duminică, 28 februarie 2016

Arta de a fi de partea ta



Regina artelor nu este nici muzica, nici pictura, nici poezia, nici oricare din celelalte arte. Ci mai presus de toate artele stă arta de a fi mereu de partea ta. Această artă nu se învaţă nici prin şcoli, nici prin universităţi, nici pe la cursuri şi nici pe la seminarii. Pentru că acest fel de artă nu ţi-o poate preda nimeni. Nu s-a născut încă vreun învăţător care să poată gândi cu mintea ta sau să simtă cu simţirea ta. Dar s-au născut şi încă se mai nasc o grămadă de învăţători care vor neapărat să te înveţe cum să îţi trăieşti propria viaţă, cum să te comporţi, cum să vorbeşti, cum să gândeşti, cum să te îmbraci, ce să mânânci şi chiar cum să respiri. Încă nu s-a născut vreun om, vreun maestru, vreun guru sau vreun avatar care să trăiască viaţa ta în locul tău. Dacă cineva ar încerca să călăuzească pe altcineva înainte ca acesta să fie totalmente de partea sa, mai devreme sau mai târziu, vor cădea amândoi cădere jalnică precum în dictonul „orb pe orb călăuzindu-se, vor cădea amândoi în aceeaşi groapă”!

Această artă o înveţi tu singur, în solitudinea ta, precum şi în mijlocul tumultului vieţii. O înveţi îmbrăţişând viaţa în toate aspectele ei, în cele mici şi simple, cât şi în cele mari şi complexe. O înveţi în relaţia ta directă cu viaţa de unu la unu. O înveţi de mic copil până la ultima suflare şi presupun că şi dincolo de ea, prin alte dimensiuni. O înveţi şi când eşti pe ţărmurile însorite ale bucuriei, dar şi când eşti pe culmile întunecate ale disperării.Tocmai de asta ai venit aici, nu-i aşa? Ca să trăieşti toată această dualitate, între lumini şi umbre, între stările fireşti şi cele alterate, între nădejde şi îndoială. Tocmai în aceasta stă frumuseţea vieţii, în această diversitate de stări pe care ţi le oferă viaţa atunci când te deschizi şi nu încerci să te mai lupţi prosteşte contra ei. Pentru ce să cauţi ca mereu să ai aceeaşi stare, mai bine lasă să vină şi să plece orice stare interioară ca pe un firesc, să înveţi de pe urma acestora şi să nu te dezici de cine eşti în realitate, nu în închipuire. Numai boul e consecvent şi pare mereu în aceeaşi stare. Dar noi oamenii, simţim mereu mai slab sau mai intens contactul cu fiecare provocare care vine asupra noastră şi cu fiecare om care ne iese în întâmpinare. Totul se reduce la a simţi, aici pe pământ.

Arta de a fi mereu de partea ta, nu e un moft, nu e nici egoism şi nu e nici trufie. Dar ea nu îţi este un dat gratuit. Ai de plătit un preţ pentru ca să o înveţi şi să o manifeşti mai apoi. Preţul include observarea, curajul, efortul, cunoaşterea, disciplina, conştientizarea. Câţi sunt dispuşi să plătească acest preţ ca să obţină în schimb arta de a fi pe partea lor? Mai nimeni, pentru că toate acestea, îi scoate din zona de confort pe cei delăsători şi molateci care se plictisesc imediat după ce iau chiar şi cea mai mică hotărâre de a face sau de a schimba ceva în viaţa lor. Ei vor privi mereu pasivi cum face unul sau ce spune altul, dar asta nu înseamnă că şi sunt de partea lor. Unii pun multă râvnă în calea devoţiunii către un maestru sau către o învăţătură. Sunt în stare să facă mari sacrificii pentru maestrul lor exterior, dar pentru maestrul lor interior care abia aşteaptă să fie ghiontit şi trezit din somnul ignoranţei, pentru acesta nu sunt dispuşi să ridice nici măcar un deget. Însă mai devreme sau mai târziu, vor ajunge tot acolo, la ei înşişi, căci toate cele fugitive ale vieţii, tot fugitive rămân.

Arta de a fi mereu de partea ta nu înseamnă că vei trăi pufăind şi contemplând viaţa de pe un nouraş diafan care pluteşte la nesfârşit într-un grotesc „dolce far niente”. Spiritualitatea contemplativă are şi ea farmecul ei, seduce mintea cu tot felul de concepte şi poate fi şi acesta un exerciţiu al minţii util pentru unii. Unii au inteligenţă numerică mai multă, alţii(printre care mă număr şi eu) au mai mult inteligenţă emoţională. Şi atunci provocarea mea de exemplu, e să mă aplec şi asupra acestui fel de inteligenţă numerică pe care o regăsesc citind unele scrieri mai abstracte care nu ajung la suflet, dar totuşi pentru minte este un exerciţiu foarte bun. Nu mi-a plăcut matematica, dar în schimb chitara clasică mă provoacă mereu să descifrez partituri şi astfel îmi activez într-o formă metaforică această inteligenţă numerică, adică emisfera stângă a creierului unde se află raţiunea şi gândirea abstractă. Spiritualitatea orientală iarăşi e cea care îmbină poezia cu raţiunea, metafora cu abstractizarea, şi dacă reuşeşti să le citeşti detaşat ca şi simple poveşti, iarăşi poate fi un exerciţiu bun pentru minte dar şi pentru suflet, căci poţi găsi o încântare sufletească chiar şi în spiritualitatea nimicului, de ce nu?

A fi de partea ta, însemană să te cunoşti pe tine îndeajuns de mult încât să îţi poţi recunoaşte şi calităţile dar şi slăbiciunile fără să clipeşti, fără să îţi pleci ochii de gura lumii. Gura lumii uneori se abate asupra ta, dar nu stai nici cu ea la masă, nici nu respiri alături de ea, nici nu dormi cu ea. Aşa că gura lumii e doar o efemeridă a vieţii care însă te poate trezi din amorţeală atunci când nu mai şti cine eşti. Minunată poate fi şi gura lumii şi o limbă mai ascuţită, asta dacă înveţi arta de a fi de partea ta.

Mulţi au impresia ca sunt de partea lor, dar viaţa însăşi îi vădeşte adeseori că trăiesc doar într-o iluzie spirituală care pică la primul moment mai greu cu care se confruntă şi atunci realizează că spiritualitatea lor colapsează tot în groapa depresiei fără fund. Şi atunci rămân consternaţi când se surprind cât de vulnerabili sunt în faţa vieţii. Însă e mare lucru să îţi recunoşi şi vulnerabilitatea, şi slăbiciunea, şi ignoranţa, şi prostia, şi lenea, şi sila de viaţă, şi toate patimile cu care te confrunţi, căci şi această recunoaştere înseamnă să fii de partea ta. Mai întâi realizezi cine eşti şi mai apoi începi schimbările, tăind din rădăcină buruienile unei vieţi falimentare şi distructive care te sufocă şi plantând într-un pământ nou seminţele unei vieţi creative şi constructive.
Fii alături de tine, fii mereu de partea ta!

sâmbătă, 27 februarie 2016

Spiritualitatea nimicului



Spiritualitatea nimicului e cea care vrăjeşte, cea care seduce şi care prinde de cele mai multe ori în inimile slabe şi în minţile credule ale celor ce caută mereu ceva care să-i tot vrăjească. Oamenii spirituali ai nimicului caută vraja luminoasă care să le capteze atenţia la ce va urma să vină în viitor, ce portaluri de energie se vor mai deschide, câţi extratereşti au mai coborât pe pământ, câţi reptilieni au depăşit cota de avarie pe metru pătrat, care entitate de dincolo a mai pus-o de un nou chanelling, care mai e noul secret să te îmbogăţeşti doar cu puterea minţii, cum să ai relaţia perfectă, ce să faci să deţii permanent sănătatea radiantă, cum să materializezi bani doar prin puterea gândului, cum să bolboroseşti mereu afirmaţii pozitive care să te menţină mereu pe ideea precum că viaţa e minunată aşa cum e, cum să te bilochezi sau să te teleportezi mai ştiu eu unde, cum că tu eşti plin de iubire necondiţionată dar de fapt, eşti plin de traume sufleteşti, cum să faci una ca să obţii celalaltă!

