miercuri, 30 septembrie 2015

Trecerea Rubiconului


Cu toţii la un moment dat, avem de trecut un prag în viaţa noastră. Vine un timp când viaţa te aduce într-un punct fără cale de întoarcere. Acel punct e Rubiconul tău, adică râul transcenderii în conştiinţă, drumul fără întoarcere, calea care nu are decât un singur sens.
Nu e uşor să faci alegeri fără cale de întoarcere. Nu e tocmai comod să renunţi la un stil de viaţă vechi şi rutinat, pentru unul nou de la care nu prea ştii la ce să te aştepţi. Nu e chiar la îndemână să părăseşti vechile credinţe care în timp s-au dovedit a fi falimentare, pentru o altfel de credinţă care arde doar în inima ta. Nu e simplu să schimbi macazul propriului tău destin, neştiind dinainte la ce să te aştepţi. E ca şi cum te-ai arunca în gol fără paraşută, iar până vei ajunge jos într-un timp relativ scurt, eşti pus în situaţia de a găsi o soluţie, de a-ţi confecţiona chiar în timpul zborului paraşuta de care ai nevoie și care să te salveze astfel, înainte de a atinge solul.
Dar noi oamenii am fost înzestraţi cu un mare dar. Acela de a ne obişnui cu lucrurile care nu ne convin, cu unele greutăţi care ne scot din zona de confort. Avem această putere în noi, puterea de adaptare chiar şi la cele mai vitrege situaţii.
Când luăm hotărâri fără cale de întoarcere, mai trecem un Rubicon, mai facem un salt în conştiinţă. Unele alegeri pot fi în favoarea noastră, altele în defavoarea noastră. Dar simplu fapt că am avut această tărie de a spune „da” în faţa unei alegeri, e un mare pas, indiferent de consecinţele acelei alegeri. Pot fi şi consecinţe nefaste atunci când nu suntem doar noi la mijloc. Pot suferi oameni care rămân în urma noastră şi care poate nu ne acceptă aşa uşor alegerile. Pot fi de asemenea oameni în realitatea noastră care să nu fie de acord cu schimbările noastre. Şi din această cauză, nici nu ne schimbăm, nici nu ne acceptăm noua noastră opţiune de viaţă. Pentru că părerea celorlalţi contează mai mult decât a noastră şi ni se pare mereu că nevoile lor sunt mai presus de nevoile noastre.
Dar persoana de lângă tine dacă te iubeşte cu adevărat, îţi va da voie să fii aşa cum simţi şi chiar te va încuraja în alegerea ta, deşi poate fi una foarte radicală. Cel care te iubeşte, te va împinge el însuşi să treci Rubiconul, te va face el însuşi să înveţi să înoţi singur chiar atunci când te afli în apă. Pentru că noi nu trăim împreună doar ca să ducem o viaţă confortabilă şi insipidă, ci şi pentru a ne susţine unul pe altul atunci când nu ne mai regăsim curajul de a lua anumite decizii.
Adeseori văd cupluri care trăiesc împreună, dar parcă sunt într-un permanent război cu sabia între dinţi, care e mai tare, care câştigă supremaţia, care reuşeşte să îl domine pe celălalt. Și rămân în acest veșnic război, nici unul nu își asumă o decizie, nici unul nu are puterea de a trece propriul Rubicon, adică propria limită interioară. Și rămân împreună dar relația lor nu e una constructivă, ci una distructivă, nu e una de susținere, ci de dominare egocentrică. De aceea nici nu iau hotărârea de a se despărți, pentru că pur și simplu au nevoie de multă hrană pentru propriul lor egoism. Iar când realizează că viața lor e un dezastru, vor să facă pasul, dar ajung înfricoșați la mal și când ajung acolo se opresc și încep să se gândească dacă nu cumva apa va fi prea adâncă, dacă nu cumva vor avea destulă forță pentru a ajunge la malul celălalt.
Dar pasul odată făcut te pune imediat pe noul flux de conștiință și practic te lepezi de omul cel vechi într-o clipă. Te lepezi de frica viitorului încețoșat care nu te lasă să faci pasul de care ai nevoie pentru creșterea ta. Oamenii, atunci când fac alegeri, vor să fie absolut siguri că totul va fi bine, că nimic rău nu li se va putea întâmpla. Dar viața însăși nu îți poate garanta asta, ea de fapt are ceva mult mai bun să îți ofere decât garanții că totul va fi bine. Atitudinea ta înseamnă totul atunci când reuşeşti să nu mai opui rezistenţă darurilor care îţi sunt trimise prin oameni şi prin situaţiile de viaţă.
Depășirea unor tipare vechi de viață cu care poate am rezonat o vreme dar pe care nu le mai suportăm în prezent, poate fi o adevărată provocare. Pentru că puterea obişnuinţei are putere uriaşă atunci când frica o întreţine cu fiecare zi care trece. De obicei, glasul tău lăuntric nu te minte dar nici nu te forțează să faci anumite schimbări, unele chiar radicale. Există doar un îndemn ușor, o adiere divină care îți aduce cu ea vântul schimbării, care te îndeamnă să schimbi percepţia, să schimbi unghiul din care priveşti viaţa, să îţi asculţi spiritul care îți șoptește că mai ai încă un nou salt în coştiinţă de făcut şi încă un nou Rubicon de trecut...

