miercuri, 30 decembrie 2015

10 întrebări şi 10 răspunsuri


Colega şi prietena Elika Baran m-a luat la întrebări, aşa că n-am avut încotro şi m-am lăsat provocat. Mulţumesc Elika!

1. Dacă ar fi să te caracterizezi, ce ai spune despre tine?
Aş spune că sunt un visător. Nu mă satur niciodată de starea asta, de a-mi observa visul acestei vieţi, şi indirect, de a observa visul în care trăiesc alte persoane. Zilele trecute mi-am reamintit de Iosif Sava şi de seratele lui pe care le urmăream cu multă pasiune la vremea lor. Şi recitind una din aceste serate cu Octavian Paler, spunea el acolo, că nu e sigur dacă şi-a trăit viaţa cu adevărat sau doar şi-a visat-o. Şi mi-a rămas în mine întrebarea asta :  «Cât din ce trăiesc e vis, cât este realitate »? Dar în fond, nu contează asta, atâta timp cât mă simt bine în pielea mea şi în acest trup temporar.
Cum să mă caracterizez ? Sunt o ciudăţenie, la unele capitole de viaţă sunt foarte fragil, la altele stau mai bine. Am nevoie mereu de ardere interioară, altfel nu simt că trăiesc. Am nevoie mereu să pun lemne pe acest foc sacru interior, cum îi spunea Eliade. Când arde cu putere mi-e bine şi simt că zbor. Când de-abia mai pâlpâie, atunci iarăşi simt că chiar trebuie să ies din reveriile mele, să mă zgâlţăi, să deschid anumite porţi ale sufletului . Nu-mi pot lăsa sufletul golit nici măcar o clipă, pentru că şi cu stările alterate te obişnuieşti, dacă nu eşti permanent în alertă, dacă nu te observi chiar şi în cele mai ascunse cotloane ale minţii şi ale simţirii. Te poţi obişnui şi cu suferinţa, şi cu depresia, şi cu întunericul, şi cu tot felul de patimi grosiere sau subtile. Te poţi obişnui cu orice pe lumea asta. Dar de ce să mă obişnuiesc cu stările proaste, când mă pot obişnui cu cele luminoase şi creative ?

2. Ce înseamnă scrisul pentru tine, de ce scrii şi pentru cine scrii ?
Scrisul înseamnă mult, dar nu chiar totul. El umple o anumită latură a sufletului meu, o anumită nevoie. Scrisul meu este arta mea, pe care o experimentez în diferite nuanţe. Uneori experimentez scrisul şi când nu am o stare tocmai bună de scris. Dar e ca o provocare şi atunci îmi spun «ce poate ieşi din stare asta de goliciune»? Şi atenţia mi se îndreaptă pur şi simplu către o inspiraţie care la început, e ca şi cum ar fi mult în ceaţă. Dar cu cât atenţia e mai focusată, cu atât ceaţa se disipă. E vorba de autocentrare. Ca şi cum cauţi un post de radio anume şi până îi găseşti frecvenţa în modul cel mai limpede, te focusezi cumva să percepi apropierea sau distanţarea faţă de unda respectivă. Dar pentru asta, e nevoie să ieşi din inerţie şi din visare. Inspiraţia se apropie de tine, pe măsura atenţiei tale.
Pentru cine scriu ? Aş putea da un răspuns simplu dar şi ipocrit în acelaşi timp, spunând că scriu doar pentru mine. Însă nu e adevărat, nu scriu doar pentru mine. Scriu pentru oricine rezonează cu sufletul meu, căci tot ceea ce scriu, vine de acolo. Contează feedback-ul de orice fel ar fi el, orice susţinere are efect pentru că prin ea se transmite o vibraţie. Orice like, orice comment, orice vorbă reală sau virtuală contează pentru că fiecare gând transmite o vibraţie. Cu toţii avem nevoie de susţinere, nu voi cădea în cursa asta egocentrică care îmi şopteşte că nu contează feedback-ul. De fapt, contează foarte mult, mai ales pentru cei care creează ceva al lor. Creaţia se vrea împărtăşită de la om la om, nu de la om pe lângă om.    

3. Ce înseamnă pentru tine verbele a trăi, a iubi, a simţi?
La mine totul se reduce la «a simţi». Sunt foarte atent la ceea ce simt. Martorul nu doarme, ci observă identificările cu anumite stări de conştiinţă mai joase sau mai înalte, şi de aici se învaţă iarăşi câte ceva dacă există disponibilitate. Nu cred într-o stare zen permanentă, unii spun că niciodată nu îşi schimbă starea, dar şi asta e o amăgire, o altă cursă spirituală. E de ajuns să le iei ţigările din faţă şi încep să facă 13-14 cu tot cu zen-ul lor. Nu am venit să rămânem mereu în aceiaşi stare, ci am venit să creăm şi să ne bucurăm împreună de creaţia noastră.

4. Ce inhibitii au fost ascunse până acum în mintea ta şi cum le recunoşti la alţii ? Ce sfat dai bărbaţilor ca să trăiască eliberaţi de angoase şi temeri ?
Probabil capitolul de viaţă la care sunt încă deficitar, este relaţia mea cu oamenii. Atunci când mă apropii eu de ei, îmi este bine de fiecare dată, deşi încă simt rezistenţă interioară în a mă apropia de oameni. Când însă aleg să rămân în solitudinea mea, deşi lăuntric mi se cere altceva, atunci simt că fac iarăşi o alegere din frică şi nu mai e chiar bine. Dar în ultimul timp, deschiderea mea s-a tot mărit, e altceva acum faţă de cum eram înainte. Inhibiţiile erau nenumărate înainte, pentru că eram atât de conectat în conştiinţa religioasă. Acum simt că se dizolvă tot mai mult aceste blocaje şi rezistenţe, dar e nevoie într-adevăr de ceva timp.
Bărbaţii sunt minunaţi atunci când sunt eliberaţi de aceste angoase şi temeri. Cu toţii avem de lucrat cu noi înşine, pentru că nu degeaba am venit aici. Cu toţii avem o umbră care ne sabotează mai mult sau mai puţin. Pasul îl faci atunci când ai puterea să îţi recunoşti măcar ţie această umbră, să ţi-o impropriezi ca fiind a ta şi să o faci să lucreze în favoarea ta. Doar aşa această parte mai umbroasă  se va lumina, nu fugind de ea.    

5. Tu cânţi la chitară şi mi se pare extraordinar să văd cât eşti de dăruit muzicii clasice! Ce înseamnă muzica pentru tine şi ce simţi când intri în rezonanţă cu sunetele şi chitara?
Da, chitara clasică mă urmăreşte mai mereu, e ca o obsesie. Dar e o obsesie dulce, nu împovărătoare. De unde vine asta habar n-am, că nu am mai avut pe nimeni în jur, nici măcar de departe, care nu neapărat să cânte, dar măcar să aibă vreo afinitate cu acest instrument. La mine această afinitate e organică, e viscerală. Şi ştiu că sufletul meu vrea mai mult din partea mea, pe linia asta. Însă iarăşi, ajung tot la disciplină, tot la autocentrare. Fără asta, doar pierdem timpul şi ne risipim pe aici. Mereu mi-au plăcut oamenii dedicaţi care şi-au cunoscut misiunea şi au cultivat-o până în ultima lor zi pe pământ. Şi aici mereu îmi vine în minte, această fiinţă fascinantă care a trăit efectiv pentru acest instrument : Andres Segovia! Când îl vezi şi-l auzi cum cântă, o pace se simte în tine. Deşi avea nişte degeţele ca nişte mici cârnăciori, sunetul lui e inconfundabil. Un veşnic truditor ale cărui cuvinte şi acum au o mare reverbaţie în mine: »Oricât aş fi de obosit, nu mă deranjează, căci am la dispoziţie întreaga eternitate pentru odihnă» !
Muzica şi chitara joacă un rol esenţial în viaţa mea, dar iarăşi, ca şi scrisul, e doar o latură a sufletului meu. E o sursă care umple această latură, dar doar dacă se face conştient şi nu ca un simplu zdrăngănit. Să priveşti o partitură şi să intri în mintea compozitorului respectiv şi a perioadei respective. Altfel, e doar goliciune şi pierdere de vreme. Sigur, toate acestea, necesită timp, răbdare, efort, disciplină.  

6. Ce ai mai face si ce nu dacă ar fi să începi acum să trăieşti?
Nu aş schimba nimic, decât doar aş trage mai mult de mine să cultiv mai adânc aceste laturi de care am vorbit. Dar viaţa poate începe oricând, cum oricând te poţi şi răzgândi. Nostalgia trecutului nu o mai am, tot ce contează este doar momentul prezent. Restul e doar visare. Ceea ce contează cel mai mult e atenţia ta şi spre ce se îndreaptă ea în momentul de faţă.

7. Ce importanţă mai are acum religia pentru tine şi cum te raportezi la conceptul de Dumnezeu?
Religia pentru mine acum, e doar amintire. Nu mai prezintă interes absolut deloc. Dar probabil voi mai continua să mai scriu pe subiectul ăsta când şi când, nu ca să schimb conştinţa unora, ci pur şi simplu tot în ideea de mărturisire. Într-un fel şi eu m-am întrebat dacă nu se va reîntoarce nevoia de biserică şi ritual pe care am experimentat-o 15 ani, dar nu s-mai întors nici măcar cât o clipită. Ăsta sunt acum, asta simt acum. Să spunem că nu mă mai raportez acum la dumnezeul biblic, ci la divinitatea din mine, care e conectată la această Sursă divină, oarecum exterioară. Dar nu suntem nicidecum despărţiţi de Sursă, suntem tot în ea, dar uneori uităm şi atunci iarăşi strigăm către ceruri. Îţi dai seama cu adevărat ce resurse sunt în tine doar în momentele de cumpănă ale vieţii. Dar înţeleg nevoia multora de ritual religios. Ar trebui să se oprească ? De ce ar trebui să renunţe la religia lor dacă încă simt nevoia să fie acolo? Atâta timp cât asta le dă bucurie, să meargă înainte şi să o experimenteze până la capăt cu sinceritate, nu duplicitar.   

8. Cum ţi se pare că se prezintă azi societatea românească şi lumea în general?
Personal nu simt nevoia să ies din această societate, aşa cum este ea în momentul de faţă. Societatea e una, dar românii luaţi individual sunt minunaţi.Mă simt bine aici, dar normal că există loc şi de mai bine. Nu voi înfiera societatea românească, n-ar avea nici un rost. Doar caut să îmi aduc şi eu contribuţia cât de mică, pe nivelul meu. Lumea în general tot creşte cu viteza, dar parcă scade cu răbdarea, cu înţelegerea. Dar nu e nimic de condamnat aici, trăim nişte vremuri de o deschidere fantastică pentru cine sesizează treaba asta.   

