joi, 19 noiembrie 2015

Sufletele venite în vacanță pe planeta Pământ


Tu nu aparţii acestei lumi. Ştiu, ai înţeles de mult lucrul ăsta. Toată lumea pare că a înțeles, dar nu toți par că şi pricep. Unii se agață de viață cu toate forțele și cred că vor trăi veșnic. Eu doar îţi reamintesc faptul că aici nu te afli în Acasă. Eşti doar un musafir, un simplu vizitator. Ai venit desigur cu un scop în sine, nu doar întâmplător. Ai intrat în această lume, în mijlocul unei familii, a unor oameni a căror prezenţă pentru tine nu poate fi decât una binecuvântată. Ai venit de asemenea cu un temperament anume, cu un anumit tip de mentalitate, cu anumite înclinaţii, ori spre artă, ori spre ştiinţă, ori spre aventură, ori spre contemplare, ori spre religie, ori spre spiritualitate. Ai venit aici neconstrâns de nimeni şi de nimic, să nu uiţi niciodată acest lucru. Tu singur ai ales ca spirit această venire care într-un fel sau altul, te sporeşte. Dacă eşti mai milităros, poţi considera că eşti într-o misiune temporară. Însă dacă eşti mai bonom, poţi considera tot la fel de bine, că eşti chiar în vacanţă pe planeta Pământ, de ce nu?
La urma-urmei, cu toţii ne aflăm într-o binemeritată vacanţă pe această planetă. Şi nu e chiar aşa rău. Eu scriu, tu citeşti, unul pictează, altul cântă, unul navighează, altul se antrenează, unul plânge, altul râde, unul e trist, altul e bucuros. Pe unii îi vezi că astăzi îți spun cu emfază că viața e minunată, ca în ziua imediat următoare să îi surprinzi căzuţi în depresie. Probabil că și depresia e „minunată” în felul ei! Avem și oameni care merg pe drumul lor fără să le pese de ochii lumii, dar avem și unii care se aprind spontan şi creează ceva, pentru ca imediat mai apoi frica să îi ajungă din urmă și să-i facă inevitabil ca iarăși să se reprime pe ei înşişi. Aceștia sunt preferații mei: un pas înainte, doi înapoi! Avem și „maeștri” care îți vorbesc foarte frumos despre iubirea necondiționată, dar dacă îi zgândări și-i contrezi puțin, sunt în stare să te calce în picioare cu toată magnifica „iubire” din ei înșiși!
Iarăși, rămân uimit cât de multă deșteptăciune e în peisaj. Oriunde te-ai duce și oriunde ai fi, în piețe sau pe ulițe, în temple sau biserici, pe internet sau pe facebook, peste tot numai și numai deșteptăciune. Care mai de care au sfaturi de dat și ceva de transmis celorlalți. Mă gândesc chiar și eu să nu mai fac atâta pe „deșteptul”, ci mai bine să mă arăt ca fiind ultimul prost, și-așa de unul mă înalță, de altul mă smerește, numai conștiința mea îmi spune exact câte parale fac. Asta chiar că n-am mai experimentat-o până acum!
Prin unele locuri e multă pace, prin altele se tot duc războaie la nesfârşit. Tot felul de terorişti care mai de care mai încruntaţi şi mai supăraţi pe viaţă, abia aşteptând ocazia să se arunce în aer, în numele domnului dumnezeului lor! Ei apar cu feţele lor încrâncenate şi tot ameninţă umanitatea în stânga şi în dreapta, doar-doar cineva se va milostivi de ei şi îi vor declara în cele din urmă adevăraţi martiri ai religiei lor! Încă un atentat reuşit împotriva umanităţii, încă o gaură făcută în cerul întunecat al credinţei lor!
Nu, nu prea te poţi plictisi pe aici, avem multă diversitate în peisaj. Avem şi munte, avem şi mare, flori care mai de care mai colorate, copaci înalţi şi robuşti, alţii scunzi şi mai firavi, avem iarbă, aer, apă, doar să nu vrei şi să nu te bucuri de ele. Vremea e şi ea schimbătoare, o zi caniculă, alta cu multă ploaie, secetă, inundaţii, ninsori, tornade. Oamenii sunt şi ei schimbători şi parcă niciodată nu îi regăseşti exact la fel: unii impulsivi, alţii răbdători, unii colerici, alţii îngăduitori, unii guralivi, alţii mai tăcuţi, unii plângăcioşi, alţii mai mereu veseli. Avem şi bărbaţi puternici şi responsabili, femei frumoase şi inteligente, copii cuminţi sau mai puţin ascultători...nu spun eu că nu te prea poți plictisi pe aici?
Aici pe Pământ, diversitatea e la ea acasă. Avem şi suflete mai bătrâne şi suflete mult mai tinere. Unele au venit de nenumărate ori, altele poate că au venit acum pentru prima oară. Unii oameni sunt mai fireşti, alţii par tare ciudaţi. Însă mulţi dintre aceştia nu sunt de aici, ci cu siguranţă s-au întrupat de pe alte planete, c-or fi arcturieni, pleiadieni, siriusieni, orionieni sau de alte naţii extra-terestre, au venit şi ei pe aici să experimenteze, să se joace, să se simtă bine. Unele suflete iubesc viaţa asta şi toate plăcerile de nu s-ar mai lăsa duşi niciodată de aici. Le plac şi femeile şi băutura şi banii, mai pe scurt “îi doare la bască”! Alţii sunt atât de sătui de toate astea, încât dacă s-ar putea teleporta în astral, ar face-o într-o clipă! Unii par mereu ofiliţi şi vlăguiţi de viaţă, de zici că toată ziua trag la jugul suferinţei. Alţii au atâta bucurie şi energie în ei, de ar putea alimenta tot cartierul! Unora le place tumultul vieţii şi nu suportă liniştea nici să le-o oferi gratis la pachet! Cât mai mult zgomot doar ca să uite de ei înşişi! Alţii însă, nemaisuportând tulburarea, s-au izolat cât mai departe de oameni. Unii cred că au venit în acest peisaj pentru că au karme grele de dus, alţii se simt ca nişte “păcătoşi” exilaţi în “valea plângerii”, iar alţii se simt aici ca într-un permanent concediu. Câte suflete atâtea obiceiuri!
Universul ne-a pregătit tot concediul pe pământ, chiar înainte de a ateriza noi aici. Totul e „all-inclusive”. Meniurile sunt şi ele oferite imediat, toate cererile au fost completate de dinainte de întrupare ca nimeni să nu aibă ce comenta, nimeni să nu fie cumva nemulţumit de condiţiile de cazare. Cine a cerut cazare de 5 stele, cu siguranţă o va avea exact aşa cum a cerut-o. Cine a dorit să doarmă în cort, va fi servit cu cea mai mare plăcere. Totul la dispoziţia clientului!
Unii au vrut bogăţie materială şi sărăcie spirituală. Imediat sunt serviţi. Dar împreună cu banii le este adusă şi contrabalansa, căci fără ea, greutatea ar atârna prea mult într-o singură parte. Însă Universul echilibrează totul într-un fel sau altul. Dacă ţi-ai dorit mulţi bani pe pământ, s-ar putea ca, contrabalansa să nu fie chiar una tocmai plăcută, ea ar putea fi formată din depresie, agresivitate, epuizare, abuz, nefericire, familie dezbinată, boală trupească, ramolire spirituală... În schimb, dacă nu ţi-ai dorit neapărat 5 stele şi te-ai mulţumit cu ceva mai modest, vei trăi o vacanţă simplă dar sănătoasă, fără compromisuri, fără minciună şi fără fandoseli!
Fiecare suflet a ştiut dinainte pentru ce vine şi ceea ce i se potriveşte. Unele suflete au venit cu dedicație specială pentru a susţine alte suflete mai puţin experimentate şi nu au ales asta ca un mare sacrificiu, ci pentru că această alegere le aduce multă bucurie. Altele au venit pentru a învăţa la şcoala vieţii, lecţii precum compasiunea, non-judecativitatea, acceptarea, răbdarea, curajul. Altele au venit pentru a-şi depăşi propria senzualitate carnală cu care poate în altă viaţă au avut mult de furcă. Altele, de cum au ajuns, s-au pus pe învăţat pentru că vor lua această cunoaştere cu ele și se vor folosi de ea când iarăși vor ajunge Acasă. Altele au venit ca simpli observatori care vor lăsa mărturii dincolo, despre ceea ce au înţeles şi văzut trăind un timp printre oameni.
Fiecare suflet mai mult sau mai puţin experimentat, îşi va aduce propriul său aport, propria sa contribuţie în această lume, cu fapta, cu gândul sau cu vorba. Nimic în fond, nu e obligatoriu să faci pe pământ. Doar să trăieşti, dar numai dacă vrei. Nu ai nici „deadline-uri”, nici „target-uri”. Totul e benevol, totul e facultativ, totul e opţional. Însă orice ai face şi oriunde ai fi, nu uita că oricând te poţi răzgândi, oricând o poţi lua de la capăt, oricând poţi schimba alegerile făcute.
Ce poate fi mai reconfortant să te afli într-o permanentă vacanţă, nu-i aşa? Unde mai sunt greutăţile, necazurile, durerile, grijile şi toate celelalte? Ce a mai rămas în urma lor? Unde s-au dizolvat ele cu toate? Așa că bucură-te și onorează-te! Ar fi păcat să îți ratezi vacanța pe Pământ și să pierzi toată distracția!

marți, 17 noiembrie 2015

Cine eşti Tu când nu mai eşti tu?



Cine eşti Tu când nu mai eşti tu?


Cine sunt eu, de unde vin şi încotro mă îndrept? Cu aceste simple întrebări se deschide universul conştiinţei tale. Spiritualitatea tot cu aceste întrebări începe şi tot cu ele se încheie.
Oamenii pun întrebări şi caută răspunsuri, dar totuşi, care ar fi până la urmă întrebarea cea mai potrivită? Viaţa începe să capete un sens, atunci când apare această mică, firească, dar cât de profundă întrebare: „Cine sunt eu”?