marți, 29 septembrie 2015

Multumește și iarăși mulțumește...


Mulţumeşte pământului, pentru că el îţi este aşternutul picioarelor tale şi te lasă să te foloseşti de el după bunul tău plac...

Mulţumeşte soarelui, pentru că el te luminează şi te încălzeşte necondiţionat în toate zilele vieţii tale...

Mulţumeşte cerului, pentru că privind albastrul său pur, reintri în tine însuţi şi îţi regăseşti propria-ți frumuseţe...

Mulţumeşte răsăritului, pentru că el te cheamă la viaţă, la bucurie, la creaţie și la o nouă experienţă...

Mulţumeşte apusului, pentru că el te cheamă la meditaţie, la contemplare, la recunoştinţă, la tăcere, la odihnă...

Mulţumeşte stelelor, pentru că ele veghează asupra somnului tău şi ele îţi sunt călăuze luminoase pe timp de noapte...

Mulţumeşte oamenilor, pentru că ei sunt pentru tine adevăraţi maeştri direcţi sau indirecţi, care te aprobă sau te critică, te recunosc sau te ignoră, te ascultă sau te sfidează, toate doar spre folosul tău...

Mulţumeşte cunoaşterii, pentru că ea te îndeamnă mereu să cauţi adevărul fără oprire, să-ţi depăşeşti neputinţele, să-ţi cizelezi mintea, să-ţi curăţi sufletul, să te onorezi pe tine însuţi...

Mulţumeşte curajului de a alege să fi tu însuţi atunci când toţi te îndemnau la supunere, la resemnare, la suferinţă, la întristare…iată acum toate au trecut, veseleşte-te pentru că în momentele mai grele ai păstrat puterea în tine și nu ai abdicat de la crezul tău...

Mulţumeşte gândului tău, căci acesta îţi este averea cea mai de preţ, aşadar filtrează-ţi gândurile, lucrează-ţi mintea si fă din ea unealta sinelui tău...

Mulţumeşte răbdării tale şi nu forţa nimic, căci trasul de ramuri loveşte înapoi cu putere, fructul bine copt este mai uşor de luat decât cel necopt, îndârjirea produce tulburare, iar tulburarea trezeşte patimile adormite...

Mulţumeşte vântului, căci aşa cum poartă el pe cele uşoare ce nu se opun, aşa şi tu însuţi vei fi purtat de sinele tău doar dacă nu te vei opune, acolo unde îți e de folos şi unde noi lecţii de învăţat te aşteaptă...

Mulţumeşte celui de lângă tine, aşa cum te porţi cu el, aşa se va purta şi el cu tine, căci lumina din ochii lui este din aceeaşi lumină divină care luminează și prin tine însuți şi simţirea lui nu e departe de propria ta simţire...

Multumeste omului bun ce îţi aduce nădejde, zâmbet, susţinere şi bucurie pe chip, pe unul ca acesta merită să-l porţi pururea în sufletul tău...

