, iar cealaltă ar fi mai rea. 

Toate fanteziile sexuale reprimate din frică, te vor urmări în subconștient toată viața. Toate fanteziile creative pe care te îndeamnă spiritul tău să le materializezi, iarăşi te vor urmări toată viaţa şi cine ştie, poate chiar dincolo de ea. Toate reprimările le vei regreta la un moment dat, căci ele îţi vor apărea tot ca motive de laşitate. Pentru că ele se vor duse până la capăt, după care pur și simplu le depășești și te detașezi astfel de ele. Așa ajungi să te cunoști și mai mult pe tine însuți din propriile experiențe, nu din sfaturile pe care ți le dă vreunul și mai inhibat decât tine. Singura cale autentică e cea care ți-o stabilești și ți-o deschizi chiar tu, nu mergând pe căile bătătorite înaintea ta de către ceilalți. Calea lor, nu e și calea ta! Adevărul lor, nu e și adevărul tău! Viața lor, nu e și viața ta! Fiecare dintre noi avem propriile noastre lecții și provocări de asumat. Ele sunt doar ale noastre și ale nimănui altcuiva!

Gelozia şi iluzia posesivităţii


Ce s-ar putea spune despre gelozie? De unde vine ea şi oare ce o cauzează? Ce o hrăneşte şi ce o poate dizolva? Ce este această stare care se înfiripă ca un şarpe în sufletul şi în mintea omului? De ce este ea atât de toxică, de nocivă, de disperată?
Pentru că vrea să aibă ceea ce nicicând nu-i poate aparţine. Pentru că are falsa impresie că deţine dreptul de proprietate asupra cuiva. Pentru că i se pare firesc să existe, atâta timp cât e implicată iubirea. Dar ce legătură are până la urmă iubirea şi gelozia? Nu cumva apare aici marea amăgire că gelozia e dovada că cel cu care trăieşti te iubeşte? Asta e dovada? Deci dacă eşti gelos pe cineva înseamnă că îţi pasă şi că nu eşti indiferent, nu-i aşa? Cât de întortocheată este şi mintea omului, toate le suceşte şi le potriveşte ca nu cumva ego-ul să fie şifonat, ca nu cumva orgoliul să fie lezat!
Oamenii se întâlnesc, se privesc, se ascultă, se îndrăgostesc şi apoi merg cu mare alai la biserică ca să îşi declare marea iubire reciprocă pe toată viaţa. Euforia eclipsează luciditatea şi adrenalina înlătură discernământul. Oamenii jură şi se condiţionează negativ pe toată viaţa prin acest fals jurământ de iubire. Se obligă reciproc să se iubească şi să îşi fie fideli unul altuia pe toată viaţa. Ce mare „taină” descoperită în văzul lumii şi ce iluzie că „ne vom iubi pentru toată viaţa”!
Iubirea are nevoie oare de jurăminte, de promisiuni, de vorbe siropoase? Oare nu tocmai acest stres e unul din factorii toxici care generează gelozia? Condiţionarea reciprocă aduce cu ea controlul şi manipularea celuilalt tocmai prin aceste vorbe şi jurăminte raportate doar la o stare de moment. Azi îţi spun că te iubesc, dar oare mâine mai pot spune acelaşi lucru? Dar peste o lună, dar peste un an, dar peste zeci de ani? Ce-mi poate garanta că voi simţi mereu la fel, ce-ţi poate garanta că vei simţi mereu la fel?