La această întrebare, am realizat că practic nu se poate răspunde. Orice răspuns am da, e unul mai mult sau mai puţin limitativ. Dar oamenii vor neapărat să li se pună etichete. Ei însă nu vor să fie nici spirit, nici suflet, nici prezenţă, nici conştiinţă, nici energie. Doar vor să fie eşalonaţi, înregimentaţi într-o structură socială, spirituală sau religioasă. Iar odată înregimentarea făcută, încep să adauge etichete care mai de care mai pompoase adăugate imediat după cea mai adevărată afirmaţie pe care omul o poate face despre el însuşi, şi anume: „eu sunt”. Adică îşi pun singuri limite şi încearcă să măsoare nemărginirea între două margini. Însă iubirea nu poate fi încarcerată. Ea e tot şi în toate. E şi pe pământ dar şi în cer. Şi în natură dar şi în oameni. Şi în păsări, şi în flori şi în animale. Şi în case, şi în temple, şi în moschei, şi în biserici. Peste tot e doar iubire materializată într-o formă sau alta. Iubirea e Una dar formele ei de manifestare sunt infinite. Oamenii la nivel de sine sunt Una dar personalitatea fiecăruia diferă. La fel ca şi iubirea din ei. Unii şi-o reprimă, alţi şi-o dezvăluie. Unii tremură într-un colţ de frica penibilului, alţii vin în mijlocul cetăţii, se arată şi spun simplu şi firesc: „Eu sunt”!
Oare cine nu a trecut într-o viaţă de om prin coşmarul dezamăgirii, frustrării, neputinţei, durerii, suferinţei, renunţării sau pierderii unor fiinţe dragi? Câţi dintre noi ar putea spune că a făcut cele mai corecte alegeri în viaţă? Nimeni. Pentru că nu există o alegere mai corectă ca alta. Din orice alegere pe care o facem, învăţăm câte ceva. Din orice trăire avută, experimentăm. Pe orice cale apucăm, schimbăm liniile temporare de destin sau le întregim pe cele pe care singuri ni le-am trasat.
Pentru o perioadă poate am fost la pământ. Pentru o bucată de timp, am trăit bucuria. Pentru o altă vreme, am fost poate pe culmile disperării. Pentru o alta, am experimentat iubirea întru tot şi toate. Nu există doar o ascensiune. Există şi căderi. Există şi ridicări în schimb. Pentru că trăim printre oameni, nu printre roboţi. Iar oamenii sunt schimbători şi plini de toane. Acum te îmbrăţişează, iar mâine te bârfesc. Acum te susţin, iar mâine se eschivează. Acum sunt trişti, iar mâine veseli. Nu există om care să fie mereu în aceeaşi stare( asta e doar altă amăgire spirituală), dar există oameni care-şi conştientizează atent stările şi le analizează.
Nu suntem aici să experimentăm doar iubirea, aşa am fi rămas în continuare acolo de unde am venit. Ci am venit să trecem prin toate stările posibile şi imposibile, pe care doar ca om le poţi trăi. Pe cel care spune că nu are nici o frică, să nu-l crezi. Dar poţi să îl crezi pe cel care îţi poate mărturisi că simte frica dar nu se identifică cu ea. Parcă aşa mai merge. E ca şi cum un câine latră, tu îl auzi dar pur şi simplu treci pe lângă el. Ai putea fi atât de ipocrit să spui că nu auzi niciodată aceste lătrături? Dar una e să te opreşti şi alta e să îţi vezi de drum în continuare. Cum ar fi dacă soarele s-ar identifica cu norii care se perindă prin faţa lui? Strălucirea sa nu ar mai fi văzută niciodată. Dar ego-ul(personalitatea), de obicei se ţine cu dinţii de un „nor” care îl limitează. Pentru că îi enorm de frică de nemărginirea din el, de puterea pe care o are, dar nu şi-o recunoaşte.
Şi pentru că nu şi-o recunoaşte, vrea doar să se identifice cu rolurile temporare pe care le joacă în viaţa de zi cu zi: „sunt profesor” „ sunt contabil” „sunt scriitor” „sunt preot” „sunt terapeut” „sunt maestru Reiki” „sunt inforenergetician de grad 9”...sunt, sunt și iar sunt...
Oare eşti maestru 24 din 24? Eşti terapeut non-stop sau doar pentru câteva ore într-o zi? Practici radiestezia şi ziua şi noaptea fără oprire? Te mai opreşti din când în când, nu-i aşa?

Dar în somnul profund, oare cine mai eşti? Căci totuşi eşti „ceva” chiar şi atunci, dar oare cine eşti când nu eşti conştient de personalitatea ta de peste zi? Ce mai rămâne în somnul cel mai profund din conştiinţa ta socială, spirituală sau religioasă? Unde s-a dizolvat suferinţa? Unde mai e atunci maestrul, terapeutul, preotul? Unde mai e creştinul, unde musulmanul? Unde bogatul, unde săracul? Unde înţeleptul, unde ignorantul? Unde au dispărut oare cu toţii în somnul cel mai profund?
Deşi am venit în corp fizic, o parte însemnată din energia spiritului nostru a rămas dincolo, unde mai ales în timpul somnului şi nu numai, sufletul se întoarce la sursă. În fond nu s-a separat nici măcar o secundă de ea. De aceea şi se spune că suntem cu toţii interconectaţi şi că facem parte dintr-un întreg, pentru că chiar şi în trup fiind, legătura noastră energetică cu sursa nu e ruptă, ci doar temporar învăluită ca într-o ceaţă a uitării, urmând ca vălul să se ridice imediat ce plecăm de aici. Dacă înveţi câte puţin să îţi asculţi glasul lăuntric, chiar şi peste zi, primeşti flash-uri şi îndemnuri de dincolo de trup. Cum îţi dai seama? Pur şi simplu simţi şi intuieşti în timp diferenţa dintre murmurul haotic al gândurilor si ceea ce îţi apare ca un mesaj puternic şi bine reliefat. Aceste informaţii ne sunt transmise într-un mod subtil prin ghizii noştri spirituali, prin îngeri, entităţi sau în mod mai direct prin grupul nostru de suflete din care facem parte, adică prin anumiţi oameni cu care interferăm. De unde vine „in-spiraţia”? De la starea de a fi „în-spirit”, adică conştient de sine prin legătura cu sursa. Dacă o ascultăm sau nu, doar de noi depinde. Însă nimeni nu te forţează, nimeni, nu îţi fură liberul arbitru.
Acest „dincolo” de fapt e impropriu spus. Practic nu există nici un „dincolo”. Dar ne folosim de acest cuvânt pentru că nu avem cum ne exprima altfel şi atunci folosim etichete, şabloane, metafore. Acest „dincolo” e tot aici dar la un nivel insesizabil materiei dense cu care suntem învăluiţi pentru un timp. Dacă acest văl ni s-ar ridica pentru o clipă am observa că totul e printre noi, aici şi acum. Însă în altă dimensiune, mai fină, mai subtilă. Însă pentru că deocamdată suntem în materie, rămânem ancoraţi tot în materie, dar în continuare neseparaţi de ceea ce nu se poate vedea prin ochii trupeşti.
Dar pentru că există tendinţa spre masochism-spiritual la unii oameni, ei încep la un moment dat să spună în gura mare şi în văzul tuturor: „sunt suferind” „sunt bolnav” „sunt depresiv” „sunt tulburat” „sunt disperat” „sunt deznădăjduit”. Când spui cu gura ta afirmaţii de genul ăsta, te-ai şi identificat cu suferinţa. Găseşte o cale mai puţin brutală de a-ţi face rău cu mâna ta. Spune mai degrabă că există în tine puţină suferinţă, că există boală undeva în corpul tău sau că există o nelinşte. Găseşte o cale de a te exprima fără să pici inevitabil în mila de sine.

Fii atent la ce cuvânt pui imediat după afirmaţia „eu sunt”, căci cu acela te vei identifica. Iar dacă îţi pui doar etichete temporare şi stările tale vor oscila periodic. Cine eşti tu, sau mai degrabă, cine nu eşti? Oare eşti corpul, numele, sexul, profesia, religia, clasa socială, oare toate acestea sunt originale pentru tine? Nu eşti nimic din toate acestea, pentru că ele vin şi pleacă, aşadar nu sunt originale, nu sunt autentice. Sunt doar roluri jucate pe segmente de timp mai lung sau mai scurt. Toate acestea nu le vei lua cu tine când vei pleca de aici. Conştiinţa socială, conştiinţa religioasă, rolul de mamă, tată, soţ sau prieten, toate se vor dizolva într-o clipă. Dar ceea ce nu se poate dizolva sunt experienţele adunate jucând pe pământ aceste roluri periodice. Pe aceste experienţe sufletul le adună şi le ia cu el în desaga veşniciei.
Aşadar, cine eşti Tu cel divin, când nu mai eşti tu cel uman?

Mulţi ştiu calea, dar nu toţi merg pe ea...




Multi ştiu calea, dar nu toţi merg pe ea, căci dacă ar merge pe ea și s-ar iubi cu adevărat pe ei înșiși, nu s-ar mai autosabota nici măcar în glumă prin cuvinte de frecvenţă joasă ca păcătos, neputincios, ticălos sau nevrednic...

Mulţi predau lecţii de viaţă citite de prin cărţi, dar puţini au puterea să îşi facă cunoscută propria experienţă de viaţă, chiar dacă a fost una plină de greşeli, de răni şi de examene iarăşi şi iarăşi ratate...

Mulţi înţeleg adevărul vieţii, dar nu toţi şi-l impropriază practic în viaţa de zi cu zi, căci nu sunt dispuşi să şi testeze acest adevăr şi să-l pună în balanţa cotidianului, de frică ca nu cumva adevărul lor să fie dovedit a fi doar minciună…

Mulţi au vorbit şi scris tomuri întregi despre chipul şi asemănarea divinităţii, dar extrem de puţini ar putea să afirme că îşi trăiesc propria viaţă doar după chipul şi asemănarea lor înşişi…

Mulţi cunosc lucruri teoretice despre spiritualitate, dar la primul impas care le zdruncină realitatea, uită subit ceea ce doar au cunoscut fără să experimenteze, iar după ce zdruncinătura a trecut, se vor identifica cu dezamăgirea spirituală şi vor ţipa în gura mare că totul e o minciună, uitând de faptul că simpla teorie neexperimentată, nu e decât o altă părere care doar umple văzduhul de cuvinte…

Mulţi pot susţine tratate întregi despre minte, suflet şi trup, care mai de care mai filozofice şi mai alambicate, dar la primul faliment financiar se surprind falimentaţi şi spiritual în acelaşi timp…

Mulţi urmează un ritual religios până la ultima literă, dar puţine dintre aceste minţi blocate şi habotnice, pot discerne între o litanie emoţională ce ţine de tipic şi adevărata rugăciune care ţine doar de spirit…

Mulţi predică iubirea necondiţionată şi par a fi ceva în ochii celorlalţi, dar dacă le observi atitudinea îngâmfată de dincolo de vorbe, vei percepe exact cine sunt cu adevărat atunci când îi vei contra sau când îi vei peria, privind cum îşi schimbă imediat atitudinea cameleonică în faţa ta…

Mulți trăiesc permanent doar în stări de vibrație foarte joasă pentru că încă nu s-au cunoscut și încă nu și-au reîntregit ființa care odată recunoscută, nu ar mai permite oricui să capete drepturi asupra sa perturbând-o, ci ar rămâne mereu întregi în iubire față de ea, chiar dacă viața uneori îi mai doboară, chiar dacă uneori ego-ul îi mai trădează...