sâmbătă, 26 septembrie 2015

Vămile prin care am trecut pentru a ajunge la sinele meu


Am pornit cu nădejde într-un pelerinaj către sinele meu, iar ceea ce am putut vedea pe drum, merită povestit. Şi astfel tot mergând, am intrat în primul orăşel, la intrarea căruia scria:
Orăşelul celor cu mintea în trecut!
Stând astfel o vreme acolo, am vorbit cu acei oameni şi am rămas surprins de ce mi-au spus. Unul spunea că multe greşeli făcuse în viaţă şi nu ştia cum să şi le răscumpere, altul că în trecut fusese un mare creator, dar şi-a pierdut inspiraţia, alţii îşi aminteau de zilele bune pe care le trăiseră, alţii de tinereţea lor minunată şi tot aşa...Şi acum ce faceţi? am întrebat. Acum noi trăim în acest loc pentru a ne povesti trecutul unul altuia, mi-au zis ei. Ciudaţi oameni, mi-am spus, şi am plecat mai departe...
La intrarea în următorul orăşel scria:
Orăşelul celor cu mintea în viitor!
Aici de cum am intrat, toţi au năvălit pe mine, abia aşteptând să îmi povestească câte ceva. Unul îmi spunea despre dorinţa lui de a face o casă, altul se tot gândea la o afacere prosperă, un altul îşi făcea tot felul de planuri, un altul se tot gândea cum ar fi să aibă şi el o familie...
Şi ce faceţi pentru îndeplinirea acestor dorinţe?am întrebat. Nu facem nimic concret, doar aşteptăm să apară un moment prielnic, au răspuns ei. Ciudaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
Următorul orăşel avea o inscripţie mare pe care scria:
Orăşelul necazurilor închipuite!
Aici era mare jale şi plânsul se auzea de dinainte de a intra. M-au înconjurat şi au început să mi se plângă care mai de care. Unul că ce va face dacă vremea se va strica şi recolta lui va fi compromisă, altul că ce va face dacă îşi va pierde toată averea agonisită de o viaţă, altul se întreba ce va mânca mâine dacă nu va mai avea de lucru, altul se frământa cum va putea rezista la o boală dacă se va îmbolnăvi, altul se îngrijora de cine-l va îngropa dacă va rămâne singur...
Şi totuşi acum sunteţi bine, le-am spus. Da, dar mereu ne tot gândim ce se va întâmpla cu noi dacă...Ciudaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
Apoi am ajuns la o altă intrare unde scria mare:
Orăşelul celor care şi-au pus nădejdea într-un salvator!
Aici tristeţea se simţea de departe şi cu greu m-am putut apropia.
Şi am văzut tot felul de oameni, bărbaţi şi femei, toţi îmbrăcaţi în negru, bărbaţii cu bărbi lungi, iar femeile acoperite de numai ochii li se vedeau. De atâtea lacrimi feţele li se uscaseră, căci citeau mereu în genunchi din tot felul de cărţulii bolborosind mereu aceleaşi cuvinte. Aceştia mă ameninţau cu tot felul de chinuri după moarte sau cu tot felul de răsplăţi care mi s-ar fi dat gratis dacă aş crede în salvatorul lor, asta bineînţeles tot după moarte. Îmi tot spuneau să rămân cu ei acolo şi să aşteptăm împreună toată răsplata care ni s-ar fi cuvenit.
Şi totuşi acum sunteţi în viaţă, am spus. Da, dar toată nădejdea noastră este după moarte! Ciudaţi oameni mi-am spus şi am plecat mai departe...
La o altă intrare scria:
Orăşelul unde frica e la mare preţ!
Aici, imediat de cum am intrat, au dat buluc toţi încercând să mă convingă să mă întorc din drum, căci e foarte periculos ce fac şi multe primejdii mă vor întâmpina. Dar dacă rămân la ei, voi fi în cel mai sigur loc. Căci cetatea lor şi-au înconjurat-o de jur împrejur cu ziduri groase, astfel încât să fie în deplină siguranţă. Nimeni nu ieşea din cetate, niciodată.
Şi totuşi de ce vă e atât de frică? am întrebat. Pentru că aşa am fost învăţaţi de mici, de mai marii noştri, să rămânem mereu aici şi să nu punem întrebări. Ciudaţi oameni mi-am spus şi am plecat mai departe...
Tot mergând, am văzut o altă inscripţie:
Orăşelul celor nemulţumiţi!
Stând o vreme aici, am văzut cum cei din acest loc, de dimineaţă de cum făceau ochi, începeau să se răstească unii la alţii, să înjure şi să se ocărască pe ei înşişi. Ba dădeau vina pe un dumnezeu care era foarte preocupat să le facă rău, ba pe faptul că munca lor nu le era recunoscută, ba că guvernul nu făcea nimic pentru ei, ba că erau prea multi bogaţi iar din cauza lor ei rămâneau mereu săraci...
Şi totuşi nu vă lipseşte nimic, le-am spus. Da, dar când ne uităm în ograda altora, toate nemulţumirile vin asupra noastră! Ciudaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