9. Ce înseamnă pentru tine spiritualitatea ? E nevoie de lideri spirituali în lumea de azi ?
Spiritualitatea e însăşi viaţa. Nu pot privi omul decât spiritual, căci totul e spiritualitate în el. Eliade spunea că omul e o fiinţă eminamente religioasă. Nu cred că se mai potriveşte acum această sintagmă, pentru mine omul e o fiinţă eminamente spirituală, adică liberă. La momentul actual, e o efervescenţă în spiritualitate şi asta nu poate decât să mă bucure. Însă puţini sunt dispuşi să şi practice ceea ce ştiu. Dar chiar şi spiritualitatea informativă măcar, tot e ceva mai mult decât nimic.
Tot ceea ce scriu e o metaforă spirituală. Nu voi spune niciodată că ceea ce scriu e un adevăr general valabil, ci că e doar adevărul meu la momentul acelei scrieri. Dar e important să îl mărturiseşti dacă tot îl simţi. Dacă adevărul meu îmi dă bucurie şi îmi întreţine focul interior, atunci îl voi face cunoscut. Dar dacă acest adevăr mai mult mă împovărează decât mă eliberează, atunci îl voi arunca la coş, că nu-mi foloseşte la nimic.
Spiritualitatea are două laturi, una teoretică, alta practică. Ca să ajungi la a doua, e musai să treci prin prima.  Nu poţi practica până nu înţelegi ce practici. Nu poţi medita, până nu înţelegi de ce meditezi. Nu poţi practica ceva până nu conştientizezi acel ceva. E multă teorie şi sunt multe cuvinte frumoase în peisajul spiritualităţii, dar prea puţini sunt dispuşi să experimenteze una-alta.
Când eşti la început de drum pe linia asta, ai nevoie de repere, de lideri spirituali, sau de un îndrumător mai bine zis. Dar pe măsură ce înaintezi, nu mai poţi rămâne tot după trena maestrului. Capeşi discernământ, îţi găseşti drumul tău şi mergi pe el. Deci e nevoie de astfel de maeştrii, dar numai la început de drum.    

10. Ce proiecte ai pentru 2016?
Proiectul prioritar e cartea care într-un fel sau altul simt că e pe drum, dar până acum nu am reuşit să o materializez. Scrisul meu vrea cumva să depăşească mediul online şi asta o poate face doar o carte.  Restul proiectelor sunt secundare.
E loc de mai bine în toate aspectele vieţii. Nu ajungi niciodată să spui că ai ajuns la un moment de respiro. Pentru că practic, nu ai nevoie de nici un fel de respiro, cât sufli suflare de viaţă, creezi şi evoluezi, ăsta e firescul vieţii la urma urmei. Cei mai epuizaţi oameni sunt cei care nu creează şi nu fac nimic din ei înşişi. Cei care îşi materializează inspiraţiile, nu obosesc niciodată.

Dar indiferent ce vom face, să ne păstrăm bucuria de viaţă permanent în noi. Le mulţumesc tuturor cititorilor prezenţi la articolele mele. Le mulţumesc şi pentru susţinere dar şi pentru critică, atunci când a fost cazul. Şi dincolo de clişeul «happy new year», să rămânem cât mai mult în ancoraţi în «Happy Now Here »! 

joi, 24 decembrie 2015

Între efemeridele Moşului şi darurile nealterate ale Bucuriei


Moşul e pe cale să sosească. El vine de peste mări şi ţări, încărcat cu iluzii. În trecerea lui, el lasă tuturor câte o mică efemeridă care îşi pierde însă esenţa imediat ce posesorul efemeridei pune mâna pe ea. Şi astfel mai trece un an şi apoi iarăşi Moşul nostru se reîntoarce în tumultul lumii. Când iarăşi revine, găseşte mereu aceiaşi oameni, care mai de care mai dornici să primească ceva din desaga iluziilor. Şi mai trece un an, iarăşi revine şi iarăşi se evaporă. De ce oare tot vine, de ce oare tot mai pleacă? El e fugitiv şi mereu în grabă, e discriminator şi caută aşa-zişii copii cuminţi cărora le va face tot felul de daruri. E mereu pe fugă, ca de altfel tot ceea ce vine şi pleacă. Face parte din cele fugitive ale vieţii ca orice iluzie ancorată în matricea 3D. Ce fel de Moş este acesta, atât de nestatornic şi care fuge de mănâncă pământul o singură dată pe an? Cum oferă el o stare care se aşterne pentru câteva zile peste tot pământul? Ce energie generează acest Moş şi care e sursa iluziilor sale?
Efemeridele Moşului sunt oferite cu toate, la pachetul atât de subtil, ascuns şi poleit de către Matrix-ul social şi religios care învăluie umanitatea în tot felul de emoţii şi în tot felul de stări care tot vin şi care tot pleacă. Aşadar, Moşul vine dintr-o iluzie, intră în acest Matrix, se hrăneşte cu aşteptările oamenilor, soseşte, împarte, şi apoi...dus este! O lună plină de aşteptări şi de emoţii care tot cresc şi cresc, până ce euforia se termină, iluziile iau sfârşit, iar Moşul se reîntoarce pe câmpiile elizee! Şi după toate astea, în unii apare goliciunea, în alţii apare depresia, iar în alţii apare o nouă aşteptare ce va ţine încă un an!
Dar nu, să nu vă întristaţi că spun lucrurilor pe nume! Chiar şi aceste iluzii fugitive au farmecul lor! Acum e momentul să dărui şi să te dărui, să oferi şi să primeşti! Unora le vine greu tot anul să facă daruri, aşa că asta e ziua lor, ziua în care îşi vor pune la bătaie egoismul, zgârcenia, răutatea, ranchiuna, frica de a oferi crâmpeie luminoase din sufletele lor! Lăsaţi-le pe acestea măcar pentru o zi deoparte şi cine ştie, dacă vi se vor face iarăşi dor de ele, mâine le veţi recăpăta înapoi, le veţi regăsi tot acolo, unde au rămas. Dar poate că şi aceste stări alterate se vor dizolva în cele din urmă. Dacă ar fi Crăciunul în fiecare zi, atunci ar fi mari şanse ca umanitatea să dizolve mult din negativitatea emoţiilor distructive. Dar aşa, o singură dată pe an, riscul e să te prindă euforia momentului doar acum, ca mai apoi iarăşi să te reîntorci tot la egoism şi zgârcenie.
Aşadar, ce ai putea dărui din prea plinul inimii tale? Dăruieşte Bucuria, căci ea nici nu vine o singură dată în an, nici nu vinde iluzii la pachet, nici oferte şi nici discount-uri care mai de care mai atragătoare. Ea nu vine pe fugă ca mai apoi să te lase în depresie. Ea e acolo tot anul şi e cu tine permanent, nu doar de sărbători. Şi unde se află ea, unde oare se ascunde ea atât de bine, încât foarte puţini reuşesc să o simtă interior?
Bucuria se află într-un suflet care onorează şi celebrează Viaţa aşa cum i se aşterne în faţă. Se află în apropierea faţă de oameni şi în comunicarea chiar şi cu cei mult mai diferiţi decât tine. Bucuria se află în non-judecativitatea celor ce au alt crez şi altă credinţă decât tine. Se află acolo unde adevărul tău depăşeşte teoria şi se manifestă în viaţa simplă de zi cu zi, între oameni simpli ai vieţii. Se află în bucuriile mărunte şi micile ironii ale vieţii. Ea stăruie înlăuntrul tău şi te îndeamnă să nu te judeci pentru ceea ce eşti, pentru ceea ce simţi, pentru ceea ce gândeşti.
Bucuria îţi poate fi permanent alături, ea nu vine şi nici nu pleacă cu Moşul o singură dată pe an. Pastreaz-o în suflet ca pe o comoară şi ca pe un mărgăritar pe care nimeni nu ţi-l poate fura fără voia ta. Păstrează bucuria nu numai pentru trei zile, ci pentru totdeauna, căci aşa cum sufletul e veşnic viu, aşa şi bucuria ta e una veşnic vie. Dar ce o întreţine?
O întreţine entuziasmul de a crea câte ceva nou şi de a sparge rutina cotidiană a blazării. O întreţine cunoaşterea şi nevoia de auto-depăşire. O întreţine libertatea de a îţi da voie să ieşi din iluzia Matrixului 3D şi da a intra măcar uneori dincolo de limitările lumescului. O întreţine iubirea care nu ştie să caute la faţa omului şi să pună condiţii discriminatorii. Cu toţii suntem în aici şi acum doar, cu toţii trăim cu adevărat doar în puterea prezentului care nici nu vine, nici nu pleacă, şi nici nu cară iluzii trecătoare în desaga Moşului.
Vă urez tuturor să rămâneţi cât mai prezenţi acolo, în sărbătoarea Bucuriei din sufletele voastre!

miercuri, 23 decembrie 2015

Iubeşte-te pe tine însuţi şi fă ce vrei...


Căci dacă te iubeşti pe tine, nu vei mai abuza de fiinţa ta maltratând-o psihic. Nu îţi vei mai viola mintea iarăşi şi iarăşi prin gândurile negative care te posedă. Nu îţi vei mai chinui sufletul prin emoţii distructive, văicăreli şi plânsete de milă. Nu îţi vei mai lăsa trupul subjugat de simţurile care te conduc doar la plăceri de moment. Nu îţi vei mai lăsa ochii să se întineze, privind la toate mizeriile. Nu îţi vei mai lăsa gura să rostească cuvinte de vibraţie joasă prin care induci frică altora. Nu îţi vei mai lăsa urechile să audă vorbe urâte, înjurături şi bârfe. Atunci nu vei mai sta în mijlocul lor doar pentru că toată lumea face aşa. Să fie sănătoşi! Ce treabă ai tu cu lumea care nu se iubeşte pe ea însăşi? Mai bine ieşi din mijlocul lor şi întoarce-ţi faţa de la ei. Căci cei care procedează aşa, deşi spun că sunt doar nişte simple glumiţe nevinovate de moment, deşi spun că „mai greşim şi noi că oameni suntem”, aceştia nu se iubesc pe ei. Pentru că dincolo de afirmaţia slăbănogită „oameni suntem” prin care doar îţi găseşti justificări la toate patimile şi răutăţile, există una puternică şi aceasta e cea adevărată care te scoate din văicăreală şi din neputinţă : „suntem oameni”!
Aşadar dacă ei nu se iubesc pe ei înşişi, cum oare te-ar putea iubi pe tine? De unde nu ai, nu ai ce da. De unde nu ai acumulat, nu ai ce oferi. De unde nu ai adunat, nu ai nici măcar ce risipi.
Iubeşte-te pe tine însuţi şi fă ce vrei! Atunci nu îţi vei mai pierde timpul în nimicuri, ci îl vei câştiga folosindu-l în mod creativ şi nu distructiv. Nu vei mai sta la discuţii doar ca să treacă vremea inutil, în timp ce viaţa trece cu nonşalanţă pe lângă tine. Nu vei mai suporta să ofensezi pe nimeni, căci aceasta ţi-ar produce o rană adâncă care cu greu se va închide. Dacă încă o faci, atunci nu te iubeşti pe tine! Ci mai grav, te urăşti!
Lăsându-te pradă la voia întâmplării, prădătorii nu vor întârzia să apară. Acolo unde există un stârv al vibraţiilor joase, acolo se vor aduna şi vulturii gândurilor negative. Acolo se vor aduna cei ce se regăsesc pe această frecvenţă a goliciunii. Aceştia sunt cei care în timp ce tu te vaieţi lor, ei se vor văita ţie, la rândul lor. În timp ce tu îţi plângi lor de milă, ei îşi vor plânge de milă în faţa ta şi mai mult. Pentru că au găsit în tine „prada” pe care o vânează în fiecare clipă. Adică cineva care să le asculte lamentaţiile care nu duc la nimic constructiv, ci doar generează emoţii în oamenii care nu au înţeles încă cine sunt. Cei care au înţeles cine sunt, aceştia se vor iubi pe ei înşişi. Şi nu vor mai lăsa nici cel mai mic disconfort să le cauzeze stres şi tulburare. Iubirea elimină imediat orice tulburare, ea nu suportă nici măcar un gram de frică să stea pe lângă ea.
Atunci înţelegi că fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut şi fiecare secundă, este atât de importantă încât dacă ai putea, ai menţine acea secundă în loc. Dar timpul...nu îl poţi opri. Trăim doar sub spectrul efemeridelor fugitive. Iar ceea ce e fugitiv, e ca vântul. Acum este, acum nu mai este. Dar iubirea, ea nu e ca vântul. Ea te mângâie ca o adiere de dimineaţă sau ca un apus de soare pe înserat.
Nu întreba pe nimeni niciodată „De ce nu mă iubeşti?” Acela nu ar avea decât un singur răspuns adevărat să îţi dea, înainte de a-şi stoarce mintea pentru o nouă minciună: „Nu mă iubesc pe mine. Cum aş putea să îţi dau din ceea ce nu sunt"? Unul ca acesta nu înţelege că el tot este iubire, pentru că rezistenţele fricii din el îl stăpânesc. El nu înţelege iubirea. Doar crede că iubirea are vreo legătură cu trupul, cu sărutul sau sexul. Dar acestea sunt efectele iubirii. Însă mulţi le experimentează dinainte crezând că astfel vor ajunge să se iubească unul pe altul. Nimic mai fals. Fă-le pe astea mai întâi și s-ar putea ca iubirea să nu mai apară. Oare de câte orgasme ai avea nevoie pentru a ajunge la iubire?
Nu confunda iubirea cu libertinajul şi nici nu îţi oferi trupul cuiva care nu îţi împărtăşeşte iubirea. Dacă o faci, te vei simţi mai mult sau mai puţin ca o prostituată. Iar o prostituată nu experimentează iubirea, ci se lasă experimentată de suferinţă şi goliciune. Alegerea ei.
Dar te iubești atunci când ajungi să te bucuri de viață fără motiv, când le dai voie celorlalți să fie așa cum vor, te iubești când te apreciezi și nu te mai desconsideri dintr-o falsă smerenie, te iubești când spui „da” tuturor situațiilor care intră în realitatea ta și nu-ți mai reprimi din frică ceva anume, te iubești când te arăți așa cum ești fără nici o mască, te iubești când îți mulțumești pentru simplu fapt că exiști.
Dacă încă nu realizezi cât de mult sau cât de puţin te iubeşti pe tine însuţi, coboară în tine şi cercetează-ţi sufletul să vezi cât de uşor sau cât de încărcat este. Intră acolo în profunzimile lui, fără frica de penibil. Vezi ceea ce luminează şi ceea ce îţi întunecă sufletul. Înţelege ceea ce merge uşor, dar acceptă-ţi şi poticnelile de care adeseori te împiedici. Sunt tot ale tale, toate îţi aparţin. Orice simţi revendică şi pune în balanţă!
Ai avea destul de mult curaj să-ţi cântăreşti conştiinţa cu o pană?