Iubirea nu poate aduce cu ea gelozia la pachet. E ceva absolut nefiresc şi aberant în acelaşi timp, căci cele două nu au nimic în comun una cu cealaltă. Iubirea e doar una, fără nici un plus, fără nici un minus. Pentru că iubirea înseamnă puritate. Iar gelozia e cea care murdăreşte această puritate prin această iluzie a posesivităţii. Şi o murdăreşte tocmai prin această stare alterată care provine tot din frică. Căci frica e desfrânata care dă naştere la mulţi bastarzi care se cuibăresc în sufletul omului. Iar unul dintre aceştia este tocmai gelozia. Astfel încât, odată moşit din pântecele ego-ului, acest bastard începe să capete drepturi şi să crească şi să se tot mărească. Toate acestea în numele "iubirii". Aceasta este justificarea amăgitoare a existenţei geloziei, iubirea. Omul îşi poate găsi justificări pentru orice. Căci mintea lui este atât de insinuantă în a se deghiza şi a lua forme cameleonice, încât în această minte totul este posibil. Absolut totul. Imaginaţia hrăneşte cu vârf şi îndesat gelozia şi iluzia posesivităţii.
A-ţi da voie să fii şi a da voie să fie! Aici mai există gelozie, mai există vreun ataşament? Femeile vor spune că nu se pot detaşa atât de mult de omul pe care îl iubesc, căci ele iubesc cu toată fiinţa, nu cu jumătăţi de măsură. Foarte frumos! Dar dacă voi femeilor, iubiţi un bărbat cu toată fiinţa, de ce nu îl iubiţi până într-acolo încât să îi acordaţi şi libertate în acelaşi timp? Chiar credeţi că aţi putea controla un bărbat şi să îl ţineţi lângă voi cu forţa când acesta trepădăluieşte de nerăbdare să ajungă prin aşternuturi străine? Tot o va face dacă asta vrea. Va găsi el vreo metodă să evadeze cumva. Pentru că dacă are duplicitatea în sânge, nu l-ar putea opri nici măcar o armată de oameni. Dar totuşi, poate l-ar opri tocmai libertatea totală dăruită. Sau poate nu-l va opri nici aceasta. Se va duce şi se va întoarce şi poate va înţelege ceva din această experienţă. De ce tu ca femeie să te simţi lezată în amorul propriu, că partenerul tău are curvăsăria în sânge şi să te simţi şi vinovată că nu îl poţi vindeca? Dar oare unul ca acesta chiar vrea să se vindece, oare chiar îşi poate înţelege boala şi patima sa?
Femeile se chinuie şi se macină interior atunci când simt că bărbatul lor e duplicitar. Dar acest chin şi această frământătură are vreun efect constructiv? Nicidecum. Haideţi să spunem lucrurilor pe nume, nu poţi face dintr-un curvar un mieluşel, prezent mereu devreme acasă! Nu femeia îl poate schimba şi nimeni altcineva, decât doar propria sa conştiinţă. Şi dacă aceasta s-a pervertit între timp şi tot doarme amorţită prin ungherele duplicităţii? Sau nici măcar nu a avut vreodată ce să se pervertească? Ce mai poţi face decât să îl laşi pe unul ca acesta să se chinuie singur în tormentul duplicităţii? Dar de ce vrei şi tu ca femeie să te tot chinui în tormentul geloziei la nesfârşit, absolut în zadar?
Gelozia apare atunci când nu eşti stăpân pe tine însuţi. Când ai impresia că cel de lângă tine îţi aparţine, de fapt şi de drept. Dar în realitate, absolut nimeni nu îţi aparţine. Iar tu cu siguranţă, nu aparţii absolut nimănui. Ea vine şi dintr-o mare ignoranţă, dar şi dintr-o infinită prostie, în acelaşi timp. Ea se înfiripă acolo unde există îndoiala de sine, neîncrederea de sine, nevalorizarea de sine şi nerespectul de sine. Ea vine dintr-o minte slabă care se raportează la moralitatea falsă şi imaginea de ochii lumii. Suntem geloşi pentru că vrem să deţinem controlul. Dar dacă tot simţi atât de acut gelozia, măcar nu mai spune că şi iubeşti acea persoană, pentru că te minţi singur cu bună ştiinţă!