După ce am plecat de la aceştia şi după tot ce văzusem prin orăşelele prin care trecusem, mă tot întrebam dacă sunt pe drumul cel bun. Căci vedeam din când în când câte o răscruce de drumuri, dar eu mergeam tot înainte deşi drumurile se bifurcau des. Atunci m-am întrebat, oare unde aş putea ajunge dacă aş alege să mă abat din drumul cel vechi?
Şi astfel, celor pe care i-am întâlnit până acum, le-am lăsat până şi praful de pe picioare şi am înaintat, schimbând cu curaj traseul.
Pe noul drum, primul orăşel se numea:
Orăşelul sănătăţii radiante!
Aici poposind o vreme, am observat că de cum se sculau în prima clipă, oamenii zâmbeau cu bucurie şi mulţumeau zilei care tocmai răsărise în faţa lor. Acolo nu era nici urmă de boală, iar întrebându-i cum de toţi sunt aşa de sănătoşi, mi-au spus că ei niciodată nu se gândesc nici la moarte, nici la boală, nici la doctori, ci mulţumesc şi sunt plini de recunoştiinţă întregii vieţi, doar pentru simplu fapt că trăiesc. Minunaţi oameni, mi-am spus şi am plecat mai departe...
La următoarea intrare scria:
Orăşelul celor cu adevărat credincioşi!
Aici, toţi erau plini de optimism şi pentru că nu aveau nici măcar o urmă de îndoială în suflet, fiecare gând se concretiza în creaţii fabuloase. Aici nu exista invidie şi nici gânduri ascunse, căci toţi se susţineau unii pe alţii, se admirau şi se încurajau reciproc. Minunaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
La următoarea poartă scria:
Orăşelul celor cu adevărat curajoşi!
Aici toţi oamenii experimentau continuu fără să se întrebe ce s-ar întâmpla dacă ar da greş. Şi astfel tot experimentând, îşi creau noi obişnuinţe, noi reţele neuronale şi învăţau mereu lucruri noi. Fiind în comuniune permanentă, învăţau mereu unii de la alţii, fără să se compare între ei. Minunaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
În următorul orăşel, scria la intrare:
Orăşelul celor autentici!
Aici fiecare om îşi urma scopul său, fără să plece urechea la ce aveau alţii de spus despre el. Aşa cum simţeau, tot aşa vorbeau, aşa cum gândeau, tot aşa trăiau. Nu ştiau ce este penibilul pentru că erau permanent conectaţi la sinele lor. Iar fiind mereu în această stare, vibraţia lor creştea şi radia fără oprire. Minunaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
Şi astfel tot mergând, am mai ajuns într-un loc, la a cărui intrare scria:
Orăşelul celor care s-au regăsit pe ei înşişi!
Aceştia care au ales să rămână aici, au trecut prin multe experienţe, unele dureroase, din care au învăţat nenumărate lecţii. Aceştia au făcut şi multe greşeli pe care însă şi le-au asumat ca fiind tot experienţe. Dar nu îşi mai aduceau aminte de ele. Căci s-au iertat pe deplin pe ei înşişi şi şi-au mulţumit din suflet pentru experienţele prin care au trecut.
Aici oamenii nu aveau nici trecut, nici viitor. Ci trăiau permanent doar în prezent, fără să încerce să controleze viaţa, fără să controleze vieţile altora, fără să judece pe nimeni, nici măcar pe ei înşişi.
Lăsau totul să decurgă firesc şi de la sine, înţelegând în cele din urmă, că tot ceea ce le intră în viaţă se întâmplă spontan şi minunat în acelaşi timp. Iar singura divinitate pe care o recunoşteau, era cea din ei înşişi. Pentru aceasta nu aveau nevoie de religii, de ritualuri, de biserici sau temple. Adevărata smerenie am văzut-o doar la aceştia care erau pe deplin conştienţi de cine sunt ei cu adevărat şi nu se mândreau deloc cu aceasta, pentru că spiritul de competiţie nu-şi găsea rostul între ei, căci li se părea o pierdere de vreme să se ia la întrecere unii cu alţii.
Atunci m-am oprit şi nu am vrut să mai plec, căci îmi găsisem cu adevărat locul. Şi mi-am mulţumit mie însumi pentru curajul de a schimba calea atunci când realizasem că drumul cel vechi era un non-sens care nu mă ducea nicăieri.
Şi astfel mi-am desţelenit toate buruienile, am arat pământul şi într-un pământ nou, adică în noua minte, mi-am sădit noile gânduri. Iar acestea crescând ca nişte arbori luminoşi, şi-au făcut locaş în suflet, acolo unde s-au înfiripat harismele iubirii: bucuria, pacea, răbdarea, compasiunea, bunătatea, credinţa, armonia şi toată lumina care izvorăşte din acestea...

