sâmbătă, 31 octombrie 2015

„Scrisul, între vindecare şi destin”




De mult nu am mai simţit nevoia să citesc o carte fără să o las din mână până ce nu o termin. Dar asta am simţit chiar ieri, citind aşa, pe nerăsuflate, o carte despre viaţă. Nu ştiam absolut nimic despre autoare, dar totuşi ceva m-a îndemnat să pun mâna pe carte. Pe copertă, o femeie blondă şi frumoasă. Privind-o, mă întrebam dacă nu cumva conţine tot nişte clişee spirituale obositoare, abstracte, impersonale sau chiar siropoase. Cred că am devenit între timp alergic la cărţile spirituale pline de „iubire necondiţionată”, care te învăluie şi te amorţesc, în acelaşi timp. Dacă ele nu îmi spun ceva personal şi autentic despre viaţa de zi cu zi, aşa cum e ea trăită, între lumini şi umbre, nu mă conving.
De obicei citesc mult, câte 2-3 cărţi în paralel. Îmi place şi să scriu şi să citesc, uneori balanţa înclină când într-o parte, când în cealaltă. Mi-e bine aşa, înconjurat de cărţi şi de poveştile oamenilor reale sau virtuale.
Iar momentan, mă cantonam în „Copiii matricei” a lui David Icke. Multă informaţie, teorii, conspiraţii şi tot tacâmul. Nu spun că ele nu sunt şi adevărate. Dar iarăşi, tot ce scrie el acolo, se poate doar intui, nu şi proba. Fascinant, e adevărat, dar nu ştiu cât de utile ne sunt toate informaţiile astea legate de reptilieni. Totuşi, rămân la părerea că e bine de ştiut orice şi de citit cât mai multe, căci cunoaşterea ne face viaţa mai frumoasă şi contribuie mult la evoluţia noastră.

Dar când am început să citesc „Scrisul, între vindecare şi destin”, am uitat într-o clipă şi de David Icke şi de toate teoriile lui mai mult sau mai puţin speculative. Pentru că atunci când simţi sinceritatea într-un suflet de om, ea te atrage irezistibil şi te cucereşte în acelaşi timp. Începi să rezonezi şi să te regăseşti în acel suflet, nu degeaba se şi spune că suntem inter-conectaţi. Asta am simţit eu citind în sufletul acestei autoare, Doina Postolachi.
Cine este această femeie? O poetă născută la Chişinău şi care trăieşte în ţărişoara noastră. Nu i-am citit poeziile, dar i-am citit povestea de viaţă, descrisă atât de sincer şi curat în această carte. Să scrii despre cartea în sine, e greu, pentru că e nevoie să ieşi din emoţional pentru a vedea lucrurile cât de cât obiectiv. Iar eu, oricum nu am de gând să fac asta, aşa că voi fi cât mai subiectiv cu putinţă. De ce? Pentru că mi-a plăcut, mi-a dat putere de viaţă, de auto-depăşire. Mi-a pus pe tavă un suflet ascuns în spatele unui trup bolnav şi măcinat de durere. Nu ştiu cât de suportabilă este scleroza în plăci, dar se pare că nu e chiar un vis trăit pe un nouraş diafan. Trupul devine foarte sensibil la atingeri, pielea se macină, picioarele nu te mai ascultă. Dar probabil, că această boală nu se poate atinge de oricine. Poate doar de spiritele puternice, ce o pot duce tocmai pentru a împărtăşi oamenilor ce înseamnă dorinţa şi bucuria de viaţă. Pentru a nu mai exista nici o scuză în faţa justificărilor noastre, adeseori mult prea gratuite. Pentru a nu mai hrăni atât de mult nevoia noastră de confort şi de a fugi aşa repede de ceea ce ne scoate adeseori din confortul nostru, ca dintr-o apă stătută şi urât mirositoare.
Iar boala, aşa cum bine nuanţează autoarea, nu e nicidecum o pedeapsă. Cine te-ar pedepsi şi pentru ce? Dar există bineînţeles, un rost şi un sens ascuns în spatele unei boli incurabile. Ea nu vine să te răpună, ci să te facă mai conştient în ciuda durerilor, uneori de nesuportat, nu-i aşa Doina? Şi o boală de felul ăsta nu te face numai pe tine conştient, ci şi pe cei din jurul tău cu care interacţionezi. Cei care te cunosc la propriu, dar şi cei care te cunosc prin intermediul unei cărţi, sunt atinşi de puterea care se activează în tine prin această suferinţă prin care treci. Şi ăsta e un mod de conştientizare şi de evoluţie spirituală, şi încă un mod ce are efect cu bătaie lungă. Oamenii te privesc şi te citesc, iar dacă ai curajul de a fi sincer până la capăt, în ei se aprinde ceva, flacăra interioară care poate până mai ieri, abia doar mai licărea!
În general românii sunt foarte rezervaţi şi temători în a-şi aşterne viaţa în faţa lumii, mai ales atunci când lucrurile sunt dominate de lipsuri, de boli, de durere. Şi să scoţi o carte în care tu să te arăţi brutal de sincer cu tine însăţi, este şi acesta un act de curaj, nu oricine poate face asta, fără să simtă că îşi pierde aura orgolioasă şi egocentristă.
Cartea e ca un strigăt. Nu e un strigăt mut al neputinţei, ci un strigăt către Universul care conlucrează cot la cot cu oamenii. Iar oamenii pentru a putea ieşi din inerţia lor, au nevoie adeseori de îndemnuri, de boli, de sărăcie, de falimente, de foamete, de singurătate, de depresii, de câte şi mai câte...Toate acestea sunt iarăşi doar trambuline pe care sărim tot pentru a ne regăsi pe noi înşine. Toate sunt daruri ale acestui Univers către re-activarea iubirii din noi înşine, fără teamă şi fără penibil. Uneori nu ştim cum să răzbatem şi de ce sau de cine să ne agăţăm, iar atunci lucrurile se pot întoarce şi lua o turnură dureroasă în aparenţă, dar totuşi atât de benefică şi binecuvântată în realitate

Nu mă voi apuca să povestesc periplul autoarei în drumul ei către vindecarea trupească, bătând lumea în lung şi în lat, fără susţinere. De fapt, nu există nici o vindecare trupească, dar totuşi aş putea spune că există în urma acestei boli o puternică vindecare sufletească. Însă cine va dori, va cumpăra această carte şi va citi o poveste de viaţă autentică, cine nu, se va întoarce iarăşi tot la clişeele abstracte ale „iubirii necondiţionate”. Şi ca să spun lucrurilor pe nume, sunt foarte puţine cărţile româneşti scrise pe acest calapod, ca să nu spun că sunt ca şi inexistente. Cei din afară, mulţi dintre ei au fost mult mai curajoşi în a-şi face cunoscută viaţa trăită pe marginea unei boli incurabile.
În rest, ce aş mai putea eu scrie? Un sincer „mulţumesc” autoarei care mie personal mi-a dat impuls şi mai mult către scris, către creaţie. Aşa e, noi cei care scriem şi tot scriem, nu putem trăi fără asta, chiar dacă nu ar mai fi nici un om în jurul nostru care să ne citească. Aşadar, să nu ne lăsăm niciodată înfrânţi de viaţă, căci viaţa însăşi ne iubeşte poate chiar mult mai mult decât ne iubim chiar noi înşine!
Citat din carte:
„La ce ajută volumul de nume şi titluri, dacă tot nu ne simţim vindecaţi după acea lectură? Mă oboseşte lectura textului îmbibat de date istorice, politică şi cronologie. Iar dacă nu găsesc ceea ce mi-ar fi plăcut să aflu, atunci, aici, acum şi în acest fel, este şansa mea de a oferi altora ceea ce mi-ar fi plăcut mie să primesc. Aşa cum eu vreau să cunosc trăirile cele mai adânci, meditaţiile cele mai solitare ale celui care scrie, poate că la fel, îţi doreşti şi tu. Aşa cum vreau să mă apropii de cel care scrie, citindu-l, poate că ai nevoie şi tu.
Şi poate că aşa ar trebui să se scrie. Aşa vreau să scriu şi eu. Mai ales atunci când ai o boală incurabilă. Mai ales atunci când te doare carnea pe picioare şi nu poţi sta aşezat, decât cu mare chin. Mai ales când te umpli de pete ca un dalmaţian, dacă te duci la somn cu o oră mai devreme şi iroseşti timpul alocat sutelor de cuvinte, poate. Eu trebuie să scriu, ca să nu mă umflu. Mi s-a dat o poveste unică. Şi lumea are nevoie de ea.Trebuie să o eliberez şi să o redau Universului. Îmi trebuie un mare angajament, când fiecare oră de stat pe scaun, fiecare oră de scris, mă costă sânge. Iar într-o carte zgârcită în cuvinte, dar scrisă cu sânge de cerneală, nicio durere, nicio jertfă nu este inutilă. Pentru că nu rămâne decât bucuria dăruirii, bucuria monologului, bucuria poveştii, bucuria dialogului, bucuria speranţei. Speranţa că mai e timp, speranţa că mai e o poveste, speranţa că încă mai e sânge...”