Mulţi se autoamăgesc că nu au timp şi un loc anume ca să lucreze cu ei înşişi, şi tot se conving de asta doar pentru a se justifica în a nu face nimic, dar nu pot recunoaște în schimb că lucrul cu tine însuţi nu necesită nici un timp şi nici un loc anume, ci doar să fii cât mai conştient de stările tale acolo unde eşti şi în timpul prezent în care te afli…

Mulţi nu îşi doresc nici măcar un copil, de frică ca nu cumva acesta să îi scoată din zona de confort, dar nu realizează că printr-un copil începi să te cunoşti cu adevărat pe tine însuți şi să-ţi retrăieşti pe un nivel conștient copilăria, având astfel ocazia de a remedia şi vindeca vechile traume, abuzuri sau răni care poate te-au marcat odinioară…

Mulţi bărbaţi se înfoaie ca nişte cocoşi atunci când vor neapărat să impresioneze o femeie etalându-şi în faţa ei manierele gentile şi vorbele mieroase, dar după ce o cuceresc, toate acestea se evaporă rapid şi rămâne în mulţi dintre ei doar instinctul…

Multe femei singure îşi doresc cu disperare un bărbat lângă ele prin care să uite de singurătatea lor, dar o femeie deşteaptă şi trecută prin viaţă ştie că nu orice mascul se poate numi bărbat, astfel încât acceptă mai bine singurătatea decât încă un nou surogat…

Mulţi suflă suflare de viaţă, dar nu trăiesc viaţă la propriu, ci doar la figurat. S-au blocat în mlaştina regretelor, a vinovăţiilor, a resemnării, a pustiirii lăuntrice. Şi acolo totul e rece şi dezolant, căci flacăra interioară nu mai arde cu putere, ci ea de-abia mai pâlpâie. Caută salvatori exteriori, aşteaptă să vină cineva şi să-i scoată din această mlaştină şi din acest abis. Dar nu vine nimeni şi nici nu va veni vreodată, atâta timp cât alegi să rămâi blocat ca într-o cursă. De ce te-ar trage cineva îndărăt, când tu nu îţi doreşti cu adevărat să ieşi de acolo? Pentru că dacă ai vrea cu adevărat, ai încerca să ieşi singur. De-abia atunci universul se va pune în mişcare pentru tine, când tu însuţi faci măcar un mic pas către tine!

Calea nu e doar una şi nici drumurile nu sunt doar într-o singură direcţie. Calea uneori coboară sau urcă, se întortochează sau se bifurcă. Unii se opresc şi rămân la prima bifurcaţie, de frică să nu aleagă ceva greşit. Aşteaptă îndemnuri ca cineva să vină şi să îi împingă încoace sau încolo, doar-doar s-or urni din loc. Mulţi ştiu calea lor, dar de frică, nu toţi aleg să şi meargă pe ea...

luni, 16 noiembrie 2015

Aici nu există nici călăi şi nici victime, ci doar participanţi voluntari


Sufletele noastre şi-au asumat pe de-a-ntregul viaţa pe pământ. Au ştiut exact la ce să se aştepte atunci când au ales să sosească aici într-un trup uman. Au ştiut dinainte că provocările care li se vor ivi în faţă vor fi şi ele nenumărate. Au ştiut bucuriile şi durerile care îi încearcă pe oameni adeseori. Au ştiut exact despre acest teritoriu, unde într-o parte parcă e numai lapte şi miere, iar în altă parte numai lacrimi şi sânge. Au ştiut că nu le va fi uşor, dar nu le va fi nici greu, atâta timp cât îşi intuiesc menirea printre oameni. Au ştiut toate astea şi totuşi aceste suflete au ales de bună voie să vină iarăşi aici. Oare de ce or fi ales ele acest tărâm al dualităţii, de ce au ales să ia contact cu această materie oscilând permanent între lumini şi umbre, între frică şi iubire? Oare ce au aceste suflete de învăţat de aici?
Am venit pentru că am ales să fim participanţi voluntari la tot acest joc temporar. Unii au stat chiar în prima linie şi şi-au depus imediat cererea de revenire. Lor le place tare mult aici, ei vor adrenalină, lupte, împăcări, despărţiri, mai pe scurt aceste suflete iubesc pasiunea, iubesc viaţa pe pământ. Alţii au venit pentru că au de finalizat lucruri începute şi neterminate. Alţii au venit pentru că au o misiune bine întemeiată pe care dacă şi-o vor îndeplini, universal va avea şi el de câştigat de pe urma lor. Iar alţii şi cred că foarte mulţi, au venit pentru că pur şi simplu le place experienţa aceasta carnală plină de provocări, plină de ataşamente, de apropieri, de despărţiri, de atracţii, de frumuseţi trupeşti sau spirituale. Sufletele au şi ele curiozitatea lor de a fi printre oameni, de a simţi pământul sub picioarele trupului. Vor să revină şi iarăşi să se joace, să înveţe să meargă, să cadă şi iar să se ridice, să vorbească cu unul sau altul, să se îndrăgostească şi iarăşi să iubească, să cucerească inimi, să flirteze, să facă dragoste, să simtă toate aceste provocări sufleteşti şi trupeşti deopotrivă. Sau poate că au venit să creeze, să muncească, să reuşească, să eşueze chiar, să poarte polemici, să caute soluţii, să se autodepăşească.
Pentru că aici, iubiţii mei, nu sunt cu adevărat nici victime şi nici călăi. Aşa zisa victimă se va urca pe eşafod, iar aşa zisul călău o va aştepta mândru şi trufaş ca să o spintece. Spectatorii sunt şi ei prezenţi ca observatori. Căci absolut totul face parte din marele joc al vieţii. Victima vine în faţă tremurând, dar spiritul ei o îndeamnă mereu să meargă până la capăt, căci sufletul are nevoie să treacă prin experienţa asta. Călăul va fi fără milă, căci şi sufletul lui are de acumulat ceva prin această experienţă. Spectatorii sunt prezenţi, pentru că tot acest spectacol le crează şi lor tot felul de trăiri interioare. Aşa că toată lumea are ceva de câştigat. Nimeni nu pleacă cu mâinile goale. Participanţii sunt voluntari, aşa că nu s-a pus niciodată problema plăţii lor. În aparenţă nu li se vede plata, dar în realitate tot ceea ce experimentează sufletul îşi pune amprenta energetică pe el, în veci şi pururea.
Pentru că cu adevărat aici pe pământ cu toţii suntem eroi. Nu doar cei veneraţi că şi-au găsit sfârşitul pe câmpurile de luptă. Nu doar cei măcelăriţi pentru crezul lor. Nu doar cei pomeniţi prin calendare. Ci toţi, până la unul, de la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel mai slab până la cel mai tare, de la cel mai sărac până la ultimul bogat, de la cel ignorant până la cel mai învăţat, cu toţii suntem eroi! Dar încă nu ne dăm seama de asta. Încă nu realizăm curajul pe care îl avem în noi, de am acceptat cu toată puterea noastră să venim aici. Nu ne-a forţat nimeni, nu ne-a împins nimeni ca să cădem cu forţa din iubirea pură în materia duală. Am acceptat asta, pentru că cu adevărat ne foloseşte. Dar roadele nu se văd aici. Experienţele se desfăşoară în plan material, dar roadele lor sunt adunate pe plan spiritual.
Şi am venit ca astfel să mai facem un pas spre evoluţia noastră. Dar poate cineva va spune că nu are nevoie de nici o evoluţie. Chiar dacă o spune şi vrea neapărat să creadă asta, el este chiar şi în acest moment în permanentă evoluţie, dar nu-şi dă seama. Căci este imposibil să nu evoluezi într-un fel sau altul. Evoluţia spirituală e cel mai firesc lucru de pe faţa pământului. Existenţa însăşi e o evoluţie. Noi tot creştem, unii cu paşi mărunţi, alţii cu adevărate salturi în conştiinţă. Fiecare însă alege cât de mult sau cât de puţin e dispus la efort, la disciplină, la angajament. Dar orice suflet de pe tot globul se află acum într-o experienţă. Acea experienţă se vrea împlinită, oamenii vor învăţa câte ceva din ea, entităţile luminoase, toată divinitatea şi întreg universul are şi ea de învăţat ceva din ea. Doar aşa ne putem aduce contribuţia noastră, făcând alegeri, reuşind sau eşuând. Nimic aici nu e în zadar!
Şi unde mai este binele atunci, unde mai este răul? Dar oare ce este acest bine şi ce este de fapt, acest rău? Cine poate face diferenţa între acestea două, fără să se agaţe de absolut nici un clişeu spiritual sau religios, de nici o morală, de nici o condiţionare? Reuşeşte cineva? Atunci eu mă bucur pentru unul ca acesta, căci acolo nu mai există judecată, ci doar observare. Acolo nu mai există milă, ci doar compasiune. Nu mai există condamnare, ci doar acceptare. Nu mai există îndoctrinare, ci doar deschidere. Spiritul nostru e deschis permanent la orice fel de experienţă pe care simte nevoia să o treacă. Mintea însă îi pune adesori numai piedici şi ea tot bolboroseşte ca o moară stricată: „asta e bine, asta e rău, asta e bine, asta e rău!” Şi astfel se insinuează frica şi experienţa sucombă şi ea. Însă doar se amână pentru un timp, căci spiritul nu suportă frica şi va găsi el alte metode de a a trece prin acea experienţă la un moment dat.
Energia iubirii este prezentă aici printre victime şi printre călăi. Unul abuzează de altul, celălalt se plânge de acest abuz. Însă şi asta face parte din marele joc. Dar după ce şi unul şi altul trec de bună voie prin experienţa umană, spiritele lor se îmbrăţişează şi îşi fac o mică reverenţă unul în faţa celuilalt. Ei ştiu că toţi au de câştigat doar. Dar lumea nu ştie asta, căci ea vrea doar să aprecieze „binele” şi să condamne „răul”. Între lumini şi umbre, sufletul tot evoluează şi acumulează.
Căci aici pe pământ, nu există nici călăi şi nici victime, ci doar participanţi voluntari!