vineri, 25 septembrie 2015

„Întoarce-te şi trăieşte-ţi viaţa fără frică!”




Astăzi vă voi vorbi despre o carte. Sunt convins că mulţi dintre voi ştiu de ea, dar poate că mai sunt şi unii care încă nu ştiu. Însă şi pentru unii şi pentru alţii, această reamintire poate fi un motiv de bucurie şi în acelaşi timp de introspecţie. Pentru mine cel puţin, e una din mărturiile cele mai autentice. Cartea se numeşte „Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi” şi a fost scrisă de Anita Moorjani. Cazul ei este relativ recent, se întâmpla prin 2006.

Deşi au trecut aproape 3 ani de când am luat prima oară contact cu această carte, ea a stăruit permanent în mintea mea şi mi-am zis că totuşi ar fi cazul să scriu ceva şi despre această experienţă autentică. Cred că oricine ar avea ceva de învăţat din această carte, indiferent de religia, de spiritualitatea sau credinţa sa. Pentru că mărturia ei nu e una a minţii şi a raţiunii, ci este cu desăvârşire o mărturie a sufletului. Viaţa, moartea, iubirea, frica, boala, toate sunt cuprinse în paginile acestei cărţi, toate sunt adevăruri care pur şi simplu nu lasă loc speculaţiei.

Anita Moorjani s-a născut în Singapore şi trăieşte în continuare în Hong Kong. Fiind de religie hindusă, a trăit sub impactul condiţionărilor religioase şi sociale care a generat spre ea foarte multă frică. Nevoia de a nu dezamăgi, de a părea altceva decât era în realitate, a făcut-o să poarte o mască datorită fricii care ajunsese să se insinueze în corpul ei energetic. O viaţă trăită sub jugul fricii şi al necunoaşterii de sine, a dus-o către un punct culminant al vieţii care s-a numit cancerul. Când a primit verdictul, medicii îi mai dădeau doar 3-4 luni de trăit. Practic era un cancer al nodulilor limfatici în stare foarte avansată. Astfel încât, în scurt timp, tot corpul, de la baza craniului şi până la abdomen i se umflase de tumori de mărimea unei lămâi. Boala i-a devorat practic trupul, ajungând la 38 de kg. Menţinută pe aparate, i se cheamă apropiaţii pentru a fi prezenţi la ultima ei suflare. În acel moment, în agonie fiind, sufletul îi părăseşte corpul şi începe să asiste la toată disperarea din jurul ei, simte fiecare emoţie a soţului care o ţinea de mână şi a celor apropiaţi, observă agitaţia medicilor, dar sufletul nu este absorbit de drama lor. Conştiinţa i se expandează şi vede dincolo de zidurile acelei camere unde trupul îi zăcea, îl vede chiar şi pe fratele său care pleca atunci tocmai din India către ea în Hong Kong, îi vede şi pe cei care se rugau pentru ea, fiecare în felul său, în casele sau bisericile lor. Toate acestea le-a povestit cu lux de amănunte după revenirea de dincolo.

Pe când sufletul era încă ieşit din corp, are loc întâlnirea cu tatăl ei decedat înainte, şi cu încă o prietenă, şi aceasta răpusă tot de cancer. Întâlnirea de pe celălalt tărâm are loc sub forma unei comunicări telepatice. Deşi nu mai dorea să se întoarcă din nou în acel trup epuizat de boală, tatăl ei îi dă de înţeles că e mai bine pentru ea să se întoarcă. Atunci ea înţelege rapid de ce s-a îmbolnăvit de cancer pe pământ: pentru că nu a fost niciodată ea însăşi şi pentru că frica i-a dominat toată viaţa! Tot atunci realizează că dacă se va întoarce, se va însănătoşi rapid. Ultimul mesaj al tatălui, rămâne un mesaj pentru posteritate: „Acum, că ai înţeles cine eşti cu adevărat, întoarce-te şi trăieşte-ţi viaţa fără frică!”

Realizează atunci că există un scop şi o menire a vieţii sale. Iar scopul nu se vrea căutat cu îndârjire, ci el se aşterne de la sine în faţa ta, pe măsură ce laşi lucrurile să se întâmple şi pe măsură ce îţi dai voie tot mai mult, să fii doar tu însuţi.
Când a povestit despre această experienţă în apropierea morţii, a spus că „dincolo” nu mai există nici un fel de separare, aici doar trupurile ne separă, pe când acolo suntem cu toţii Una, interconectaţi la aceeaşi conştiinţă. După revenire s-a lovit de scepticismul doctorilor care în ciuda faptului că după 5 zile tumorile i se micşoraseră cu 70%, i-au dat drumul acasă de-abia după 5 luni. Adaptarea din nou la această viaţă, nu a fost tocmai una uşoară, toată percepţia vieţii i s-a schimbat imediat după întoarcere.