vineri, 30 octombrie 2015

Suntem oglinda partenerului nostru


Chipul şi asemănarea ta se reflectă prin chipul şi asemănarea mea. Tu te reflectezi în mine, iar eu mă reflectez în tine. În ochii tăi se oglindeşte sufletul meu, prin ochii mei se oglindeşte sufletul tău. Pentru că noi suntem de fapt, reflecţia celui cu care trăim, a partenerului nostru. Iar dacă nu avem un partener, suntem reflecţia celui de lângă noi: un copil, o mamă, un tată, frate, soră sau pur şi simplu, un prieten.
Universul echilibrează mereu principiul masculin şi pe cel feminin, acolo unde este prea mult yin într-unul, se compensează cu mai mult yang în celălat. De aceea contrariile de cele mai multe ori se atrag. Şi vezi câte o femeie foarte stilată şi fină care trăieşte cu un partener al cărui caracter pare mai din topor şi te întrebi ce au în comun aceşti oameni de stau împreună. Sau vezi câte un bărbat melancolico-visător care trăieşte cu o femeie extrem de vulcanică şi aprigă, de te întrebi cum de pot trăi aceşti oameni total diferiţi sub acelaşi acoperiş.
Dincolo de aparenţe, partenerul nostru este cel care ne pune cel mai bine în valoare structura noastră temperamentală. De obicei, unul are mai multă energie ca celălalt. Cel cu energie mai multă însă, se răneşte de multe ori datorită temperamentului său vulcanic şi alege mai mult din instinct. El nu are timp să gândească şi să se răzgândească. El are de făcut mereu câte ceva. Iar contemplarea şi observarea nu îi stau în fire. Se precipită încoace şi încolo, vorbeşte într-una chiar dacă nu spune nimic, mai calcă şi peste sufletele altora cu bocancii săi foarte pasionali, merge tot înainte, dar de multe ori se opreşte cu capul în gardul lipsei sale de raţionament. E ca un vulcan a cărui lavă fierbe şi tot fierbe până dă în clocot. De multe ori, li se tot repetă aceeaşi şi aceeaşi lecţie, dar ce folos dacă ei nu au deloc răbdare să se privească pe ei înşişi? Ce folos dacă nu se pot opri din „a face” pentru a intra măcar puţin în „a fi”?
Însă aici, cel care echilibrează balanţa este cel de lângă tine. Dacă femeia este foarte temperamentală, partenerul de lângă ea s-ar putea să fie unul foarte raţional. Ea are nevoie de raţiunea lui, pentru că uneori se lasă dusă de val şi riscă să se scufunde în oceanul pasiunilor trecătoare. Însă bărbatul mai gânditor din fire, are şi el nevoie de pasiunea ei, căci altfel s-ar ofili de prea mult gândit. Aşadar ea îl scoate pe el din pasivitatea lui, iar el îi domoleşte ei temperamentul care de multe ori o trădează. Dar situaţia poate fi şi invers. O femeie mai pasivă are ea acum nevoie de un bărbat mai impulsiv. Rolul ei este să îi domolească acestuia fiara pătimaşă din el, iar rolul lui este să îi ofere ei energia de care are ea nevoie pentru a ieşi din resemnare. Şi astfel se echilibrează cumva această balanţă care ne ajută să trăim unul cu altul, chiar dacă suntem atât de diferiţi.
De fapt aceste cupluri cu parteneri oarecum aflaţi la poluri opuse, au viaţa cea mai lungă, pentru că relaţia este trasă înainte efectiv, când de unul, când de celălalt. Şi ceva tot creşte acolo, chiar dacă aparent nu se vede. Însă ei ştiu ce îi uneşte chiar inconştient, spiritele lor au nevoie să se îndemne reciproc şi să se susţină unul prin altul. De o parte iubirea, de cealaltă raţiunea. De o parte afecţiunea, de cealaltă discernământul. De o parte pasiunea, de cealaltă echilibrul. Dar nimeni nu rămâne doar într-o singură parte. Adeseori oscilăm şi ne schimbăm rolurile între noi. Eu devin vulcanic în timp ce tu mă potoleşti, alteori tu devii mai precipitată, iar eu te potolesc. Aici constă farmecul unei relaţii pentru că putem oricând schimba aceste roluri dacă suntem deschişi şi nu ne pierdem entuziasmul în acest joc al vieţii.
Însă fără comunicare nimic din ce am descris mai sus nu se potriveşte. Relaţia nu poate spori fără comunicare, iar partenerii devin ca doi străini. Însă şi doi străini o pot lua de la capăt şi se pot iar redescoperi unul pe altul. De obicei oamenii se despart atunci când răcela dintre ei devine insuportabilă şi nu-şi mai găsesc menirea de a sta împreună. Şi atunci se despart, divorţează, fug. Însă majoritatea pleacă în spinare cu un sac plin de resentimente. Şi ori de câte ori vor avea ocazia, vor împroşca cu noroi în fostul partener de viaţă. Ei vor nepărat să rămână în picioare şi să îi vadă lumea ca fiind infailibili, fără pată. Dar cum îl poţi împroşca pe cel cu care ai împărţit acelaşi acoperiş, aceeaşi masă, acelaşi pat, aceleaşi bucurii şi greutăţi? Nu ai avut oare nici un moment frumos cu el care să fie demn de consemnat? De ce le spui pe acelea şi pe acestea le laşi deoparte? Poate ar fi cazul ca mai degrabă să îi mulţumeşti şi lui dar şi ţie pentru faptul că ai trecut prin viaţă alături de el, chiar dacă a fost doar pentru un timp. Când apare despărţirea, e clar că unul măcar şi-a încheiat lecţia, a învăţat-o şi a decis să meargă mai departe cu altcineva, pentru că cu cel de dinainte simţea că nu mai poate ajunge nicăieri. E o aşa mare dramă aici, e nevoie neapărat de plânsete, vaiete, bocete şi vinovaţi?
Universul lucrează mereu în favoarea şi nu în detrimentul nostru. Iar căile lui sunt extrem de subtile şi cert e că acest univers divin ne surprinde prin căile pe care ni le aşterne în faţa noastră. Şi el ne îndeamnă să păşim pe ele chiar dacă e ceva nou acolo şi nu ne simţim în largul nostru. Dar ce înseamnă să fii în largul tău? Să trăieşti viaţa mereu pe pilot automat, mereu făcând aceleaşi lucruri, mereu aceeaşi cale de urmat? Asta de fapt e definiţia suferinţei: a trăi viaţa pe pilot automat! De aceea uneori, chiar şi într-o relaţie fiind, întâlnim poate o persoană la un moment dat de care ne îndrăgostim fulgerător. Şi asta se întâmplă tot spre folosul nostru. Căci atunci când tu te ofileşti puţin câte puţin pe dinăuntru şi relaţia implicit se ofileşte până ce nu mai rămâne nimic decât reproşuri, jigniri şi mulţi nervi. Şi tu ca om ai astfel nevoie de o nouă trăire euforică ca să îţi revii cumva din opacitatea în care te-ai închis. Şi nu mai regăseşti nimic care să îţi refacă vitalitatea prin cel sau cea cu care trăieşti. E ca şi cum te-ai sinucide lăuntric şi plângi la capătul unui mort, care a devenit între timp relaţia ta. Şi atunci poate apărea un om care să îţi redea cumva energia pe care nu o mai ai şi nu ştii de unde să o mai iei. Iar dacă în acest caz, te îndrăgosteşti subit, nu-ţi da cu tifla-n cap degeaba pentru că simţi ceva nou şi te simţi vinovat că ai un partener acasă. Acel om apare tot ca să îţi dea ţie puterea de a depăşi banalitatea şi rutina în care relaţia ta a picat. Dar dacă te opreşti la prejudecăţile lumeşti care te condamnă, aminteşte-ţi că nu trăieşti în acelaşi dormitor cu lumea şi nici nu împarţi aerul pe care-l respiri împreună cu ea!
Da, Universul ne surprinde adesea cum ştie el cel mai bine să echilibreze balanţa din viaţa noastră. El nu ţine cont de preceptele şi judecăţile morale. Divinitatea de fapt, transcende orice moralitate. Pentru că ea iubeşte atât de mult omul încât îi oferă tot felul de experienţe noi, îndemnându-l prin tot felul de mijloace să nu spună mereu „nu” şi să nu rămână astfel ancorat pe suferinţă.
Instrumentul cel mai la îndemână prin care putem să ne cunoaştem este interacţiunea noastră cu ceilalţi. Atunci când intră cineva în realitatea ta, ascultă-l mai mult pe el şi vorbeşte tu mai puţin dacă nu eşti întrebat. Chiar dacă pe moment poate nu înţelegi rolul său, s-ar putea ca după un timp să îţi aminteşti un cuvânt sau o frază pe care el ţi-a spus-o şi atunci îţi va folosi. La fel cum nici tu să nu îţi reprimi nimic atunci când cel de lângă tine te întreabă ceva, pentru că chiar dacă nu eşti conştient pe moment, s-ar putea ca acele cuvinte pe care i le spui să aibă un mare efect în viaţa lui într-o zi. Atunci când comunici cu cineva, de fapt îţi vezi propriul tău suflet în acela şi înţelegi ce te doare mai mult. Exact de cei diferiţi faţă de noi avem nevoie, pentru că ei ne scot din falsa noastră părere de sine şi ne provoacă cumva să ne revendicăm şi părţile mai întunecate din noi înşine. Aşa că dacă dai de cineva care te mai şi zgâlţâie puţin, nu fugi de unul ca acesta căci o mare lecţie îţi va preda el, deşi poate nu va fi chiar confortabil pentru tine.
Oare de câte drumuri mai avem nevoie pentru a ne regăsi pe noi înşine? De câte prelegeri? De câte meditaţii şi de câte rugăciuni? De câte cărţi şi de câte pelerinaje? Oare de câte oglinzi mai avem nevoie pentru a ne oglindi sufletul?

joi, 29 octombrie 2015

Unde locuiește frica?


Frica e o doamnă versată şi unsă cu toate alifiile. Ştie exact unde are acces şi unde nu are. Cunoaşte toate porţile prin care s-ar putea strecura. Ea se insinuează tiptil fără să-i simţi prezenţa. Se încolăceşte în jurul tău şi îţi fură demnitatea. Se plimbă mai întâi braţ la braţ alături de tine, îţi face ochi dulci şi te seduce până când accepţi să te uneşti cu ea. Iar după ce ai făcut-o, devii ca un cocon înfăşurat în emoţii distructive, de unde nu mai poţi constata şi spune decât un singur lucru: „eu şi frica, una suntem!”

Această doamnă trufaşă şi perversă, locuieşte doar acolo unde există o lipsă. Are multe feţe, iar măştile ei sunt nenumărate. Le schimbă după caz, ca şi cum ar fi participantă la un bal mascat. E de ajuns doar o mică breşă şi frica se va strecura prin ea, cât ai clipi. E de ajuns o mică îndoială şi ea începe să te stăpânească. E de ajuns o mică grijă şi identitatea ta începe să se clatine. E de ajuns doar să o bagi în seamă pentru o clipă, ca imediat ea să vină şi să te îmbrăţişeze până ce te vei dizolva în ea.

Ea locuieşte în inimile slabe a căror trecut nu s-a cicatrizat încă. Simplele aduceri aminte sapă şi mai adânc rănile unui trecut pe care tu îl consideri dezastruos. Trecutul te învinovăţeşte, iar judecata ta e una prin care încerci şi mai mult să îţi justifici neputinţa. Veşnicul refren pe acest calapod este: „am greşit, sunt vinovat, am greşit sunt vinovat!” Nostalgia şi mila de sine se susțin una pe alta și întreţin prin învăluire frica.

Ea locuieşte în minţile agitate care se consumă permanent în grija zilei de mâine. Viitorul pare în ceaţă, la fel ca şi gândurile celor care nu trăiesc în prezent. Aici totul e înceţoşat, totul e doar o continuă grijă. Refrenul e altul dar frica e aceeaşi: „ce va fi mâine, cum vom răzbate, cum vom plăti?” Aici frica e întreţinută de necazurile închipuite care vor veni în viitor.

Ea locuieşte în respingere. Oamenii vor părerile celorlalţi, vor umeri pe care să poată plânge sau îi vor pe alţii să vină şi să se plângă pe umerii lor. Oamenii vor să plângă şi să sufere împreună. Cu cât vom fi mai mulţi, cu atât suferinţa va părea mai dulce. Dar atunci când ne lovim de indiferenţa sau respingerea celor care nu vor să intre pe suferinţa noastră, începem să ne simţim singuri şi părăsiţi. Refrenul e acesta: „ce mă voi face în viaţă de unul singur?” Singurătatea şi tânjirea după iubirea şi aprecierea celorlalţi, întreţin şi ele frica.

Ea locuieşte în lipsa puterii de a lua decizii şi în eventualul eşec. Aşa că decât să eşuăm, rămânem în vechile tipare limitative care nu ne ucid, dar nici nu ne lasă să trăim. Frica de greşeală ne ţine prizonieri şi ne împiedică să dăm curs glasului interior care ne îndeamnă să fim creativi şi să schimbăm macazul atunci când experienţa din urmă s-a epuizat. De aceea, de multe ori avem impresia că vrem ceva, dar pur şi simplu nu ne putem hotărî. Refrenul de pe acest flux: „un pas înainte, doi înapoi...”

Ea locuieşte în idolatrie. Veşnicul dumne-Zeu care vede tot, ştie tot, ne „iubeşte mult” dar tocmai când ne e lumea mai dragă, ne pedepseşte. Holograma falsă din mintea noastră ne vădeşte cât suntem de fricoşi. Zeul la care apelăm de fiecare dată când ne e greu, icoanele făcătoare de „minuni”, moaştele celor răposaţi la care mergem cu sufletele tremurânde şi de la care aşteptăm „minuni” fără ca noi să mişcăm un deget în favoarea noastră. Şi apoi găsim mereu justificări la frica noastră spunând cu nonşalanţă... „Aşa a vrut dumne-Zeu”. Dar tu omule, oare ce ai vrut cu adevărat? Să îţi dai mereu puterea din tine şi să rămâi doar ca o frunză-n vânt? Refrenul aici îl cunoaşteţi cu toţii: „doamne miluieşte”!