duminică, 15 noiembrie 2015

Învăţând cursuri de miracole la şcoala vieţii


Omul trăieşte şi pare că încearcă mereu să se tot adapteze la viaţă. Caută încoace şi încolo răspunsuri la întrebările care tot persistă în mintea lui. Încearcă una, experimentează alta, doar-doar s-o dumiri el în cele din urmă ce e cu această viaţă şi care e secretul ei. Intră pe o cale, renunţă la o alta, se apropie de un om, se desparte de un altul, îi dă dreptate unuia, îl contrează pe un altul, pe unul îl bârfeşte, pe altul îl linguşeşte, deschide cărţi, caută soluţii şi se tot întreabă care e menirea lui în viaţă şi pentru ce a aterizat în acest plan.
Un copil când începe şcoala, abia aşteaptă căci simte cumva că există o responsabilitate pe umerii săi. Îşi ia el ghiozdănelul în spate şi intră cu curaj în mijlocul oamenilor. Aşa vine şi spiritul nostru aici prin acest trup, ca un copilaş care va învăţa la şcoala vieţii, tot felul de cursuri care mai de care mai miraculoase. Unde oare ar mai putea întâlni spiritul o diversitate atât de mare de întâmplări, de caractere, de atitudini, de provocări, de frumuseţi, de culori, de sunete, de trăiri? Unde ar mai putea găsi aşa ceva, oare pe ce planetă?
Aici fiecare zi este un miracol. Dar ca să înţelegi miracolul, e nevoie să citeşti printre rânduri şi să vezi dincolo de aparenţe. Iar ca să îţi arunci privirea peste aparenţele înşelătoare, ai nevoie de o mică detaşare. Detaşare faţă de ce? Faţă de griji, faţă de frici, faţă de emoţiile distructive, faţă de credinţele limitative. Dar omul nostru nu vrea deloc să se detaşeze, căci viaţa pentru el a devenit un fel de povară şi o luptă pentru supravieţuire continuă. Şi atunci, încorsetat de angoase şi frustrări, îşi trage după el nefericirea ca pe un monstru care îl urmează la fiecare pas. Şi tot îndemnând acest monstru să vină după el, constată că e sătul de viaţă până peste cap, că e permanent obosit şi că epuizarea sa e una peste măsură. Nu vrea cu nici un chip să se elibereze de acest monstru, căci fără el simte că şi-ar pierde identitatea şi s-ar putea ca nimeni astfel să nu-l mai recunoască. Unul ca acesta a venit aici cu bucurie, dar pe parcursul vieţii a ales să îşi schimbe profilul studiilor, şi de la cursul de miracole la care era chemat, a ales să se înscrie la cursul necazurilor închipuite.
Dar şi asta e o experienţă demnă de respectat. Aici fiecare îşi alege propriul curs pe care-l va urma în fiecare zi. Orice ai face şi oriunde ai fugi, lecţia tot îţi este predată. Chiar dacă nici măcar nu te vei ridica din pat toată ziua. Universul este maestrul tău şi el te va servi acolo unde crezi tu că îl poţi primi. Cum ai făcut ochi, maestrul îţi bate la poarta fiinţei tale şi te întreabă ce doreşti. El îţi tot repetă că dorinţa ta îi este lui poruncă. Dar tu tot dormind în pat cu micul tău monstruleţ al nefericirii, te faci că nu îl auzi şi că nu-l înţelegi.Te-ai obişnuit atât de mult cu suferinţa, încât te-ai identificat cu ea. Şi astfel nu mai asculţi de maestrul tău interior care te tot îndeamnă către lumină, către bucurie, către creaţie şi către frumos. Renegi toate acestea, căci nu te atrag îndeajuns de mult, aşa cum te seduce cântecul tău de jale, unde-ţi tot plângi resemnat de milă.
Şi oare Universul ce va face în acest caz? Oare îţi va da la pat lumină şi bucurie cu linguriţa forţat? Nicidecum. Te respectă şi el nu îţi ia liberul arbitru. Dar se va întoarce iarăşi a doua zi şi iarăşi te va întreba acelaşi lucru. Unii se trezesc imediat din această hipnoză, alţii rămân toată viaţa ca şi hipnotizaţi în faţa cursurilor care le tot hrănesc necazurile închipuite.
Diferenţa se face doar din unghiul din care priveşti viaţa. Nu e nici un secret. Dacă ai privit mereu doar din unghiul întunecat, te întreb un singur lucru: nu te-ai săturat încă să trăieşti viaţa doar pe pilot automat? Din acest unghi, nu ţi se cere nici o conştientizare, nici o disciplină, nici un efort. Trăieşti oarecum la voia întâmplării şi eşti mereu buşit de ceea ce îţi apare în faţă. Pe ce vibraţie oare te afli aici? Una foarte joasă, pentru că aici nu faci nimic concret cu tine însuţi, ci doar generezi reacţii impulsive la stimulii exteriori care vin spre tine. Se întâmplă ceva în faţa ta, reacţionezi, îţi aruncă unul două vorbe, reacţionezi, te jigneşte cineva, reacţionezi, te înjură unul în trafic, iarăşi reacţionezi şi tot aşa. Şi trăieşti în această bulă a hipnozei, care se tot umflă şi se tot sparge în fiecare zi.
Dar dacă te-ai hotărât să urmezi cursurile de miracole, toată viziunea se schimbă. Maestrul interior vine dimineaţa şi îţi ciocăneşte uşor la poarta fiinţei tale, tu îi vei deschide şi vă veţi face o reverenţă unul altuia. Totul se bazează acum pe respect. Totul devine acum un miracol, căci fiecare vorbă, fiecare gând şi fiecare faptă , se vrea mereu conştientizată. Astfel încât, de cum te ridici, la fiecare pas pe care îl faci, Universul îţi va preda o nouă lecţie. Fiecare om care va intra în realitatea ta îţi va vorbi despre tine, la nivelul la care tu te afli. Pe moment poate nu vei înţelege lecţia lui, dar las-o să se cufunde în sufletul tău pentru un timp ca astfel să fie asimilată. Ceea ce nu poţi pricepe, nu îţi va spune nimeni, căci Universul nu îşi aruncă mărgăritarele pe aiurea şi nici nu arată miracolul vieţii celui care nu îl poate întrepătrunde.
Dar nu poţi primi ceva dacă încă nu eşti acel cineva în stare să primească. Nu poţi face dacă încă nu eşti. Mulţi se tot amăgesc că vor face una sau alta, atunci când vor avea resursele necesare pentru a face ceva. Dar resursa de fapt este în „a fi” nu în „a avea”. Drumul corect este "a fi-a face-a avea", nu invers. De aceea te şi tot surprinzi adeseori că eşti epuizat, pentru că tot alergi după „a avea”, dar fiinţa ta nu poate duce acest surplus. Nu încă. Tot ceea ce ţi se întâmplă în afară e raportat la fiinţa ta interioară. Iar dacă fiinţa e prea firavă, va fi răpusă mai devreme sau mai târziu de prea mult efort în alergătura după cele fugitive ale vieţii. Aşa că nu ai decât un singur lucru de făcut, să creşti cu fiinţa, înainte de a încerca să creşti cu capitalul.
La cursul de miracole, vin doar cei entuziaşti şi pasionaţi de viaţă. Aceşti veşnic studenţi primesc provocările cu braţele deschise, le înving, se autodepăşesc, se disciplinează şi împărtăşesc cu ceilalţi experienţele lor. Pe aceştia nu îi interesează nici năucitoarele teorii ale conspiraţiei, nici viziunile apocaliptice dintr-un viitor inexistent, nici teroriştii ascunşi la fiecare colţ de stradă. Studenţii de la cursul de miracole trăiesc aici şi acum, doar în realitatea lor, nu a a altora. De aceasta au grijă, pe aceasta şi-o cultivă şi o înfrumuseţează, căci realitatea lor este singurul adevăr pentru ei. Restul? Pură speculaţie şi vânare de vânt.
La cursul de miracole, studenţii au priceput ceea ce oricine ar putea pricepe, dar numai dacă ar vrea: viaţa este un miracol, fiecare zi este un miracol şi fiecare om este la rândul său un miracol!
Şcoala de miracole nu are locuri limitate. Aici nu se intră nici cu mită, nici cu linguşeli, nici în funcţie de religie, spiritualitate, sex, nume, vârstă, nici cu bogăţia, nici su sărăcia. Nu se intră cu bani, ci doar cu voinţa. Aici nu există un program stabil în care să îţi petreci timpul mereu cu ochii pe ceas, poate-poate o trece timpul mai repede. Pentru că la această şcoală, nu există timp şi nici nerăbdare. Toţi se trezesc dimineaţa ca nişte fiinţe de lumină, intră la curs, li se înmânează misiunea şi pleacă fiecare pe drumul său, fiecare şi-o îndeplineşte în funcţie de potenţialul său. A doua zi iarăşi de la capăt, ori cu aceeaşi misiune încă neîndeplinită, ori cu alta nouă, poate şi mai provocatoare decât precedenta.
Aşadar locurile sunt nelimitate şi profesori avem cu duiumul: copii, bărbaţi, femei, iniţiaţi sau profani, toţi învaţă sau sunt învăţaţi. Ce spuneţi, mai vrea cineva să se înscrie?

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Master and commander, in viata de zi cu zi


Cu ceva timp în urmă, am asistat la o prezentare foarte interesantă a unui film artistic „Master and commander” cu Russell Crowe. Regizorul se pare că nu a dorit să fie doar un simplu film şi atât, ci dincolo de aparenţa ciocnirilor navale, s-a dorit de fapt ca să existe un anume substrat care ţine de viaţa companiilor financiare, de marketing, management şi tot tacâmul care se învârte în jurul unor mari afaceri. Astfel încât, în timp ce filmul se derula, prezentatorul oprea cadrele din când în când şi ne explica pe îndelete anumite secvenţe pentru a reliefa mai clar cum stau lucrurile la un moment dat înăuntrul unor mari companii, făcând paralelă cu viaţa de pe o navă. Prezentarea a fost fabuloasă şi prezentatorul la fel. Dar nu voi repeta ca un papagal ce am auzit acolo, pentru că pur şi simplu, eu am alte idei. Iar dacă filmul în sine a avut legătură cu mediul afacerilor, paralela pe care o voi face eu aici, este cea cu viaţa de zi cu zi.
Când filmul începe, apare o navă singuratică în mijlocul unui ocean. Atunci am realizat că omul când vine aici, se află şi el în mijlocul unui imens ocean care se numeşte Viaţa. Astfel încât, oportunităţile lui sunt infinite, practic nu există limite şi bariere în jurul omului, te poţi îndrepta oriunde liber şi necondiţionat: în dreapta sau stânga, înainte sau înapoi, în sus sau jos, tot teritoriul îţi aparţine. Logic, am venit aici liberi, ca să trăim liber şi ca să alegem liber, din liberul nostru arbitru. Fiind în mijlocul unui ocean, mi se dă astfel dreptul de a îmi clădi singur propria cale, propriul drum, pe care nimeni nu a mai mers până la mine. Căile bătătorite de alţii dinaintea mea, au fost valabile doar şi doar pentru ei. Eu însă, sunt unic şi irepetabil. Trăirile mele sunt unice. Gândurile la fel. Sufletul meu iarăşi, e unic. Iar viaţa mea, e doar aici şi acum.
Nava maritimă, merge tot înainte. Echipajul e la bord, dar fără experienţă. În afară de cel care conduce nava, toţi sunt cam neajutoraţi. Dar nu prea le pasă pentru că se bazează total pe deciziile căpitanului care este însă doar unul: „one man show”! Nu după mult timp, nava este atacată, iar echipajul e absolut bulversat. Haosul se împânzeşte cu repeziciune şi frica îi face pe majoritatea să se calce efectiv în picioare. Nimeni nu îşi cunoaşte locul, nimeni nu e învăţat să ia decizii, doar aşteaptă decizia căpitanului, deşi toţi stau cu sabia scoasă. Însă fără nici un fel de experienţă, practic nu prea ştiu ce să facă cu ea.
Se spune că conştiinţa este glasul divinității din om. Iar dacă e aşa, oare cum se face că omul nu prea ascultă de ea decât poate în cazuri cu totul şi cu totul extreme? De multe ori acest glas se manifestă în forme cât mai diferite, doar-doar vom pricepe ceva, doar-doar vom începe să schimbăm ceva. Intuiţia pe care o simţim de multe ori în legătură cu anumite situaţii din viaţa noastră, la început e foarte fină, de-abia perceptibilă. Şi nefiind obişnuiţi să îi dăm întâietate, mergem înainte fără să ne pese prea mult. După un timp, intuiţia lăuntrică, începe să se materializeze în afară, adică lucurile devin şi mai clare. Ori apare un om care ne spune câte ceva legat de situaţia respectivă, ori ceva începe să scârţâie în familie sau la job, ori apare o boală, un faliment sau altceva de genul. Metodele universului de a ne trezi sunt nenumărate şi doar spre binele nostru. Însă puţini oameni dau curs acestor semne. Majoritatea se amăgesc singuri crezând că lucrurile se vor rezolva de la sine.
Dar... surpriză!Lucrurile nu se rezolvă, ci din contra, se agravează şi mai mult. Astfel încât, mizeria se tot măreşte până când buba se sparge şi puroiul se revarsă pe neaşteptate. Cum se întâmplă înaintea oricărui tsunami care e pe cale să vină. Mai întâi apar nişte valuri, nişte atenţionări, ceva pur şi simplu se simte în aer. Toate vietăţile, peştii, păsările, insectele, dispar din peisaj. Ele simt ce va veni, dar omul e singurul care nu simte nimic! În continuare omul stă pe plajă, hilizindu-se ca şi cum nimic nu se întâmplă. Simţurile s-au pervertit, pentru că preocuparea principală e doar „buz-ul” permanent din mintea sa. Dar tsunami-ul nu ştie de glumă, vine şi loveşte sub centură pe neaşteptate.
Dacă echpajul de pe navă ar fi fost instruit, pregătit, și și-ar fi asumat schimbarea din timp, nu ar fi fost luat prin surprindere. Dacă omul nu ar fi preocupat atât de mult de toate nimicurile, poate că şi-ar da seama exact când ar fi cazul să facă o schimbare în viaţa sa. Poate ar reuși să își înțeleagă simțurile și astfel ar lua măsuri dinainte de a avea loc vreo catastrofă.
Când vântul schimbării începe să adie, omul nu vrea să îl recunoască şi se întoarce contra lui, luptând cu şi mai mult stoicism împotriva schimbării, atât de necesare, de cele mai multe ori. Schimbarea nu se face la timp, pentru că omului nu-i prea plac schimbările, ci dacă s-ar putea, ar zace toată viaţa în aceeaşi apă stătută, adormindu-şi de tot conştiinţa.