Spiritualitatea nimicului vrăjeşte pentru că însăşi cei care vorbesc despre acest nimic deţin la perfecţie această artă. Ei îţi vor tot vorbi, şi iarăşi vor vorbi, şi vor ţine prelegeri şi satsang-uri în faţa a sute sau mii de oameni care mai de care mai interesaţi să fie totalmente vrăjiţi de acest nimic. Şi după ce îi asculţi şi ieşi subit din vraja lor, realizezi că te-ai simţit bine acolo, dar că nu ţi-a folosit la absolut nimic. De ce? Pentru că acei oameni, maeştri, guru sau ce-or mai fi(inclusiv preoţi, căci şi ei induc această stare de vrajă în biserică), îţi vorbesc adeseori despre lucruri atât de abstracte şi de halucinatorii încât acestea gâdilă urechea şi auzul, dar nu reuşesc nicidecum să ajungă dincolo de minte, până la suflet. Şi aceste concepte nu reuşesc să se pună în valoare cumva în viaţa de zi cu zi, acolo unde realitatea bate spiritualitatea nimicului la fund pe bune, nu doar într-un mod închipuit.

Cei care propovăduiesc acest fel de spiritualitate, seduc prin atitudine, prin modul de a vorbi, prin detaşarea de tot şi toate. Şi e fascinant să-i priveşti şi să-i asculţi. Dacă o poţi lua ca o glumă, e super mişto. Problema apare atunci când începi să iei lucrurile prea în serios şi te tot întrebi „oare ce a vrut să spună cu asta, ce vrea să zică cu cealaltă”? Când începi să iei spiritualitatea nimicului în serios tu însuţi devii o problemă pentru tine. Cauţi şi tot cauţi răspunsuri şi confirmări, dar niciodată nu găseşti unul care să te mulţumească decât pe moment. Căci acest fel de spiritualitate abstractă e valabilă doar pe moment, nu are forţă pe termen lung, nu are puterea să te menţină într-o relaţie constructivă cu viaţa reală mai mult decât o clipă. Pentru că vraja ţine doar cât o clipă, apoi realitatea te aduce din nou cu picioarele pe pământ.

Dacă spiritualitatea de care mă simt atras nu îmi îmbunătăţeşte viaţa cu nimic, ea rămâne doar o seducţie şi nimic mai mult. Pune în balanţă spiritualitatea ta de o parte şi de cealalaltă parte provocările cu care te confrunţi zi de zi. Şi atunci vei vedea câtă greutate are spiritualitatea ta doar aşa, testând-o chiar şi în micile ironii ale vieţii. Oare balanţa va înclina de partea ei sau viaţa însăşi o va azvârli cât colo ca pe un fulg?

Să reuşeşti să îţi găseşti echilbrul spiritual în viaţă, în munca ta şi în familia ta e lucrul cel mai de preţ, căci spiritualitate de dragul spiritualităţii nu există. Aşadar întrebarea întrebătoare e dacă reuşeşti să îţi manifeşti în modul cel mai palpabil cu putinţă toată cunoaşterea teoretică şi toate învăţăturile asimilate, dincolo de cuvinte şi teorii. Rămâne ceva în urma acestor teorii abstracte sau sunt doar poveşti? Dacă rămân doar poveşti, chiar şi lucrul ăsta e bun, măcar te simţi bine pe moment. Dacă reuşeşti să faci din poveste ceva care să îţi dea putere în realitatea cotidiană, atunci povestea devine adevărul experienţei tale şi iaca sparge bariera abstractului.

Cei fascinaţi de spiritualitatea abstractă a nimicului vor fi mai devreme sau mai târziu dezamăgiţi şi deziluzionaţi. Au căutat şi au tot căutat, dar nimic nu i-a satisfăcut. Atunci ori vor renunţa la tot şi vor arunca cu pietre şi cu ciudă înspre spiritualitate, ori o vor lua ca o simplă poveste şi o vor trata ca atare în continuare până ceea ce vor citi va deveni implicit într-o bună zi chiar experienţa lor.

Dar oamenii se simt în general bine când dau atenţie acestui gen de spiritualitate, pentru că aceasta îi scoate din nimicnicia vieţii lor şi-i propulsează spre o viaţă-surogat, adică spre spiritualitatea din loc în loc cu cortul. Sunt unii care renunţă la viaţa lor reală spre a trăi spiritualitatea nimicului în toată plenitudinea ei. Şi încep o viaţă de paraziţi mistici, adică o viaţă de poveste, de basm, dar fără nici o substanţă în viaţa de zi cu zi. Pentru că spiritualitatea nimicului e doar poveste. Tot ceea ce auzi din gura altora şi nu e experienţa ta reală, e doar poveste. Tot ceea ce citeşti pe la alţii, e doar experienţa lor( reală sau închipuită, numai ei ştiu), dar pentru tine e doar poveste.


Dar şi poveştile au farmecul lor, de ce să nu o recunoaştem? Probabil că după fiecare capitol spiritual citit, totul ar trebui să se încheie ca în 1001 nopţi: „şi atunci Şeherezada văzu zorii mijind şi sfiosă, tăcu...”

vineri, 26 februarie 2016

Cunoaşte-te pe tine însuţi şi fă ce vrei!


Şi cum te poţi cunoaşte pe tine? Din ce unghi să te priveşti şi încotro s-o iei ca să te dumireşti? Nu poţi rămâne decât la tine, asta e perspectiva cea mai spirituală dintre toate. Iar abia după ce ai ajuns să te cunoşti şi să renunţi la măştile ipocriziei, poţi spune „o voi lua pe drumul acesta sau pe drumul celălalt”. Dar până atunci, pe orice drum ai lua-o, el te afunda şi mai mult în ignoranţă, în nemulţumire, în frustrare şi poate chiar în schizofrenie. Da, pentru că atunci când nu îţi cunoşti fiinţa în cele mai întunecate colţuri ale ei, vei trăi doar într-o impresie despre tine, mai mult sau mai puţin denaturată, adică schizofrenică. Îţi vei afişa peste tot în văzul lumii imaginea falsă cu care adeseori te identifici, dar niciodată nu vei putea accepta să te arăţi aşa cum eşti, aşa cum simţi, aşa cum gândeşti. De ce nu o faci? Pentru că ţi-e ruşine. Ţi-e ruşine de natura ta omenească şi vrei neapărat să fii mereu văzut într-o lumină divină.

Dar această divinitate de unde vine şi tu oare de unde vii? Nu eşti tot de acolo sau încă mai crezi că e ceva ce te separă şi încă nu eşti deja? Da, te separă proiecţia minţii tale care îţi şopteşte să cauţi mereu răspunsuri cât mai complexe în afara ta. Mintea nu se poate ea mulţumi cu nişte răspunsuri simple, ea vrea cât mai multă bătaie de cap ca să-ţi ocupe tot timpul, cu toate prostiile. Ce rost mai are întrebarea de unde vin şi încotro mă duc, dacă eu sunt ca prezenţă aici şi acum, pe această planetă, printre aceşti oameni? E ca şi cum aş pleca unde departe şi când ajung acolo, rămân cu gândul la locul de unde am plecat, în loc să mă bucur şi să exporez locul unde tocmai am venit. Nu mă interesează nici de unde vin, nici unde mă voi duce după ce se va termina cu acest trup. Important e că sunt aici. Important e că simt nevoia să trăiesc. Important e că vreau să-mi fie bine şi să mă bucur de viaţă. Cine mă opreşte şi cine mă împiedică?