Ea locuieşte în ignoranţă şi necunoaştere. Omul care nu se cunoaşte pe el, e unul temător pentru că nu are destulă susţinere interioară şi caută mereu confirmări şi susţineri din partea celorlalţi. „Oare o fi bine aşa sau altfel?” Şi omul ignorant caută în afara lui ceea ce se află doar în el însuşi, el caută preoţi cu „har” şi maeştri cu puteri „miraculoase” care dacă s-ar putea să îi schimbe total viaţa printr-o simplă atingere. Iarăşi, tot „harul” şi tot „miracolul” e doar în noi înşine, restul e doar vânare de vânt care ne întreţine frica.

Ea locuiește în gelozie. Peste tot vezi oameni care spun despre ei înșiși că nu sunt geloși, dar în realitate încep să fiarbă în suc propriu, imediat ce se ivește cea mai mică bănuială. Masochismul spiritual pe pământ se numește gelozie. Oamenii vor ca partenerii lor să fie fideli și vor ca aceștia să nu se gândească la nimeni altcineva decât la ei înșiși. Ei își arogă drepturi asupra partenerilor, ca și cum ar fi stăpânii lor. Gelozia e o mare frică și o mare prostie, în același timp. În realitate nu poți aparține nimănui și absolut nimeni nu îți poate aparține. Câte atașamente mai ai de înlăturat pentru a reuși să trăiești liber, curat și necondiționat? 

Mai locuieşte ea şi în multe alte locuri. Dar numai şi numai acolo unde se află câte o lipsă. Lipsa luminii e doar întuneric. Lipsa adevărului e doar minciună. Lipsa bucuriei e doar suferinţă. Lipsa iubirii e doar frică.
Aşadar, dacă tu frică, locuieşti doar în lipsă, cum poți tu oare să trăiești și cum poți tu doar cu iluzii să te hrănești?

miercuri, 28 octombrie 2015

Începe cu tine însuţi!


Adeseori, când lucrurile nu merg aşa cum am dori în viaţa noastră, găsim imediat vinovaţi. Iar dacă nu-i dibuim rapid, îi căutăm şi scormonim în jurul nostru până-i găsim. Cineva „trebuie” să răspundă atunci când lucrurile din realitatea noastră încep să cam scârţâie. Cineva „trebuie” să fie ţapul ispăşitor care ne sabotează cu bună ştiinţă, nu-i aşa?
Dar de cele mai multe ori, acest “ţap ispăşitor”, adică vinovatul fără vină, nici măcar nu există. Dar el este prezent şi foarte viu încă, în mintea noastră. Suntem dependenţi de acest aşa-zis vinovat, pentru că frustrarea noastră e uneori prea sufocantă pentru a avea destul curaj în a recunoaşte că singurii “ţapi ispăşitori”, suntem doar noi înşine. Şi fariseismul e o artă şi încă una foarte rafinată. Nu oricine e în stare să joace teatru chiar în mod real, nu doar virtual. Unii se identifică atât de mult cu măştile lor, încât nici măcar ei înşişi nu mai ştiu exact care e partea autentică din ei şi care e cea simulată. Alţii renunţă pentru câte o perioadă la mască, dar după foarte scurt timp, apelează din nou la ea, pentru că falsa imagine creată dinainte, a devenit între timp o dependenţă de care nu vor cu nici un chip să se debaraseze. S-au obişnuit aşa, iar obişnuinţa e de fapt a doua natură umană. Pentru că totul stă în această putere a obişnuinţei pe care o hrănim vrând-nevrând. Indiferent de ce fac în clipa de faţă, eu îmi creez o reţea, una care e formată din sinapsele care unesc neuron cu neuron, ca şi cum ar forma un lanţ creat conştient sau inconştient. Aşadar chiar dacă faci ceva, chiar dacă nu faci nimic, tu îţi formezi permanent aceast tip de reţea neuronală în favoarea sau în defavoarea ta.
În fond, nu există vinovaţi şi nici ţapi ispăşitori. Atunci când într-un final renunţi hotărât la propria mască şi te arăţi pe tine în toată splendoarea, realizezi ce alegere proastă ai putut face alegând să joci teatru profesionist, chiar alături de cei care te iubesc sincer şi nu din interes. Pentru că acest joc presupune foarte mult efort în zadar şi mai devreme sau mai târziu, tot vei fi prins în falsitatea ta, pentru că orice actor are nevoie şi de pauze. Dar viaţa nu are nevoie de pauze pentru că totul decurge firesc şi nimic nu face viaţa într-un mod forţat. Doar oamenii se forţează să pară mai mult decât sunt, mai mult decât ştiu, mai mult decât au, mai mult decât pot.
Ei vor să impresioneze, dar nu îşi dau sema că această falsă impresie mai devreme sau mai târziu îi va costa. Când îţi construieşti imaginea pe un soclu de nisip, să nu te surprindă că la un moment dat, el se va surpa într-o clipă. Cel care se suie pe acest soclu iluzoriu, va trăi permanent cu teama că se va prăbuşi odată şi odată. Dar cel care îşi sedimentează experienţele pe adevăr şi nu pe minciună, nu va trăi niciodată cu această teamă, căci soclul lui nu poate cădea, chiar dacă înălţimea sa e de o palmă sau una cu mult mai mare.
De aceea, nu privi în afara ta cu mânie, ci priveşte cu iubire în tine însuţi. Nu te raporta la experienţele celorlalţi cu patimă, ci priveşte-le cu detaşare. Iar dacă poţi învăţa ceva din ele, fă-o într-un mod tăcut, nu cu surle şi trâmbiţe, nu cu arătatul degetului în stânga sau în dreapta, nu cu vorbe răutăcioase de genul „ţi-am spus eu...” Dacă cineva a făcut o alegere oarecum greşită, aceasta e experienţa lui, nu a ta. Dacă tu însuţi ai făcut o alegere oarecum greşită, e iarăşi experienţa ta, nu a lui. Aşa că lasă-i să te judece dacă nu mai pot rezista, căci la final doar tu vei fi cel câştigat, când praful răutăţii se va risipi în urma lor.
Începe cu tine însuţi. Mai întâi, fii recunoscător pentru toate calităţile cu care sufletul tău a fost înzestrat. Acceptă-ţi natura ta şi felul tău unic de a fi pentru care nimeni nu te-ar putea judeca vreodată. Creaţia divină nu se poate judeca, căci ea este exact aşa cum este, adică magnifică. Doar falsitatea atrage inevitabil ironia. Doar măştile atrag batjocura. Dar adevărata ta natură nu poate atrage decât frumosul, recunoştinţa, mulţumirea şi aprecierea. Iar mai apoi, după ce ţi-ai aflat virtuţile, ascultă-ţi cu inima deschisă glasul conştiinţei care îţi şopteşte foarte fin, ce şi unde ai de lucrat la tine însuţi. Virtuţile ţi-au fost oferite tocmai pentru a te ajuta în demersul tău către cunoaşterea şi sporirea de sine. Nu uita că în fiecare clipă, reţeaua ta neuronală se dezvoltă tot mai mult în favoarea sau în defavoarea ta.
Ce ai putea face ca să te simţi mai bine? Cine sau ce te-ar putea scoate din văicăreală, din nefericire, din mila de sine? Doar tu însuţi, doar alegerea ta conştientă de a-ţi fi bine. Va veni oare cineva vreodată să te ia de mânuţă şi să te ducă acolo unde nu e nici întristare, nici durere, nici suspin? Doar tu însuţi dragul meu, poţi face asta. Doar tu însăţi draga mea, poţi face asta. Restul, e doar vânare de vânt, doar amăgire, doar aşteptare a ceva ce nu mai vine!
Căci tu eşti aici şi acum. Unde oare s-a dizolvat ziua de ieri, unde oare începe ziua de mâine? Dar despre clipa de faţă, ce ai putea spune? Trăieşti în prezent sau în “a fost odată ca niciodată”? Despovărează-te de nostalgia de ieri, uşurează-te de grija de mâine! De ce vrei să suferi în zadar, de ce vrei să controlezi oamenii şi situaţiile? De ce eşti gelos pe omul care nicidecum nu ţi-ar putea aparţine? Cine eşti tu dincolo de suferinţa, de nefericirea şi de gelozia ta?
Aşadar, fericirea ta nu poate începe de nicăieri altundeva şi de la nimeni altcineva decât doar de la tine însuţi! Tu eşti propriul tău stăpân sau propriul tău prizonier, oare ce vei alege prizonieratul sau libertatea?

Până şi cel mai greu moment al tău va trece...


Viaţa îşi urmează cursul ei alături de noi, cei care ne urmăm alături de ea cursul nostru. Adunăm clipe, adunăm momente, adunăm amintiri. De unele ne aducem aminte cu drag, de altele parcă nu vrem să ne mai aducem aminte. Însă şi unele şi altele sunt ale noastre. Ai trecut prin ele şi acum te regăseşti în acest moment, mai călit, mai experimentat, mai aproape de tine. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
Am cunoscut oameni, pe unii i-am iubit, pe alţii i-am dezamăgit. Unii ne-au iubit la rândul lor, alţii poate mult ne-au dezamăgit. De unii ne este tare dor, de alţii vrem să uităm dacă am putea. Însă şi unii şi alţii au făcut pentru un timp parte din viaţa noastră. Cu ei am împărţit iubirea, cu ei am împărţit dezamăgirea. Cu toţii au fost maeştii tăi pentru un timp. De la toţi ai învăţat câte ceva. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
Unde erai tu când viaţa a trecut peste tine şi te-a izbit din plin? Cine erai tu atunci şi cine eşti tu acum? Erai cumva un altul, erai cumva o alta? Nu ai trecut oare tot tu de unul singur prin toate aceste provocări mai dure ale vieţii? Poate că îţi era cineva atunci alături sau poate toţi au fugit de lângă tine tocmai când aveai mai multă nevoie de ei. Iartă-i pe toţi şi iartă-te mai ales pe tine pentru slăbiciunea de a-i judeca gratuit, fără să încerci să înţelegi dincolo de aparenţe. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
Te-a durut, ai plâns sau poate că mult te-ai întristat. E oare cineva vinovat? E oare viaţa vinovată? E oare Universul vinovat? De ce vezi lucrurile doar în alb şi negru? Priveşte-le mai adânc şi poate că ochiul minţii tale îţi va releva un înţeles mai profund, care se află dincolo de alb şi dincolo de negru. Acceptă-ţi alegerile făcute şi nu te condamna în zadar. Acceptă-l pe cel care odinioară a simţit să o ia pe un drum sau altul. Cel de atunci poate că a fost arătat cu degetul de cei cărora le place mai mult să judece decât să trăiască. Însă, mai repede sau mai încet, mai uşor sau mai greu, ai trecut şi peste asta. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
Poate că pentru un timp ai uitat de tine, ai uitat cine eşti. Te-ai rătăcit poate în hăţişurile fascinante ale deşertăciunilor lumeşti. Cei de lângă tine nu te-au înţeles şi nici n-au încercat să te înţeleagă. Cum ar putea să o facă când pe ei înşişi nu reuşesc să se înţeleagă? Dar poate că nici tu nu i-ai înţeles atunci când ei înşişi aveau mare nevoie de tine. Poate că la rândul tău ai fugit şi tu de lângă ei înfricoşat. Acum însă nu e cazul să plângi pentru nişte alegeri pe care le-ai făcut din laşitate. Aşa ai simţit atunci. Însă acum, cu siguranţă ai devenit un altul. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
Încă mai suferi? Încă te mai doare? Trecutul e plin de răni şi s-a întors de pe frontul amintirilor cu multe regrete. Nu vorbi despre tine mereu la trecut. Nu îţi zgândări inutil acele răni care sunt pe cale să se cicatrizeze. Lasă timpul să vindece ceea ce este de vindecat. Fii alături de tine acum, deşi poate odinioară îţi erai duşman. Iartă-ţi trecutul şi împacă-te cu el. Împacă-te cu tine însuţi şi fii mândru pentru că totuşi ai avut curajul de a alege. Cine te-ar putea condamna, cine te-ar putea judeca? Aşadar nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
Râmâi în puterea prezentului. Aici şi acum totul e prezenţă. Ce ai putea spune şi ce ai putea simţi aflându-te în această stare de prezenţă? Mai e oare cineva care să sufere, cineva care încă s-ar simţi traumatizat? Mai simte cineva regrete, mai are careva nostalgii? Toate s-au dizolvat în amintirile fumegânde ale trecutului. Norii au stat deasupra ta o perioadă, dar acum sufletul tău s-a luminat şi s-a înseninat. Aşa că nu fi copil la minte, ci rămâi alături de copilul tău interior, cel care nu cunoaşte nici frica, nici traumele, nici suferinţa, nici regretele. Copilul tău interior se bucură şi se lasă învăluit de această bucurie. Se dezvăluie şi viaţa i se dezvăluie. Râde şi viaţa îl îmbrăţişează. Cântă şi viaţa în faţa lui dansează. Iubeşte şi viaţa cu iubirea ei îl copleşeşte...