Concluziile pe care le-a tras în urma acestei experienţe, au fost următoarele:
-Iubirea. Nu este de ajuns să spui că iubeşti oamenii, dacă tu nu te iubeşti cu adevărat pe tine însuţi. Asta e doar o
altă minciună prin care fugi iarăşi de tine. Cu cât te iubeşti şi te apreciezi mai mult, cu atât vei dărui mai mult din tine celorlalţi. Când te iubeşti, nu mai simţi nevoia nici să controlezi pe careva, nici nu mai suporţi să fii controlat de absolut nimeni. Trăieşti şi laşi să trăiască.

-Frica. Suntem învăţaţi să ne fie frică şi aceasta ne este cultivată încă de la o vârstă foarte fragedă, astfel încât nu mai funcţionăm firesc din iubire, ci ne manifestăm adeseori cu sabia fricii deasupra capului. Această frică este de cele mai multe ori ascunsă şi nu o percepem direct ca fiind prezentă, te obişnuieşti până ce te identifici cu ea şi devine a doua ta natură. Trăiești, te culci și te scoli cu ea. Începe să îţi fie frică de oameni, de viaţă, pentru că pur şi simplu trăieşti în iluzia minţii, nu în plenitudinea bucuriei fiinţei tale interioare.

-Fericirea şi râsul. Ne naştem cu aceste tendinţe către veselie, dar societatea şi religia mai ales, reuşesc de-a lungul timpului să ne taie pofta de viaţă şi să ne bage doar frica în oase. Copiii se nasc cu bucuria pe chip, dar în scurt timp, această bucurie păleşte de pe faţa lor. Ne naştem cu multă iubire dar şi aceasta devine condiţionată după ce creştem. Bucuria e cea mai importantă activitate spirituală şi de fapt, toate meditaţiile şi tehnicile folosite, converg doar către recăpătarea stării de bucurie. Când pierzi bucuria, pierzi starea firească şi începi să apelezi la...tehnici spirituale!!!

-Conştientizarea că viaţa este un mare dar. Unii se auto-amăgesc că viaţa e o corvoadă şi că au karme grele de dus. Spor la trasul karmei dacă asta doriţi, iubiţii mei. Toate greutăţile care vin spre mine, eu le percep doar ca provocări. Ele sunt de fapt, daruri şi nestemate pe care noi în fuga noastră după confort, le aruncăm şi pierdem astfel o mare creștere și binecuvântare spirituală. Aşa cum spune şi autoarea, ea de fapt se sinucidea lent de una singură, cu mult înainte de apariţia cancerului. Cum se sinucidea? Inconştient, prin frică. Iar boala de fapt a salvat-o de la moarte prin darul care i s-a făcut şi pe care ea într-un târziu de-abia l-a conştientizat. Dacă încă te zbaţi şi nu primeşti provocările vieţiii ca pe nişte daruri, încă nu ai ajuns până la capăt, încă nu ai înţeles cine eşti, încă fugi de tine, încă fugi de viaţă!

-A fi tu însuţi. Când porţi măşti, intri în conflict interior cu sinele tău, conflict care va duce mai devreme sau mai târziu tot la boală. De fapt, e foarte chinuitor să porţi o mască şi să trăieşti în minciună şi duplicitate. E o mare povară. Dar cel mai simplu e să fii mereu tu însuţi, atunci nu vei mai încerca din răsputeri nici să impresionezi pe careva, nici să joci la nesfârşit teatru ieftin şi de prost gust.
E adevărat, de cele mai multe ori, de-abia când pierdem ceva ne dăm seama de valoarea lui. Oare n-ar fi o mare irosire a acestui timp pentru a ne pierde această viaţă în zadar, iar după plecarea noastră de aici să ne dăm cu adevărat seama de ceea ce am avut și am pierdut?
Aşadar, revino copile, iubeşte-te fără ca să te cenzurezi în zadar, râzi din toată inima ta, fii recunoscător pentru darul vieţii, rămâi mereu tu însuţi şi împărtăşeşte cu curaj acest mesaj sublim mai departe:
„Întoarce-te şi trăieşte-ţi viaţa fără frică!”

joi, 24 septembrie 2015

Doar dăruindu-te, te vei redobândi!