Eliberarea zeilor




Când privesc în spate, o ceaţă deasă învăluie orizontul. Ici-colo mai întrezăresc prin ceaţă, corăbii plutind în derivă, fără cârmaci şi fără oameni la bord. Corăbiile sunt negre ca tăciunii, ruginite şi imens de mari. Cu cât trece timpul, acestea intră şi mai mult în ceaţă şi ori de câte ori întorc capul privind în urma mea, constat că ele se împuţinează şi ajung ca nişte puncte negre, pierzându-se undeva în zare. Uşor se îndepărtează, uşor se evaporă din realitatea mea...
Însă când privesc în faţă, lumina îmi luminează calea, iar eu alerg pe cale fără să mă opresc, fără să obosesc vreodată. Ştiu că urcuşul către Sine nu are final, nu are capăt, nu are hotar. Iar bucuria de a urca acest munte este atât de copleşitoare, încât orice oprire e o pierdere de timp şi de energie.
Dar pentru că doar pentru o clipă am privit iarăşi în urmă, zâmbind în sinea mea pentru tot ceea ce a fost odinioară, am privit corăbiile părăsite şi am strigat către ele:
„Ascultaţi-mă, voi zeii mei, cei cărora v-am slujit cu atâta râvnă odinioară!
Aplecaţi-vă urechile care nu aud şi ochii care nu văd asupra mea!
Veniţi şi spuneţi tuturor, cine şi ce sunteţi voi de fapt!
Veniţi şi spuneţi la toată lumea,
cum faceţi voi din adevăr minciună şi din minciună adevăr,
cum amăgiţi voi minţile slabe şi le îndemnaţi să vi se supună,
cum reuşiţi voi să faceţi din oameni minunaţi,
adevăraţi păcătoşi, robi şi nevrednici,
cum îndoctrinaţi voi masele şi le condiţionaţi negativ,
cum puneţi stăpânire pe sufletele curate
şi faceţi din ele simple marionete în mâinile voastre,
cum ajungeţi voi din simpli idoli,
dumnezei falşi care despart pe om de adevărata sa divinitate,
cum abia aşteptaţi să vi se dea puterea din oameni pe bani sau pe degeaba,
cum îi păcăliţi pe cei simpli cu veşnice promisiuni după moarte!
Unde sunteţi acum, voi zeii mei,
cei care odinioară vă făleaţi cu mine şi vă uimeaţi chiar voi înşivă
de propria mea nebunie de a vă fi întru totul credincios,
care ziua şi noaptea aveam gândul numai la voi,
care nu aveam linişte până nu vă aduceam propriile ofrande,
care plângeam şi sufeream de dorul vostru,
care nu mi-am pus niciodată problema că nu sunteţi decât nişte surogate,
căci am crezut cu adevărat în voi,
până la ultima mea suflare,
până la ultimul meu cuvânt,
până la ultima mea simţire!
Oare cum de nu aţi plesnit de atâta râs,
privind la cei mulţi asemenea mie,
care v-au pus sufletele lor la picioarele voastre,
aşteptând de la voi ceea ce niciodată nu vor primi,
tremurând în faţa voastră ca în faţa unor dumnezei,
nădăjduind spre o nădejde moartă în ea însăşi,
şi făcându-i să creadă pe toţi până la unul,
că se află în lumină,
când cu adevărat se aflau doar într-un mare întuneric!
Vorbiţi acum dacă puteţi, zeii mei,
cum de-aţi reuşit să înlănţuiţi oamenii prin tot felul de religii,
prin care credinţele false şi limitative le-aţi ridicat la rang de idoli,
cum aţi creat prin ele doar dezbinări, ură şi războaie,
toate purtate cu nonşalanţă „în numele domnului”!
Cum aţi transformat simplele voastre patimi care clocotesc în voi,
în tot felul de scrieri, chipurile revelate divin,
introducând prin ele sugestii şi îndemnuri manipulative,
punând în gura unui fals dumnezeu propriile voastre interese ascunse,
băgând frica fără reţinere în oameni,
toate acestea făcute iarăşi „în numele domnului”!
Cum aţi ajuns să împânziţi otrava din voi înşivă,
creând o aşa zisă religie a iubirii,
unde oamenii cred că divinitatea încape în ziduri făcute de mâini omeneşti,
unde vin pregătiţi cu buzunarele pline doar pentru a plăti pentru o iluzie,
unde mai marii lor le întreţin programele de frică, ruşine şi vinovăţie,
creându-le la nesfârşit ideea că s-au născut în păcat,
neîndemnându-i decât spre resemnare şi nu spre creaţie,
spre suferinţă şi nu spre bucurie,
spre tot felul de surogate aflate în afara lor,
niciodată sfătuindu-i să caute înlăuntrul,
acolo unde sufletul se chinuie
şi tot aşteaptă ca omul să se elibereze de toată această povară,
care îl secătuieşte şi îi frânge nevoia de a zbura în înalturi!
Acum recunosc, zeii mei,
sunteţi adevăraţi maeştri în arta înrobirii sufletelor,
deşi voi spuneţi că doar la voi este adevărata mângâiere,
însă eu nu am înţeles în cele din urmă,
la ce fel de mângăiere vă refereaţi,
poate la mângâierea pe creştet doar,
prin care voi credeţi că un simplu gest ritualic,
poate schimba omul prin revărsarea harului asupra sa.
Însă toate acestea nu sunt decât fum, fum, fum,
atâta timp cât omul se află mereu în ignoranţă şi în nepăsare,
atâta timp cât nu lucrează la mintea sa constant,
atâta timp cât nu pricepe cine este,
atâta timp cât nu își conștientizează propria viață,
cum oare se va sfinţi, sau se va mântui, sau se va elibera vreunul ca acesta?
Cuvinte măsluite, poleite și meșteșugite,
litanii bizantine ce urcă, coboară și își tot cheamă morții,
ce încă nu au reușit să își îngroape definitiv pe morții lor,
ele hipnotizează turma ce stă îngenuncheată,
și așteaptă resemnată a doua venire a unui salvator!
Dar cine te-a putut amăgi atât de mult omule,
și cine te-a putut condiționa fără ca nici măcar să te opui?
Oare ce fel de duh se află în spatele acestor impostori,
ce judecă doar paiul din ochii celor simpli,
dar nici nu-și pot privi măcar,
bârna fățărniciei din ochii lor?
Mai am multe să vă spun vouă, zeii mei,
dar nu voi cădea în această capcană,
căci aceasta vreţi voi dincolo de aparențe,
ca gândul omului să fie pururea la voi,
chiar şi criticaţi pe faţă sau în ascuns, nu contează,
oricum numai să se vorbească despre voi în neştire,
ca omul să uite astfel de el însuşi şi de comoara care se află doar în el,
despre care niciodată nu amintiţi nimic,
sau poate că nici măcar voi înşivă nu aţi ştiut vreodată!
Iată, deşi mulţi prea mulţi ani v-am fost adevărat fidel
şi nu v-am trădat nici măcar printr-un gând îndoielnic,
a sosit timpul să vă dau drumul, zeii mei,
să mă eliberez şi să vă eliberaţi şi voi de mine,
căci nu mai aveţi nici o putere acum asupra mea,
toate s-au dus, toate s-au schimbat în viaţa mea,
aşa că nu vă mai bateţi capul degeaba cu mine,
cu siguranţă veţi găsi mereu noi discipoli,
iar pentru aceştia voi avea mereu doar înţelegere,
şi voi privi la ei cu compasiune şi fără aroganţă,
căci fiecare e liber să aleagă dincolo de iluzia lumească
şi lăuntricul divin,
ce îţi vorbeşte pururi faţă-n faţă!