Te împiedică adeseori necunoaşterea ta interioară, e adevărat. Te împiedică stările tale alterate în care pici uneori şi nu ştii cum de ai ajuns acolo, în groapa cu şerpi spirituali a depresiei, a angoasei, a nefericirii, a tristeţii, a resemnării, a pasivităţii, a milei de sine, a abandonului, a geloziei, a întunericului. Când te afli în această groapă, tot e ceva, că oricum ai şansa te a te ridica de acolo prin forţe proprii şi apoi de a te mărturisi pe tine celorlalţi, cum ai făcut ca să ieşi de acolo. Uneori însă, lucrurile se întâmplă în aşa fel, încât nu poţi ieşi, simţi că nu mai ai energie şi tot ce ai putea face în această groapă e să sufli suflare de viaţă şi să observi toţi aceşti şerpi spirituali cum vor să se insinueze şi vor să muşte din fiinţa ta. Dacă te vei lupta contra, atunci te vor muşca fără milă. Dacă însă vei avea puterea de a rămâne raţional şi nu vei da atenţie acestor stări trecătoare, vei vedea că toţi aceşti şerpi de care vorbesc, sunt doar iluzii hrănite din grija nesfârşită pe care ţi-o transmite mintea ta. Când nu te afli în momentul prezent şi cu trupul, şi cu mintea şi cu sufletul, ca dintr-un întreg, te afli undeva pe câmpiile elizee, visând la tot felul de cai verzi pe pereţi care mai devreme sau mai târziu, te vor duce direct în groapa de care-ţi vorbesc.

De aceea e necesară cunoaşterea ta interioară, cea sinceră şi autentică, nu cea plină de clişee împrumutate de prin cărţi. E frumos să te tot autosugestionezi că te iubeşti tare mult, dar acest concept te duce tot spre schizofrenie, una subtilă şi seducătoare, e adevărat. De fapt, nu e necesar să te iubeşti, ci doar să fii, asta implică iubirea fără să te mai forţezi să tot pui mâna pe ea. În relaţia de iubire există mereu două persoane, dar oare în tine sunt tot două persoane? Una se urăşte şi cealaltă se iubeşte? Una caută să o seducă şi să o cucerească pe cealaltă? Dar oare ce ţi-ar putea seduce fiinţa ta ca doar să trăieşti pur şi simplu dincolo de concepte şi dincolo de clişee? Aşadar, conceptul cu iubirea de sine, e pur şi simplu schizofrenic şi te menţine doar într-o bulă a amăgirii de sine, tot căutând să activezi în tine o stare care există în tine mod firesc, fără tehnici, fără căutări. De ce vrei să complici lucrurile când ele sunt mai simple decât simplitatea însăşi?

Un alt clişeu pur schizofrenic e şi cel numit „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”! Probabil chiar de asta se întâmplă atâtea între oameni, căci tare mult se mai iubesc oamenii pe ei înşişi! Şi e normal ce se întâmplă în relaţii, atâta timp cât omul se află mai mereu în câte o stare alterată care îl separă pur şi simplu de ceea ce este el cu adevărat. Şi atunci îi va face altuia, exact ce îşi face lui însuşi. Se răneşte sufleteşte? Va răni sufleteşte, la rândul său. Se autoviolează prin gânduri distructive? Îi va viola şi mintea altuia prin aceleaşi gânduri distructive. Căci nu poţi da din tine altora, decât ceea ce devii la un moment dat. Hrăneşte-ţi ego-ul doar către putere şi vei observa cum vei căuta să manipulezi pe aproapele într-un mod viclean şi perfid, crezând că îi vrei doar binele. Atunci se instaurează schizofrenia, când discernământul dispare şi apare halucinaţia care te face să confuzi adevărul cu minciuna, lumina cu întunericul şi binele cu răul. Spiritualitatea e o sabie cu două tăişuri pentru că de cele mai multe ori ea îţi transmite că nu există rău, nu există bine, şi că nu există decât experienţa. Dar experienţa fără discernământ nu poate fi înţeleasă şi nu duce nicăieri, aşa că valoarea ei este nulă.
Când nu te cunoşti, vei căuta mereu confirmări în afara ta, vei căuta mereu să te porţi într-o manieră falsă şi diplomată, vei căuta mereu răspunsuri, dar niciodată nu vei putea fi mulţumit de vreunul. Dar e necesar cumva să treci şi prin toată această ardere, altfel nu poţi ajunge la miezul fiinţei tale care te centrează imediat ce îţi aduce aminte de tine, de cine eşti tu, dincolo de orice stare alterată care s-ar abate asupra ta. De-abia atunci poţi studia orice, căci nimic nu te-ar mai putea tulbura, nimic nu te-ar mai putea separa de miezul fiinţei tale şi de centrarea ta.


Însă dacă nu te cunoşti pe tine, poţi cunoaşte întreg universul şi ce se mai află dincolo de el, că oricum nu-ţi va folosi la nimic. Coboară-ţi cunoaşterea ta în inimă şi sapă acolo cât mai adânc, astfel încât să ajungi să te centrezi imediat ce atenţia ta se mută către fiinţa ta cea reîntregită, căci doar cunoaşterea de sine îţi dăruieşte adevărata libertate şi numai ea îţi poate spune fără tăgadă şi fără urmă de îndoială: „Cunoaşte-te pe tine însuţi şi fă ce vrei”!