Cum ai putea dărui din ceea ce încă nu eşti şi ce ai putea oferi din ceea ce încă nu ai? Nu te amăgi că nu ai de unde dărui, căci licărul iubirii divine din tine însuţi niciodată nu se poate stinge. Dar acest licăr se întreţine şi se măreşte pe măsură ce tu te oferi pe tine ca un dar. Şi ce înseamnă să te oferi pe tine ca dar? Înseamnă să dăruieşti din harismele tale cu care ai fost înzestrat. Cu toţii le avem, unii pe unele, alţii pe altele. Înseamnă să îţi dărui iubirea din tine fără aşteptări şi fără gânduri ascunse. Astfel încât, dăruind-o, ea va spori. Înseamnă să îţi dărui puterea celor care au nevoie de ea. Dăruind-o, astfel ea va spori. Înseamnă să îţi dărui cunoaşterea celor însetaţi de cunoaşterea ta. Ei o vor prelua şi tu vei spori în cunoaşterea ta. Înseamnă să dărui lumină şi bucurie celor care vibrează la unison cu fiinţa ta. Ei se vor lumina prin tine, tu te vei lumina şi mai mult prin mulţumirea şi recunoştinţa lor. Aşadar, dăruieşte-te ca fiinţă şi te vei redobândi ca spirit!
Aceasta este evoluţia spirituală cea mai constructivă dintre toate. Căile sunt multe, dar dacă aceste căi hrănesc doar egoismul, această bulă egocentristă se va tot umple până ce va plesni de îngâmfare, de aroganţă, de mândrie. Căci mândria se umple şi fierbe în suc propriu, ca un vulcan gata-gata să erupă şi să pârjolească tot în jurul său. Pe când iubirea, ea nu se umflă şi nu plezneşte, ea intră pe o parte şi iese imediat pe o altă parte. Ea preia inspiraţia divină şi o oferă celorlalţi prin creaţie. Aceasta e definiţia iubirii: bucuria creaţiei şi fericirea de a ei contemplare!
Atunci când te vei dărui, nu te gândi că nimeni nu va rezona cu darul tău. Cineva, undeva, are nevoie de el, are nevoie de creaţia ta, de inspiraţia ta. Şi atunci când vei intra pe acest flux, nu vei mai vrea niciodată să ieşi din el, căci în afara lui stau pe margine, egoismul, trufia, invidia, lenea, gelozia, judecarea şi celelalte odrasle ale fricii care te privesc şi scrâşnesc împotriva ta. Dar când te afli pe fluxul infinit al iubirii, aceste răutăţi nu mai au nici o putere asupra ta şi ele se vor ofili în timp pentru că nu mai găsesc nimic în tine cu ce să se hrănească. Aceste patimi se hrănesc doar cu frica şi ele încep să te subjuge când tu nu te mai recunoşti ca lumină divină, ci te resemnezi a trăi în întunericul lor.
Paraziţii mistici au contemplat viaţa de mii de ani şi o mai contemplă încă. Ăsta e rostul lor ca să emită păreri filozofice cât mai înalte şi cât mai abstracte, greu de cuprins, greu de înţeles, şi încă şi mai greu de pus în practică. Ei spun cu nonşalanţă că omul este „deja” şi că nimic în plus sau minus nu i se poate aduce. Ei contemplă viaţa, pufăind cu privirea undeva în gol, tot observându-şi gandurile şi respiraţia. Dar poţi face toate acestea, şezând frumos şi impasibil pe un munte de traume. Şi atunci cum eşti „deja”?
Căci toţi am trecut prin această viaţă şi ne-am regăsit cumva la o anumită vârstă, cărând după noi amintiri care mai de care mai trumatizante. Şi ele nu sunt iluzii. Pentru că aceste traume şi-au pus amprenta energetică pe sufletul nostru şi au mâncat din el ca nişte molii. Iar stresul provenit din aceste traume a intrat şi el în structura celulară a fiinţei noastre. Aşadar, cum mai sunt eu „deja”, când societatea, religia, familia, părinţii, prietenii, toate şi-au pus amprenta asupra mea? Sistemele generează stres şi oamenii care vor să te condiţioneze îţi transmit stres la rândul lor. Poţi oare ieşi din aceste sisteme generatoare de frică şi stres? Nu e cazul. Fuga nu e nicidecum o soluţie. Nu am venit să schimbăm lumea întreagă, ci am venit să ne aducem contribuţia spirituală în pătrăţica noastră. Dacă pătrăţica mea e generatoare de frică, ea se va perpetua. Dacă e generatoare de iubire, cu atât mai mult ea se va perpetua.
Paradoxul acestei vieţi, este că la un moment dat te trezeşti că ai de lucrat la tine însuţi pentru a-ţi identifica şi dizolva din traumele trecute. Pentru că regimurile şi sistemele prin care am trecut şi-au lăsat amprenta negativă asupra noastră, ne-au măcinat minţile şi sufletele, şi noi nu mai putem activa ca dintr-un întreg. Personal, nu am întâlnit nici măcar un singur om care să nu fi fost mai mult sau mai puţin traumatizat de oameni, de familie, de şcoală, de servicii, de religie. Pentru că toate acestea nu generează iubire, ci cât mai multă frică şi condiţionare. Şi te trezeşti că amintirile te sabotează şi te scurg de energie. Şi te trezeşti stând pe un munte de învinovăţiri şi regrete.
Sigur, nu mă îndoiesc, există şi multă ipocrizie spirituală în peisaj care spune că traumele sunt iluzii şi că omul este oricum „deja”. Unor paraziţi mistici ca aceştia, nu le pot ura decât şedere plăcută în continuare pe traumele lor!
De fapt, nu am venit aici ca să lucrăm cu noi înşine la trecutul nostru. Am venit să ne dăruim prin creaţia noastră, fiecare la nivelul său. Am venit să sporim şi să ne cultivăm aceste harisme luminoase cu care am fost fiecare înzestraţi. Dar dacă trecutul încă are putere negativă asupra ta, împacă-te cu el, iartă-l, iartă-te, mulţumeşte pentru toate experineţele prin care ai trecut, apoi dezleagă-te de trecut ca astfel să fii liber cu adevărat în prezent!
Dăruieşte-te ca fiinţă, ca astfel să te redobândeşti întru spirit!