marți, 22 decembrie 2015

Trupuri, suflete şi chipuri de oameni


Există oameni care sunt mai mult trupuri şi există oameni care sunt mai mult suflete. Pe chipurile tuturor, se oglindesc sufletele. Iar în privirea fiecăruia, licăre mai mult sau mai puţin scânteia de viaţă. Privind în ochii oamenilor, priveşti în sufletul lor ca într-o carte deschisă total la unii sau închisă ermetic la alţii. Unele suflete sunt ca nişte flori deschise şi înflorite pe care le admiră toată lumea, altele sunt închise într-o carcasă, ca nişte cactuşi la a căror atingere, oricât de suavă ar fi ea, rişti ca ţepii lor să te rănească. Dar şi florile deschise şi cactuşii plini de ţepi, au fiecare în parte frumuseţea lor.
Ochii oamenilor spun multe despre ei. Unii sunt permanent cu privirea senină, orice li s-ar întâmpla în viaţa lor. Alţii în schimb, sunt mai mereu cu privirea tristă, de parcă o goliciune imensă le-a invadat sufletul. Cei senini, au multă încredere în ei înşişi, în divinitate, în viaţă, în oameni. Ei au mereu senzaţia că orice s-ar întâmpla, va fi bine. Ei nu îşi cară în spatele sufletului, balastul unui trecut împovărat sau viitorul nesigur şi încărcat de griji. S-au iertat pe ei dacă cumva s-au simţit vreodată vinovaţi pentru rănile pe care singuri şi le-au făcut lor înşişi sau altora. S-au iertat pentru vinovăţia închipuită de a simţi ca un om, cu tot cu trup, cu tot cu suflet. Căci a simţi ca un om, nu înseamnă să cauţi perfecţiunea care nu există pe pământ, ci să-ţi dai voie să simţi orice ai simţi fără ca să te judeci şi să te condamni inutil pentru asta.
Dă-ţi voie omule să fii, dă-ţi voie să atingi, dă-ţi voie să observi, dă-ţi voie să îţi doreşti, dă-ţi voie să te comporţi aşa cum simţi şi aşa cum gândeşti! Căci toate fac parte din viaţă şi tocmai pentru asta eşti aici, nu să te lupţi contra ta, nu să îţi spună careva că e interzis să faci ceva în această viaţă, ci să îţi dai voie să trăieşti viaţa pe care singur ai ales-o! Poţi să îi dai o mai mare valoare şi strălucire? Fă-o acum, nu aştepta ca timpul să treacă în defavoarea ta şi să te trezeşti la o vârstă plin de regrete că nu ai avut destul curaj în a-ţi trăi propria viaţă!
Însă unii se identifică mai mult cu trupul lor decât cu divinitatea din ei. Le place să se idolatrizeze pe ei înşişi şi îşi consacră mult timp pentru venerarea narcisismului din ei. Acestea sunt suflete tinere şi care nu au realizat încă efemeridele vieţii care astăzi sunt şi mâine nu mai sunt. Aşa că s-au oprit la trupul lor şi la trupurile celorlalţi. Lor le place mult viaţa pe pământ şi dacă ar fi după ei, nici nu ar mai pleca vreodată de aici. Le place distracţia, le place zgomotul, le plac atingerile şi tot ceea ce se poate palpa. Unii reuşesc să treacă repede de faza asta, alţii niciodată. Căci nu e nevoie să vii de mii de ori în acest peisaj ca să îţi dai seama cum stau lucrurile. Ai venit, ai învăţat şi ai plecat! De ce să repeţi aceaşi clasă cu aceleaşi lecţii neînvăţate la nesfârşit?
Mai sunt şi multe suflete bătrâne care aici şi-au ales misiuni care mai de care mai provocative. Însă şi multe dintre acestea nu îşi mai aduc aminte cine sunt. Astfel încât, aceşti oameni par mereu copleşiţi de viaţă, ca şi cum toate „necazurile” s-au abătut asupra lor. Şi tot mai mult îşi doresc să plece de aici, pentru că nu mai suportă şi nu se mai suportă. Aceştia s-au identificat cu melo-drama lor şi au uitat de jocul vieţii. Iar acest joc înseamnă bucurie şi creaţie, nu bocet şi jălanie. De ce să plângi când poţi râde şi de ce să te văicăreşti când nu e cazul? Paradoxul e că în ciuda a câtorva ani petrecuţi pe aici, oamenii aleg suferinţa şi melo-drama lor, în loc să se bucure de orice clipă în care suflă suflare de viaţă pe pământ.
Oamenii sunt cei care dau valoare acestei planete, atât de frumoasă la urma urmei, nu-i aşa? Cum ar fi dacă ea nu ar fi locuită, cine s-ar mai bucura de toată natura care încântă atât de mult ochiul? De aceea, nu pot spune decât că e foarte bine aici pe pământ, printre oameni. Orice valuri ar veni peste noi, ele sunt aduse de către curenţii vieţii, tocmai ca să ne dăm seama şi mai bine ce e cu noi pe lumea asta. Căci toate au un rost şi însăşi viaţa ta are un mare rost. Iar de cele mai multe ori, orice şuturi pe care le primim, sunt de fapt, imbolduri şi îndemnuri de a încheia mai repede o etapă şi de a trece la o alta.
De aceea, oamenii sunt frumoşi cu toţii, până la unul. Pentru că ei dau valoare acestui peisaj mirific în care trăim. Şi nu poţi să nu-i iubeşti aşa cum sunt fiecare în parte, după chipul şi asemănarea lor însăşi. Îi iubeşti şi pe cei curajoşi, deopotrivă ca şi pe cei mai fricoşi. Îi iubeşti şi pe cei seducători cu trupul, dar şi pe cei atrăgători cu sufletul. Şi unii şi alţii fac parte din acelaşi întreg. Trupurile ne deosebesc, dar sufletele se reunesc toate în acelaşi chip al frumosului divin.
Aici diversitatea este la ea acasă şi e minunat că este aşa. Bărbaţi puternici în aparenţă, dar în realitate atât de slabi în faţa unor femei, femei ce par slabe în aparenţă, dar atât de puternice în faţa vieţii, copii care se nasc şi apar în realitatea noastră tocmai ca să ne înveţe lecţii pe care doar ei înşişi ni le pot preda, copii care se întrupează lângă tine tocmai ca să îţi mai ofere încă odată darul de a-ţi retrăi copilăria pe alt nivel, toate acestea sunt aici pentru noi şi pentru evoluţia noastră. Nu te întreba de ce ar trebui să evoluezi. Pentru că pur şi simplu, acesta e firescul vieţii pe pământ: evoluţia spirituală mascată în spatele formelor fizice, dincolo de trupuri, dincolo de măşti, dincolo de atingere!

duminică, 20 decembrie 2015

Meditaţia şi fumatul


Aţi încercat vreodată să vă lăsaţi de fumat? Nu e chiar uşor, nu-i aşa?
Într-o carte a lui Osho, am dat de...meditaţia prin fumat! Pare o nebunie şi totuşi nu-i. De fapt, nu are legătură doar cu fumatul în sine, ci cu obişnuinţa. Şi cum orice dependenţă te subjugă mai mult sau mai puţin organic, atunci nu mai poţi fii liber cu adevărat, ci priveşti la această libertate cu nostalgie, privind-o dintr-un fel de cuşcă ale cărei gratii însă, sunt doar fum. Gratiile sunt doar fum, dar prizonieratul e chiar unul real.
Meditaţia prin fumat
Odată a venit la mine un om care suferea pentru că fuma tigară după ţigară de 30 de ani, iar medicii i-au spus : “Nu vei fi niciodată sănătos dacă nu încetezi să fumezi”. Dar el era un fumător cronic şi nu se putea abţine. A încercat -nu că nu încercase deja- a încercat serios şi a suferit atât de mult încercând, dar ţinea numai o zi sau două, iar apoi nevoia devenea atât de mare încât iarăşi îl ducea valul. Astfel cădea din nou în acelaşi mecanism.
Din cauza fumatului şi-a pierdut toată încrederea în sine: ştia că nu poate face un lucru mic: nu putea să se lase de fumat. A devenit nevaloros în proprii ochi şi se gândea că e cea mai neimportantă persoană din lume.Nu mai avea nici un pic de respect pentru sine. El a venit la mine.
M-a întrebat: "Ce pot face? Cum mă pot lăsa de fumat?" Eu i-am răspuns: "Nimeni nu se poate lăsa de fumat.Trebuie să înţelegi asta.Fumatul este doar o chestiune de decizie acum.Fumatul a intrat în lumea obiceiurilor tale şi a prins rădăcini.3o de ani este mult. A prins rădăcini în alcătuirea ta internă şi s-a răspândit peste tot. Nu e vorba numai de mintea ta care trebuie să ia decizia asta, capul tău nu mai poate face nimic.Capul este impotent, poate începe ceva, dar nu îl poate opri la fel de uşor. Odată ce ai început şi ai practicat atât de mult timp, esti un mare yoghin, 30 de ani de practicare a fumatului. A devenit ceva automat, trebuie să te dezautomatizezi."
El întreba: " La ce te referi când vorbeşti de dezautomatizare?"
Şi asta este meditaţia: dezautomatizare.
Eu i-am spus:"Faci un lucru -uită de nevoia de a te lăsa de fumat. Nu este nici o nevoie. Ai fumat şi trăit timp de 30 de ani. A fost bineînţeles o suferinţă dar te-ai obişnuit şi cu asta. Şi de ce contează faptul că mori cu câteva ore mai devreme decât ai fi muri dacă nu ai fi fumat? Aşadar ce este important dacă mori luni sau marţi, anul acesta sau celălalt, ce mai contează"?
El a răspuns: "da este adevărat, nu contează". Apoi am zis:"Uită de asta, nu vom opri deloc fumatul. Mai degrabă îl vom intelege. Aşadar data viitoare prin fumat vei face o meditaţie".
A fost nedumerit. Meditaţie prin fumat?
Eu i-am răspuns: "Da. Dacă oamenii Zen pot face o meditaţie din faptul că beau ceai şi o pot realiza ca o ceremonie, de ce nu? Fumatul poate fi la fel de frumos ca o meditaţie".
El era încântat, a întrebat. "Ce spui de fapt"?
Redevenea viu! A continuat: "Meditaţie? Spune-mi, de-abia aştept"!
I-am dat meditaţia. I-am spus: "Trebuie să faci un lucru. Când scoţi pachetul de ţigări din buzunar, mişcă-te încet. Bucură-te de asta, nu este nici o grabă. Fii conştient, alert, prezent. Scoate-l încet, fiind mereu prezent la asta. Apoi scoate o ţigară fiind pe deplin conştient, încet, nu în modul vechi în care te grăbeai şi în care o făceai inconştient şi mecanic. Apoi începi să ciocăneşti ţigara de pachet, dar foarte rapid. Ascultă sunetul aşa cum fac persoanele Zen când samovarul începe să cânte, iar ceaiul se fierbe. Apoi miroase ţigara şi frumuseţea ei…"
A întrebat: "Ce spui? Frumuseţea"?
"Da este frumoasă. Tabacul este la fel de divin ca orice altceva. Miroase ţigara este mirosul lui Dumnezeu".
S-a uitat la mine surprins şi a spus: " Ce? Glumeşti"!
"Nu glumesc. Chiar şi atunci când glumesc, de fapt nu glumesc, sunt foarte serios. Apoi pune-o în gură, deplin conştient, aprinde-o pe deplin conştient. Bucură-te de fiecare acţiune, fiecare mică acţiune şi împarte-o în cât mai multe acţiuni posibile, pentru a deveni din ce în ce mai conştient.
Apoi absoarbe primul fum: Dumnezeu în forma fumului. Umple-ţi adânc plămânii, apoi dă drumul fumului, relaxează-te, apoi un alt fum, dar fă-o foarte încet.
Dacă poţi face asta vei fi uimit. În curand vei vedea toată prostia. Nu pentru că alţii au spus că este o prostie, nu pentru că alţii au spus ca este rău. Tu vei vedea asta. Iar această vedere nu va fi doar intelectuală. Va fi din toată fiinţa ta. Va fi ca o viziune a întregului tău. Iar într-o zi dacă renunţi, renunţi, dacă nu, continuă. Nu trebuie să îţi faci griji de asta."
După 3 luni a venit şi mi-a spus: "am renunţat!"
"Acum, am spus eu, încearcă şi cu alte lucruri aceasta tehnică".
Acesta este secretul: dezautomatizarea!
Când te plimbi, plimbă-te încet, cu grijă. Când priveşti, priveşte atent şi vei vedea copacii care sunt mai verzi decât i-ai văzut vreodată. Daca vorbeşti, fii atent cum vorbeşti. Lasă ca toată activitatea de trezire să devină dezautomatizată.
(Osho- meditaţia prima şi ultima libertate)

Lecţii de învăţat într-o viaţă de om


Amintesc mai mereu de aceste lecţii, pentru că senzaţia mea este că aici suntem la o şcoală. Noi suntem elevii care avem o multitudine de profesori în jur. Pe unii îi ascultăm cu atenţie, pe alţii îi alungăm cu obstinaţie. Şi-i alungăm chiar pe cei care ne spun un mare adevăr despre noi înşine, adevăr însă pe care nu-l putem suporta căci ne răneşte prea mult în orgoliul propriu. Poate că ne-am creat o imagine de sine foarte deformată şi total falsă despre noi. Ni se pare că suntem „cineva” în ochii noştri, deşi poate că suntem mai „nimic” în ochii celorlalţi. Cei care au puterea să ne spună exact cum ne văd, aceia sunt foarte rari. Sinceritatea e ca o floare rară pe cale de dispariţie, căci fiecare vrea mai mult sau mai puţin să se pună bine cu celălalt, cine ştie poate vreodată va apela la un ajutor din partea lui şi acesta îndatorat fiind de diplomaţia lui, nu va putea accepta să îl refuze. Aşa merg treburile aici între oameni, cu diplomaţia şi cu veşnicele mângâieri pe burtică.