miercuri, 24 februarie 2016

Prin valea întunecată a umbrei sufletului


Dacă ai avea destul curaj în a te observa pe tine însuţi nu numai în lumină, ci şi în întuneric, ai avea revelaţia întregului tău suflet, exact aşa cum este, nu doar cum ţi se pare că ar fi. Dar lumea fuge de întuneric, pentru că acolo e mereu un bau-bau ameninţător care te vădeşte că nu eşti nici pe departe ceea ce vrei să pari a fi. Oamenii caută lumina şi se forţează să pară cât mai luminoşi, atât în proprii lor ochi, cât şi în ochii celorlalţi. Şi caută mereu spiritualitatea luminoasă pline de clişee cât mai luminoase, plină de dumnezei luminoşi, de maeştri luminoşi şi de iubire necondiţionată. Oamenii caută cu aviditate citatele luminoase şi cuvintele dulci care îi menţin în starea de căldicei şi unde vraja luminoasă a cuvintelor poleite şi îmbălmăsate le menţine permanent iluzia precum că ei sunt doar fiinţe de lumină, pline de iubire, de bunătate şi de altruism. Ce spectacol dulce-amar al ipocriziei umane!
Dar prin valea întunecată a sufletului tău ai intrat oare vreodată? Sau nu îţi recunoşti nicidecum această parte umbroasă, nu-i aşa? Nu te recunoşti decât ca fiinţă luminoasă, nu recunoşti decât un dumnezeu luminos şi nu poţi admite decât clişeul „viaţa e minunată”, nu-i aşa? De ce vrei să pari că ai ajuns la lumină când nu ai avut niciodată puterea de a te observa pe tine însuţi în ipostazele cele mai întunecate cu care poate că ai de-a face în fiecare zi? Căci dacă nu ai străbătut această vale încă, lumina de care te agăţi nu e cea adevărată, ci e doar un surogat care îţi menţine amăgirea ta interioară precum că eşti plin de iubire necondiţionată gata-gata să se reverse peste oricine care te măguleşte, dar care se transformă imediat în ariceală atunci când se mai abat peste tine din când în când şi critici, şi batjocuri, şi contre, şi luări în râs, şi persiflări. Aşadar ai impresia că iubeşti de mama focului pe unii, dar lăuntric simţi că i-ai strânge de gât pe cei ce nu sunt de partea ta! În schimb, le spui tuturor că îi iubeşti pe toţi ca pe tine însuţi! Pe bune? Totuşi, ce fel de iubire discriminatorie e asta? Cum mă iubeşti, când eşti pline de traume, de frici, de credinţe limitative şi de conflicte? De ce nu ai avea puterea să recunoşti că urăşti sau că ţi-e silă de anumiţi oameni? Când vei da la o parte masca spiritualităţii luminoase şi vei accepta cu sinceritate să faci o călătorie prin valea întunecată a sufletului tău?
Să parcurgi acest drum e un spectacol pe cinste. Chiar nu e de plâns, ci de foarte mult râs. Adevărata spiritualitate duce prin această vale. Iar dacă nu ai intrat încă acolo, vei rămâne doar un simplu postac de citate spiritual-luminoase care nu sunt decât pierdere de vreme şi nimic mai mult. Spiritualitate de dragul spiritualităţii nu există. Ăsta e un non-sens dacă nu există un rezultat concret benefic în viaţa ta cotidian-reală, nu în cea imaginar-virtuală. Însă oamenii au mult timp pentru întreţinerea unor iluzii, dar parcă niciodată nu îşi găsesc timp pentru ceva cu adevărat constructiv. Aceasta necesită efort, iar postacii luminoşi nu suportă efortul, ei vor doar să plutească pe un nouraş diafan, de unde pot oricând arunca cu clişee spiritual-luminoase preluate de la alţii.
Poarta de intrare care te introduce în această vale întunecoasă se vrea dată la o parte total, nu doar să arunci o privirie înfricoşată printr-o mică crăpătură a ei. Dacă tot vrei să o deschizi, deschide-o până la capăt, ce ai mai avea de pierdut, încă o mască cu care te identifici de la zi la zi sau poate chiar de la oră la oră? Din contră, te vei simţi tare bine atunci când te vei revedea pe tine în toată splendoarea. Şi vei putea cu adevărat să râzi privind la tine însuţi fără frică, de ce nu?
În această vale îţi vei putea vedea lupta ta prostească contra naturii tale umane. Îţi vei vedea tot chinul tău de a îţi duce cu obidă crucea necazurilor închipuite. Îţi vei vedea dumnezeul tău hrănit de proiecţia ta mentală care îţi promite tot felul de dulcegării în lumea de dincolo, doar dacă crezi în el. Dar dacă tot crezi că ajungi cu siguranţă în rai, de ce nu pleci acum, ce mai aştepţi?
Îţi vei vedea prostia de a-ţi tremura fundul în faţa vieţii şi de a-ţi fi frică de viaţă total nejustificat. Îţi vei vedea credulitatea prin care ai crezut gură-cască la ce au spus alţii că ar fi bine sau că ar fi rău pentru tine. Îţi vei vedea nevoia de a cădea în mila de sine şi de a aştepta ajutor din afară, fără ca tu însuţi să mişti măcar un deget în favoarea ta. Îţi vei vedea ipocrizia de a căuta mereu să dai bine în peisaj, dar prin care îţi calci permanent pe suflet şi niciodată nu reuşeşti să fii cu adevărat de partea ta. Îţi vei vedea toată nebunia şi vei putea chiar râde cu mare poftă de ea. Îţi vei vedea gelozia şi posesivitatea care te domină crezând că cineva te-ar putea înşela, când de fapt, absolut nimeni nu îţi aparţine, aşa cum nici tu nu aparţii nimănui.
Îţi vei vedea fanteziile care mai de care mai colorate şi cum te-ai luptat prosteşte contra lor, crezând pe alţi proşti care le-au definit ca fiind păcate. Îţi vei vedea angoasa cu care ţi-a plăcut atât de mult să te identifici, doar-doar o mai sări cineva în ajutorul tău. Îţi vei vedea copilul tău interior pe care l-ai sufocat cu fuga după marele nimic şi niciodată nu l-ai putut îmbrăţişa cu hrana spirituală pe care ţi-a tot cerut-o. Îţi vei vedea lenea prin care ţi-ai reprimat inspiraţia şi creativitatea. Îţi vei vedea idolatria care te-a scurs de energie, venerând tot felul de dumnezei închipuiţi, dar niciodată celebrând viaţa ta şi omul care eşti tu pe acest pământ.
Le vei vedea pe toate acestea şi încă mult mai multe decât pot eu cuprinde pe aici. Toate acestea aşteaptă să te apropii de ele, să faci pace cu ele, să ţi le asumi sau să ţi le depăşeşti dacă simţi că ele te trag în jos. Dar să poţi privi la sufletul tău fără să îţi pleci privirea, e pasul care vrea să fie făcut în această viaţă, nu dincolo de nori. Fuga de tine nu e o soluţie, ci doar o amânare care tot prin această vale întunecoasă te va duce mai devreme sau mai târziu la întâlnirea fără mască cu tine însuţi!

vineri, 5 februarie 2016

Frumuseţea oamenilor şi a vieţii



Când spui „viaţă” spui implicit „oameni” şi când spui „oameni” spui implicit „viaţă”. Ce ar fi această viaţă fără oameni şi ce ar fi aceşti oameni fără viaţă? O planetă pustie şi nişte trupuri fără suflete? Cui i-ar folosi acest pământ dacă nu omului şi unde ar mai putea trăi omul dacă nu pe acest pământ?
Frumuseţea vieţii se află chiar acolo, în miezul ei. Adică apropiindu-te de ea , nu îndepărtându-te. Venind către ea cu braţele deschise şi nu fugind îndărăt plin de frică. Iar frumuseţea oamenilor o poţi percepe doar în mijlocul lor şi nu privind la aceştia cu dispreţ sau aroganţă de pe soclul superiorităţii de sine. Dacă ai fi acum, pentru prima oară pe pământ, ce impresie ţi-ai face la prima vedere? Ai simţi încântare sau dezgust? Dacă te-ai întâlni pentru prima oară cu un om acum, oare ce ai simţi privindu-l ochi în ochi, ai simţi nevoia să îl îmbrăţişezi sau să fugi de el?

Trăim într-o lume a miracolului şi totuşi majoritatea încă se regăseşte în aceeaşi vale a plângerii unde iluziile frâng miracolele, unde unii pun condiţii şi ceilalţi doar se supun, unde devalorizarea este la ea acasă, unde “păcatul” şi robia acestuia încă sunt repere pentru unii, unde lumea încă mai strigă spre un dumnezeu iluzoriu aflat permanent cu sabia între dinţi dincolo de nori, unde frica este încă la mare preţ şi fură fără şovaială identităţile celor ce nu au reuşit să afle încă cine sunt. Iluziile pleacă din minţile condiţionate ca nişte proiecţii care se răsfrâng către nevoia de idolatrie, în venerarea unui zeu care vrea neapărat emoţiile, gândurile şi faptele noastre pentru a ne testa dacă suntem sau nu vrednici de “împărăţia cerurilor”. Oamenii au încă nevoie de un dumnezeu judecativ, care împarte pe cei buni de cei răi, aşa cum împarte păstorul oile de capre. Dar oare tu nu eşti mai mult decât o oaie, nu eşti mai mult decât o capră? Cum aş putea da credit unui dumnezeu gelos şi plin de toane a cărui dicton rămâne “cine nu e cu mine, e împortiva mea şi cine nu adună cu mine risipeşte”? Ce sunt aceste îndemnuri discriminatorii? Doar iluzii şi doar proiecţii ale unor minţi tulburate de prea multă mândrie, de prea multă infatuare, de prea mult ego umflat şi exacerbat.