marți, 27 octombrie 2015

Amorţeala spirituală


Amorţeala spirituală e o capcană în care pică mulţi dintre cei care caută şi tot caută drumuri şi căi de acces către spiritualitatea ce îi conduce către ei înşişi. Ea se insinuează atunci când cauţi în stânga, cauţi în dreapta, citeşti sute de cărţi, vizualizezi sute de documentare, participi la zeci de seminarii şi cursuri de spiritualitate sau dezvoltare personală, dai credit unor aşa-zis maeştri, pentru ca într-un final să te învăluie dezamăgirea.
Dezamăgirea însă, poate fi şi o trambulină de care te foloseşti pentru a face încă un salt către tine însuţi. Ea e o sabie cu două tăişuri. Ori îţi taie elanul de tot, ori ţi-l măreşte. Cei din prima categorie, devin pe zi ce trece un fel de cadavre vii, care doar trăiesc în aparenţă, căci în realitate nimic din ceea ce li se întâmplă în propria lor viaţă, nu le mai creează entuziasm şi bucurie. Ei îţi vor spune că totul e doar o prostie şi că toată această căutare, e una zadarnică şi fără nici un rost. Vor încerca să te convingă de inutilitatea acestui demers al propriei căutări de sine, pentru că ei oricum au mai trecut pe acolo înaintea ta şi ştiu ei mai bine despre ce vorbesc. Aşa că mai bine să nu faci nimic, să nu citeşti nimic, să nu observi nimic, că totul e absolut degeaba. Dar cine vorbeşte în tot acest discurs? Neputinţa, dezamăgirea, frustrarea, depresia, resemnarea, adică mai pe scurt, amorţeala spirituală!
Ea se insinuează la cei mai râvnitori, atunci când după încercări şi încercări eşuate, realizează că viaţa lor nu li s-a schimbat nici măcar cu 1% în urma cunoaşterii pe care au tot acumulat-o. Căldiceii, de obicei, nu au problema asta. Religioşii vor merge în continuare pe la biserică duminica pentru semnatul condicei, iar spiritualii vor mai răsfoi din când în când superficial câte o carte, vor mai participa pe la câte un seminar, dar fără dorinţa profundă de a schimba ceva în interiorul lor, ce se vrea descoperit şi relevat.
Uneori, cei aflaţi în această amorţeală spirituală, mai simt câte un mic imbold venit din partea cuiva mai râvnitor, atunci când interacţionează cu cei care nu au abdicat de la sensul căutării lor. Atunci iarăşi se aprind beculeţele şi simt puţin euforia care acum e şi ea amorţită, aproape moartă şi îngropată.
Dar ce folos, dacă amorţeala îţi tot şopteşte că nu are nici un sens să mai cauţi, că oricum nu vei găsi absolut nimic? Ce folos să mai tot citeşti, dacă viaţa ta nu se schimbă cu absolut nimic în bine, ci poate din contra, din rău în mai rău?
Cel mai des, femeile păţesc asta, căci ele se aruncă adeseori cu toată fiinţa lor în spiritualitate fără discernământ. Ele pun preţ pe ceea ce simt şi atunci dacă simţirea lor e una euforică, vor înainta către o cale de cunoaştere sau către vreun maestru, adeseori fără să pună în balanţă raţiunea de o parte şi simţirea de cealaltă. Ori renunţă la tot, ori se opresc la o singură formă de cunoaştere sau la un singur maestru. La fel se întâmplă şi cu femeile mironosiţe şi evlavioase din religie, care încep să se îndrăgostească de propriul duhovnic şi tot vin la el cu ploconeala că ele sunt mari „păcătoase” şi au mare nevoie de spovedanie cât mai deasă! Labirintul minţii umane nu ştie de glumă!
Dar toate acestea sunt capcane şi în religie şi în spiritualitate. Calea devoţiunii, adesori te duce tot către idolatrie, unde duhovnicul sau maestrul sunt puşi pe soclu. Aici nu mai există discernământ, nu mai există autentic, nu mai există libertate. Dar jos pălăria pentru maestrul care ştie să te elibereze de persoana lui, înainte de a te ataşa şi implicit de a te răni. Puţini fac asta, căci ego-ul joacă multe roluri pe care nu le poţi dibui aşa uşor atunci când discernământul nu mai are nici un cuvânt de spus.
„Căutaţi adevărul şi el vă va face liberi”! Nu te opri, căci atunci când te opreşti, se înfiripă amorţeala spirituală care echivalează cu sinuciderea sufletească. Nu te amăgi că ţi-e bine aşa, într-o stare de indiferenţă, ca şi cum orice ţi s-ar întâmpla nu te mai poate scoate din starea ta. Dar te unde ştii tu că starea în care te afli, e cea firească şi naturală? Nu cumva tot mintea îţi şopteşte că tu eşti ok chiar dacă nu mai simţi mare lucru şi că nu mai ai interes către absolut nimic?
Amorţeala spirituală e şi ea o boală sufletească. Parcă aştepţi să se întâmple ceva sau parcă nu mai aştepţi nici măcar asta. Totul pare că te scurge de energie, totul pare că nu te mai poate recentra pe fiinţa ta. Şi începe să îţi placă asta, căci şi stările alterate pot deveni o a doua ta natură, atunci când începi să te obişnuieşti cu amorţeala. Începi să te obişnuieşti cu scăldatul într-o apă stătută şi călduţă, unde nici nu mori, dar nici nu trăieşti!
Viaţa înseamnă dincolo de orice, bucurie, pasiune, interes, cunoaştere, studiu, disciplină, apropiere de oameni şi împărtăşirea cu ei a tot ce însemni tu cu toată fiinţa ta! Viaţa înseamnă a experimenta şi a te experimenta, a cunoaşte şi a discerne, a primi provocările vieţii şi a le depăşi!
Înseamnă să îţi cunoşti punctele slabe la care mai ai încă de lucrat, înseamnă să îţi cunoşti darurile cu care ai fost înzestrat, să le cultivi, să le cizelezi şi să le împărtăşeşti celorlalţi cu iubire din întreaga ta fiinţă!

luni, 26 octombrie 2015

Osho şi „cartea despre copii”