Astfel încât, dacă omul nostru, să spunem, se află într-un anumit anturaj de prieteni cu care a rezonat o perioadă, la un moment dat datorită schimbărilor inevitabile din sufletul lui, el nu se mai regăseşte în acel grup, dar totuşi continuă să meargă între ei, rănindu-se iarăşi şi iarăşi pe altarul masochismului din el. Ceilalţi şuşotesc pe ascuns când îl văd, iar el nu pregetă să-i bârfească ori de câte ori are ocazia. Şi pentru că nimeni nu ia nici o hotărâre care se vroia de mult timp luată, universul alege un om din afara lor, care să îi facă cumva să înţeleagă în ce cloacă mlăştinoasă se află. Atunci ruptura se produce într-un mod violent. Înainte prieteni, acum duşmani. Înainte râsete, acum încruntări. Şi asta pentru că schimbarea de care spuneam, nu s-a făcut când încă lucrurile decurgeau cât de cât normal. Dacă s-ar fi făcut la timp, ar fi rămas prieteni chiar dacă nu mai aveau nimic în comun.
Să ne reîntoarcem însă la film. După ce are loc atacul şi nava încă nu este scufundată, deriva şi neîncrederea se instalează şi mai mult în inimile celor aflaţi la bord. Cheful dispare iar în locul lui se instalează sila. Vibraţia scade vertiginos şi psihicul e la pământ. Dar cu toate astea nu se iau măsuri preventive, ci se continuă în aceiaşi stare de „lasă-mă să te las”. De data aceasta însă, când nava care îi urmăreşte apare din nou, căpitanul încearcă şi el câte ceva, şi mână nava în ceaţă, acolo unde nimeni nu îi poate observa. Singura soluţie când viața pare că te provoacă și tu nu vrei să accepți provocarea ei...atunci, fuga şi ascunderea în ceaţă!
Aşa şi noi de foarte multe ori în viaţa de zi cu zi, nu luăm hotărâri radicale pentru că încercăm cumva să „dregem busuiocul”, ascunzându-ne după degete, punându-ne măşti, amânând schimbările şi aşteptând „ceva”... ce nu mai vine. Şi nici nu va veni vreodată. Pentru că viaţa răspunde în funcţie de alegerile pe care le faci. Iar nefăcând nici o alegere, neschimbând la timp ceea ce se vrea schimbat, viaţa vine peste tine ca un tsunami, pentru că doar aşa te mai poţi trezi, printr-o buşitură dureroasă.
De la jumătatea filmului încolo, lucrurile însă, încep să se schimbe în bine. Căpitanul care până mai ieri făcea treburile tuturor pentru că nimeni nu îşi asuma vreo decizie, acum rămâne doar „master” fără să mai fie şi „commander” în acelaşi timp. Oamenii încep să îşi cunoască locurile şi devin responsabili. Lecţiile deși dureroase, până la urmă au fost învăţate, însă preţul nu a fost unul mic. Interesant e că odată cu schimbarea, unii oameni părăsesc nava în diferite moduri, pentru că pur şi simplu locul lor nu era acolo. Iar cei care nu îşi aduc contribuţia la nivelul lor, se elimină singuri.
Aşa şi în viaţa noastră se întâmplă, când alegem să schimbăm câte ceva. Unii prieteni, nu se vor mai regăsi în realitatea noastră, nu se vor mai simţi confortabil în mijlocul nostru şi se vor elimina singuri fără absolut nici un efort. Dar alţii în timp le vor lua locul, nimic nu se pierde.

În tot ce am scris mai sus, m-am referit de fapt, doar la un singur lucru: schimbarea. Să nu lăsăm adierea schimbării să se prefacă într-un uragan care să vină peste noi tocmai atunci când nu ne aşteptăm. Mai devreme sau mai târziu, el va veni dacă nu ne asumăm din timp schimbarea. Pur și simplu e o lege a universului care nu poate fi încălcată. Priviţi în spate, în trecutul vostru şi poate îmi veţi da dreptate. Mulțumesc!

vineri, 13 noiembrie 2015

La şcoala Zeilor


Pe ce cale să apuc şi ce cărare oare să evit? Ce scară să urc şi pe ce poartă aş putea să intru? Pe ce munte oare voi urca şi ce peşteră aş cerceta acolo? Ca astfel să mă învrednicesc să intru şi să nu mai ies de la şcoala zeilor, acolo unde omul intră condiţionat de cele lumeşti şi devine un Zeu liber ca vântul!
Şi am văzut pe acest pământ cum zeii se nasc aici în toată măreţia lor, dar apoi se leapădă rapid de toată această măreţie. Şi te-am văzut pe tine omule, cum te-ai născut Zeu, dar te-ai dezis de măreţia din tine, doar ca să îţi recunoşti neputinţa. Te-ai dezis de măreţia din tine, ca să te identifici cu frica, cu boala şi în final cu moartea. Te-ai dezis de curajul şi de puterea din tine însuţi, doar ca să fugi cu laşitate din faţa vieţii. Te-ai dezis de nevoia ta de a visa şi de a-ţi duce visul până la capăt. Te-ai dezis de clipa prezentă şi ai ales nostalgia unui trecut mort şi îngropat. Te-ai născut astfel doar cu trupul, nu însă şi cu spiritul, căci nu ai început încă să trăieşti...
Ai uitat pentru ce ai venit aici, măreţule Zeu, şi ai ales să îţi dai sinele tău cel pur şi divin la o parte, pentru a intra pe fluxul condiţionărilor mentale, acolo unde tot ţi se spune că vei primi un ajutor, că va veni un salvator, că te va mântui un mântuitor. Dar mântueşte-te acum tu Omule-Zeu, de prostie, de frică, de pasivitate, de regrete, de părerile de rău, de mila de sine, de trândăvie şi de sclavagismul mental în care te afli. Renunţă la toate acestea înainte de a renunţa propria ta viaţă la tine însuţi! Urmând doar căile bătătorite de alţii înaintea ta, ratezi ţinta, căci nu ai început încă cu adevărat să trăieşti...
Tu vii şi-mi povesteşti ce a spus unul sau ce a spus altul, cum a trăit unul sau cum a trăit altul, dar tu Omule-Zeu, ce ai de spus şi cum îţi trăieşti tu măreţia? Arată-mi tu calea ta şi-ţi voi arăta şi eu calea mea. Arată-mi creaţia ta şi ţi-o voi arăta şi eu pe a mea. Sau poate ştii tu vreo altă cale de a ajunge la tine însuţi. Atunci vino şi împărtăşeşte-o pe aceasta fără frică, ca astfel să ne putem bucura cu toţii de descoperirea ta! Sau poate că nu ai nevoie de vreo purificare, căci tu eşti ceea ce eşti "deja". Sau poate că nu ai trăit în lume şi oamenii, religia şi societatea nu te-au condiţionat. Atunci voi face o reverenţă adâncă în faţa ta, măritule zeu. Dar dacă eşti doar un maestru fals, care îşi schimbă forma şi faţa în funcţie de linguşelile celor din jur, tu nu ai început încă să trăieşti...
Măreţule Om-Zeu, ți-ai pus tu oare vreo mască de maestru, guru sau preot? Îți place să teologhisești cu aroganță despre dumnezeu și să vorbești cu nonşalanţă despre iubirea necondiţionată? Dar oare te-ai eliberat de toată răutatea sau încă îţi hrăneşti patimile pe ascuns? Cum poţi fi tu atât de duplicitar şi ce mai aştepţi ca să ne arăţi nouă adevărata ta faţă luminoasă? De ce alegi minciuna şi de ce vrei să te identifici cu întunericul? Nu fi doar lup îmbrăcat în blană de oaie! Mare făţarnică e vulpea, una fiind şi alta arătându-se! Păşeşte spre tine şi apropie-te de oameni, coboară de pe soclu şi vino în mijlocul lor. Îmbrăţişează-i pe toţi şi nu aştepta ca ei să ţi se ploconească la picioare crezând că eşti cineva, în realitate tu nefiind nimic! Nu ai înţeles tu oare, că orb pe orb călăuzindu-se, vor cădea amândoi în aceiaşi groapă? Cine e acela care a ajuns să îi înveţe pe ceilalţi ceea ce nici măcar el însuşi nu a apucat să înveţe? Lasă acum patimile subtile ale celorlalţi şi ocupă-te în taină de patimile tale cele grosiere! De ce vrei să culegi spicele înainte de a semăna şi să le predai altora în zadar? Aprinde dacă ai curaj, un foc mare al iubirii în sufletul tău şi azvârle acolo toate răutăţile care îţi macină fiinţa! Şi astfel, îţi vei purifica cu adevărat mintea şi gândurile, ca mai apoi să ieşi pur şi luminos ca o făptură nouă! Dar dacă patimile şi gândurile cele întunecate încă te subjugă, nu am decât un singur lucru să îţi spun iubitul meu maestru, guru sau preot: nu ai început încă să trăieşti...
Angajează-te în slujba vieții și nu a morții, iubitule Om-Zeu. Cei dinaintea ta te-au amăgit de mii de ani că gândul cel mai mare este gândul la moarte, dar eu îți spun că Zeii nu mor niciodată și gândul lor cel mai mare este gândul la viață, la bucurie și la creație. Adevărații Zei știu cum să își apere fortăreața lăuntrică de orice mediocritate și vulgaritate. Ei au învățat că cea mai mică mișcare din patimă, le adumbrește ființa, iar atunci nu mai rămân zei, ci se transformă în simpli pământeni a căror grijă e doar supraviețuirea. Atunci aceștia își vor începe cântecul lor de jale ca o nesfârșită incantație. Și își vor plânge suferința, sărăcia și boala ca și cum ar plânge la capătul unui mort pe care nu îl văd, dar îl simt atât de acut în interiorul lor. Căci suferința e doar o boală mentală. Sărăcia e doar o boală mentală. Resemnarea e și ea doar o boală mentală. Iar când te afli prins în această cursă, încă nu te-ai născut decât doar trupește și ca spirit tu nu ai început încă să trăiești...
Ieși din hipnoza colectivă mărețule Om-Zeu. Cine oare ești tu cu adevărat? Cel care își plânge necontenit de milă și caută cu îndârjire mila celorlalți? Cel care e sufocat de regrete? Cel care privește pasiv cum viața i se scurge printre degete? Cel care aude îndemnurile altora ca un gură-cască, dar niciodată nu vrea să își audă propriul său îndemn? Ai venit aici cu tot curajul unui spirit puternic care tot vrea să creeze şi să materializeze tot felul de lucruri pe pământ. Dar pământenii ți-au confiscat curajul și te-au rănit prin frica lor. Iar acum sufletul tău sângerează și ai insuportabila senzație că prădătorii te adulmecă. Asta pentru că ai ales să te programezi pentru înfrângere și dependență, când de fapt ai venit aici pentru cu totul altceva. Te simți bine în această postură, iubitule Om-Zeu?
Când oare vei începe și tu să trăiești?