La momentul acesta cred că se poate depăşi mentalitatea falimentară de pe vremea bunicii care îţi tot punea în faţă şabloane morale de fidelitate. În aparenţă, orice om este fidel şi integru. În realitate, cu toţii suntem mai mult sau mai puţini poligami în mintea noastră. Dar nu cred deloc în fidelitatea de genul „eternul soţ”, cu ochii în pământ, cu dopuri în urechi, orb şi surd la fascinantul cântec al sirenelor ispititoare care se perindă prin faţa lui. Precum Ulise legat fedeleş de catarg ca nu cumva să nu se poată împotrivi, nu-i aşa? Asta nu e fidelitate, e prostie şi frică doar! Şi tocmai acest gen de bărbaţi pică cel mai uşor, cei care se luptă contra naturii lor, fără să priceapă de ce o fac. Majoritatea o fac din frică, dar mai sunt şi unii care s-au mai deşteptat între timp şi nu mai văd lucrurile doar în alb şi negru. Acum interacţiunea dintre bărbaţi şi femei este un firesc, o normalitate. Nu te duce nimeni forţat de mânuţă acolo unde nu vrei să ajungi, doar propria ta alegere. Aşa că dacă alegi să pleci fără cap pe umeri de acasă, adică fără discernământ, e fix alegerea ta!
Şi pentru ce ai fi atât de gelos la urma urmei? Pentru că celălalt nu îţi mai acordă atenţia cuvenită? Pentru că e duplicitar şi mincinos? Pentru că fuge de tine şi nu mai suportă sufocarea ta? Dar tu însuţi, câtă atenţe îţi acorzi ţie într-o singură zi? Eşti de partea ta sau nu eşti? Cât de duplicitar eşti şi cât de mult te minţi singur? Cât de mult fugi de tine, cât de mult te sufoci lăuntric şi cât de mult îţi cauţi cu adevărat libertatea ta interioară?


joi, 21 aprilie 2016

Suntem oglinda partenerului nostru



Chipul şi asemănarea ta se reflectă prin chipul şi asemănarea mea. Tu te reflectezi în mine, iar eu mă reflectez în tine. În ochii tăi se oglindeşte sufletul meu, prin ochii mei se oglindeşte sufletul tău. Pentru că noi suntem de fapt, reflecţia celui cu care trăim, a partenerului nostru. Iar dacă nu avem un partener, suntem reflecţia celui de lângă noi: un copil, o mamă, un tată, frate, soră sau pur şi simplu, un prieten.
Universul echilibrează mereu principiul masculin şi pe cel feminin, acolo unde este prea mult yin într-unul, se compensează cu mai mult yang în celălat. De aceea contrariile de cele mai multe ori se atrag. Şi vezi câte o femeie foarte stilată şi fină care trăieşte cu un partener al cărui caracter pare mai din topor şi te întrebi ce au în comun aceşti oameni de stau împreună. Sau vezi câte un bărbat melancolico-visător care trăieşte cu o femeie extrem de vulcanică şi aprigă, de te întrebi cum de pot trăi aceşti oameni total diferiţi sub acelaşi acoperiş.
Dincolo de aparenţe, partenerul nostru este cel care ne pune cel mai bine în valoare structura noastră temperamentală. De obicei, unul are mai multă energie ca celălalt. Cel cu energie mai multă însă, se răneşte de multe ori datorită temperamentului său vulcanic şi alege mai mult din instinct. El nu are timp să gândească şi să se răzgândească. El are de făcut mereu câte ceva. Iar contemplarea şi observarea nu îi stau în fire. Se precipită încoace şi încolo, vorbeşte într-una chiar dacă nu spune nimic, mai calcă şi peste sufletele altora cu bocancii săi foarte pasionali, merge tot înainte, dar de multe ori se opreşte cu capul în gardul lipsei sale de raţionament. E ca un vulcan a cărui lavă fierbe şi tot fierbe până dă în clocot. De multe ori, li se tot repetă aceeaşi şi aceeaşi lecţie, dar ce folos dacă ei nu au deloc răbdare să se privească pe ei înşişi? Ce folos dacă nu se pot opri din „a face” pentru a intra măcar puţin în „a fi”?