Dar e ok până la urmă. Poate că şi diplomaţia e una din lecţiile care se vor învăţate pe pământ. Aşa că n-are rost să ne arătăm cu degetul unul pe altul. E loc pentru toată lumea la această şcoală a vieţii. Universul ne-a chemat la această magnifică şcoală, dar ne-a lăsat totuşi liberi. Dacă vrem, învăţăm câte ceva. Iar dacă nu acum...poate altădată. La şcoala vieţii nu se pun absenţe şi nici nu stă cineva după tine care să te urechească că nu prea stai în banca ta. Din contra, cei prea cuminţi şi căldicei, care se conformează şi pleacă capul, nu fac parte din primele rânduri. Dacă s-ar putea, ei ar alege permanent doar locurile din spate pentru a se putea ascunde cât mai confortabil în spatele elevilor din faţa lor, cine ştie poate aşa nu-i va observa nimeni şi nici un profesor nu se va lega de viaţa lor. Aceştia merg cu turma şi cu un singur păstor. Ce spun ceilalţi vor spune şi ei, ce fac ceilalţi vor face şi ei. Şi uite aşa trece timpul şi viaţa, mereu pitiţi în spatele celor puţin mai curajoşi decât ei.



Cei curajoşi însă, îşi ocupă mereu primele rânduri pentru că ştiu că nu au venit aici să se conformeze în faţa nimănui. Mai bine acceptă orice buşeală, critică sau batjocură decât să plece capul şi să se ascundă în spatele fricii lor. Ştiu că pe moment îi va durea. Poate se vor prăbuşi, poate vor cădea. Dar decât să zacă într-o apă călduţă şi stătută, mai bine strâng din dinţi pentru un scurt moment în care duşul rece se revarsă asupra lor. Apa stătută, îmbâcsită de reguli şi canoane, nu face bine nimănui. Spiritul nu vrea să doarmă în această mizerie, ci vrea ca permanent să creeze câte ceva cu trupul, cu mintea, cu sufletul. De asta are el nevoie de un duş rece cu apă proaspătă, nu de o mângâiere călduţă cu apă stătută.



Şcoala e una, viaţa e una. Dar profesorii sunt infiniţi. Elevii la fel. Însă nimeni aici nu e mereu profesor sau doar elev. Fiecare îşi schimbă adeseori locul din profesor în elev şi invers. Altfel ar fi prea plictisitor iar această şcoală are ca primă opţiune bucuria care nu suportă absolut deloc plictiseala şi rutina.



Fiecare zi e nouă lecţie, în funcţie de alegerile pe care le face elevul imediat de cum face ochi. Aici nu există vreo programă şcolară, pentru că Universul îşi face propriile mişcări imediat după mişcarea elevului, ca şi cum s-ar juca totul pe o tablă de şah. Eu mă ridic şi aleg să fac o mişcare. Universul va face şi el una după ce am ales să mut într-o anumită poziţie. El mă lasă mereu să mut primul şi acceptă orice mişcare pe care aleg să o fac. Divinităţii îi plac mult oamenii curajoşi care fac schimbări şi care îşi caută propriul lor drum şi îşi bătătoresc propria cale. Pe aceştia îi testează zilnic cu câte ceva pentru că ştie că ceea ce nu îi doboară îi face mult mai puternici. Pe ceilalţi care se ascund în spatele fricii, îi va testa şi pe ei după putinţa lor şi după cât pot ei duce, nu mai mult. Dacă vor trece testul, vor înainta puţin câte puţin mai spre locurile din faţă. Însă testele sunt „pe bune”, căci însăşi viaţa e „pe bune”. Astfel încât, nimeni nu poate păcăli pe nimeni. La şcoala vieţii nici nu se poate copia, nici nu se poate trage cu ochiul sau cu urechea la colegul din dreapta sau din stânga, pentru că nimeni nu-ţi ştie răspunsul, decât numai şi numai tu.



Cei mai autentici profesori sunt cei cu care trăieşti, cei din familia ta. Părinţii te învaţă anumite lecţii, fraţii şi surorile altele, soţul sau soţia altele, iar copii tăi cu totul altele. De fapt, copii sunt cei mai adevăraţi profesori şi singurii maeştri care îşi merită cu adevărat acest nume. Ei te învaţă lecţia iubirii, a compasiunii, a răbdării, a non-judecativităţii. Ei te pun faţă-n faţă cu tine însuţi şi îţi arată exact care îţi sunt slăbiciunile dar care îţi sunt şi punctele forte. Ei îţi arată indirect unde mai ai de lucrat câte ceva la tine. Îţi arată în tine egoismul, teama, tendinţa de a fugi, nerăbdarea, irascibilitatea, dezamăgirea, descurajarea. Dar în acelaşi timp copilul-maestru îţi arată şi puterea din tine care se vrea trezită la viaţă. Îţi arată energia din tine care se află acolo, poate încă în stare latentă. Îţi arată frumosul din tine care poate nu are curaj îndeajuns în a se mărturisi pe sine. Îţi arată realitatea ta exact aşa cum este, nu cum ţi-o imaginezi tu cu tot felul de închipuiri fantasmagorice. 


 


Pentru că copilul e profesorul cel mai autentic din câţi există, el îţi pune în faţă puritatea, inocenţa şi bucuria lui. El încă nu a uitat menirea sa pe acest pământ şi de aceea se arată aşa cum este, pentru că încă nu a cunoscut ce înseamnă duplicitatea şi făţărnicia, gândul ascuns şi nemernicia. El te învaţă multe lecţii şi te îndeamnă să ţi le înveţi cu entuziasm, dacă ai ochi de privit, urechi de auzit şi minte de înţeles.
 


Tot ceea ce ni se întâmplă sunt lecţii care ni se predau fără oprire. Universul nu are nevoie de pauze, el nu oboseşte niciodată. Şi nici noi nu obosim niciodată atunci când facem lucruri din sinele nostru, nu din sinele altcuiva. Pentru că bucuria însăşi nu oboseşte niciodată. Dacă suntem pe fază cu ceea ce ne întâmpină şi vine permanent către noi, vom fi surprinşi şi întâmpinaţi cu multe daruri, căci după fiecare test, urmează şi recompensa care întrece însă cu mult testarea noastră.

vineri, 18 decembrie 2015

Femeia modernă, între frică şi depresie


Pentru că mai demult am primit de la cineva un mesaj pe privat legat de subiectul frică şi depresie, am cerut acordul ca să dezvolt puţin aici, mai ales că nu e o situaţie particulară, ci una care se regăseşte acum în sufletul multor femei. Habar n-am ce să scriu de fapt, dar totuşi dacă tot am simţit imboldul ăsta, m-am apucat de scris câte ceva, în speranţa că voi primi şi de la voi sugestii sau experienţe legate de aceste stări, ce credeţi despre ele sau cum le-aţi depăşit.
Femeia în cauză îmi scria: “Mă lupt cu depresia, anxietatea şi gândurile negre. Nu ştiu cum să ies din ele, nu mă lasă să mă bucur deloc." Vă regăsiţi în aceste rânduri? Unii poate că da, alţii poate că ba.
Cred că mulţi dintre noi, ne-am confruntat pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă cu depresia într-un fel sau altul. Unii au trăit-o pe culmile disperării, alţii doar au cochetat cu ea ca un fel de moft. Unii au experimentat-o într-un fel, alţii cu totul altfel. Bărbaţii depresivi se comportă într-un fel, femeile depresive cu totul altfel. Cauzele sunt diferite, trăirile sunt diferite, pentru că noi toţi suntem diferiţi.
Până la urmă ce e depresia şi cum reuşeşte ea atât de subtil să ne seducă? Nu îmi voi arunca acum ochii pe vreun tratat stufos si greoi de psihologie din care nimeni nu va înţelege mare lucru. Nici nu suntem aici pe la “academia de spiritualitate”, unde clişeele abstracte şi impersonale abundă. Suntem între oameni simpli, aşa că să rămânem la simplitatea noastră cea de toate zilele.