Spiritualitatea dincolo de bărbat şi femeie


Viaţa nu ne lasă să stagnăm, oricât de delăsători am fi uneori. Când nu ne facem treaba în avans, adică nu ne împlinim menirea într-un mod firesc fără a aştepta vreo plată, atunci viaţa ne obligă să trecem prin anumite situaţii pentru a observa şi a înţelege ce e cu noi pe lumea asta. Viaţa ne pune în faţă provocări pentru a acţiona în toate chipurile posibile.E ca și cum Universul te tot îndeamnă să sapi cât mai adânc în tine însuți și niciodată să nu te opreşti. Astfel problemele apar, iar soluţiile se vor descoperite ori prin intelect, ori prin sentiment, ori prin voinţă. Astfel intrăm noi în realitatea altora, sau îi lăsăm pe alţii să intre în viaţa noastră. Astfel bărbatul cunoaşte femeia care îi activează puterea din el însuşi, astfel femeia cunoaşte bărbatul care îi dă susţinerea emoţională de care ea are atâta nevoie.
Spiritualitatea într-un cuplu începe atunci când iubirea începe să domine sexualitatea. La început atracţia carnală poate fi irezistibilă, dar oare cât poate ţine această patimă? Ce rămâne atunci când se topeşte câte puţin această dorinţă? Când bărbatul şi femeia se caută doar în planurile joase, nu va trece mult şi se va instaura goliciunea sufletească şi într-unul şi în altul. Şi atunci dezastrul se insinuează ca un hoţ, iar duplicitatea învăluie aceste două suflete care niciodată nu s-au cunoscut. Şi nu s-au cunoscut pentru că nu au vrut să se cunoască. Nu au ştiut să se apropie unul faţă de altul decât cu trupul, dar nicidecum cu sufletul. Şi atunci această unire cu trupul duce la un fel de prostituţie legalizată, care nu uneşte, ci doar desparte şi mai mult aceste suflete. Atunci se înfiripă singurătatea în doi care e mult mai insuportabilă decât singurătatea de unul singur.
Oamenii când se îndrăgostesc, simt că iau foc şi nu mai au stare. Şi fug unul către celălalt pentru a potoli cât de cât acest foc care pare că nimic de pe lumea asta nu l-ar putea stinge. Şi oamenii adoră această stare euforică care le dă aripi pentru că atunci simt cu adevărat că trăiesc. Foarte frumos. De aici, din această euforie, oare se poate naşte iubirea? Uneori da, alteori ba. Când lucrurile iau avânt doar spre apropierea trupească, e greu dar nu chiar imposibil. Dar când există ceva comun care transcende dorinţa carnală, atunci îndrăgosteala se transformă în iubire. Iar iubirea dizolvă patima, dizolvă controlul, dizolvă gelozia!
Bărbatul are mare nevoie de o femeie în viaţa lui, căci în subconştient el ştie că numai o femeie îl poate cu adevărat educa. Pentru aceasta o va purta pe ea de mână şi o va introduce în realitatea lui. E un paradox de care bărbatul nu e conştient şi nici nu îl va recunoaşte vreodată. Femeia însă ştie imediat câte parale face acesta, imediat ce începe să trăiască zilnic împreună, căci până atunci, el a jucat teatru mai mult sau mai puţin. Dar odată văzut cu sacii-n căruţă, el îşi va da arama pe faţă şi se va arăta exact aşa cum este. Atunci ea imediat realizează care sunt punctele lui forte şi care sunt punctele slabe pe care ea i le va întări. Dar dacă ea e îndeajuns de deşteaptă, nu o va face într-un mod direct, căci nici un bărbat nu poate accepta educaţia pe faţă din partea unei femei. Ea îl temperează şi-l îndeamnă spre bucurie, spre frumos. Iar el dacă e îndeajuns de deştept, se va lăsa modelat de către ea, în acest mod indirect. Energia care vine din partea ei îl exaltă şi ar trebui să fie prea întunecat ca să nu o recunoască.
Pe de altă parte, femeia are nevoie de încrederea şi siguranţa pe care i-o dă bărbatul. Când el însă nu există în viaţa ei, atunci e multă resemnare şi suferinţă, căci inima ei vrea să genereze iubire dar nu îşi găseşte o altă inimă în care să şi-o reverse. Şi atunci depresia face uneori ravagii şi lasă urme adânci. Nu mai are pace, nu-şi mai găseşte rostul. Însă dacă trăieşte fără un „el” lângă ea, în spatele solitudinii se ascunde de fapt iarăşi o mare binecuvântare, căci sufletul ei are nevoie măcar pentru un timp de această singurătate. Astfel rănile rămase în urma jumătăţii pierdute se cicatrizează şi inima se întăreşte. Iar după un timp, cineva iarăşi va bate la poarta fiinţei ei, dar de această dată ea nu se va mai arunca cu disperare în braţele oricui. Orice despărţire poate fi o nouă treaptă spre cunoaşterea de sine. O jumătate se pierde în afară, dar se câştigă o altfel de jumătate pe dinăuntru.
Omul îşi caută jumătatea în afară, dar uită de jumătatea sa spirituală dinăuntru.
Yin-ul şi Yang-ul se află în noi ca într-o balanţă. În unii primează mai mult principiul masculin, în alţii principiul feminin. Când balanţa înclină mai mult sau mai puţin într-o parte, atunci va intra un anumit om în viaţa noastră pentru a echilibra această balanţă. De aceea se şi spune că contrariile se atrag şi pe bună dreptate. Jumătatea mea nu se află într-un temperament asemănător mie, ci în unul care se află poate tocmai la polul opus. De acel om am eu nevoie care să îmi arate partea din mine pe care poate mi-o reprim sau nu vreau să mi-o recunosc. La fel şi cum cel sau cea cu care trăiesc, are nevoie de mine pentru a-i arăta şi eu partea ascunsă din el sau ea, care încă nu i s-a revelat.
Femeia vine spre bărbat şi bate la poarta fiinţei sale până când maestrul interior din el se trezeşte la viaţă. Bărbatul vine şi el către femeie şi bate la poarta fiinţei sale până ce maestrul ei interior se trezeşte. Când aceştia însă tot dorm, bărbatul şi femeia vor fi într-un etern conflict şi într-un permanent război de care pe care. Nervi, frustrări, agresivitate, jigniri, lacrimi şi scrâşniri din dinţi! Orgoliile rănite stau cu săbiile scoase de dimineaţa până seara. La cea mai mică greşeală sau neatenţie, celălalt va fi atacat în modul cel mai brutal cu putinţă. Această furie, de cele mai multe ori nu poate fi potolită decât printr-o simplă despărţire. Însă de multe ori nici despărţirea nu intervine, căci şi aceasta lasă răni prea adânci şi nici unul din cei doi nu îşi poate asuma o consecinţă atât de dureroasă. Mai bine se ceartă şi se războiesc zilnic, măcar e cineva prezent în viaţa lor! Mai bine într-un duel permanent decât picaţi în insuportabila depresie a singurătăţii!
La momentul actual, iniţierea nu-şi mai găseşte locul în temple, ci alături de cel sau cea cu care împarţi zi de zi un spaţiu comun. Lângă omul cu care trăieşti, lângă copilul pe care-l creşti. Aceasta e adevărata iniţiere, împărtăşind alături de cei dragi spiritualitatea din tine şi primind de la aceştia spiritualitatea din ei. Când măcar într-unul din cei doi, maestrul interior de care tot amintesc, se trezeşte, atunci acesta îl va trage după el şi pe celălalt dacă va găsi în el puţină bunăvoinţă. Dacă însă cel care doarme va face mereu abstracţie de îndemnul celuilalt, s-ar putea ca cel odată trezit să îşi ia la un moment dat zborul de lângă cel adormit. Acest decalaj e uneori prea insuportabil pentru a mai putea fi răbdat şi atunci despărţirea e inevitabilă. Când comunicarea dintre cei doi dispare, de fapt nu mai există acolo comuniunea cu divinitatea şi astfel sufletul nu mai respiră şi nu se mai hrăneşte cu divinul.
Sunt însă şi cupluri, în care cei doi maeştri sunt amândoi treziţi şi conlucrează prin susţinere unul cu altul. Aceştia s-au contopit nu doar cu trupul ci şi cu sufletul. Şi acolo unde erau doi, au devenit Una. Astfel încât, bărbatul devine tulpina, iar femeia devine floarea care se vrea susţinută de către această tulpină. Dar dacă bărbatul e prea slab, tulpina nu mai poate susţine floarea şi aceasta cu timpul se ofileşte. Floarea va trece cu bine peste toate, atâta timp cât ea este îngrijită şi întreţinută. Dar dacă iubirea nu hrăneşte permanent această floare, petalele ei vor cădea şi se vor risipi ca şi cum nici nu ar fi fost. Însă când iubirea curge prin rădăcina acestei magnifice flori, ea va rămâne stabilă şi nu-şi va pierde vitalitatea chiar dacă vor veni peste ea gerurile, ploile, vânturile...