Însă aici, cel care echilibrează balanţa este cel de lângă tine. Dacă femeia este foarte temperamentală, partenerul de lângă ea s-ar putea să fie unul foarte raţional. Ea are nevoie de raţiunea lui, pentru că uneori se lasă dusă de val şi riscă să se scufunde în oceanul pasiunilor trecătoare. Însă bărbatul mai gânditor din fire, are şi el nevoie de pasiunea ei, căci altfel s-ar ofili de prea mult gândit. Aşadar ea îl scoate pe el din pasivitatea lui, iar el îi domoleşte ei temperamentul care de multe ori o trădează. Dar situaţia poate fi şi invers. O femeie mai pasivă are ea acum nevoie de un bărbat mai impulsiv. Rolul ei este să îi domolească acestuia fiara pătimaşă din el, iar rolul lui este să îi ofere ei energia de care are ea nevoie pentru a ieşi din resemnare. Şi astfel se echilibrează cumva această balanţă care ne ajută să trăim unul cu altul, chiar dacă suntem atât de diferiţi.
De fapt aceste cupluri cu parteneri oarecum aflaţi la poluri opuse, au viaţa cea mai lungă, pentru că relaţia este trasă înainte efectiv, când de unul, când de celălalt. Şi ceva tot creşte acolo, chiar dacă aparent nu se vede. Însă ei ştiu ce îi uneşte chiar inconştient, spiritele lor au nevoie să se îndemne reciproc şi să se susţină unul prin altul. De o parte iubirea, de cealaltă raţiunea. De o parte afecţiunea, de cealaltă discernământul. De o parte pasiunea, de cealaltă echilibrul. Dar nimeni nu rămâne doar într-o singură parte. Adeseori oscilăm şi ne schimbăm rolurile între noi. Eu devin vulcanic în timp ce tu mă potoleşti, alteori tu devii mai precipitată, iar eu te potolesc. Aici constă farmecul unei relaţii pentru că putem oricând schimba aceste roluri dacă suntem deschişi şi nu ne pierdem entuziasmul în acest joc al vieţii.
Însă fără comunicare nimic din ce am descris mai sus nu se potriveşte. Relaţia nu poate spori fără comunicare, iar partenerii devin ca doi străini. Însă şi doi străini o pot lua de la capăt şi se pot iar redescoperi unul pe altul. De obicei oamenii se despart atunci când răcela dintre ei devine insuportabilă şi nu-şi mai găsesc menirea de a sta împreună. Şi atunci se despart, divorţează, fug. Însă majoritatea pleacă în spinare cu un sac plin de resentimente. Şi ori de câte ori vor avea ocazia, vor împroşca cu noroi în fostul partener de viaţă. Ei vor nepărat să rămână în picioare şi să îi vadă lumea ca fiind infailibili, fără pată. Dar cum îl poţi împroşca pe cel cu care ai împărţit acelaşi acoperiş, aceeaşi masă, acelaşi pat, aceleaşi bucurii şi greutăţi? Nu ai avut oare nici un moment frumos cu el care să fie demn de consemnat? De ce le spui pe acelea şi pe acestea le laşi deoparte? Poate ar fi cazul ca mai degrabă să îi mulţumeşti şi lui dar şi ţie pentru faptul că ai trecut prin viaţă alături de el, chiar dacă a fost doar pentru un timp. Când apare despărţirea, e clar că unul măcar şi-a încheiat lecţia, a învăţat-o şi a decis să meargă mai departe cu altcineva, pentru că cu cel de dinainte simţea că nu mai poate ajunge nicăieri. E o aşa mare dramă aici, e nevoie neapărat de plânsete, vaiete, bocete şi vinovaţi?