Dar ca să te prinzi de toată prostia, e nevoie să ieşi din iluzie şi să ai curajul de a te apropia de tine, ca şi cum te-ai apropia de primul om întâlnit pe pământ. Cum i te-ai adresa lui, vorbind din cărţi, vorbind din citate sau de prin biblii? Sau i te-ai adresa ca de la suflet la suflet, simplu, curat şi necondiţionat? De ce îţi place să cari după tine povara nesfârşită a iluziilor tridimensionale, încă nu ai obosit, încă nu te-ai săturat să-i tot asculţi pe alţii, dar niciodată pe tine însuţi? Încă nu ai obosit de atâta şovăială interioară, încât mereu cauţi în jur un alt sistem spiritual, o altă religie, un alt maestru, un alt învăţător? Dar tu cine eşti la urma urmei şi de ce crezi că ai avea atâta nevoie de repere care doar te împovărează şi nicidecum nu te eliberează?

Cum oare îţi poţi recunoaşte valoarea ta pe pământ? Nu raportându-te la gura lumii. Nu fiind în competiţie cu unul sau altul. Nu încercând să impresionezi pe cineva dintr-un anumit interes. Nu privind cu invidie şi ranchiună la cel de lângă tine. Nu făcând ceva doar ca să obţii altceva. Nu făcând compromisuri cu fiinţa ta interioară. Căci cel care le face pe toate acestea nu eşti tu. Adică nu eşti tu cel care ai ales să vii aici ca om printre oameni şi să-ţi trăieşti viaţa în toată plenitudinea ei. De ce îţi pasă atât de mult de ceea ce cred ceilalţi depre tine? Oare ştiu ei mai bine decât tine cine eşti tu? Oare îţi cunosc ei sufletul mai bine decât ţi-l cunoşti chiar tu? Unde este toată această lume prezentă acum? E cineva acum lângă tine despre care ai putea spune că te cunoaşte în cele mai adânci profunzimi ale sufletului tău, care poate respira, vorbi şi gândi în locul tău?

Nu există aşa ceva, iubiţii mei. Părerea ta despre mine e doar o simplă părere şi nimic mai mult. Părerea mea despre tine e doar o simplă părere şi nimic mai mult.
Dar aceste păreri de apreciere sau de critică sunt mai mult amăgiri decât adevăruri. Nu e treaba ta să te intereseze ce crede sau simte unul sau altul despre tine. Nu e treaba ta să fii mai atent la ceilalţi decât la tine însuţi. Nu e treaba ta să îţi măsori forţele cu absolut nimeni decât cu tine însuţi. Treaba ta pe lumea asta e ca tu să îţi recunoşti valoarea pe care sigur o ai. Şi recunoscându-ţi valoarea, cu siguranţă îţi vei recunoaşte şi darul cu care eşti înzestrat. Şi astfel recunoscându-ţi darul, nu vei pregeta să îl împărtăşeşti tuturor fără frică.

Căci acolo unde este valoare, nu mai există frică. Iar dacă nu mai este frică, atunci nu mai există decât divinitatea în mişcare pe acest pământ. Eu sunt divin, tu eşti divin şi cu toţii facem parte din acest întreg al divinităţii. Suntem cu toţii co-creatori şi nu există unul mai mic sau altul mai mare. Fiecare îşi aduce propria contribuţie la nivelul său, dar pentru asta e nevoie de acest curaj care te duce către experienţă. Iar când ajung la experienţă, îmi aduc contribuţia mea în cadrul acestei divinităţi. Şi observ şi înţeleg ceea ce îmi foloseşte şi ceea ce nu. Şi nu mă judec, ci doar merg înainte şi dau deoparte ceea ce nu e pentru mine. Căci dacă forţez lucrurile şi încerc să fac ceea ce nu îmi prieşte, nu contribui cu absolut nimic, ci din contra, mă ofensez pe mine şi ofensez viaţa, în acelaşi timp.

Aminteşte-ţi astăzi mai mult de frumosul din tine. Aminteşte-ţi de oamenii pe care i-ai iubit şi pe care îi iubeşti acum. Aminteşte-ţi de locurile minunate pe care le-ai vizitat pe această planetă. Aminteşte-ţi clipele de pasiune pe care le-ai trăit în compania unei femei sau a unui bărbat. Aminteşte-ţi de zilele însorite când razele soarelui curgeau către chipul tău şi îţi bucurau sufletul. Aminteşte-ţi de natură, de pădure sau de mare, de copaci sau de flori. Aminteşte-ţi de zilele copilăriei tale când nu exista nici o grijă în sufletul tău, căci atunci doar te lăsai învăluit în poala Universului. Aminteşte-ţi chiar şi de clipele în care erai îndrăgostit şi sufereai tăcut după un om care nu avea pe atunci ochi pentru tine. Aminteşte-ţi de toate acestea, oare nu erai chiar tu cel care le trăia, nu erai tocmai tu cel care le observa? Nu te judeca pentru ceea ce simţeai odinioară, nu te judeca pentru ceea ce simţi acum.

Înlătură întunericul, ca astfel să poţi vedea lumina. Înlătură îngrijorarea, ca astfel să poţi întrevedea bucuria. Înlătură dogma, ca să poţi întrezări libertatea. Înlătură frica, ca astfel să îţi poţi asuma curajul. Înlătură grija zilei de mâine, ca astfel să trăieşti cu adevărat doar în prezent. Înlătură încrâncenarea, ca astfel să se însenineze chipul tău. Înlătură frustrarea eşecului, ca astfel să poţi celebra victoria simplului fapt de a fi şi de a exista. Înlătură vălul regretului şi al învinovăţirii, ca astfel să te împaci cu trecutul tău. Nu există vină şi nu există vinovaţi. Nu există călăi şi nu există victime. Există doar experienţa pe care o trăieşte sufletul tău şi nimic altceva. Acesta e adevărul care dizolvă speculaţia. Ceea ce simţi, ceea ce gândeşti, ceea ce observi! Acesta e adevărul tău şi doar lui se cuvine să îi faci o reverenţă, nimănui altcuiva!
Înlătură tot ceea ce umbreşte viaţa ta, ca astfel să poţi descoperi frumuseţea din tine, frumuseţea oamenilor şi a vieţii!

joi, 4 februarie 2016

Când liniştea-ţi vorbeşte...




Când liniştea-ţi vorbeşte, opreşte-te şi ascult-o. Taci tu ca să-ţi vorbească ea. Dă voie acestei linişti lăuntrice ca să îţi şoptească îndemnul ei, dă voie acestui glas interior să te ghideze, să te îndrume şi să-ţi arate calea...

Când liniştea-ţi vorbeşte, închide-ţi porţile minţii şi deschide-ţi poarta sufletului.Lasă-ţi gândurile să se perinde care încotro, observă-le, dar nu te lăsa dominat de către ele. Cum ai putea da atât de mult credit la ceea ce este atât de efemer, cum te-ai putea ataşa de iluzii?

Când liniştea-ţi vorbeşte, e semn că sinele te îndeamnă din nou către el. Ai obosit mult tot alergând în zadar. Te-ai epuizat tot căutând cele fugitive ale vieţii. Dar înlăuntru tău, mărgăritarul cel de mult preţ, te-a aşteptat să te întorci din nou la el, ca un vechi, recunoscător şi statornic prieten...

Când liniştea-ţi vorbeşte, viaţa însăşi te cheamă la ea. Cum ar putea ea ca să-ţi vorbească, dacă nu chiar din interiorul tău? Cum ar putea ea ca să se facă înţeleasă, dacă nu chiar prin şoapta sinelui tău? Spune-mi, oare cum ar putea?

Când liniştea-ţi vorbeşte, renunţă măcar pe moment la zgomotul iluzoriu al minţii. Mintea îţi tot trimite frământări, îngrijorări, depresii, învinovăţiri şi necazuri închipuite. Transformă-le pe toate din cenuşă în diamante. Transformă-te pe tine în alchimistul desăvârşit care e pururea în favoarea sa şi nu mai are îndoieli în ceea ce îl priveşte...