Împacă-te cu pârâşii tăi!


Pentru anumite perioade din viața noastră, poate am cochetat cu un stil de viață nu tocmai sănătos. Pentru o vreme, poate am avut anumite obiceiuri după care unele persone au avut mai mult sau mai puțin de suferit. Pentru un timp, poate ne-am cam bătut joc de trupul nostru. Pentru câțiva ani, poate am avut anumite afinități cu diferite persoane mai mult sau mai putin dubioase. Poate că cu mulți ani în urmă ne-am abuzat pe noi înșine în diferite forme sau poate că am abuzat psihic sau fizic de cineva. Pentru mulți ani, poate nu ne-am dat seama prea bine ce să facem, cum să trăim cu noi si cu ceilalți. Sau poate am rănit persoane de care ne-am despărțit, dar cu care am trăit un timp, iar despărțirea nu a fost tocmai una amiabilă. Fiecare dintre noi, are un trecut care îl urmărește, adică unii poartă o povară spirituală mai grea, alții una mai ușoară. Unii se învinovăţesc continuu, alţii adeseori, iar o mică parte dintre oameni nu se mai învinovăţeşte niciodată. Unii au fost mai atenți cu alegerile lor, însă alții au ales la nervi, impulsiv. Și unii și alții au experimentat și s-au experimentat. Adică au crescut și au învățat.
Se vorbește mult de puterea prezentului, cum că mintea noastră e bine să fie ancorată cât mai mult în prezent. Ideal ar fi să fie așa, dar noi suntem oameni, nu roboți. Se presupune că mai și simțim câte ceva, că mai avem și amintiri, că suntem mai mult sau mai puțin predispuși la anumite stări lăuntrice. De exemplu, eu fiind înclinat mai mult spre partea contemplativă a vieții, am avut mult de furcă cu nostalgia, o trăire și un sentiment care în aparență pare ceva bun, dar în realitate e extrem de nociv și negativ. Pentru mine, nostalgia e cea mai dăunătoare trăire care vine imediat după frică. De cele rele ne ferim cumva, știm dinainte că acele senzații sunt negative. Dar sunt și unele care par cumva bune, lumea a făcut de-a lungul timpului o adevărată artă din ele. Au luat frica și au început să o propage într-un mod subversiv prin clișeul „frica de dumnezeu e începutul înțelepciunii”. Au luat prostia şi au pus-o pe soclu, agăţând deasupra sintagma falsă “crede şi nu cerceta”. Au luat credinţa şi au făcut doar discriminări religioase prin dictonul discriminator “cine nu e cu mine, e împotriva mea şi cine nu adună cu mine, risipeşte”! Au luat nostalgia și au făcut artă din ea, dar o artă care nu te sporește, ci te sugrumă și te scurge energetic de viaţă.
Cine sunt pârâșii mei? Situații sau oameni, întâmplări sau evenimente mai demult trăite. Pârâșii sunt cei din trecutul meu, care nu mă lasă în pace. Care imi strigă în conștiință că nu m-am despărțit de ei, ci doar mi se pare. Că nu mi-am încheiat conturile într-un mod împăciuitor, ci am fugit, iar după ce am scăpat, am început să-i judec. Îmi spun că n-am procedat corect în anumite situații, că am jignit și traumatizat unele suflete prin purtarea mea, prin vorbele sau gesturile mele disprețuitoare. Când ajungi să îți amintești foarte des de aceste legături trecute, normal că nu mai poți fi cu mintea în prezent. Poți să citești toate cărțile care vorbesc de puterea prezentului, doar te vei simți bine pe moment, după care odată cartea închisă, vechile tipare revin și mintea se duce imediat iarăși în trecut. Te amăgești că ești ok, dar de fiecare dată când revine vechea situație, omul care te-a afectat sau pe care tu însuți l-ai traumatizat, imediat te scurgi de energie, îți pare rău sau pici in nostalgie. Iar de asta, nu poți scăpa păcălindu-te că nu-i vei mai da atenție, că nu te vei mai gândi la omul sau situația cu pricina. N-ai cum scăpa pentru că sămânța acelui program subversiv te lucrează din umbră, adică din subconștient.
Împacă-te cu pârâșii tăi, împacă-te cu trecutul tău. Putem pretinde că acest trecut nu există? Doar dacă între timp am devenit totalmente schizofrenici și atunci începem să denaturăm realitatea și amestecăm adevărul cu minciuna. Se practică însă, spiritualitatea abundă de astfel de clişee care amestecă lumina cu întunericul şi adevărul cu minciuna.
De ce să porți poverile traumelor trecute pe umerii tăi? Gasește o soluție cât mai directă, ca și cum ai fi față-n față cu acel om, cu acea persoană. Gasește o modalitate de a îți reface și de a-ți lumina partea întunecată a sufletului tău. Retrăiește acel episod dar de data asta rescrie-l altfel. Dacă nu poți discuta în mod real cu acea persoană de care te leagă un trecut tenebros, folosește-te de imaginația ta și imaginează-ți o discuție cu acea persoană la a cărei final, vă dați mâna, vă îmbrățișați, vă sărutați, vă împăcați. Imaginează-ți și mediul respectiv, ori o plimbare în natură, ori o discuție pe o bancă, ori stând efectiv în jurul unui foc de tabără. La sfârșit, îți vei lua rămas bun de la acea persoană cu pace în suflet, fără resentimente.
Pentru o vreme, cam acum vreo 20 de ani, muzica rock îmi acaparase toată viața, era un fel de subjugare pe care mi-o hrăneam non-stop. Iar stilurile pe care le ascultam atunci nu erau dintre cele mai blânde, ci la polul opus, adică era multă răzvrătire și rebeliune în peisaj. Când m-am lăsat apoi sedus de ordodoxie, m-am judecat foarte aspru pentru acea perioadă, dar deși mă judecam, nu reușeam să depășesc acest moment, ci doar constatam situaţia şi nimic mai mult. Imediat ce apărea o amintire față de ei, apărea inevitabil judecata și critica. A trebuit să reintru cumva în acea atmosferă și s-o rescriu altfel, să mă împac cu acea muzică și cu cei care o creau. A fost necesar să învăț măcar să accept și să le dau voie să fie dacă nu puteam să ajung să-i iubesc. Religia mea îi judeca prin canoanele limitative ce o caracterizează, eu vroiam însă să-i iubesc exact așa cum erau, necondiționat. A fost necesar să mă eliberez şi de această religie ce îşi ascunde întunericul şi judecata în spatele "iubirii". Doar atunci poţi vedea clar adevărul fără condiţionări şi temeri impuse din afară, când te eliberezi dintr-un sistem ce îţi impune anumite conduite de viaţă.
M-am dat pe mine ca exemplu, pentru că a vorbi din cărți și a da soluții abstracte și impersonale e foarte ușor, toți suntem ași în a abstractiza viața și a arunca cu clișee învățate și citite nu știu pe unde. Însa ele dacă nu au fost trăite, nu au putere și sunt mai ușoare decât un fulg în balanța vieții. Nimeni nu poate da sfaturi altuia, nimeni nu poate generaliza, totul e diferit în gândire și simțire la fiecare dintre noi. Nimeni nu poate trăi viața altuia, nimeni nu poate respira aerul altcuiva. Putem vorbi doar personal şi subiectiv despre noi şi experienţele noastre.
Iar dacă pârâșii tăi din trecut, încă te urmăresc, încă te amenință, oprește-te și stai de vorbă cu ei, cât încă mai ești pe cale, adică cât încă te mai afli ca om viu printre oameni vii. Învață să iubești chiar și acolo unde ți se pare imposibil!

miercuri, 11 noiembrie 2015

Cu ce fel de floare se aseamănă sufletul tău?