Pentru că zilele trecute m-am delectat cu Osho şi a sa „carte despre copii”, astăzi voi împărtăşi cu voi câteva idei pe marginea acestui subiect. Însă aici, în câteva rânduri, n-aş putea exprima mai mult decât esenţa acestei cărţi, ce se vrea citită, dincolo de simpla mea părere asupra ei.
O carte şi pentru copii, dar mai ales pentru părinţi şi în special pentru mame. Nu e nicidecum un manual de creştere a copilului. Cărţile de genul „Mama şi copilul” ce se scoteau la noi odinioară, nu mai au nici o relevanţă la ce se întâmplă acum în conştiinţa umană, deşi observ că multe mame tot pe credinţele programate merg şi încă mai întreabă de această carte, deşi ea a rămas mult în urmă.
Da, subiectul „copii” e unul de mare interes şi pururea actual. Însă nu realizezi asta, până ce tu însuţi nu te confrunţi faţă-n faţă cu propriul tău copil. Cu propriul său mod de a privi lumea, cu propria sa simţire şi gândire, poate cu totul diferită de cea a ta, ca părinte. Pentru că şi eu însumi am fost crescut tot prin credinţele programate, nu mi-a fost uşor să renunţ la acest mod de creştere, falimentar din start la momentul acesta. Copiii din ziua de azi nu mai pot nicidecum să fie crescuţi prin frică, aşa cum majoritatea dintre noi am crescut. Nu mai pot fi crescuţi prin pedepse, prin ameninţări, prin „dacă faci asta, vei primi cealalată”. Dacă noi ca părinţi, continuăm să ne comportăm ca nişte tirani cu copiii noştri, nu am învăţat încă nimic din ce se întâmplă acum în acest val de conştiinţă pe care cu toţii îl trăim acum.
Mulţi copii vin acum, ca nişte rebeli, ca nişte răzvrătiţi împotriva prostiei generată de credinţele programate şi de felul schizofrenic în care părinţii îşi trăiesc propria lor viaţă. Părinţii au fost crescuţi cu frica şi suferinţa, atârnând de gât. Ei au fost castraţi spiritual de către părinţii lor, care la rândul lor au fost castraţi spiritual de foştii lor părinţi şi tot aşa. Însă acum, aceşti copii au venit parcă pentru a ne învăţa ei pe noi cum să trăim şi cum să renunţăm la vechile noastre paradigme de viaţă, la vechile noastre obiceiuri, la vechile noastre atitudini şi mentalităţi ce nu mai fac nici cât o ceapă degerată în faţa acestei deschideri ce o trăim acum cu toţii, la propriu, nu la figurat. Sigur, poate mulţi nu vor recunoaşte ceea ce spun eu aici, aceştia vor alege să rămână în continuare tot la stadiul primitiv şi limitativ care se numeşte „doamne miluieşte” sau „rob, păcătos şi nevrednic”. Dar e loc pentru fiecare sub soare, unul alege constrângerea, altul alege libertatea, căci despre libertate de fapt, e vorba şi în această carte.
Osho, e un mistic atipic, unul care te face să gândeşti, care loveşte în sistemele de credinţă programate, în prejudecăţi, în preconcepţii şi până la urmă el loveşte adânc în prostia umană, ascunsă adeseori în cele mai întunecate colţuri ale conştiinţei. Poate că de aceea, el a şi fost considerat atât de periculos, pentru că viziunea lui nu se regăsea în nici un crez, în nici o religie, în nici o dogmă. Crecut de bunici până la 7 ani, în singurătate, el a fost lăsat liber, păstrându-şi puritatea inocenţei, păstrându-şi astfel nealterată starea firească cu care a venit pe lume. Fiinţa lui, nu a putut primi nici o condiţionare impusă din afară şi astfel starea lui primordială a rămas intactă de-a lungul timpului.
„Cartea despre copii” e ca o incursiune, începând de la naşterea pruncului şi până la vârsta adolescenţei. Oamenii aduc pe lume un copil, de ce mai multe ori în totală lipsă de imaturitate emoţională şi spirituală. Ei fac sex doar pentru a se elibera de nişte hormoni şi în sinea lor, femeile se gândesc chiar în timpul actului sexual că „bine ar fi dacă nu aş rămâne însărcinată tocmai acum”.Dar dacă ele rămân, vor da naştere acestui prunc ce a fost zămislit tot în frică. Dar acest act, e în sine unul sacru şi dacă îi anulezi sacralitatea şi te vei limita la a face sex ca un animal, atunci toată această energie animalică se va revărsa tot asupra pruncului. De aceea şi se nasc aşa mulţi copii cu deficienţe, pentru că părinţii nu au conştientizat actul sexual mai mult decât un gest animalic. Totul însă porneşte chiar de la intenţie, de aceea se spune că e bine ca părinţii să facă dragoste doar după ce meditează împreună, tocmai pentru a regla energiile în ei înşişi.
Viaţa e reglată în etape de câte 7 ani. Şi cea mai importantă e prima etapă, unde copilul îşi poate păstra nealterată puritatea sa. Dar părinţii nu sunt dispuşi să facă asta, ci ei încep doar să impună şi să constrângă copilul, chiar din pruncie. Vor ca şi acest copil să fie castrat spiritual, exact aşa cum ei au fost la rândul lor. Şi atunci la ce bun tot acest demers, dacă tu ca părinte îţi reverşi doar fricile şi frustrările tale asupra acestui copil, în loc de a-i oferi libertatea prin iubirea ta? La ce bun, să tot naşti copii dacă nu eşti în stare să îl creşti cu iubire, ci doar cu frică? Ţi-e frică de „păcat”, ţi-e frică de avort, dar nu ţi se pare o crimă mai mare să dai naştere unui copil pe care să îl creşti tot prin condiţionările şi fricile tale? Ce esti tu pentru copilul tău, o binecuvântare sau un blestem?
Dar să nu uităm şi de taţi. Mulţi dintre ei se comportă ca nişte laşi şi fug pe unde pot şi prin ce aşternuturi străine găsesc disponibile, mai ales în primii 2-3 ani după naşterea copilului. E mult prea grea perioada aceasta pentru ei, mult plâns şi multe nopţi nedormite, nu-i aşa? Culmea e că tocmai când femeia lor are nevoie cel mai mult de susţinere, ei dau bir cu fugiţii şi taman atunci îi loveşte îndrăgosteala în moalele capului. Oare de ce se întâmplă aşa adeseori cu bărbaţii, de ce le atât de frică, de ce fug, de ce îşi reprimă puterea din ei înşişi? Ei se bucură inconştient atunci când femeia lor rămâne însărcinată, dar nu trece mult şi se comportă ca nişte impostori duplicitari, parcă fugiţi mereu de acasă! Tocmai atunci fac asta, când un oaspete de sorginte divină intră cu adevărat în realitatea lor!
Voi încheia cu un mic citat din carte, sunt sigur că cei interesaţi şi deschişi la minte, o vor citi, dincolo de acest mic îndemn al meu:
„Regăsirea paradisului este tot una cu regăsirea stării de copil. Evident, corpul fizic nu va mai fi acela al unui copil, dar conştiinţa poate să redevină la fel de pură. Acesta e secretul oricărei căi mistice: regăsirea stării de copil, nepoluată de nici un fel de cunoaştere, păstrând în acelaşi timp conştiinţa realităţii înconjurătoare, pe care nimic nu o poate demistifica.
Până ce omul nu va ajunge să se iubească pe sine, el nu va putea iubi pe altcineva. Până ce copilul nu va ajunge să se respecte pe sine, nu va putea respecta pe altcineva. Aşa se explică de ce iubirea şi respectul vostru sunt false, pentru că nu au nimic de-a face cu realitatea. Voi nu vă respectaţi pe voi, cum i-aţi putea respecta pe alţii? Până când iubirea de sine nu va ajunge să strălucească în fiinţa voastră, ea nu se va putea revărsa asupra celorlalţi. Mai întâi deveniţi voi lumină pentru voi înşivă, şi abia apoi se va putea revărsa lumina voastră asupra celor din jur.”

sâmbătă, 24 octombrie 2015

Câştigă-te şi dăruieşte-te!


Vino spre culmi. Spre culmile a căror piscuri nu se pot întrezări decât doar de cei care ajung acolo. Vino dincolo de nori. Ca să-i poți observa e necesar să ajungi până la ei. Iar când ai ajuns, cu siguranță îi vei transcende. Așa că urcă și nu te opri. Numai așa poți să te câștigi pe tine însuți, ajungând până la nori. Iar odată ajuns acolo, când vei privi de sus în jos, vei observa norii trecători cum vin și pleacă, cum apar din nimic și se risipesc apoi ca un fum. Pentru că norii sunt doar fum. Așa este și suferința, doar fum. Așa sunt și norii fricii, doar fum. Așa sunt și norii îngrijorării, doar fum. Așa sunt și norii neputinței, doar fum. Așa sunt și norii răutății, doar fum. Așa sunt și norii depresiei, doar fum. Așa sunt și norii invidiei, doar fum. Așa sunt și norii geloziei, doar fum. Toate apar din nimic și se evaporă în nimic. Așadar, cum ai putea pune atât de mult preț pe ceea ce este nimic mai mult decât numai fum?
Câștigă-ți dreptul de „a fi” și nu fugi cu disperare doar după dreptul de „a avea”. Află cine ești, înainte de a afla ce îți dorești. Află ce se află în tine însuți, înainte de a afla ce se află în afara ta. Află de ceea ce are nevoie trupul tău, înainte ca durerea să îți vorbească. Află ce se află în mintea ta, înainte ca gândurile negative să te invadeze. Află după ce tânjește sufletul tău, înainte ca nefericirea să îți dea târcoale. Află ce e viața, înainte de a pleca de aici cu lecția neînvățată. Leapădă-te de omul cel vechi înconjurat de norii suferinței și îmbracă-te cu mantia iubirii, ca să renaști ca din propria cenușă în Omul cel nou.
Iar apoi, vino în întâmpinarea vieții și în întâmpinarea oamenilor. Îmbrățișează viața, îmbrățișează oamenii. Nu fă din viață doar un concept abstract și impersonal. Nu privi oamenii doar ca trup, ci privește-le ochii, căci ei sunt luminătorul sufletului. Nu-ți fie frică de viață, pentru că viața însăși e foarte îndrăgostită de tine și doar la tine însuți se gândește. Nu repudia oamenii, ci mai degrabă mângâie-le sufletele obosite de prea multă alergătură în zadar. Nu sta într-un colț singur și părăsit, ci ieși din falsa smerenie, adică din mândrie, și vino în mijlocul cetății, adică a stării tale pure care se numește „eu sunt”. Nu ține doar pentru tine cunoașterea și experiența ta, ci împărtășește-le tuturor și astfel se va dizolva și ultima fărâmă de egoism din tine. Nu mai da mereu citate din cei care-au părăsit acest tărâm, ieși din „veșnica pomenire” a morților și revino către tărâmul celor vii, acolo unde părerea ta contează și unde experiența ta e mult mai valoroasă decât copy-paste-urile celor răposați. Și nu în ultimul rând: nu-ți reprima nimic din ceea ce spiritul tău te îndeamnă, nu reprima divinitatea care vrea să se reveleze și să se facă cunoscută. Nu te lupta cu morile de vânt, doar dă-ți voie să fi, doar dă voie să fie...
Iar când ai depășit frica de penibil și teama de gura lumii, arată-te simplu și curat, fără împopoțonări deșarte. Fii tu însuți, căci acest drept privilegiat ți s-a acordat încă de la naștere. Spune pe față ceea ce gândești, arată și ceea ce simți, iar cine va rezona cu simțirea și mentalitatea ta, va lua aminte, iar cine nu, acela se va duce doar spre fluxul de conștiință cu care va rezona. Aşa că nu e nici o pierdere, căci doar vibrațiile asemănătoare se atrag. Iar sufletele care trăiesc doar după chipul și asemănarea spiritului lor și nu după chipuri și asemănări străine și idolatre, acelea implicit se vor atrage și ele.
Spiritualizează totul în jurul tău, astfel încât, acolo pe unde vei trece şi unde vei păşi, să răsară doar flori vii şi frumoase în urma ta, nu spinii căzuţi în care se vor răni cei ce se vor apropia de tine. Spiritualizează-ţi trupul şi nu lăsa patimile să ţi-l subjuge, să îl ofilească şi să ţi-l îmbolnăvească. Spiritualizează-ţi mintea cu gânduri luminoase şi lasă-le pe cele întunecate să se dizolve în neputinţa lor. Spiritualizează-ţi sufletul cu arta şi cunoaşterea ce vine din inspiraţia divină şi nu ţi-l chinui în zadar cu vibraţia joasă, ce nu poate transcende nicidecum grija lumească!
Dăruiește ceea ce ai de dăruit, fără să analizezi și fără să stai prea mult pe gândurile îndoielii. Dăruiește din ființa ta, citează-te pe tine, cel viu și autentic, și lasă deoparte pomelnicul celor ce nu mai au viață în ei înșiși. Dăruiește-ți ființa toată, nu cu jumătăți de măsură, nu cu negocieri ascunse, nu cu așteptări și recompense. Dăruiește iubire, chiar dacă crezi că nu o ai. Dăruiește bucurie, chiar dacă nu o simți. Dăruieşte răbdare chiar dacă ești nerăbdător.Dăruiește compasiune, chiar dacă simţi doar îngheţ în inima ta. Dăruiește putere, chiar dacă simți că ești slăbănogit de patimi. Dăruiește din ceea ce ești, nu numai din ceea ce ai. Dăruiește lumină chiar dacă ceața s-a abătut pentru o clipă asupra ta. Dăruiește toate acestea, fără să te gândești dinainte dacă le ai sau nu le ai.
Oare cum le vei dobândi dacă nu le vei dărui? Oare cum te vei regăsi dacă nu te vei dărui?