Universul lucrează mereu în favoarea şi nu în detrimentul nostru. Iar căile lui sunt extrem de subtile şi cert e că acest univers divin ne surprinde prin căile pe care ni le aşterne în faţa noastră. Şi el ne îndeamnă să păşim pe ele chiar dacă e ceva nou acolo şi nu ne simţim în largul nostru. Dar ce înseamnă să fii în largul tău? Să trăieşti viaţa mereu pe pilot automat, mereu făcând aceleaşi lucruri, mereu aceeaşi cale de urmat? Asta de fapt e definiţia suferinţei: a trăi viaţa pe pilot automat! De aceea uneori, chiar şi într-o relaţie fiind, întâlnim poate o persoană la un moment dat de care ne îndrăgostim fulgerător. Şi asta se întâmplă tot spre folosul nostru. Căci atunci când tu te ofileşti puţin câte puţin pe dinăuntru şi relaţia implicit se ofileşte până ce nu mai rămâne nimic decât reproşuri, jigniri şi mulţi nervi. Şi tu ca om ai astfel nevoie de o nouă trăire euforică ca să îţi revii cumva din opacitatea în care te-ai închis. Şi nu mai regăseşti nimic care să îţi refacă vitalitatea prin cel sau cea cu care trăieşti. E ca şi cum te-ai sinucide lăuntric şi plângi la capătul unui mort, care a devenit între timp relaţia ta. Şi atunci poate apărea un om care să îţi redea cumva energia pe care nu o mai ai şi nu ştii de unde să o mai iei. Iar dacă în acest caz, te îndrăgosteşti subit, nu-ţi da cu tifla-n cap degeaba pentru că simţi ceva nou şi te simţi vinovat că ai un partener acasă. Acel om apare tot ca să îţi dea ţie puterea de a depăşi banalitatea şi rutina în care relaţia ta a picat. Dar dacă te opreşti la prejudecăţile lumeşti care te condamnă, aminteşte-ţi că nu trăieşti în acelaşi dormitor cu lumea şi nici nu împarţi aerul pe care-l respiri împreună cu ea!
Da, Universul ne surprinde adesea cum ştie el cel mai bine să echilibreze balanţa din viaţa noastră. El nu ţine cont de preceptele şi judecăţile morale. El lucrează cel mai adesea, într-un mod paradoxal şi de neînţeles pentru mintea umană. Divinitatea de fapt, transcende orice moralitate. Pentru că ea iubeşte atât de mult omul încât îi oferă tot felul de experienţe noi, îndemnându-l prin tot felul de mijloace să nu spună mereu doar „nu” şi să nu rămână astfel ancorat numai pe suferinţă.
Instrumentul cel mai la îndemână prin care putem să ne cunoaştem este interacţiunea noastră cu ceilalţi. Atunci când intră cineva în realitatea ta, ascultă-l mai mult pe el şi vorbeşte tu mai puţin dacă nu eşti întrebat. Chiar dacă pe moment poate nu înţelegi rolul său, s-ar putea ca după un timp să îţi aminteşti un cuvânt sau o frază pe care el ţi-a spus-o, şi atunci, cu siguranţă îţi va folosi. La fel cum nici tu să nu îţi reprimi nimic atunci când cel de lângă tine te întreabă ceva, pentru că chiar dacă nu eşti conştient pe moment, s-ar putea ca acele cuvinte pe care i le spui să aibă un mare efect în viaţa lui într-o zi. Atunci când comunici cu cineva, de fapt îţi vezi propriul tău suflet în acela şi înţelegi ce te doare mai mult. Exact de cei diferiţi faţă de noi avem nevoie, pentru că ei ne scot din falsa noastră părere de sine şi ne provoacă cumva să ne revendicăm şi părţile mai întunecate din noi înşine. Aşa că dacă dai de cineva care te mai şi zgâlţâie puţin, nu fugi de unul ca acesta căci o mare lecţie îţi va preda el, deşi poate nu va fi chiar confortabil pentru tine.
Oare de câte drumuri mai avem nevoie pentru a ne regăsi pe noi înşine? De câte căi? De câte prelegeri? De câte meditaţii şi de câte rugăciuni? De câte lecţii şi de câţi învăţători? De câte cărţi şi de câte pelerinaje? Oare de câte oglinzi mai avem nevoie pentru a ne oglindi sufletul?

marți, 19 aprilie 2016

Deschide-ţi poarta sufletului...