Oamenii pun mare preţ pe imaginea lor exterioară. Ei se privesc în oglindă şi fac tot posibilul ca trupul lor să arate cât mai bine. Pielea să fie cât mai întinsă şi curată. Orice rid sau cearcăn se vrea înlăturat, nu cumva să ne dea pe faţă frământările interioare. Orice umbră din jurul ochilor se vrea şi ea înlăturată, căci nimănui nu-i place o privire întunecată. Astfel încât, oamenii se trezesc şi-şi contemplă propriile lor feţe, încercând cu mult efort să îşi ascundă suferinţa de pe chipuri. Imaginea exterioară e la mare preţ, însă pe cea interioară, mai nimeni nu încearcă să o înfrumuseţeze.
Pentru că ea nu se vede şi nu atrage privirile arzânde ale unor trupuri aflate în căutare de alte trupuri. Frumuseţea interioară nu se vede cu ochii, dar se simte cu sufletul. Ea trece fără ca nimeni să întoarcă capul după ea, fără ca nimeni să o dorească. Căci oamenii îşi doresc de cele mai multe ori, ceea ce este palpabil şi se poate vedea cu ochii fizici: frumuseţea exterioară, aceasta seduce şi atrage irezistibil! Iar oamenii sunt capabili de multă energie şi sacrificii pentru a pune mâna pe ea. Pentru că oamenii vor să fie frumoşi cu trupul, acum. Orice privire ce ar putea surprinde o mică scăpare a imaginii noastre, este remediată imediat, într-o clipă. Aceasta nu suportă nicidecum amânare!
Dar ceea ce suportă multă amânare din partea noastră, este imaginea noastră lăuntrică. Aceasta e amânată de pe o zi pe alta, fără grabă. Nu contează dacă nu am chef acum să îmi mai remediez această imagine, cu siguranţă voi avea chef altă dată. Mâine, poimâine, peste o lună sau peste un an, numai nu acum! E prea dulce aşteptarea şi prea seducătoare amânarea, pentru a ne ocupa de noi înşine chiar acum. Însă pentru trup oricând ne găsim timp, chiar dacă asta ar însemna să luăm din timpul priorităţilor noastre. Oare de ce imaginea exterioară e adeseori mai importantă decât cea interioară?
Dacă ţi-ai putea vedea sufletul cu ochii fizici, oare cu ce fel de floare s-ar asemăna sufletul tău? Ce senzaţie ţi-ar da această floare atunci când ai privi la ea? Iubire, bucurie, armonie, lumină, pace? Sau frică, tulburare, tristeţe şi dezgust? Cu fel de floare te-ai asemăna dacă fiinţa ta s-ar înfiripa şi ar răsări în faţa ta? Ai putea să te apropii de ea cu gingăşie ca să-i priveşti mai atent frumuseţea sau ţi-ai întoarce faţa de la ea pentru că nu ai putea suporta urâciunea ei materializată în faţa ta? Ai îngriji-o şi mai mult ca până acum sau ai secera-o din rădăcină cu brutalitate ca să nu te mai vezi niciodată exact aşa cum eşti?
Sufletele noastre se aseamănă cu tot felul de flori. Unele sunt vii şi colorate, stabile şi parfumate. Pe acestea nu a reuşit nimeni să le frângă şi să le smulgă din rădăcină. Nimeni nu le-a putut scutura de petalele frumuseţii lor. Nimeni nu le-a putut călca în picioare, căci ele pur şi simplu nu s-au lăsat niciodată călcate de nimeni în picioarele răutăţilor şi a vicisitudinilor vieţii de zi cu zi.
Ele sunt vii pentru că cineva are permanent grijă de ele. Cineva se trezeşte pentru a le îngriji, pentru a le uda sursa de viaţă şi pentru a le tăia buruienile ce se mai înfiripă uneori în jurul lor. Cineva taie aceste buruieni ale credinţelor limitative şi programate care nu lasă sufletul să mai respire libertatea divină. Cineva le contemplă şi le vorbeşte, le acordă atenţie şi nu lasă nici măcar un fir de praf să se depună pe petalele lor. Cineva ştie că frumuseţea sufletului e cea mai importantă dintre toate. Trupul e doar o carcasă temporară care suflă suflare de viaţă pe pământ, doar pentru un timp. Dar sufletul, el nu e viu doar pentru un timp. El nu suflă doar ascuns în spatele unui trup de carne, ci el este veşnic viu. Căci orice experienţă a sa, are cu adevărat ecou în eternitate!
Sufletele oamenilor se deschid sau se închid, înfloresc sau se ofilesc, în funcţie de lumina sau întunericul care le învăluie. Lumina vine prin oamenii frumoşi, bucuroşi şi creativi. Întunericul se insinuează prin oamenii depresivi, trişti şi resemnaţi în faţa vieţii. Între aceste lumini şi umbre, sufletele oamenilor renasc şi înfloresc tot mai mult, sau se frâng în două atunci când nu mai au susţinere interioară şi grădinarul divin din ei înşişi devine rece, indiferent şi nepăsător în faţa acestor flori.
Aşadar cu ce fel de floare te-ai putea asemăna? Oare te-ai asemăna cu un ghiocel firav care de-abia l-ai putea mângâia de teamă să nu-i frângi petalele? Sau cu un trandafir care nu te lasă să îi atingi decât numai floarea? Te-ai asemăna cu o orhidee multicoloră şi totuşi atât de smerită în felul ei care te îndeamnă permanent să o contempli? Sau te-ai asemăna cu un fel de cactus care nu suportă nici un fel de atingere?
Oare ce fel de miros ar emana această floare a sufletului tău? Te-ar apropia sau te-ar îndepărta? Te-ar convinge ca să o iubeşti şi mai mult sau te-ar dezamăgi atât de cumplit încât ai fugi pur şi simplu de ea?
Are ea destulă putere în rădăcina ei ca să se susţină în fiecare zi? Sau la prima adiere a unui vânt se frânge în două? Are ea destulă rezistenţă interioară sau la primul îngheţ se usucă şi se ofileşte?
Floarea aceasta de care îţi vorbesc eu, e cea creată după chipul şi asemănarea ta. Oare e vie şi străluceşte sau încă e adormită şi nu se mai satură de atâta somn? Sufletul tău zboară tot mai sus sau se vaită pe undeva în valea plângerii? Creşte şi se îndreaptă tot mai aproape de divinitate sau descreşte şi se afundă tot mai adânc în patimi? Oare se bucură în lumină sau suferă resemnat în întuneric? Înaintează fără să privească cu frică îndărăt sau merge şchiopătând un pas înainte şi doi înapoi?
Cu ce fel de floare te-ai putea asemăna, dacă sufletul tău s-ar materializa în faţa ta?

marți, 10 noiembrie 2015

Facebook-ul si polemicile distructive


Când orgoliile rănite dau pe afară din prea mult clocot, vino pe facebook! Aici, oriunde e loc de un nou duel cu săbiile cuvintelor scoase din teacă. Aici, oricând vei găsi un nou duelist pe care-l vei provoca sau care te va provoca la polemică. Şi neapărat una distructivă în care defulările, frustrările, jignirile, aroganţa şi infatuarea sunt la ele acasă. Oricum am da-o, e neapărat necesar ca de fiecare dată când intrăm într-o astfel de discuţie cu o altă persoană pe care în cele mai multe cazuri nici măcar nu o cunoaştem, e neapărat nevoie să „cădem” tot în picioare. Şi nu ne lăsăm aşa uşor. Eu trimit un cuvânt spre tine, tu trimiţi alt cuvânt spre mine, apoi îţi trimit ceva din marea mea „cunoaştere”, atmosfera se încinge, tensiunea creşte, jignirile curg „gârlă”, ca într-un final la care au mai asistat câţiva gură-cască care îşi fac veacul pe fb, toată lumea să fie sătulă nu de o informaţie benefică, ci de prea mult ego exacerbat. Dueliştii epuizaţi şi ei de propria neputinţă, hotărăsc să depună armele, dar numai pe moment, căci mâine o vor lua iar de la capăt şi mai încrâncenaţi ca în prima rundă.
Și la sfârşit, cel mai important e ca noi, cei „deştepţi” şi „informaţi”, să avem neapărat ultimul cuvânt, ca nu cumva să ne culcăm abătuţi pentru că celălalt ne-a zis ceva care ne-a atins un punct sensibil iar noi nu am mai avut replică. Dar mâine, cu siguranţă vom găsi noi o replică deşteaptă cu care să-l faultăm pe celălalt, poate-poate nu va mai îndrăzni să deschidă gura în faţa noastră.
Personal, nu am întâlnit mai deloc polemici şi discuţii constructive pe fb, de aceea nu mă interesează, nu mă bag în mijlocul lor. Mai ales bărbaţii pică foarte uşor în capcana asta. Ce să-i faci, când ego-ul e cât casa, el îşi cere drepturile şi hrana zilnică, astfel încât trebuie neapărat să te impui. Nu conteză nici măcar în faţa cui şi cu cine discuţi, nu contează nici dacă adversarul cu care te duelezi are un nume propriu sau e doar un alt „no name”, nici dacă îşi ascunde faţa sub nişte ochelari fumurii sau nu îşi arată faţa deloc, nu contează nici dacă în poza sa este cu totul altă faţă de om dar în nici un caz cea a lui, contează doar lupta de clasă între mine, eu cel „deştept foarte” şi tu „ultimul prost şi ignorant”!
Astfel de polemici generează doar patimi care nu duc la nimic bun. Aţi observat ce simţiţi când intraţi într-o astfel de ciondăneală fără rost? Câtă înverşunare, cât patos, câtă energie scursă într-un total non-sens! Poţi fi detaşat într-o astfel de dispută? Mă îndoiesc că am ajuns la nivelul ăsta. Mărturisim de ochii lumii că nu ne pasă ce crede lumea despre noi, dar înlăuntru scâşnim de oftică şi de răutate la prima contră! Aşadar ţinem la imagine, ţinem la blazon, ţinem cu dinţii la părerea bună a celorlalţi despre noi, iar părerea critică, nu vrem nici măcar să auzim de ea!
Dacă simţi nevoia irezistibilă de a spune ceva critic la adresa cuiva cu care nu eşti de acord, găseşte atitudinea potrivită în aşa fel încât nici el să nu se simtă lezat, nici tu să nu te răneşti singur. Dar dacă după prima replică lucrurile degenerează în conflict, lasă-i mai bine lui ultimul cuvânt şi ieşi din mijlocul acelei otrăvi până nu te otrăveşti şi mai mult. Altfel, putem citi toate cărţile de pe faţa pământului şi să participăm la toate cursurile şi seminariile posibile şi imposibile, nu am înţeles nimic şi nu ne-au folosit la absolut nimic! Dacă am rămas doar la stadiul de „care pe care”, suntem de fapt la grupa mică din grădiniţa spiritualităţii, unde cu cât ego-ul, aroganța şi trufia se dizolvă, ai şanse să mai absolvi câte o grupă, altfel s-ar putea doar să îngroşi la nesfârşit numărul repetenţilor.
Dar unii cred că e mai bine să le spună celorlalţi cum stau lucrurile, aşa ca pentru binele omenirii. Aha. Pentru binele umanităţii, mai bine alege tăcerea, şi aşa e prea multă vorbărie în peisaj. Sau eşti aşa sigur că cel pe care vrei atât de mult să îl convingi de crezul tău e dispus să îţi dea ţie crezare? Oamenii se schimbă doar când ei înşişi doresc asta, nu prin impunere forţată. Şi dacă doresc schimbarea, vor veni şi te vor întreba ei pe tine, nu te vei duce tu la ei să predai ceea ce nici măcar tu însuţi nu şti prea bine. Iar dacă te consideri „cineva”, vezi mai bine să nu cazi cădere jalnică de pe un soclu şubred pe care singur te-ai urcat. Mândria se umflă şi se tot umflă până ce va exploda cu surle şi trâmbiţe. Pentru că ea e gălăgioasă şi creează doar tulburare în jur. Dar iubirea nu se umflă pentru că nu are unde rămâne în propriul egoism, aşa cum face mândria. Iubirea intră pe o parte şi iese pe alta, adică vine de la un om şi pleacă spre alt om. Egoismul şi mândria fierb însă amândouă în suc propriu.
Oare de ce suntem atât de atraşi de ceea ce ne generează conflicte interioare?
Nu am putea trece uşor peste acestea şi să ne îndreptăm atenţia doar către ceea ce ne susţine, către ceea ce ne linişteşte şi nu ne tulbură?
Adevărul meu, nu e neapărat şi adevărul tău. Iar crezul tău nu e neapărat să fie şi crezul meu. De ce oare vrem cu tot dinadinsul să ne impunem în faţa celorlaţi? Avem de câştigat ceva de aici? Un ego şi mai mare? Însă câte avem de pierdut în faţa polemicilor distructive? Pacea, liniştea, lumina, iubirea, compasiunea, înţelepciunea, puterea, vibraţia...toate se pierd într-o clipă la cea mai mică mişcare egoistă din noi înşine.
E mişto spiritualitatea pe fb, poţi spune orice şi poţi arunca cu venin pe oriunde, fără să te ia nimeni la rost! Poţi intra la orice postare şi să îţi verşi gunoiul acolo, după care să pleci ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Poţi spune orice prostie care nu poate fi verificată, în timp ce minţile ignorante şi inimile slabe vor privi gură-cască cu mare interes asupra ta! Poţi intra pe la vreunul care îi acceptă pe toţi aşa cum sunt şi să scrii pe acolo vrute şi nevrute, pentru că de fapt, ţi-e frică prea mult de penibil să scrii ceva din tine însuţi pe pagina ta!
Înainte de a da verdicte pentru binele omenirii, mai bine am urma cu toții următorul îndemn:
„Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuți"!