vineri, 23 octombrie 2015

Bărbaţii şi femeile din spatele aparenţelor


Aparenţele sunt înşelătoare iar oamenii, adeseori se lasă înşelaţi de măştile aparenţelor. Fiecare dintre noi are o parte văzută și una nevăzută. O față afișabilă și o alta secretă. Ne afișăm de multe ori doar așa, cum vrem să părem în ochii celorlalți și mai puțin cum suntem în realitate. Bărbații se afișează în fața femeilor cât mai plini de sine și cât mai macho, doar-doar s-o agăța careva în momeala lor. Femeile își joacă și ele rolul de frumuseți intangibile, doar-doar vor lăsa în urma lor câteva priviri arzânde. Și unii și alții fug de partea lor acunsă care de multe ori le vădește falsitatea, căutând în schimb să atragă măcar o cât de mică apreciere, măcar o cât de mică confirmare a personalității lor care nu poate străluci decât ieșind din anonimatul solitudinii.
Îmi plac oamenii care au curajul să se arate lumii aşa cum sunt: uneori slabi, alteori puternici, uneori timizi, alteori curajoşi, uneori deprimaţi, alteori bucuroşi, uneori defensivi, alteori luând viața-n piept tocmai atunci când nu te aştepţi. Îmi plac oamenii a căror viață a fost mai puțin îngăduitoare cu ei, dar care nu s-au lăsat atinși de vicisitudinile vieții. Și-au păstrat seninătatea și zâmbetul chiar și atunci când zâmbetul ar fi putut să înghețe pe fețele lor. Dar nu s-a întâmplat asta. Ci au mers mai departe, apreciind viața și apropiindu-se de oameni și mai mult. Oamenii simpli a căror fețe au fost marcate de vânturile vieții, dar a căror suflet a devenit în timp și mai călit, și mai luminos, și mai puternic.
Îmi plac bărbaţii care nu îşi tot reprimă puterea din ei, ci au reuşit cu timpul să îşi cizeleze această putere uriaşă cu care au fost înzestraţi. Şi au început să lucreze cu această magnifică putere în favoarea lor şi a celor care trăiesc în proxima lor realitate. Şi au reuşit să strunească acest taur năvalnic din ei înşişi, fără să se mai izbească în zadar de toate frumuseţile înşelătoare care se perindă prin faţa lor. Şi au reuşit cu timpul să nu mai fugă de viaţă, ştiind însă foarte bine că nu ar avea unde să fugă de ea. Acolo unde ei vor fi, viaţa îi va urmări. Aşa că la ce bun să încerci să te smulgi de cei de lângă tine care au să îţi predea încă multe lecţii? La ce bun să încerci să evadezi din „închisoarea” conştiinţei tale, a cărei gratii este formată doar din iluziile fricii? Unde vei fugi omule şi oare unde vei ajunge?
Îmi plac femeile care nu îşi reprimă feminitatea din ele. Îmi plac şi cele care uneori sunt nevoite să tragă toată familia lor după ele, atunci când bărbatul e prea preocupat să îşi lingă rănile frustrărilor de unul singur, undeva unde e doar el cu el însuși, undeva unde să nu îl vadă absolut nimeni. Bărbatul fuge, dar femeia rămâne. Ea rabdă şi tot rabdă în speranţa că el îşi va reveni. Unii revin şi îşi revin, alţii însă se pierd rătăciţi prin neantul deşertăciunilor. Bărbatul vulnerabil face tot ce poate să nu se arate în faţa unei femei tocmai aşa. Simte toată răspunderea pe umerii săi şi nu vrea să pară doar un simplu om de rând care uneori e slab şi alteori e vulnerabil. El nu se poate confesa şi nu se poate dezvălui în faţa femeii, pentru că nu vrea să pară un firav puișor, când întreaga umanitate vrea să îl privească ca pe un destoinic cocoşel. Aşa că face el ce face şi revine iarăși pe soclu. Femeia atunci îl va privi cu condescendenţă şi îl va mai ierta încă odată. Îl va privi atunci îngăduitoare, zâmbind imperceptibil ca nu cumva el să se simtă şi mai umilit decât este. Poate data viitoare nu va mai dura atât de mult până ce el îşi va reveni. Poate data viitoare va fi mai scurtă veșnica vânătoare a fantomelor din pădurea amăgirilor...
Dar nu îmi plac mironosiţele care se tot prosternează, acoperite din cap până-n picioare, încercând din răsputeri să facă abstracţie de adevărata lor natură. De frumuseţea lor. De trupul lor. De sexualitatea lor. Ele fug, dar trupul le urmează. Nu pot scăpa de el. Deşi în aparenţă fac abstracţie şi îşi reprimă orice nevoie pe linie sexuală. Vor doar să pară niște ființe asexuate, dar nu reușesc. Vor să coboare abstractul în inimi de carne. Nimeni nu poate face asta aici și nici nu e cazul. Căci atingerea e una din seducțiile spiritului care a acceptat astfel să mai facă o călătorie scurtă printre oameni. Însă nu se poate vorbi despre asta decât eventual în șoaptă. E doar un subiect tabu. Iar ceea ce spun oamenii „de bine” că ar fi tabu, se vrea cu orice preţ evitat. Să nu vorbim despre sexualitate, doar să ne-o imaginăm în ascuns, feriți de ochii neaveniților, ca nu cumva să fim daţi de gol de carnala noastră natură umană. Ca nu cumva să ni se râdă pe sub nas de nevoile noastre trupeşti. Acestea sunt declarate ca fiind slăbiciuni şi ispite de cei cărora le tremură fundul şi sutanele pe ei, atunci când privesc la o femeie. E mai uşor să condamni, dar mult mai greu să pricepi că nu am venit aici tocmai ca să ne luptăm împotriva naturii noastre umane.
Bărbații prea agresivi și femeile care urmăresc doar ademenirea în cursele trupului, devin cazuri de studiat în psihologia clasică. Iar bărbații defensivi în fața vieții și femeile care își reprimă feminitatea din ele, devin și aceștia la rândul lor, cazuri extrem de sugestive privind înfrânările și lupta contra naturii umane. Ambii fug de ei înșiși încercând să își făurească castele de nisip în care să se adăpostească de ochii lumii. De ceea ce fugi nu poți însă scăpa. Cu cât mai mult fugi cu atât mai mult acea umbră te va urma.
Bărbatul fuge după putere și o caută până la capătul pământului. Femeia fuge după iubire și caută să o simtă prin bărbatul pe care vrea să-l pună pe tronul inimii sale. Ea îi așează coroana pe cap doar aceluia care are destul curaj de a se recunoaște a fi împărat. El îi oferă mâna doar celei ce are destul curaj de a fi declarată împărăteasă. Rațiunea stă pe tron, iar acesteia i s-a oferit în dar, coroana iubirii.
Există atracții și atracții, însă lumea le tratează pe acestea la un nivel foarte superficial, în alb și negru: asta e bine sau rău, asta e permis sau interzis. Atracția trupului e văzută ca o ciumă cu care omul „trebuie” să se lupte și să o învingă. Oare cine spune asta, tot cei cu fețe triste și ofilite a căror viață suferindă și neîmpăcată, aduce mărturii tocmai împotriva acestor prejudecăți care fac parte dintr-o așa-zisă moralitate? Lumea judecă și condamnă, vede și reacționează. Etichetează cu mare ușurătate ca fiind ceva moral sau imoral.
Dar ce putem spune despre conștiința noastră? Oare nu acesta e chiar singurul reper la care merită cu adevărat să ne raportăm? Am venit aici doar să ne luptăm împotriva noastră înșine și să ne reprimăm natura umană din noi? Sau am venit să experimentăm și să ne testăm, pentru ca astfel cu mare curaj, să putem pune totul în balanță?

joi, 22 octombrie 2015

Un tată către fiul său...


Ascultă-mă fiule şi lasă-mă să îţi vorbesc prin şoapte în timp ce tu dormi, iar eu te privesc ca pe un înger. Prefer să îţi vorbesc prin gânduri şi vibraţii mai mult decât prin cuvinte. Prefer să îţi transmit doar iubire în locul mustrărilor mele. Dar nu pot face asta când tu eşti în stare de veghe, căci nu ai destulă răbdare ca să m-asculţi, iar eu nu am destul tact ca să mă fac înţeles. Aşa că m-am strecurat lângă tine, în timp ce tu dormi şi visezi, contemplând poate locul de unde cu puţin timp în urmă tu ai plecat, hotărându-te să faci un mic popas printre oameni. Noi, cei maturi am uitat de unde venim, dar tu copile, încă nu ai uitat. Aşa că rabdă-ne pe noi cei ce uneori nu mai avem răbdare nici cu noi înşine. Suportă-ne aşa cum suntem, cu toate toanele şi egoismul din noi.
Iată la ce mă gândeam, copile. Am fost de multe ori supărat pe tine, dar toate aceste supărări au fost gratuite şi nejustificate. Te-am certat de multe ori, la fel de gratuit, la fel de nejustificat. Am ţipat plin de nervi, atunci când nervii s-au revărsat pe afară şi au ieşit din matca lor. Dar mă întreb iarăşi şi iarăşi, oare tu însuţi ce vină ai putea avea? Ce vină ai putea avea când viaţa în tine erupe de bucurie? Ce vină ai putea avea tu, care eşti tot doar iubire? Ce vină ai putea avea când tu predai gratis lecţii de viaţă tuturor, dar noi cei absorbiţi după cele fugitive ale vieţii, nu le putem pricepe? Ce vină ai putea avea când tu emani doar lumină în jur, iar noi ne lăsăm seduşi de bunăvoie doar de întunericul patimilor din noi? Spune-mi copile, ce vină ai putea avea?
Te condamnam în absurditatea mea că te mişti prea încet înainte de a pleca la grădiniţă. Pentru că seara îţi aruncai hainele pe unde apucai, iar dimineaţa nu le mai găseai. Pentru că te jucai cu apa în loc să te speli aşa cum doream eu. Pentru că spuneai „nu” atunci când eu vroiam să spui „da”. Pentru că te foiai de colo-colo, în timp ce eu doream să stai doar într-un singur loc. Pentru că erai prea năzdrăvan şi mă distrăgeai de la lucrurile mele mult prea „serioase”. Pentru că în timp ce mâncai, erai absorbit de cu totul alte lucruri. Pentru că vărsai băutura sau înfulecai mâncarea în neastâmpărarea ta. Pentru că eu doream ca lucrurile să meargă în felul meu, iar tu nu îţi doreai decât ca totul să meargă în felul tău.
Te forţam să te scoli dimineaţa atunci când noaptea încă se îngemâna cu ziua şi asta doar pentru a nu întârzia la veşnica grădiniţă care se dovedea mereu mult prea conservatoare pentru tine. De multe ori nu aveai chef de a merge acolo, dar acceptai într-un final mai mult pentru noi decât pentru tine. Iar în timp ce ieşeam şi te lăsam, tu mă priveai şi îmi zâmbeai, eu mă încruntam şi te atenţionam: „să fi cuminte, să fi cuminte...”
Aş fi vrut ca jucăriile tale să rămână pururea întregi şi totul să rămână acolo unde îi era locul. Dar tu ştiai câtă nevoie aveam de lecţia răbdării şi a compasiunii. Tu ştiai câtă nevoie aveam de a învăţa să dărui şi să mă dărui fără a aştepta nimic în schimb, nici măcar un gest, nici măcar un cuvânt, nici măcar o mulţumire. M-ai învăţat toate astea, deşi nu a fost deloc uşor pentru mine, căci eu vroiam mereu doar să controlez totul. Vroiam permanent să am doar ultimul cuvânt. Tu m-ai învăţat copile, să renunţ la egoismul din mine şi să las viaţa să curgă simplu, curat şi firesc. M-ai învăţat care sunt lucrurile cu adevărat importante în viaţă, exact cele contrare pe care eu puneam preţ. M-ai învăţat atâtea lecţii la care eram un veşnic repetent, iar fără tine, cu siguranţă nici acum nu le-aş fi învăţat.
Îţi aminteşti tu copile, cum îmi veneai în întâmpinare, mereu vesel, mereu fericit doar pentru simplu fapt că exişti, doar pentru simplu fapt că exist? Cum te lipeai de mine, cum mă lipeam de tine, cum veneai şi îţi încolăceai tu mânuţele în jurul meu, încât şi acum mă întreb cum de încă nu m-am topit de atâta iubire? Tu veneai, îmi căutai privirea, îmi sărutai ochii şi îmi înlăturai orice rezistenţă, orice eschivare. Tu îmi dădeai tot altruismul din tine, iar eu mă lepădam câte puţin de egoistul din mine. Tu îmi aduceai ofranda purităţii tale, iar în mine se dizolvau tabieturile şi obiceiurile care mă ţineau ca prins într-o cursă. Îţi ceream mult prea mult, când eu îţi ofeream mult prea puţin...
Şi era atâta curăţie în ochii tăi nevinovaţi, atâta frumuseţe în sufletul tău neîntinat. Ştiu, dacă ai fi treaz m-ai întreba poate de ce vorbesc la trecut, de ce sunt trist acum când te privesc? E adevărat copile, toate acestea sunt vii în mine şi toate sunt la prezent, fiul meu. Nu sunt trist, ci doar nostalgic la felul cum am reacţionat cândva, când nu înţelegeam natura ta. Ştiu, e o ispăşire palidă aceasta. Nu ai înţelege aceste cuvinte cu mintea ta, dar sigur poţi simţi chiar şi acum când dormi, ce îţi transmit eu cu inima mea.
Spune-mi copile, de ce noi cei maturi cu mintea, dar total imaturi cu inima, vedem viaţa asta atât de încrâncenat în falsitatea noastră? Ce a fost în noi şi ce am pierdut de numai putem vedea puritatea vieţii, de ce nu mai simţim puritatea, de ce nu mai generăm doar gânduri pure? De ce nu mai vedem frumosul în noi, de ce nu mai vedem frumosul în oameni?
Iubirea nu are nevoie de cuvinte şi nici de declaraţii puerile. Dar uneori, sufletul se umple şi nu mai poate suporta acest şuvoi de sentimente care se vor scoase la lumină. Aşadar, vino acum copile, primeşte aceste simple cuvinte şi nu mă judeca prea aspru, ci dacă ai putea, dă-mi doar iertarea ta!