Când liniştea-ţi vorbeşte, ceva se mişcă în tine ca şi cum s-ar fi trezit ca dintr-un somn adânc. E lumina care vrea să răzbată din întunericul fără fund al patimilor. Ca nişte reziduuri s-au aşezat ele peste sufletul tău. Poate că le-ai hrănit mult prea mult până ce au ajuns să te adumbrească. Acum însă, nu te mai învinovăţi în zadar, doar lasă lumina să se reverse, doar lasă-te tot îmbrăţişat şi scăldat în lumină...

Când liniştea-ţi vorbeşte, ai revenit în prezent şi te-ai apropiat iarăşi cu dragoste de tine. Doar aici şi acum, te afli în starea ta pur naturală. Restul sunt doar stări care mai de care mai alterate, care îţi fură identitatea şi îţi confiscă prezentul. Lasă ziua de ieri şi lasă morţii să îşi îngroape pe morţii lor. Lasă ziua de mâine care există doar în închipuirea ta. Lasă-te fiind doar prezenţă prezentă în prezent...

Când liniştea-ţi vorbeşte, ego-ul începe să tacă şi să se cufunde în propria frustrare şi neputinţă. Transformă-l şi pe acesta tot în favoarea ta şi nu-l lăsa să te lucreze pe la spate. Nu-l lăsa să te condamne pentru că tu ai fi într-un fel sau altul. Nu lăsa pe nimeni să te condamne pentru nimic. Dacă aşa ai simţit, dacă aşa ai gândit, dacă aşa ai ales, oare cine ar putea să afirme că ce ai ales odinioară a fost bine sau rău?

Când liniştea-ţi vorbeşte, bucură-te şi rămâi în pace. Bucuria îţi inundă fiinţa atunci când după mult zgomot acordat marelui nimic, alegi în sfârşit să te reîntorci acasă. Păstrează-ţi tăcerea interioară, păstrează-ţi bucuria nealterată...

Nu întreba cum, cum, cum...Căci nu există tehnici şi nici sisteme care să îţi livreze ţie bucuria ca pe un simplu colet. Ea se află acolo unde s-a aflat dintotdeauna, dar tu între timp ai mai uitat de ea. Tu ai uitat-o, dar ea te-a aşteptat mereu şi nu a uitat nicicând de tine însuţi...

În căutarea adevărului…



Am căutat adevărul în ochii şi vorbele celor ce par înţelepţi în faţa oamenilor, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în ochii inocenţi ai micuţilor şi în şoaptele pline de compasiune a celor ce nu se mândresc cu filozofia lor…

Am căutat adevărul în mărturiile celor întemniţaţi şi în plânsul lor, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în zborul vulturilor liberi a căror nemărginită libertate vorbeşte fără cuvinte şi fără lacrimi…

Am căutat adevărul în locurile sacre şi în pelerinajele îndepărtate, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în locuinţele şi inimile celor vii şi autentici, decât în mormintele răposaţilor ce îşi tot cheamă morţii să-şi îngroape pe morţii lor…

Am căutat adevărul prin cărţile revelate divin, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în scrierile celor ce au avut destul curaj în a-şi mărturisi fără teamă viaţa lor însăşi, în firesc şi în sinceritate…

Am căutat adevărul în tristeţea întunecată a pustnicilor şi a călugărilor, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în bucuria şi entuziasmul tumultului vieţii, în natură, în joacă, în frumos, în creaţia divină şi în fericirea de a ei contemplare…

Am căutat adevărul în bisericile reci şi în chipurile suferinde a celor din icoane, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în căldura şi lumina care răzbate din sufletele celor simpli şi curaţi, celor sinceri şi neînfricaţi, celor liberi şi neîndoctrinaţi…

Am căutat adevărul în tot felul de teorii spirituale care doar îţi prind mintea ca într-o cursă, dar nu am aflat acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în naturaleţea vieţii, în detaşarea faţă de griji, în reîntoarcerea la originile spiritului, cel pururea liber, dincolo de orice dogmă, de orice teorie, de orice poruncă…

Am căutat adevărul în rugăciunile cele meşteşugite care doar umplu văzduhul de cuvinte, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în rugăciunile simple şi necontrolate, care nu pleacă din minte către nimic, ci ţâşnesc din suflet ca un fulger către spirit, către divin…

Am căutat adevărul în arta marilor genii, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în frumuseţea florilor, în cântecul păsărilor, în mişcarea vântului, în dansul lebedelor, în seninătatea cerului şi în minunăţia curcubeului…

Am căutat adevărul în frumuseţea femeilor şi în emoţia lor, dar nu am găsit în ele decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în naturaleţea celor ce se înalţă din pământ şi cresc fără încetare, acolo în natură, frumuseţea se manifestă în toată splendoarea fără plusuri şi fără minusuri…

Am căutat adevărul în curajul bărbaţilor şi în credinţa eroilor, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în cei care nu şi-au vărsat sângele trupului pentru crezul lor, ci în cei care au avut puterea ca într-o viaţă să îşi stingă patimile şi să îşi elibereze mintea, să îşi disciplineze făptura şi să îşi materializeze creaţia…

Am căutat adevărul în toate acestea şi în mult mai multe, dar nu l-am descoperit cu adevărat decât în mine însumi…

miercuri, 3 februarie 2016

Împrieteneşte-te cu tine însuţi!