Deschide-ţi inima în faţa frumosului din jurul tău care te îndeamnă mereu să priveşti în afară ca şi cum ai privi înlăuntru, aşa în faţă, precum şi în spate, aşa deasupra, aşa şi dedesubt, aşa în cer, precum şi pe pământ... Aşadar, dacă tu însuţi nu te vei deschide, oare cine se va deschide în locul tău?
Deschide-ţi ochii în faţa culorilor care abundă în natură şi priveşte aceste infinite nuanţe de verde, în iarbă, în flori, în frunze, pe dealuri, pe munţi şi pe câmpuri. Tot acest verde este darul naturii care îţi bucură ochiul şi îţi încântă privirea... Aşadar, dacă tu însuţi nu o vei face, oare cine o va face în locul tău?
Deschide-ţi făptura interioară către divinitatea care se reflectă prin lumina exterioară. Ea îţi arată zorii care se înfiripă dimineaţa devreme şi înlătură întunericul ca pe un fum. Căci după orice noapte neagră a sufletului, se înfiripă puţin câte puţin lumina credinţei interioare care te cheamă spre ea... Aşadar, dacă tu însuţi nu o vei face, oare cine o va face în locul tău?
Deschide-ţi simţurile către muzica vântului şi armonia notelor care se aud laolaltă în foşnetul arborilor. Vântul foşneşte, dar nu îl vezi şi nu îl poţi prinde, doar simţurile îi percep existenţa. El este aici, iar după o clipă s-a mutat dincolo, aceasta este libertatea pură şi viaţa neîngrădită de prejudecăţi, de minciună şi de ipocrizie...Aşadar, dacă tu însuţi nu vei fi liber, cine oare ar putea fi liber în locul tău?
Deschide-ţi mintea către gândurile care se rotesc în fluxul neîntrerupt al conştiinţei şi al energiei. Nu reprima şi nu înlătura ceea ce tu singur ai creat pentru această viaţă de dinaintea întrupării tale. Ţelurile ţi le-ai creat de dinainte, pentru ca acum, prin acest trup, să îţi dai voie să le materializezi prin liberul tău arbitru...Aşadar, dacă tu nu o vei face, cine oare le va materializa în locul tău?
Deschide-ţi fiinţa către echilibru şi centreaz-o pe sinele tău. Observă în jur cum mişcarea nicicând nu se opreşte, nicicând nu oboseşte. Pe pământ totul e în continuă lucrare, totul se schimbă, totul se transformă, totul se desăvârşeşte mai devreme sau mai târziu. Inclusiv tu eşti chemat către desăvârşire, aici, acum, în această unică viaţă, nu peste încă o mie de vieţi... Aşadar, dacă tu însuţi nu o vei face, cine oare se va desăvârşi în locul tău?
Deschide-ţi sufletul către artă şi observă dincolo de aparenţe care e scopul acesteia. Un anumit fel de artă e generatoare de vibraţie luminoasă, un alt fel de artă te aruncă în întunericul patimilor. Arta e cea care susţine frumosul din om şi îi menţine vibraţia, atunci când provocările vieţii vin peste el ca un tăvălug. Toate i s-au dat omului în dar pentru a nu-şi renega voinţa de a crea, pentru a nu-şi frânge inspiraţia care îl re-conectează la Sursă... Aşadar, dacă tu însuţi nu o vei face, cine oare ar putea-o face în locul tău?
Deschide-te în faţa prezentului şi rămâi în acesta, ca prezenţă vie în prezentul cel viu. Lasă trecutul să se îngroape singur în uitare, lasă viitorul să se dizolve dincolo de orice îngrijorare. Clipa de faţă e cea care te menţine cu adevărat în fluxul vieţii, fără ca să te pierzi vreodată în visarea care te scurge de energie. Visează într-un mod util şi constructiv, nu într-un mod zadarnic prin care rătăceşti în labirintul marelui nimic... Aşadar, dacă tu însuţi nu o vei face, cine oare o va face în locul tău?