Ce înseamnă să lucrezi cu tine însuţi?



A lucra conştient cu tine însuţi înseamnă să îţi găseşti calea ta. Dar nu o poţi găsi dacă nu o cauţi. Nu o poţi afla dacă mergi doar pe căile bătătorite de către alţii. Nu o poţi descoperi dacă nu te descoperi în primul rând pe tine însuţi. Şi ce înseamnă să te descoperi pe tine însuţi? Să ai puterea de a te accepta aşa cum eşti la momentul acesta şi să ai destul curaj să recunoşti că în anumite părţi din sufletul tău, ceva scârţîie, ceva în fiinţa ta poate nu e chiar în regulă. Cum îţi dai seama dacă ceva scârţie în interiorul tău? Pur şi simplu nu te simţi bine, ceva acolo în străfunduri, te sufocă. Acolo întâmpini un blocaj, o rezistenţă, un conflict care nu te lasă să îţi deschizi aripile şi să te înalţi dincolo de supravieţuire, dincolo de lumesc, dincolo de patimă.

Am observat un lucru foarte interesant. Oamenii însetaţi în a-şi depăşi propria condiţie, caută cu râvnă calea lor şi nu se opresc până nu o găsesc. Dar nu se opresc nici măcar atunci, pentru că şi aceste drumuri se schimbă în funcţie de schimbările noastre interioare. Noi nu rămânem niciodată aceiaşi şi implicit căile noastre se schimbă şi ele din mers. Oamenii plini de entuziasm îşi găsesc calea lor mai devreme sau mai târziu. Apoi în euforia lor crescândă, vor să o împărtăşească tuturor pentru că li se pare că acea cale e benefică pentru toată lumea. Şi-ţi vor spune că acel drum pe care merg ei, ar fi bun şi pentru tine. Însă nu uita, e doar drumul lor, nu şi al tău. E doar adevărul lor, dar nu şi al tău. E doar bucuria lor, dar nu şi a ta.

Nu am venit aici pentru a merge pe căile bătătorite de ceilalţi. Dar ne putem bucura pentru cei care şi-au împlinit viaţa în felul lor. Fiecare la nivelul său, mic sau mare nu putem şti exact, pentru că ceea ce se vede din afară, nu e la fel cu ceea ce se petrece în interior. Noi oamenii judecăm după aparenţe, dar aparenţele sunt de cele mai multe ori înşelătoare. De aceea, de fiecare dată când judecăm după aparenţe, ne înşelăm pe noi înşine şi nu sporim în nimic. În sinea mea ştiu că după ce plecăm de aici vom avea mari surprize faţă de cum am perceput pe unii oameni, chiar şi pe cei care se află permanent lângă noi, în realitatea noastră. Însă dacă putem privi dincolo de aparenţe, începem să înţelegem că lucrurile se leagă în felul lor şi intuim astfel că nimic din ce ni se întîmplă nu e pur întâmplător.

Asta înseamnă să lucrezi conştient cu tine însuţi. Să observi viaţa şi oamenii care intră în realitatea ta şi să începi să intuieşti legătura lor. E un mic pas aparent, dar totuşi unul extrem de mare. Şi de la acest tip de introspecţie pleacă totul. Aici e alchimia şi magia vieţii, în a înţelege cum totul îţi vorbeşte într-un mod indirect: fiecare întâmplare din viaţa ta, fiecare stare pe care o ai în urma acestor întâmplări, fiecare om cu care intri în contact, toate îţi indică ceva în interiorul tău. Dar bineînţeles că viaţa nu îţi va spune într-un mod direct „fă asta sau cealaltă”, „du-te acolo sau vino încoace”. Ci doar te va îndemna, dar îndemnul va fi unul foarte fin pe care însă nu îl poţi percepe dacă iureşul din mintea ta e de nestăvilit.

Şi pentru a opri acest iureş, avem nevoie de această conştientizare, pentru că mintea de maimuţă nu se vor opri niciodată de la sine. Programele mentale instalate în subconştient se activează tocmai atunci când se iveşte o oportunitate pentru ele. Deşi poţi avea falsa impresie că eşti ok până atunci. Asta până când apare ceva în viaţa ta şi te surprinzi că tu, cel care poate până mai ieri erai foarte detaşat de o anumită situaţie pe care o vedeai la alţii, acum când ţi se întâmplă chiar ţie, iei foc şi explodezi. Pentru că ai stat pe un butoi cu pulbere, dar nimeni nu i-a dat foc până atunci. Şi aşa sunt toate aceste programe implementate în subconştientul nostru: butoaie cu pulbere care oricând se pot aprinde şi lua foc la cea mai mică scânteie!

Şi aşa se întâmplă la cei care nu îşi observă trăirile şi nu îşi conştientizează viaţa. În sinea lor nici nu-şi dau seama, pentru că aceste explozii au devenit firescul lor de zi cu zi. Li se pare normal să îşi schimbe starea de la o extremă la alta: acum calmi, apoi irascibili, acum veseli, apoi trişti, acum entuziaşti, apoi depresivi... Şi e clar că nu te poţi simţi bine când treci de la o extremă la alta şi te laşi mereu prins în reacţii. Oamenii îşi caută drumul, fiecare în felul său. Unul merge pe la biserică, altul merge pe la cursuri şi seminarii. Unii îi învaţă arta suferinţei şi a resemnării, alţii îi învaţă focusul cu mintea şi bolboroseala afirmaţiilor pozitive. Şi încep să facă ceva, dar nu trece mult şi abandonează ideea care li s-a predat. Pentru că acea idee nu li se potriveşte oricât de mult s-ar forţa, oricât de mult s-ar strădui, pur şi simplu nu e pentru ei.

E bine însă să asculţi pe oricine, să nu repudiezi pe nimeni şi mai ales să nu judeci pe cei care predau lucruri care ţie nu ţi se potrivesc. Poate la alţii au efect, nu poţi şti. Dar cel mai frumos şi cel mai echilibrat lucru e să îţi creezi tu singur tehnicile care ţi se potrivesc. Şi de fapt nu e vorba de tehnici, cât e vorba de a fi permanent atent la tine însuţi. Fi atent la trupul tău şi oferă-i cât mai multă mişcare şi apă. Fi atent la mintea ta şi la programele care te sabotează din subconştient pe pilot automat. Fi atent la sufletul tău şi la nevoile lui cu care el simte nevoia să se hrănească: arta, cunoaşterea, contemplarea, compasiunea, comunicarea. Fi atent la respiraţia ta: e una sacadată şi frântă sau una fluentă şi profundă? A respira nu e o tehnică pentru că ea oricum se desfăşoară de la sine, dar una e să respiri sacadat din frică şi alta e să îţi linişteşti mintea şi simţurile odată cu respiraţia profundă.

A lucra cu tine însuţi, nu necesită un timp şi un spaţiu aparte. Ci să experimentezi tot ce simţi nevoia fără ca să răneşti pe nimeni, după care să revii înapoi şi să îţi asumi această experienţă. După care, iar şi iar. A lucra cu tine, înseamnă să îţi creezi mereu reţele neuronale noi, pentru că doar în creaţie, vibraţia ta atinge divinul. Înseamnă să priveşti în ochii celui cu care vorbeşti şi să îl iubeşti atât de mult, până ce reuşeşti să îi priveşti sufletul. Înseamnă să ieşi din zona de disconfort a pasivităţii şi resemnării, în zona de confort a creaţiei şi a bucuriei. Înseamnă să cunoşti tot ce se poate cunoaşte, dar să filtrezi totul pe sufletul tău şi astfel să nu laşi nimic să te subjuge. Înseamnă să împărtăşeşti celorlalţi experienţele tale doar din iubire, fără ca să te aştepţi la nimic din partea lor. Înseamnă să fii recunoscător pentru ceea ce ai şi să nu te opreşti niciodată, dacă simţi că poţi face mai mult. Înseamnă să acorzi iertarea ta gratuită celor care te-au judecat sau pe care tu i-ai condamnat tot într-un mod gratuit.

A lucra cu tine, înseamnă de fapt să ajungi să te iubeşti cu adevărat pe tine însuţi şi astfel să dărui nu numai din ceea ce ai, ci să te dărui tot mai mult din ceea ce eşti...


Stând de vorbă cu mine însumi...



Vorbind cu mine însumi, am înţeles că noi cu toţii, suntem doar reflecţii. Eu mă oglindesc în tine, aşa cum tu te oglindeşti în mine. Mă recunosc în tine, aşa cum şi tu te recunoşti în mine. Privesc în ochii tăi şi mă văd tot pe mine. Priveşti prin ochii mei şi te vezi tot pe tine. Aşadar dacă tu te vezi prin mine şi eu mă văd prin tine, oare cine suntem noi doi cu adevărat?

Vorbind cu mine însumi, întrebările se rotesc ca într-un carusel a cărui mişcare doar răspunsurile reuşesc să o potolească. Întrebările stau ferm în faţa răspunsurilor, până când acestea reuşesc să pună la pământ fermitatea întrebărilor. E ca o luptă de unul la unul, la finalul căreia vor câştiga doar luptătorii care nu au abdicat de la crezul lor. Lupta s-a încheiat şi doar adevărul regăsit în răspunsuri s-a eliberat...

Vorbind cu mine însumi, observ cum toate stările lăuntrice vin şi pleacă în nestatornicia lor. Toate aceste stări sunt doar reacţii la stimulii exteriori care şi ei la rândul lor apar şi dispar. Primim, acceptăm şi mai apoi reacţionăm. Unii stimuli ne doboară, alţii ne ridică. Pe unii îi căutăm, iar de alţii fugim. Natura umană ne joacă uneori feste, dar observatorul rămâne mereu în stare nealterată, căci divinitatea din noi nicicând nu ar putea fi tulburată...