„Bine ai venit pe facebook, unde prietenii se adună în lista ta cu zecile, sutele sau miile, dar când te întâlnesc faţă-n faţă, se fac că nu te văd”!
Cam aşa suna un dicton al unei postări pe care o văzusem din întâmplare la cineva. Interesant, mi-am spus. Şi paradoxal, în acelaşi timp.
E adevărat. Negru pe alb sau alb pe negru, nevoia de socializare e atât de pregnantă încât aproape că nu mai contează cine cu cine se adună sau cine pe cine adaugă în această listă de prieteni virtuali. Oricum și oricine, numai să nu rămânem singuri! Oare de ce ne e atât de teamă de singurătate? De ce ne e frică aşa mult să fim doar cu noi înşine şi atât? De ce căutăm mereu confirmări în afara noastră?
Mi-a plăcut ce spunea Octavian Paler odinioară, că el de fapt, nu e un mare singuratic, ci este solidar cu solitudinea lui. Solidar şi solitar, în acelaşi timp.
Când nu te cunoşti, e adevărat, nu poţi suporta singurătatea care îţi ţipă în urechi. Strigătul mut al singurătăţii te domină atunci când nu reuşeşti tu să te domini şi să te stăpâneşti. Nu poţi accepta uşor indiferenţa şi nebăgarea în seamă venită din partea celorlalţi. Şi atunci, decât să te usuci de singurătate, începi să faci mici compromisuri cu unele persoane, care nu numai că nu te susţin, dar îţi mănâncă şi propria energie pe deasupra.
Când intră o astfel de persoană în viaţa ta, începi să joci un fel de teatru ieftin, doar-doar el sau ea nu te va părăsi, doar-doar cineva te va privi ca pe un mic idol, doar-doar nu vei mai rămâne singur(ă). Aşa că, fără să îţi dai prea bine seama de ce ţi se întâmplă, devii un fel de actor, începi atunci să îţi intri bine în rol, îţi schimbi manierele, îţi schimbi atitudinea, îţi schimbi comportamentul, hainele, vocea, limbajul...totul făcut bineînţeles cu cele mai bune intenţii, în numele sfintei „socializări”!
De cele mai multe ori, pe mulţi bărbaţi îi surprind în astfel de ipostaze, absolut ridicole. Dar bineînţeles, scopul scuză mijloacele, ei au de apărat un statut, un orgoliu, îşi au de apărat propria bărbăţie în faţa femeilor care vor să îi privească ca pe nişte adevăraţi zei.
Iar unele femei nu se pot mulţumi nici ele cu orice fel de bărbaţi. Ele vor unul disponibil non-stop, zi şi noapte, controlabil oriunde şi oricum, dispus oricând să stea cu ele la telefon ore în şir pentru a asculta tot felul de lamentări. Şi asta desigur, pentru a mai atenua puţin nefericirea unei inimi singure şi frânte. Şi neapărat să existe o rezonanţă afectivă, adică bărbatul să sufere odată cu ea faţă de marea ei nefericire, faţă de cumplita ei singurătate. Pe scurt, să existe cât mai multe emoţii la mijloc, altfel ne scoatem din listă și...la revedere, drum bun!
Iar când bărbatul începe să joace acest rol, adică cel de mare salvator al unei femei nefericite, el are impresia că face totuşi ceva util. De fapt, e sătul până peste cap să tot audă acelaşi refren zilnic, dar pentru a nu-i scădea câtuşi de puţin statutul de „stăpân pe situaţie”, continuă acest joc ca un păunaş care atunci când se înfoaie, ia faţa tuturor păuniţelor din jurul său. Nu mai contează că îşi pierde energia, timpul şi eventual banii, consacrându-se unei cauze pierdute din start. Mai presus de toate, rămâne orgoliul salvatorului care ar fi în stare să aducă chiar luna de pe cer și să o pună la picioarele muzei sale.
Femeia în schimb, nu renunţă la nevoia de a fi măgulită chiar când îl vede pe bărbatul de lângă ea (prieten, soţ sau amant nu contează), topindu-se pe picioare în încercarea lui lamentabilă de a o impresiona cumva. Unora dintre ele chiar le place la nebunie jocul acesta ce include zadarnicile chinuri ale dragostei. Ce farmec, ce vrajă, ce iarmaroc!
Asta se întâmplă pentru că unele femei sunt prea deştepte, iar unii bărbaţi sunt pur şi simplu prea slabi pentru a se putea opri din acest vârtej emoţional în care singuri au intrat. Culmea este că ei chiar se cred destul de puternici ca să facă faţă oricărei femei disponibile care i-ar băga în seamă. Ghinionul lor fiind acela că tot încercând să salveze femeile nefericite din jurul lor, eșuează lamentabil tocmai în salvarea lor înşişi.
O femeie nefericită, rămâne o femeie nefericită. Măritată sau nu, n-are importanţă. Ceea ce nu i se oferă de către bărbatul de lângă ea, va căuta în altă parte, important e să fie un „el” acolo undeva, la care să se gândească şi de care să fie sigură că începe să-i bată pulsul mai repede ori de câte ori se gândeşte la ea. Pe facebook sau pe oriunde, în carne şi oase sau ascuns în spatele vreunui monitor, important e ca să fie sigură că există cineva care simte ceva pentru ea, asta mai ales după ce tocmai s-a despărţit în lacrimi de crocodil de ultimul „ex-”.
De fiecare dată mă amuz oarecum amar, când aud descrieri care mai de care mai explozive, vis-a-vis de „fostul” sau „fosta”. Dacă ex-ul este bărbat, neapărat el trebuie decimat de către fosta consoartă, pentru că oricum nu era bun de nimic, nu aducea destui bani în casă, îi fugea ochii după altele și o mai și înșela cu secretara sau vecina, nu muncea destul, era şi beţiv şi agresiv pe deasupra... cum de s-a putut schimba în asemenea măsură dintr-un adevărat gentleman care a fost la început...nimeni nu poate pricepe!
Iar dacă „fosta” a ieşit din realitatea lui, neapărat prințișorul își va aminti de fiecare dată când va avea ocazia, că ea nu avea grijă de casă, de copii, nu gătea aşa cum trebuie, nu avea chef de făcut dragoste de fiecare dată când avea el chef şi în toate poziţiile care-i trăzneau lui, și nici măcar nu-i spăla lui ciorapii ori de câte ori acesta îi lăsa aruncaţi printr-un colţ.
Şi uite aşa, când doi oameni se despart, ori de câte ori îşi aduc aminte de celălalt în prezenţa vreunui prieten, nu uită să arunce spre fostul sau fosta, cu tot felul de invective pentru a ieşi tot ei basma curată după o relaţie care le-a pus nervii în pionieze.
Multă energie se pune după o despărţire sau după un divorţ, în denigrarea celuilalt. Dar chiar să nu fi fost nimic frumos în toţi anii petrecuţi împreună? Chiar să nu existe nici măcar o calitate pe care să o evidenţiem atunci când ne aducem aminte de foştii parteneri? Alunecând pe gheaţa răutăţii, de fapt ne facem rău doar nouă înşine. Denigrând fostul partener, ne denigrăm pe noi înşine şi nu învăţăm nimic din această atitudine răzbunătoare, parşivă şi de prost gust!
Înainte de găsirea partenerului ideal, poate ar fi cazul să ne regăsim pe noi înşine şi să descoperim frumosul şi bunătatea din noi. Altfel, dacă noi nu ne suportăm pe noi aşa cum suntem, cine altul ne-ar putea suporta? Dacă noi nu ne iubim şi nu suntem de partea noastră, cine oare să ne iubească, cine oare să ne susţină?
Pentru că adevăratul remediu al singurătăţii, nu este nici facebook-ul, nici vreo altă reţea de socializare, nici măcar compania celorlalți în carne şi oase. Dacă te deranjează singurătatea, dacă nu te simţi ok când rămâi doar tu cu tine, nu îţi căuta identitatea în privirile celor care nu pot ajunge la sufletul tău. Ei doar îți pot crea mici iluzii în privința imaginii tale. Întreabă-te de ce nu suporți singurătatea și golul interior. Ce sau cine lipsește de fapt acolo? Unde te afli tu, când goliciunea lăuntrică te copleșește cu totul?
Nu căuta să te împrietenești cu oricine doar pentru a mai uita puțin de goliciunea din tine şi de gândul iluzoriu că “nimeni nu mă iubeşte”.
Mai întâi caută să te împrietenești cu tine însuți! Trimte-ți chiar ție o invitație de prietenie, înainte de a le trimite una altora. După care, vezi dacă poți accepta sincer acea invitație sau încă mai ai îndoieli în ceea ce te priveşte. Iar dacă o declini, nu mai continua să trimiți altora, până când nu ajungi să te accepți pe tine însuți așa cum ești, aşa cum simţi, aşa cum gândeşti.
Împrietenește-te cu tine, fii prietenul tău cel mai fidel, fii de partea ta întru totul, după care de-abia apoi lasă pe oricine dorește să devină prietenul tău real sau virtual!