Aceşti oameni depresivi se simt pur şi simplu ca fiind aşa, prin prezenţa lor. Lângă ei, simţi că ceva nu e în regulă, că au pierdut ceva, că tânjesc după ceva şi suferă continuu după acel ceva pierdut. Ca să par mai profund decât sunt, pierderea acelui ceva echivalează cu izgonirea adamică din rai, dacă vreţi o interpretare pentru cei mai religioşi dintre voi. Omul nostru alege să iasă din starea sa firească, acolo unde nu există nici întristare, nici suferinţă, nici suspin, şi trece de partea cealaltă, acolo unde suferinţa îl îmbrobodeşte, îl amăgeşte şi îl pune la pământ. Iar apoi începe dorul, plânsul şi tânjirea către firescul bucuriei, a inocenţei, a purităţii pierdute.
Depresia este şi ea una din patimile adânci care te învăluie şi te tot macină până ce te bagă în deznădejde. E patima goliciunii, a pustiirii, a marelui nimic. Te surprinzi golit de frumos, de putere, de nădejde, de credinţă, de entuziasm. Te surprinzi că nu mai eşti tu cel ce erai odinioară, că nu mai vrei nimic, că nu-ţi mai doreşti pe nimeni în preajmă, că nu mai simţi nevoia să faci nimic, să creezi nimic. Mai pe scurt, începi să te identifici cu nimicul şi goliciunea lui.
Bărbaţii depresivi sunt cam toţi pe acelaşi calapod. Îşi pun sticla de băutură în faţă, îşi fixează privirea undeva în gol şi încep să îşi bea paharul neputinţei unul după altul, depănând nostalgii şi amintiri dintr-un trecut mort şi îngropat. Azi aşa, mâine aşa, uneori chiar până la sfârşitul vieţii tot aşa. Unii ies din starea asta repede, alţii niciodată. Cei creativi îşi dau seama că îşi năruie viaţa şi încep iarăşi să creeze câte ceva, asta ajută cel mai mult la înlăturarea depresiei. Pe alţii reuşesc să îi scoată femeia care le dă un impuls şi astfel încep să simtă iarăşi câte puţin interes pentru viaţă. Unii îşi trăiesc depresia la orizontală, alţii deşi activi aparent, în realitate trăiesc ca într-o bulă a nefericirii. Şi până ce această bulă nu se sparge la propriu, caruselul depresiei se va tot învârti fără oprelişte într-un continuu non-sens.
Femeile însă, sunt mai complexe prin natura trăirilor lor, aşadar cauzele depresiei lor sunt mult mai variate. Ce ştiu eu de fapt, că nu mă pot pune în pielea unei femei. Doar văd, observ, intuiesc. Persoana care mi-a dat inspiraţia asta, spunea că pentru ea frica de moarte e atât de intensă încât numai simplu gând la moarte simte că o “strânge în spate”. Alt gând care îi aduce depresia pe cap este frica de singurătate, de a nu suporta să rămână singură. Şi o cred, am mai întâlnit refrenul ăsta. Nu zic că e general valabil, dar multe dintre femei, cel mai greu suportă singurătatea şi lipsa comunicării. Mai ales acum în această perioadă oarecum euforică din preajma sărbătorilor când vrei să împărtăşeşti iubirea din tine, dar nimeni nu e lângă tine ca să o primească sau să o dăruiască.
.
Dar singurătatea are şi ea valenţele ei. Cele care trăiesc chiar singure sunt femei foarte puternice, deşi în interiorul lor numai ele ştiu exact ce simt. Unele s-au obişnuit cu acest mod de viaţă, dar poate fi şi o fugă aici de o nouă dezamăgire. Orice femeie simte nevoia să dăruiască şi să se dăruiască, altfel ea nu ar mai fi femeie. Dar iată că viaţa şi bărbaţii le aduc uneori în stadiul în care nu-şi mai doresc să dea credit nimănui pentru că nu mai pot suporta încă o trădare, încă o înşelare, încă o dezamăgire. Însă singurătatea în doi e şi mai crâncenă, iar lipsa comunicării din cuplu, ofileşte efectiv entuziasmul femeii care fără comunicare se simte ca peştele pe uscat. Iar dacă bărbatul de acasă nu e dispus să o asculte, îşi va găsi o altă sursă de comunicare, online sau real, nu contează, doar să simtă că există cineva pe lumea asta căruia îi pasă. Altfel, energetic vorbind, femeia care nu are un bărbat sau un copil pentru care să se dăruie, simte efectiv că se usucă pe picioare. Greşesc?
În general, depresia se insinuează odată cu diminuarea respectului de sine. Când începi să crezi despre tine că nu mai însemni mare lucru şi că nu mai ai o valoare în ochii tăi, devalorizarea ta se răsfrânge în ochii celorlalţi. Şi tratamentul lor mai mult sau mai puţin indiferent, îţi va accentua şi mai mult starea de devalorizare. Dar oamenii nu au răbdare să asculte lamentări nesfârşite de la alţii, unii de-abia îşi mai suportă propriile lor lamentări interioare.
Şi toate angoasele, frustrările, nemulţumirile, resemnările, furiile şi fricile îşi au originea de la faptul că omul nu se iubeşte cu adevărat pe el însuşi. Pentru unii sunt doar cuvinte mari, mult prea mari. Pentru alţii, iubirea de sine a devenit un firesc. Asta nu înseamnă că nu vor mai avea dezamăgiri, frici sau nu vor mai simţi niciodată vreun gol interior. Totul aici pe pământ se reduce la “a simţi”. În fiecare clipă simţim câte ceva, atâta timp cât suflăm suflare de viaţă. Şi oscilăm adeseori între trăirile noastre, nu simţim mereu la fel. Dar una e să simţi frica de exemplu, şi alta e să te şi identifici cu ea. Una e să simţi o goliciune interioară şi să rămâi în acea goliciune, aşteptând să treacă singură. Poţi aştepta cât vrei, nu va trece doar prin pasivitate. Acel spaţiu gol, se vrea umplut. Şi cu ce l-ai putea umple? Păi unii aleg urâciunea, resemnarea sau negativitatea. Alţii însă, aleg frumosul, aleg sănătatea, aleg creaţia. Aşadar chiar şi depresia cea mai adâncă, se insinuează, tot în urma unei alegeri. Ceva te seduce acolo, apare o vinovăţie, un regret, o renunţare şi te surprinzi fără chef de viaţă şi fără interes pentru oameni.
Şi bărbatul simte multe, dar simţurile lui sunt cu totul diferite faţă de cele ale femeii. El cenzurează adeseori aceste simţiri prin filtrul raţiunii. Pe când femeia este practic învăluită de simţirea ei care o caracterizează întru totul. De aceea, atunci când vibraţia ei scade şi depresia se înfiripă, parcă toată fiinţa ei se micşorează, şi chipul şi trupul par că se ofilesc. Pe când atunci când iubirea din ea se regăseşte în cineva, totul se luminează în ea.
Referitor la frica de moarte. Cred că multora nu le este frică de moarte, cât le este frică îngrozitor de viaţă. Le este frică de potenţialul lor, de frumuseţea lor, de creaţia lor, de valoarea lor, de divinitatea lor. De ce le e frică de toate acestea? Pentru că ele te îndeamnă la asumare şi la experienţă. Iar atunci când experimentezi, poţi învinge sau poţi eşua. Poţi fi apreciat sau criticat. Aprecierea te susţine, iar critica te căleşte şi te îndeamnă să nu te opreşti în faţa unei limbi mai înţepate. Frica de moarte e total nejustificată, atâta timp cât înţelegi că ai trecut deja de nenumărate ori prin acest proces. Aşa că cum oare ţi-ar mai putea fi frică de această trecere atât de firescă la urma urmei? Iar dacă nu crezi că ai mai venit aici, ceea ce nu e imposibil, cu atât mai mult merită să nu mai ai nici o reţinere în faţa vieţii şi în faţa felului tău unic şi magnific de a fi!


joi, 17 decembrie 2015

Bun venit în împărăţia sinelui tău!


Unii doresc să îi înveţe pe ceilalţi, alţii doresc doar să fie învăţaţi de către alţii. Dar şi unii şi ceilalţi au nevoie de deschidere, iar când deschiderea se produce de ambele părţi, atunci fiecare realizează paradoxul. Cel care învaţă ceva pe un altul, îşi dă seama că de fapt se învaţă pe el însuşi şi cimentează şi mai mult cunoaşterea şi credinţa sa, intrând în rezonanţă cu cel căruia îi vorbeşte. Iar cel care se lasă învăţat, înţelege că nimeni nu i-ar putea spune altceva decât lucruri cunoscute aflate în stare latentă în el însuşi. Fiecare se hrăneşte din celălalt şi fiecare la rândul său se dăruieşte cu bucurie celuilalt. Iar dacă este bucurie atunci nu mai poate fi unul superior şi altul inferior. Nu mai poate fi un decalaj între cel ce învaţă şi cel ce se lasă învăţat. Căci starea firească a omului este cea a bucuriei. Atunci însă când ea lipseşte, se insinuează tensiunea, dispreţul, senzaţia de superioritate, răutatea, şi multă mândrie care se umflă şi se tot umflă…
Dar bucuria elimină toate acestea doar prin simpla ei prezenţă. Când nu este prezentă în el însuşi, omul nu se simte bine, caută justificări şi începe să se plângă în stânga sau dreapta. Şi astfel începe să dea importanţă mai mare stării sale de rău, investind în ea tot felul de gânduri şi emoţii negative. Cât efort zadarnic pentru nimic...Cât zel depus în căutarea unui om care să îţi plângă de milă...Cât timp petrecut în suferinţă doar pentru a ţi se acorda puţină importanţă... Câtă râvnă depusă pe culmile depresiei...Toate acestea nu sunt decât capcane care ţes permanent în realitatea ta iluzia melo-dramei.
Deşi suntem prezenţi unii cu ceilalţi doar în acest mediu virtual, tind să cred că totuşi suntem uniţi în acelaşi timp şi în chip real. Căci deşi nu ne putem îmbrăţişa unii pe alţii şi nu ne putem privi ochi în ochi şi faţă către faţă, deşi nu ne putem atinge şi simţi inimile care vibrează la unison, deşi suntem poate despărţiţi chiar şi la zeci de mii de kilometri distanţă, totuşi ceva ne uneşte, ceva ne ţine mereu aproape cu gândul unul de altul.
Şi chiar dacă uneori orgoliile ne mai joacă feste şi mai avem poate mici tendinţe de a ne considera superiori altora, să intrăm repede-repede atunci iarăşi în noi înşine şi să păstrăm puţin tăcerea pentru a ne potoli simţurile răsculate împotriva noastră. Să ne regăsim pe noi înşine chiar şi atunci când nervii se întind prea mult şi o iau razna. Să ne aducem aminte, chiar şi în momentele mai grele, de comoara cea de mult preţ aflată în noi, pe care nimeni nu ne-o poate confisca, pe care absolut nimic nu o poate eclipsa. Să ne amintim de starea noastră firească cu care am făcut primii paşi în această minunată viaţă. Cum eram atunci şi cum suntem oare acum?
Să nu lăsăm spiritualitatea din noi să rămână doar la stadiul teoretic şi superficial. Să mai avem curajul de a pune şi în practică ceea ce citim, învăţăm şi cunoaştem. Să ne deschidem tot mai mult inimile şi minţile la ceea ce ne umple de frumos şi lumină. Pentru că toate acestea nimeni nu ţi le va da de pomană fără atenţia ta asupra lor. Pe ceea ce te focusezi, pe acel flux de conştiinţă vei vibra. Nu ai cum să generezi negativitate cu gândul, dar atitudinea în faţa vieţii să fie una luminoasă. Surprinde-ţi mintea din când în când ca să observi ce se manifestă acolo şi spune clar şi răspicat "stop joc" atunci când simţi că ceva acolo te trage în jos şi te învăluie stările alterate.
Iar pentru a ajunge în împărăţia sinelui tău, acolo unde doar tu ai voie să intri şi nimeni altcineva, ai nevoie de această stare de bucurie şi de nevinovăţie, pentru că acolo, în această împărăţie, nu poţi intra cu gânduri ascunse, cu răutăţi gratuite, cu orgolii rănite, cu păreri arogante aruncate cu dispreţ altora, cu păreri de rău şi resentimente, cu multă cunoaştere spre cele din afară, dar cu foarte puţină iubire aflată înlăuntru...nu, nu, nu...Căci bucuria nu poate rămâne alături de răutate şi nu poate sălăşlui în inimile cele trufaşe! Nici acolo unde e multă fală şi filozofie deşartă! Nici în inimile celor ce nu se iubesc pe ei înşişi, deşi se amăgesc că-i iubesc mult pe cei din jur! Nici în inimile celor ce îşi bat joc şi râd de alţii pe faţă sau pe ascuns! Nici în inimile cele atrase de bârfă şi şuşoteli! Nici în inimile care sunt tot mereu defensive în faţa vieţii şi niciodată nu au tăria de a-şi mărturisi adevărul lor!
Dar bucuria va sălăşlui pururi alături de iubire, în inimile celor curaţi cu sufletul, cu mintea şi cu trupul la un loc! Ele vor rămâne în inimile celor simpli cu viaţa şi cu o părere despre ei înşişi care e dincolo de orice simplitate! Ele vor conduce inimile celor ce nu suportă cu nici un chip să îi judece pe alţii, chiar dacă în sinea lor se amăgesc că le vor doar binele! Ele vor învălui inimile celor ce nu pot primi linguşeala şi fug de de linguşitori ca de foc! Căci la orice mişcare către cea mai firavă patimă, bucuria şi iubirea se evaporă ca prin farmec! Dar cât e de frumos să reuşeşti să păstrezi iubirea în sufletul tău, ca astfel să nu ai nimic împotriva cuiva, nici cea mai mică mişcare sau bănuială, nici cel mai ascuns gând de făţărnicie şi de superioritate! Ci mai degrabă binecuvintează-l chiar şi pe cel care te vorbeşte de rău şi susţine-l chiar şi pe cel ce te bârfeşte pururea din invidie!
În împărăţia sinelui tău, nu poţi intra cu toate aceste poveri după tine, nu poţi mitui pe nimeni pentru a te lăsa să intri şi nu-ţi poţi amăgi sinele cu nimic. El va rămâne surd şi mut în faţa ta şi nu te va lăsa să intri decât atunci când toate aceste poveri se vor îndepărta de la tine. Până atunci însă, porţile "împărăţiei" vor rămâne închise, căci în faţa lor, nici o lacrimă, nici un strigăt şi nici un fel de linguşire nu poate avea efect.
Aşadar, vino ca pruncul care nu cunoaşte răutatea şi ipocrizia, iar porţile ţi se vor deschide fără încrâncenări şi eforturi zadarnice. Iar dacă până acum ai ales doar să te răneşti, uitând cine eşti, uitând de unde vii şi pentru ce ai venit aici printre oameni, opreşte-te din a te mai răni singur(ă). Prinde pruncul de o mână, adică bucuria, prinde-l şi de cealaltă, adică iubirea, şi mergi, mergi cu nădejde spre împărăţia cea lăuntrică care se vrea cucerită şi stăpânită doar de către tine însu(ă)ţi...