Deschide-ţi chakrele şi lasă energia să se înalţe de jos până sus, de la supravieţuire, suferinţă şi dominare, până la anahata inimii, de unde se face trecerea către portalurile de lumină a ultimelor trei chakre care fac legătura cu divinitatea. Lasă-le să se rotească permanent şi respiră profund şi conştient pe ritmul rotaţiei lor. Inspiră energie, inspiră bucurie, inspiră putere, expiră compasiune, expiră bunătate, expiră iubire... Aşadar, dacă tu însuţi nu o vei face, cine oare o va face în locul tău?
Deschide-ţi poarta sufletului şi lasă oamenii să vină către această poartă larg deschisă. Ieşi chiar tu însuţi în întâmpinarea lor, cu dragoste de ei, cu dor. Lasă-i să îţi arate părţile tale care se vor vindecate. Lasă-i să îţi vorbească pe limba lor şi în felul lor. Lasă-i să intre şi să îţi transmită ceea ce divinitatea însăşi le-a transmis pentru tine. Iar apoi, după ce au plecat, priveşte la schimbarea din tine însuţi şi încearcă să înţelegi cu răbdare ce  tocmai ţi s-a predat. Căci aici, întreg universul lucrează doar prin oameni, către oameni... Aşadar dacă tu însuţi nu vei iubi oamenii, oare cine-i va putea iubi în locul tău?

Amorţeala spirituală



Amorţeala spirituală e o capcană în care pică mulţi dintre cei care caută şi tot caută drumuri şi căi de acces către spiritualitatea ce îi conduce către ei înşişi. Ea se insinuează atunci când cauţi în stânga, cauţi în dreapta, citeşti sute de cărţi, vizualizezi sute de documentare, participi la zeci de seminarii şi cursuri de spiritualitate sau dezvoltare personală, dai credit unor aşa-zis maeştri, pentru ca într-un final să te învăluie dezamăgirea.
Dezamăgirea însă, poate fi şi o trambulină de care te foloseşti pentru a face încă un salt către tine însuţi. Ea e o sabie cu două tăişuri. Ori îţi taie elanul de tot, ori ţi-l măreşte. Cei din prima categorie, devin pe zi ce trece un fel de cadavre vii, care doar trăiesc în aparenţă, căci în realitate nimic din ceea ce li se întâmplă în propria lor viaţă, nu le mai creează entuziasm şi bucurie. Ei îţi vor spune că totul e doar o prostie şi că toată această căutare e una zadarnică şi fără nici un rost. Vor încerca să te convingă de inutilitatea acestui demers al propriei căutări de sine, pentru că ei oricum au mai trecut pe acolo înaintea ta şi ştiu ei mai bine despre ce vorbesc. Aşa că mai bine să nu faci nimic, să nu citeşti nimic, să nu observi nimic, că totul e absolut degeaba. Dar cine vorbeşte în tot acest discurs? Neputinţa, dezamăgirea, frustrarea, depresia, resemnarea, adică mai pe scurt, amorţeala spirituală!
Ea se insinuează la cei mai râvnitori, atunci când după încercări şi încercări eşuate, realizează că viaţa lor nu li s-a schimbat nici măcar cu 1% în urma cunoaşterii pe care au tot acumulat-o. Căldiceii, de obicei, nu au problema asta. Pentru ei, superficialitatea e ca şi a doua lor natură, se apucă de multe, dar nu duc la capăt mai nimic. Aşa că, aceşti căldicei nu vor simţi niciodată dezamăgirea spirituală, pentru că însăşi superficialitatea nu poate fii dezamăgită cu nimic.
Uneori, cei aflaţi în această amorţeală spirituală, mai simt câte un mic imbold venit din partea cuiva mai râvnitor, atunci când interacţionează cu cei care nu au abdicat de la sensul căutării lor. Atunci iarăşi se aprind beculeţele şi simt puţin euforia care acum e şi ea amorţită, aproape moartă şi îngropată. Dar ce folos, dacă amorţeala îţi tot şopteşte că nu are nici un sens să mai cauţi, că oricum nu vei găsi absolut nimic? Ce folos să mai tot citeşti, dacă viaţa ta nu se schimbă cu absolut nimic în bine, ci poate din contra, din rău în mai rău?