marți, 2 februarie 2016

Vămi şi suflete



Într-o viaţă de om, sufletul trece prin mai multe stări care mai de care mai provocative, mai întunecate sau mai luminoase. Într-o mai veche scriere, aminteam de vămile prin care treceam şi unde întâlneam tot felul de oameni blocaţi în anumite zone de conştiinţă. Acum observându-mă şi observându-vă, voi aminti de alte treceri, numai că aici nu mai este vorba de oameni, ci de stări.
Astfel încât, sufletul meu zburând de-a lungul stărilor de conştiinţă alterate, a observat noi vămi, noi treceri, noi blocaje care ţin sufletele pe loc ca într-o cursă.
Aşadar, pornind la acest drum, sufletul meu a ajuns la prima poartă pe care scria "Frica". De aici pleacă toate celelalte stări de conştiinţă alterate, din frică. Aici sunt blocate cele mai multe suflete care nu vor să înainteze mai departe pe drumul lor, de frica necunoscutului şi a schimbărilor. Şi atunci, observând Frica cum înlănţuie aceste suflete, am venit cu curaj în faţa ei şi am întrebat-o: „Cine eşti tu şi care e menirea ta"? Atunci ea mi-a răspuns: „Eu sunt cea care împiedică sufletele să îşi împlinească misiunea lor pe pământ. Ele se opresc aici, pentru că nu au înţeles încă faptul, că toate sufletele sunt cu adevărat fiinţe de lumină şi că toate strălucesc mai mult sau mai puţin prin divinitatea lor”. „Şi cu ce pot plăti trecerea mea mai departe"? „Doar cu iubirea”, mi-a răspuns ea. Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.
La următoarea poartă scria mare: "Panica". Şi am văzut cum sufletele se precipitau care încotro fără nici un sens, căutându-şi locul şi niciodată găsindu-şi-l. Şi atunci am întrebat Panica: „Cine eşti tu şi care e menirea ta"? „Eu sunt starea cu care se identifică sufletele care nu mai reuşesc să se centreze pe sinele lor, adică pe partea lor spirituală care le menţine mereu conectate cu divinitatea. Şi astfel, aceste suflete sunt cele care se panichează în urma oricăror veşti sau schimbări care le îndeamnă să se autodepăşească. Ele trăiesc un viitor al nesiguranţei permanent în mintea lor şi niciodată nu se află cu adevărat în momentul prezent". „Şi cu ce pot plăti pentru a merge mai departe"? „Doar cu integrarea fiinţei tale în momentul prezent". Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.
La următoarea trecere scria: "Nesiguranţa". Aici sufletele erau într-o îndoială continuă, ca şi cum orice decizie pe care o luau, imediat şi-o sabotau prin neîncredere. Şi erau tare epuizate aceste suflete, căci senzaţia era că îşi duceau viaţa păşind un pas înainte şi doi înapoi. „Cine eşti tu şi care e menirea ta"?, am întrebat eu Nesiguranţa. „Eu sunt cea care se joacă cu minţile voastre ale căror gânduri vă fac să credeţi că nu sunteţi în stare de nimic bun, de nimic folositor, de nimic constructiv". „Cu ce pot plăti?” „Doar cu încrederea în tine însuţi”. Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.
Vama următoare se intitula "Disperarea". Aici sufletele erau într-un freamăt continuu şi într-o stare de jale a cărei strigăt umplea văzduhul de neputinţă. Strigau după ajutor, aşteptau pe cineva, dar nimeni nu venea. Şi atunci am întrebat „Cine eşti tu şi care e menirea ta"? „Eu sunt starea care reuşeşte să seducă acele suflete care s-au învăţat să aştepte mila celorlalţi. Neprivind niciodată în interiorul lor, nu şi-au regăsit puterea lor interioară şi atunci nici aceste suflete nu înţeleg cine sunt şi de ce au venit în trup. Senzaţia lor e aceea ca şi cum ai fi permanent cu o sabie ameninţătoare ridicată deasupra capului”. „Cu ce pot plăti pentru a merge mai departe”? „Doar cu puterea divină a spiritului tău.” Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.
La următoarea trecere, m-am oprit citind pe poarta sa: "Nostalgia". Intrând aici, am văzut sufletele stând visătoare şi pasive, ca într-o reverie continuă. Îşi aminteau mereu fragmente din trecutul lor, întâmplări trecute, oameni care acum nu mai erau printre ei. Şi erau într-o stare de plâns după un dor nesfârşit pe care nu-l puteau stinge cu nimic. „Cine eşti tu şi care e menirea ta"?, am întrebat Nostalgia. „Eu sunt cea care subjugă sufletele mai sensibile către un trecut mort şi îngropat. Cele care trăiesc din amintiri şi îşi doresc să îşi retrăiască anumite perioade trecute din viaţa lor. Ele nu au înţeles că sensibilitatea le-a fost dăruită în folosul, nu în defavoarea lor. Dar pentru că nu au învăţat să o folosească constructiv, rămân încorsetate pe această vibraţie joasă, mereu în visare şi în gândul “ce-ar fi fost dacă”. „Şi atunci cu ce pot plăti pentru a înainta"? „Doar prin creaţia pe care simţi că o ai de materializat şi care te aduce imediat în prezent". Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.
La următoarea vamă, scria cu litere mari: "Depresia". Aici sufletele se aflau ca într-un vaiet şi îşi căutau alte suflete care să le asculte vaietul lor. Nu suportau singurătatea, ci permanent căutau ca cineva să le acorde puţină atenţie. „Cine eşti tu Depresie şi care e rostul tău"? „Eu sunt alegerea sufletelor cărora le place să cocheteze cu această stare pentru justificarea de a nu face nimic. Aici se mai regăsesc cei care au avut câte o mare dezamăgire în viaţa lor şi nu au putut să îşi înveţe lecţia predată în urma acestei experienţe care tot spre folosul lor a fost. Aceste suflete aleg nefericirea pe care o manipulează pentru a li se acorda cât mai multă atenţie". „Cu ce pot plăti"? „Doar cu bucuria stării tale fireşti". Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.
Tot înaintând am dat de altă vamă care se numea "Plictiseala". Aici sufletele se târau de colo colo, fără ca nimic să le însufleţească. Acum se agăţau de câte un obiect sau de altcineva disponibil, ca imediat mai apoi, iarăşi să nu mai simtă nimic şi iarăşi să caute ceva în afara lor. Senzaţia era că nimeni şi nimic nu putea potoli această goliciune în care se aflau. „Cine eşti tu Plictiseală şi care e menirea ta"? „Eu sunt seducţia celor care nu se pot opri niciodată doar la ei înşişi. Ei au nevoie mereu de zgomot, doar-doar or uita de ei înşişi. Ca şi cum vor să îşi potolească setea cărând mereu apă cu o căldare spartă. Până ce încearcă să umple paharul, găleata imediat se goleşte. Apoi se duc iarăşi să umple găleata şi tot aşa". „Cu ce pot plăti aici"? „Doar cu liniştea fiinţei tale interioare". Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.
La următoarea trecere, sufletul meu a simţit un mare pustiu al dezolării, căci aici se afla scris cu litere uriaşe: "Sfârşeala". Intrând aici, am văzut multe suflete care mai de care mai chinuite, epuizate şi îngrijorate, ca şi cum nu mai aveau decât foarte puţină energie în ele însele. Senzaţia era de sufocare, ca şi cum se aflau într-o groapă, dar nu mai aveau destul aer pentru a ieşi de acolo. „Cine eşti tu şi care e scopul tău"? „Eu sunt starea care îi aduce pe mulţi la limita suportabilităţii lor umane. Oameni care nu mai vor să trăiască în trup pentru că nu îşi mai găsesc nici o bucurie pe pământ. Sfârşeala e ca un cumul al celorlalte stări prin care ai trecut până aici. Când ajung în starea aceasta, multe suflete pur şi simplu vor să plece de aici, pentru că nu îşi mai găsesc rostul. Astfel încât unele dintre ele îşi vor crea inconştient, oportunităţi de a pleca din această lume, deşi o vor face cu multe lecţii neînvăţate. Însă e alegerea lor". „Cum pot plăti această vamă"? „Doar cu credinţa nestrămutată în tine însuţi, în divinitate şi în darul vieţii".
Aici sufletul meu s-a oprit din drum şi a reflectat la toate aceste stări prin care a trecut. Şi a realizat că toate aceste stări alterate sunt doar iluzii. Însă multe suflete ajung poate dintr-o prea mare ignoranţă să se identifice cu aceste iluzii şi să se oprească la poarta lor. Toate aceste stări ale suferinţei sunt doar alegeri din liberul arbitru care nu îşi mai recunoaşte propriul discernământ. Toate celelale stări cu care am plătit, nu sunt alegeri, ci sunt pur şi simplu în fiinţa noastră ca un firesc. Nu e nevoie să aleg iubirea, căci sunt iubire. Nu e nevoie să aleg bucuria, căci sunt bucurie. Nu e nevoie să aleg creaţia, căci menirea omului pe pământ este să creeze permanent câte ceva pe nivelul său. Una e să alegi nefirescul, alta e să rămâi pur şi simplu în „eu sunt” şi atunci nu mai poţi spune decât „eu sunt iubire”, „eu sunt bucurie”, „eu sunt curaj”, „eu sunt credinţa”, „eu sunt puterea” ...