miercuri, 16 decembrie 2015

O declarație de iubire...



Îmi iubesc viaţa, pentru că ea mi-a fost dăruită ca un dar şi ca un îndemn de a o modela dintr-o formă nedefinită într-una finită, aşa cum cred că s-ar potrivi ea cel mai bine pentru mine. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc sufletul divin, pentru că el îmi aminteşte mereu de unde vin şi încotro mă duc, îmi aminteşte cine sunt cu adevărat și unde la mine însumi mai am câte ceva de lucrat. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc mintea, pentru că ea este unealta sinelui divin prin care mă manifest în mod creativ printre semeni. Ea este atelierul meu de creație în care curăț, refac, imaginez, experimentez, ordonez materializez și mă disciplinez. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc trupul, pentru că el este templul sufletului și totodată, vehicolul său. El îmi poartă paşii către anumite locuri, către anumite situații și către anumiți oameni, cu care spiritul meu mă îndeamnă să interferez. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc ochii pentru că ei sunt lumina sufletului. Ceea ce se află înlăuntru, aceea se va afla și în afară. Prin ei îmi privesc frumusețea sufletului care se reflectă în frumusețea celor ce apar și dispar din realitatea mea. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc urechile pentru că prin ele aud îndemnuri, susţineri, sfaturi, afirmaţii sau sunete care mă înalţă deasupra limitelor limitativ-umane. Toate acestea îmi ridică vibrația dacă sunt atent la aceste șoapte care vin și mă învăluie. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc gura căci prin ea aleg să îmi fac cunoscută credința din mine, cunoașterea și puterea mea care se vrea dezvăluită și nu inhibată. Prin acest instrument organic pot transmite vibrații de susținere, de suport, de motivare. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc mâinile, căci cu ajutorul acestora și prin vârful degetelor, scriu și îmi aștern în fața voastră sufletul, credința și mentalitatea mea. Prins scris, îmi aștern ființa mea descrisă în cuvinte. Cuvintele scrise pleacă din mâinile mele și ajung până la sufletele voastre. Unele afirmații vor fi respinse, altele însă vor fi păstrate și-și vor găsi un mic locaș acolo, undeva în voi înșivă. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc imaginaţia pentru că prin ea vizualizez, analizez, şi reușesc să convertesc în materie, ceea ce prima oară se înfiripă în minte. Imaginația pune sămânța și din ea se înfiripă o mică rădăcină care dacă e întreținută permanent, va răsări din ea creația. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc trăirile pentru că ele mă fac conştient de momentul prezentului, dincolo de orice trecut şi înaintea oricărui viitor. Simțirea îmi vorbește despre ce e în interiorul meu, așa cum absolut nimeni nu o poate face în locul meu. Ea mă ghidează într-un mod subtil și extrem de fin, mă oprește sau mă aprobă, mă înalță și mă tot îndeamnă. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc liberul arbitru prin care am curajul să aleg şi să îmi asum propriile alegeri prin care devin responsabil de viaţa mea. El mi-a fost dăruit spre folosul meu, dar dacă îl voi renega prin toate blocajele mentale și credințele limitative pe care le preiau din afara mea, atunci mă voi manifesta doar din aceste programe într-un mod inconștient. Așadar ce voi alege, întunericul sau lumina? Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc felul meu propriu de a fi, pentru că prin el îmi recunosc originalitatea, prin el îmi arăt unicitatea. Natura temperamentului se vrea cunoscută în toată splendoarea sa, căci tot ce ține de acest temperament, și sensibilitatea, și caracterul, și personalitatea, îmi sunt toate de folos dacă știu cum să le dau voie să fie întru totul de partea mea. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc mediul în care am ales să vin la viaţă şi să mă întrupez într-un mod conştient şi nu într-unul aleatoriu. Acest mediu e cel mai benefic pentru sufletul meu și pentru cei în jurul cărora am ales să vin. Dacă îmi accept grupul de suflete din care fac parte, atunci nu voi mai fugi îndărăt din calea lor, ci le voi rămâne alături susținându-ne și împărtășindu-ne cu bucurie și compasiune unii celorlalți. Iubesc acest dar magnific!

În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, vă iubesc pe voi creatorilor şi creatoarelor, cei şi cele care aţi avut răbdare să citiţi măcar aceste rânduri sau chiar şi mai mult decât atât. Vă mulţumesc pentru că aţi ales să faceţi parte din realitatea mea, aşa cum şi eu am ales să fac parte din realitatea voastră!

marți, 15 decembrie 2015

Calea, adevărul şi viaţa


Grupurile de suflete ce vor urma să plece din astral se întâlnesc pentru ultima oară. Totul este clarificat şi plănuit în detaliu pentru ce va urma pe pământ. Dar nimic nu este închistat în rigiditate. Planurile se pot schimba în timpul vieţii, în funcţie de alegerea liberului arbitru al fiecăruia, peste care nu poate trece nimeni. Ele se vor întrupa în diferite locuri, poate la mii de kilometri distanţă unele de altele. După un timp mai lung sau mai scurt se vor întâlni faţă-n faţă. Altele însă, nu se vor întâlni niciodată, dar vor rezona unele cu altele într-un fel sau altul, poate chiar în mediul virtual, aşa cum facem noi aici. Căile Universului sunt infinite şi nici una nu e mai bună sau mai rea, dacă ele reuşesc să ducă la o anumită conştientizare. Sufletele se vor naşte în mediul pe care l-au ales şi în trupurile care vor fi cele mai benefice pentru evoluţia lor. Aşadar totul fiind clarificat, sufletele îşi iau un ultim rămas bun pentru o perioadă. Unele îşi vor împlini menirea, altele se vor îndepărta de ea. Dar cu orice risc, sufletele curajoase decid să coboare. Ele coboară în stoluri spre trupurile lor.
Odată întrupat, sufletul îşi caută calea, îşi găseşte adevărul şi astfel îşi trăieşte viaţa sa. Unii îşi găsesc repede calea, alţii nu şi-o găsesc niciodată. Căci spiritul se supune provocărilor ego-ului care uneori se îndepărtează total şi definitiv de misiunea sa. Şi timpul trece şi viaţa la fel, iar împlinirea umană eşuează în cele din urmă. Când omul se tot îndepărtează de menirea sa, divinitatea va face tot posibilul să-l facă să revină spre drumul evoluţiei, dar nu va trece niciodată peste liberul său arbitru. Şanse către desăvârşire vor mai fi, dacă sufletul va accepta să vină iarăşi aici sau poate nu neapărat pe pământ, alegând astfel o altă cale de evoluţie.
Cert e că nu poţi ajunge la adevărul tău, dacă nu experimentezi tot ceea ce te îndeamnă viaţa. Asta înseamnă de fapt să te cunoşti, să ai curajul de a te experimenta. Degeaba spui că o anumită latură a vieţii ar fi bună, raportându-te la un sistem religios sau spiritual. Degeaba spui că o altă latură ar fi una rea, atâta timp cât nu ai avut destul curaj să o testezi. Nu poţi vorbi despre lumină, dacă pentru o vreme nu ai rătăcit prin întuneric. Nu poţi vorbi despre puritate, dacă pentru un timp nu ai trecut prin anumite patimi mai grosiere. Nu poţi vorbi despre curăţie, dacă nu ai trecut prin senzualitate. Nu poţi descrie abundenţa, dacă nu ai experimentat sărăcia. Nu poţi vorbi despre bucurie, dacă nu ai simţit în propria inimă tristeţea și descurajarea. Nu poți aprecia sănătatea, dacă nu ai simțit pe propria piele ce e boala. Nu poţi sărbători victoria, dacă nu ai gustat vreodată gustul înfrângerii.
Totul face parte din viaţă. Iar tu omule, faci parte din viaţă. Nu e nimic de reprimat aici, nu e nimic de care să ne fie ruşine. Diamantul se află uneori ascuns ca într-o mlaştină, iar până nu bagi mâna pănă la cot şi chiar mai sus ca să îl apuci din acea mocirlă, nu îi vei vedea vreodată strălucirea. Dar după ce ai reuşit să îl scoţi însă, nimeni nu îţi mai poate fura mărgăritarul cel de mult preţ, căci el odată regăsit, se afundă adânc înlăuntrul tău, acolo unde nimeni nu are acces decât numai tu. Mulţi sunt foarte preocupaţi să nu se facă cumva de râs în faţa oamenilor, dar nu îşi imaginează cum ar fi să apară în faţa divinităţii cu timpul risipit pe pământ, cu lecţiile neînvăţate şi cu provocările vieţii neasumate. Nu mă refer aici la o judecată în sine, cât la o proprie evaluare a timpului petrecut pe pământ chiar în faţa ta însuţi.
Unii încearcă să îşi hrănească doar polaritatea pozitivă din ei, dar îi tot judecă pe cei care sunt subjugaţi de cea negativă. Şi îi judecă pentru că nu îi înţeleg, neexperimentând deloc acea zonă. Şi li se pare în mândria lor că sunt curaţi ca lacrima. Dacă îi judecă, vor ajunge şi ei mai devreme sau mai târziu în locul lor. După care, nu îi vor mai judeca deloc, căci vor înţelege atunci ce se află acolo şi nu-şi vor mai da cu presupusul, speculând speculaţii. E o lege a Universului de care nimeni nu poate scăpa, pentru că e tot spre binele nostru. Oscilăm toată viaţa între polaritatea pozitivă şi cea negativă, iar uneori balanţa se înclină mai mult într-o parte decât în cealaltă. Pur şi simplu avem nevoie de aceste treceri ca între lumini şi umbre, în calea noastră care ne conduce către cunoaşterea de sine.
Sufletul rămâne permanent conectat cu planul astral. Dar el mai are acces şi la planul mental, acea lume a ideilor şi a gândurilor, acea Akasha, cum i se mai spune. De aici oricine poate prelua idei, dar acurateţea lor, depinde de discernământul şi puritatea acelui suflet. Spiritul seamănă în acest caz, cu o antenă care captează unde, atunci când se află pe o anumită frecvenţă. Undele, adică ideile captate, vor fi introduse în subconştient după care aşteaptă să fie materializate prin conştient. Dacă se vor materializa sau nu, depinde tot de gradul de evoluţie, de deschiderea şi disponibilitatea acelui suflet.
După părăsirea acestui plan fizic, sufletele revin iarăşi în planul astral, fiecare confom vibraţiei sale. Cu cât un suflet e mai luminos, cu atât va accede către planurile vibraţionale mai înalte, iar cu cât e mai întunecat cu atât rămâne în planurile grosiere. În momentul plecării, sufletul se desprinde de cele 4 elemente primordiale (aer, apă, foc, pământ) şi astfel el se desprinde de trup. Sufletul străbate zonele astrale şi rămâne agăţat de planul care corespunde perfect vibraţiei sale. E şi logic să fie aşa, un suflet întunecat nu poate primi lumina, iar unul luminos nu percepe întunericul căci nu are nici o legătură cu el. Nu există iad sau rai, ci doar apropiere sau depărtare de divin. Însă depărtarea poate fi o cruntă dezamăgire. Dacă entităţile umane ar şti ce înseamnă să trăieşti în întuneric, ar înceta să îşi tot activeze polaritatea negativă şi să-i mai judece fără rost pe ceilalţi.
Dacă ţi-ai găsit calea şi ai descoperit adevărul din tine însuţi, viaţa aşteaptă de la tine să îi dai un sens sacru. Asta nu înseamnă să zbori prin văzduh, ci să faci din viaţa ta de zi cu zi o bucurie deplină, nu cu jumătăţi de măsură. La cea mai mică tulburare care apare, întreabă-te ce s-a putut întâmpla în afară, de ai putut cădea într-o aşa tulburare pe dinăuntru. Există oare vreo justificare reală pentru nefericirea ta?
Atunci când faci chiar şi cele mai elementare lucruri, dă-le un suflu sacru, căci eşti făpură divină, nu un surogat neputincios şi resemnat. Foloseşte apa ca o binecuvântare atunci când te speli, căci ea îţi reîmprospătează mereu fiinţa şi înlătură nu numai impurităţile fizice, ci şi pe cele sufleteşti. Găteşte nu numai cu alimente, ci mai pune pe lângă acestea şi iubire, şi armonie, şi înţelepciune. Introdu în spaţiul tău flori verzi şi vii, aflate în ghivece, nu flori aproape moarte, tăiate şi suferinde. Iubeşte oamenii şi surprinde-i cu mici daruri, susţine-i şi nu îi critica dacă nu-i poţi şi respecta în acelaşi timp. Fă dragoste nu numai din patimă cu trupul, ci caută să te uneşti prin iubire cu sufletul. Cunoaşte-ţi trupul cât mai bine, căci el este templul şi locaşul sufletului.
Mergi la munca ta cu inima împăcată şi deschisă, nu cu gânduri ascunse. Iar treaba ta, fă-o nu doar ca să treacă timpul, ci ca să sacralizezi acea muncă la care divinitatea te-a chemat. Mergi în natură şi primeşte cu toată fiinţa binecuvântarea ei generatoare de energie benefică. Apropie-te de oameni, învaţă să comunici cu ei şi să accepţi atitudini, mentalităţi şi temperamente total diferite de ale tale. Plimbă-te chiar şi prin pieţe de vrei, privind mai mult în ochii oamenilor decât tot negociind la nesfârşit marfa lor. Priveşte și în inocenţa ochilor de copil, căci doar prin acea puritate vei înţelege cu adevărat ce înseamnă iubirea. Joacă-te, cântă sau dansează dacă asta simţi, nu lăsa îngrijorarea să îţi scadă vibraţia nici măcar o clipă. Lucrează cu tine simplu şi curat, cu multă bucurie, dar totodată atent la fiecare stare care vine, la fiecare trăire care pleacă. Dă-ţi voie să fii şi dă voie să fie!
Iubeşte-te cu adevărat pe tine însuţi şi fă ce vrei...