Cel mai des, femeile păţesc asta, căci ele se aruncă adeseori cu toată fiinţa lor în spiritualitate fără discernământ. Ele pun preţ pe ceea ce simt şi atunci dacă simţirea lor e una euforică, vor înainta către o cale de cunoaştere sau către vreun maestru, adeseori fără să pună în balanţă raţiunea de o parte şi simţirea de cealaltă. Ori renunţă la tot, ori se opresc la o singură formă de cunoaştere sau la un singur maestru. La fel se întâmplă şi cu femeile mironosiţe şi evlavioase din religie, care încep să se îndrăgostească de propriul duhovnic şi tot vin la el cu ploconeala că ele sunt mari „păcătoase” şi au mare nevoie de spovedanie cât mai deasă! Unele se îndrăgostesc de maeştri, altele se îndrăgostesc de popi. Maeştri le vor manipula prin libertatea spirituală, popii le vor manipula şi ei prin inducerea vinovăţiei, ruşinii şi a "păcatului". Dar sunt şi bărbaţi care pică foarte uşor în cursele acestea emoţionale, căci labirintul minţii umane nu ştie de glumă!
Dar toate acestea sunt capcane şi în religie şi în spiritualitate. Calea devoţiunii, adeseori te duce tot către idolatrie, unde duhovnicul sau maestrul sunt puşi pe soclu. Aici nu mai există discernământ, nu mai există autentic, nu mai există libertate. Dar jos pălăria pentru maestrul care ştie să te elibereze de persoana lui, înainte de a te ataşa şi implicit de a te răni. Puţini fac asta, căci ego-ul joacă multe roluri pe care nu le poţi dibui aşa uşor atunci când discernământul nu mai are nici un cuvânt de spus.
„Căutaţi adevărul şi el vă va face liberi”! Nu te opri, căci atunci când te opreşti, se înfiripă amorţeala spirituală care echivalează cu sinuciderea sufletească. Nu te amăgi că ţi-e bine aşa, într-o stare de indiferenţă, ca şi cum orice ţi s-ar întâmpla nu te mai poate scoate din starea ta. Dar de unde ştii tu că starea în care te afli, e cea firească şi naturală? Nu cumva tot mintea îţi şopteşte că tu eşti ok chiar dacă nu mai simţi mare lucru şi că nu mai ai interes către absolut nimic?
Amorţeala spirituală e şi ea o boală sufletească. Parcă aştepţi să se întâmple ceva sau parcă nu mai aştepţi nici măcar asta. Să vină cineva, vreo entitate sau vreun înger şi să coboare la tine, să te ia de mânuţă şi să te plimbe prin tot universul! În starea aceasta alterată, totul pare că te scurge de energie, totul pare că nu te mai poate recentra pe fiinţa ta. Şi începe să îţi placă asta, căci şi stările alterate pot deveni o a doua ta natură, atunci când începi să te obişnuieşti cu amorţeala. Începi să te obişnuieşti cu scăldatul într-o apă stătută şi călduţă, unde nici nu mori, dar nici nu trăieşti!
Viaţa înseamnă dincolo de orice, bucurie, pasiune, interes, cunoaştere, studiu, disciplină, creaţie, apropiere de oameni şi împărtăşirea cu ei a tot ce însemni tu cu toată fiinţa ta! Viaţa înseamnă a experimenta şi a te experimenta, a cunoaşte şi a discerne, a primi provocările vieţii şi a le depăşi!
Înseamnă să îţi cunoşti punctele slabe la care mai ai încă de lucrat, înseamnă să îţi cunoşti darurile cu care ai fost înzestrat, să le cultivi, să le cizelezi şi să le împărtăşeşti celorlalţi cu iubire din întreaga ta fiinţă!