Vorbind cu mine însumi, mă întreb cum de sunt martor la toate aceste mişcări care se perindă prin faţa ochilor mei. Privesc la cei îngânduraţi a căror griji le obstrucţionează privirea. Vălul îi împiedică să mă vadă, dar eu îi văd. Ceva încă îi nelinişteşte, încă îi absoarbe, încă îi preocupă. Au uitat de unde au venit şi au uitat unde iarăşi se vor întoarce. Acum sunt doar preocupaţi să experimenteze cât mai mult, aici şi acum prin acest trup, experienţe pe care sufletul le-adună, iar spiritul apoi, pe toate le va pune în balanţă...

Vorbind cu mine însumi, mă surprind trecând ca un simplu trecător printr-o lume a simplilor trecători. Învăţ iubirea, învăţ frumosul, învăţ compasiunea. Învăţ să mă accept şi să mă plac, începând de la cele mici până la cele mari. Învăţ şi eu să trăiesc lângă ceilalţi care la rândul lor învaţă şi ei să trăiască lângă mine. Învăţ şi eu să le vorbesc celor care la rândul lor vor şi ei să-mi vorbească. Învăţ să-mi rămân alături şi să nu fug de ceea ce mă provoacă. Învăţ să folosesc cuvinte care fac sufletul să crească şi le alung din mine pe cele care nu ştiu decât să rănească...

Vorbind cu mine însumi, mă recunosc în cel de azi, dar nu mă mai recunosc în cel de ieri. Însă tot eu eram atunci şi tot eu sunt şi acum. Unul se leapădă de el însuşi la apus, celălalt renaşte din propria cenuşă odată cu zorile. Vântul mă poartă pe aripile schimbătoare ale destinului care mi se schimbă cu fiecare gând, cu fiecare simţire. Reguli, dogme, canoane, fasoane, permisiuni şi interdicţii, toate s-au dizolvat în oceanul nesfârşit al ipocriziei...

Vorbind cu mine însumi, alunec pe panta efemeră a timpului şi prind ca din zbor nostalgii şi amintiri pierdute undeva în negura vremii. Alunec, dar repede revin înapoi. Nu-mi pot lăsa sufletul nici măcar o clipă să se cufunde în nostalgii deşarte. Doar o clipă şi imediat trecutul prinde viaţă. Dar singura clipă în care mă simt din nou acasă, e numai clipa prezentă, căci ea deţine cheia magică a acestei vieţi. Cum am pierdut cheia, cum am pierdut prezentul! Dar pentru a nu o mai pierde i-am făcut locaş în inima mea, acolo unde nici trecutul şi nici viitorul, de ea nu se mai pot apropia...

Vorbind cu mine însumi, toată fiinţa dinlăuntru îmi spune să încetinesc ritmul, pentru ca să nu alerg în zadar de unul singur. Mi-e dor de oameni, aşa că îi voi aştepta să mă ajungă şi apoi să ne privim unul pe altul, fiecare trăind după chipul şi asemănarea lui însuşi şi nu după chipuri şi asemănări străine. Fiecare, cel unic, cel irepetabil, cel a cărui simţire şi gândire, nicicând şi niciunde nu s-ar putea ele copia...

miercuri, 21 octombrie 2015

Condiţiile iubirii ne-condiţionate


Într-o lume a condiționărilor, iubirea ne-condiționată pare un copilaș orfan și părăsit, căruia nimeni nu îi dă atenție, nimeni nu vrea să îl adopte și să-l ia cu el acasă în sufletul său. Oamenii vin și privesc această floare rară, o contemplă, se minunează de frumusețea ei, dar nu au destul curaj să o atingă, nu au destulă tărie să o ia cu ei, nu au destulă putere să își planteze semintele iubirii ne-condiționate și apoi să le îngrijească permanent în inima lor.
În schimb se vorbește mult despre această iubire. Toată spiritualitatea abundă de clișee care sună foarte melodios, dar până ajung să fie puse și în practică, notele false corup gama melodică și refrenul începe să sune ca o moară hodorogită. Ipocrizia din peisaj e atât de ascunsă în spatele acestor etichete, încât ea devine ca o a doua natură, una denaturată, evident. Și oamenii se afișează nonșalant cu aceste etichete pe care le mărturisesc cu gura, dar care din nefericire nu reușesc nici măcar să se apropie cât de puțin de crezul lor.
Iar acest crez nu are absolut nici o legătură cu acest fel de iubire. Când apar condițiile la mijloc, nu mai e vorba de iubire, ci doar de interes. Interesul hrănește gândurile ascunse, acestea la rândul lor hrănesc falsitatea, egoismul atroce se instalează și el subit, și astfel minunatul om plin de iubire ne-condiționată, nu mai mai funcționează firesc și natural, ci începe să își manifeste doar propriul ego exacerbat care duce spre o și mai mare defazare de sine, care se numește alter-ego. Adică dintr-un mic impostor, ajunge un mare manipulator.
Te voi iubi necondiționat pentru toată viața! Pe bune? Ești așa sigur că că cel de acum vei fi și mâine? Ai vreo certitudine că ce simți acum vei simți și peste un an și peste zece și pentru toată viața? Jurăminte și promisiuni poleite care de fapt, ascund multe condiționări în spatele lor. Fii sincer cu tine însuţi şi lasă ipocrizia deoparte!
Te iubesc femeie, dar știi tu, eu ca bărbat iubesc în felul meu. Te privesc, îți spun că ești foarte frumoasă, dar asta o fac doar pentru că vreau să te ating, pentru că îți doresc cu disperare trupul tău. Așa că tu dăruiește-mi-te necondiționat mai întâi cu trupul și apoi mai vedem noi cum stăm și cu iubirea ne-condiționată! Fii sincer cu tine însuţi şi lasă ipocrizia deoparte!
Te iubesc bărbatule, dar știi, eu ca femeie iubesc în felul meu. Așa că ai grijă pe unde mergi și cu cine te întâlnești. Dacă vreo femeie străină îți va vorbi, tu să nu o privești în ochi ca să nu intri în „ispită”. Eventual privește pe lângă ea sau mai bine fă-te că nu o vezi! Pentru că tu, trebuie să mă vezi doar pe mine, eu muza ta! Orice altă femeie care îți penetrează realitatea, va fi inamicul meu pe viață și dincolo de ea! Fii sincer cu tine însuţi şi lasă ipocrizia deoparte!
Te iubesc copile, dar ai grijă să nu mă superi, să stai doar într-un loc, să faci doar ce îți dau eu voie și cam atât. Să-mi ştii de frică, căci şi eu am ştiut de frica părinţilor mei! Am eu grijă de educația ta, așa cum și părinții mei au avut mare grijă de educația mea. Îmi sacrific timpul și banii, așa că după un timp voi avea mari pretenții de la tine copilul meu, să nu care cumva să mă dezamăgești! Fii sincer cu tine însuţi şi lasă ipocrizia deoparte!
Te iubesc doamne-doamne, dar poate te vei „milostivi” și către mine, eu cel care te iubesc atât de mult și care am atât de multă nevoie de „mila” ta! Nu lipsesc nici o duminică de la biserică, doar vezi că îmi fac cu vârf și îndesat datoria de creștin! Merg în pelerinaje, merg pe la mormintele cele sfinte, nu scap nici o icoană „făcătoare de minuni” și nici o părticică din „sfintele moaște”. Și încă mai cred că făcând toate astea, te vei milostivi și asupra mea, și dintr-un ignorant mă vei face într-o clipă un mare iluminat și dintr-un sărăntoc mă vei face un mare bogătaș! Asta bineînțeles, fără absolut nici un efort din partea mea pentru că toată puterea e doar în mâinile tale, doamne-doamne! Fii sincer cu tine însuţi şi lasă ipocrizia deoparte!
Te iubesc spiritualitate și îmi plac foarte mult clișeele pe care le arunci în stânga și-n dreapta. Gândul îmi creează realitatea, dar asta până când în realitatea mea apare ceva ce pare că nu a fost creat de către mine. Dar culmea, tot eu am creat și acel „ceva”! Mintea e pe primul plan, așa că vom tot băga focus până când ceva palpabil se va materializa în realitatea noastră. Sau tot vom bolborosi afirmaţii pozitive şi astfel tot bolborosind, sănătatea radiantă, relaţia perfectă şi banii vor curge cu nemiluita în realitatea mea! Știu că sunt plin de iubire ne-condiționată, dar fără mulți bani, ea e necâștigătoare! Îmi place să citesc şi să vorbesc despre tine spiritualitate, dar când e să şi pun ceva în practică, mereu îmi gasesc altceva de făcut! Fii sincer cu tine însuţi şi lasă ipocrizia deoparte!
Te iubesc viață, dar asta pînă la prima provocare care mă scoate din zona de confort. Când mi-e cald și bine, voi fi mereu cu zâmbetul pe chip și voi fi cel mai spiritual și autentic dintre toți! Dar nu cumva să-mi joci vreo festă, tu dragă viață, pentru că tu mă ști cel mai bine că una arăt în aparență și alta sunt în realitate! Așa că nu mă da de gol, nu mă vădi! Știi cât de mult țin la imaginea mea, doar tu îmi știi colecția de măști pe care le schimb non-stop după cum bate vântul! Așa că ai grijă de mine dragă viață și nu mă dezamăgi! Fii sincer cu tine însuţi şi lasă ipocrizia deoparte!
Acestea sunt tot felul de flash-uri care apar în mintea noastră. Sursa lor e doar una singură: frica! Ne e frică să ne dăruim cu toată ființa noastră celuilalt, aşa că, mai bine cu jumătăți de măsură! Ne e frică să spunem „da” din toată inima, ci o facem doar cu jumătate de gură și eventual să nu ne audă nimeni! Ne e frică mereu că vom fi dezamăgiți. Dar punând mereu dezamăgirea în față, de fapt mă afișez din plin cu o mare „iubire”, dar una falsă și foarte condiționată! Am o întreagă listă de condiții mentale, iar dacă tu, cel de lângă mine, nu te supui lor, atunci am o mare problemă cu tine și mai bine ai ieși de bună voie din realitatea mea! Eu te condiționez pe tine, tu mă condiționezi pe mine, iar împreună, ne vom condiționa așa, până la adânci bătrânețuri!
Într-adevăr, nu e vorba de iubire în toate cazurile descrise mai sus. E vorba doar de meschinării și subterfugii. E vorba de veșnicul război din umbră, de „care pe care”. Viața și relațiiile privite ca o afacere. Dă-mi tu și poate îți voi da și eu ceva în schimb! Arată-te tu mai întâi cum eşti și apoi poate mă voi arăta și eu cum sunt! Spune-mi mai întâi tu despre tine și de-abia apoi poate îți voi spune și eu ceva despre mine!
Termenul de „necondiționat” nu are ce căuta lângă iubire. Ce e aia iubire ne-condiționată? Iubirea e una singură și atât. Orice metaforă adăugată iubirii, îi accentuează o lipsă. Însă iubirea, nu are nevoie nici de accentuări, nici de efecte poleite, nici de adjective care să-ți fure ochii. Oare poți iubi cu mintea și cu rațiunea? Putem controla oare iubirea? O iubire controlată, iarăși nu mai e iubire, ci e doar un surogat. Iubirea topește orice limită interpusă în fața, în spatele sau în dreptul ei. A vorbi despre ea, e ca și cum i-ai aduce o ofensă, căci cum ai putea oare descrie ceea ce se află dincolo de orice descriere?
Aşa că mă voi opri acum și mă voi retrage, ca nu cumva să rănesc iubirea cu prea multele mele cuvinte...