Prăpastia abisală dintre „a şti” şi „a face”


Unii oameni, par la momentul actual foarte interesaţi de ceea ce înseamnă spiritualitate. Foarte mulţi ştiu, dar foarte puţini chiar fac ceea ce cred că ştiu. Foarte mulţi citesc cărţi sau urmăresc în online tot felul de mesaje trimise prin chanelling. Foarte mulţi merg pe la cursuri sau seminarii şi rămân uimiţi de ceea ce li se spune acolo pentru câteva ore. Foarte mulţi sunt ataşaţi de anumite sisteme sau concepte spirituale, însă foarte puţini reuşesc să şi depăşească nivelul teoretic al acestor filozofii fascinante. Foarte mulţi încearcă să se convingă pe ei înşişi că de la o anumită dată, se vor apuca şi ei să pună în practică ceea ce ştiu. Foarte mulţi îşi trăiesc viaţa mai mult pe facebook decât „pe bune”. Singurătatea şi dezamăgirea celui sau celei de lângă el, îi tot îndeamnă să caute iluzii nesfârşite în virtual. Foarte mulţi se tot autosugestionează că vor renunţa la unele patimi grosiere (gen fumat), dar nu chiar acum, ci lunea viitoare. Sau săptămâna, luna sau anul viitor. Numai nu acum. Numai nu astăzi. Veşnicul mâine e mai confortabil. El nu te obligă la nimic, căci veşnicul mâine, practic nu există.
Da, e o realitate, nu o metaforă ce spun eu aici. Oamenii ştiu multe, dar nu fac mai nimic din ceea ce ştiu. Exact cum îmi spunea cineva zilele trecute participând la un TEDX. Că dacă oamenii şi-ar pune ceasul să sune peste 24 de ore, majoritatea s-ar trezi după acest interval de timp, exact tot în postura de a nu face nimic pentru dorinţa sau scopul lor. Sau poate că le-ar trebui un interval mai mare de 24 de ore, poate 36, 72, 100 sau zeci de mii de ore. Oare în acest timp ar reuşi cu adevărat să îşi îndeplinească scopul şi dorinţa lor? Poate că da, poate că ba. Cert e că majoritatea oamenilor nu trăiesc viaţa la propriu, ci mai mult se lasă trăiţi de către ea.
De fapt, nu e obligatoriu să trăieşti conştient. Dar atunci nu te mai plânge într-una că eşti bolnav, singur şi falit. Ai făcut ceva la modul practic pentru a te simţi mai bine şi pentru a te apropia mai mult de oameni, de viaţă, de menirea ta? Nimic? Atunci nu îţi mai plânge de milă, ci împacă-te mai degrabă cu situaţia şi dezastrul din viaţa ta. Împacă-te cu boala ta, cu sărăcia ta, cu singurătatea şi depresia ta. Dacă tot nu vrei să faci nimic, măcar împacă-te cu situaţia şi recunoaşte că aduci o ofensă vieţii însăşi prin plângăcioşeala ta. Aduci o ofensă divinităţii luminoase din tine însuţi. Aduci o ofensă celor din jurul tău pe care îi ademeneşti prin depresia ta, ca astfel să vină şi să te scoată din ea. De ce vrei să manipulezi vieţile celorlalţi prin nefericirea ta?
Între „a şti” şi „a face” e un abis. Iar ca să treci peste acest abis, nu ai încotro, trebuie să treci puntea. Dar cum să o treci dacă ea este ca şi inexistentă? Cum să calci peste ea dacă nu ţi-ai şi construit-o? Unde oare este această punte nevăzută şi cum oare mi-aş putea-o eu construi? Cum să ajung în partea cealaltă când sub mine e o prăpastie fără fund? Mi-ar putea-o făuri vreo carte, vreun citat de pe facebook, vreun mare maestru pe la vreun mare seminar? Nu, nicidecum. Nimeni nu îţi poate dărui această punte, doar tu singur ţi-o poţi făuri. Nimeni nu te va purta pe braţe de pe un mal pe celălalt, atâta timp cât tu rămâi în frică pe partea celor ce ştiu multe, dar nu sunt dispuşi să mişte un deget din ceea ce ştiu, în viaţa de zi cu zi.
Şi totuşi cum reuşeşti să treci puntea nevăzută, cum o poţi construi? Atunci când pleci undeva, la un drum, nu ai în faţa ta tot drumul, ci el prinde contur cu fiecare pas pe care-l faci. În faţa ta doar un pas poţi face. În spatele tău însă, se adună mulţi paşi pe care ai ales cu curaj să îi faci, deşi poate că i-ai făcut chiar într-o mare ceaţă, neştiind dinainte unde te va duce acest drum. Aşadar, dacă vrei să treci puntea, fă primul pas şi ea se va contura sub acest pas. Căci această punte de acest vorbesc nu este una fizică, ci una energetică care te susţine pe măsura voinţei şi hotărârii tale de a călca şi de a merge înainte fără frică.
Paradoxul este că majoritatea din celor ce se apropie de căile spirituale, rămân doar pe malul căldiceilor ce conştientizează multe, dar nu fac mai nimic. Ei conştientizează acest Matrix care îi domină într-un fel sau altul. Conştientizează că nu se simt bine, că sunt vlăguiţi mereu chiar dacă nu fac mare lucru. Conştientizează că ratează zile şi nopţi, ocupându-se de ceea ce îi tot scurge de energie şi nicidecum nu îi încarcă sufleteşte. Conştientizează că fumatul le face rău, dar continuă să se sinucidă încet şi sigur. Conştientizează că băutura le ia minţile, dar continuă să îşi bată joc cu bună ştiinţă de mintea lor. Conştientizează că schimbatul partenerilor pe bandă rulantă le creează doar goliciune sufletească, dar continuă să se golească de energie, fără să îşi bată prea mult capul cu asta. Conştientizează şi că pot trăi mai liber, mai frumos şi mai sănătos, dar pentru că asta necesită puţin efort şi voinţă, nu sunt dispuşi să îşi reîntregească această voinţă. Ei conştientizează şi vorbesc chiar despre toate acestea, dar la sfârşit se surprind învăluiţi tot de suferinţă, tot de frică, tot de depresie, tot de gelozie.
Se surprind tot pe malul suferinzilor, pentru că încă nu s-au hotărât să treacă puntea şi să şi-o construiască sub paşii lor. Ei stau pe acest mal şi privesc la cei care au trecut dincolo, privindu-i pe aceştia cu respect, cu reverenţă, cu veneraţie. Ei spun despre aceştia că sunt nişte iluminaţi, că au ceva special în ei, că s-au născut cu un anume dar. Dar toţi cei care au avut curajul să îşi săvârşească drumul sub picioarele lor, au pus în practică teoriile cu care au rezonat, s-au testat şi au experimentat, dincolo de teorie, dincolo de abstract.
Aşa că puntea dintre „a şti” şi „a face”, e chiar sub picioarele tale. Aşadar, ai curajul de a face primul pas?