miercuri, 23 septembrie 2015

Provoacă-te pe tine însuţi!


În fiecare zi, viaţa îţi aduce cu ea o mulţime de provocări, unele mai dulci, altele mai amare. Dar şi cele dulci şi cele amare, au rolul lor. Unele te îndeamnă să sporeşti cu fiinţa, altele te echilibrează energetic atunci când ceva din mintea, trupul sau sufletul tău începe să se precipite şi să te tulbure, să te destabilizeze lăuntric. Cele bune îşi urmează cursul lor firesc, nu le opri să te provoace, nu spune „stop” acestei evoluţii de care poate nici măcar tu însuţi nu eşti conştient. Nu le opri nici pe cele mai puţin dulci care te scot din zona ta de confort. Ai nevoie şi de un duş cu adevărat rece, atunci când te tot scalzi în apa stătută a neputinţei.
Totul în jurul tău este într-o continuă evoluţie. Universul întreg evoluează dar El are nevoie de co-participarea ta la această evoluţie creativă. Pentru întreg Universul, tu eşti făptura de lumină care îşi aduce contribuţia la evoluţia Sa. Tu preiei gânduri pe frecvenţa de vibraţie la care te afli în acest moment. Nu poţi intra pe o altă frecvenţă, pentru că efectiv nu ai putea-o recunoaşte. Dar pe aceste gânduri care vin şi îţi oferă în dar un spaţiu imaginativ, pe acestea le recunoşti pentru că ţi se potrivesc. Poate mâine nu vei mai fi ca cel de azi, poate că vei vibra altfel, atunci vei recunoaşte alte gânduri, căci implicit ţi-ai schimbat frecvenţa de conectare cu Universul. Cum erai acum un an, dar acum 5 ani, dar în urmă cu 10 ani? Te mai recunoşti în cel de atunci? Cât din cel ce erai odinioară se regăseşte în cel care eşti acum?
Chiar de ai vrea să opreşti evoluţia, nu ai putea. Pentru că absolut totul aici este suflare de viaţă. Aşadar lasă morţii să-şi îngoape pe morţii lor, şi lasă respiraţia ta să se armonizeze la unison cu divinitatea. Nu respira sacadat contra naturii tale şi a firescului tău, ci respiră din bucurie, nu din frică. Căci cu fiecare respiraţie, dai mărturie Universului că exişti, că contezi, că ai un cuvânt de spus în faţa întregii creaţii. Natura se află în firescul ei şi evoluează neîncetat. Anotimpurile se schimbă uşor-uşor ca o adiere, ca un foşnet abia perceptibil. Frunzele se îngălbenesc şi cad uşor, fără eforturi, fără încrâncenări, fără planuri, fără îngrijorări zadarnice. Totul e în mişcare, în armonie, în schimbare. Întreg Universul nu se opreşte măcar o clipă din evoluţia Sa. Aşa şi tu evoluezi chiar dacă oarecum nu îţi dai seama. Dar în fiecare zi, mai acumulezi puţină cunoaştere, mai materializezi câte ceva, mai experimentezi una sau alta. Căci tu eşti suveranul realităţii tale care con-lucrează cot la cot cu Universul.
Şi acest Univers îţi aduce daruri nenumărate, astfel încât să conştientizezi şi mai mult cine eşti şi care e menirea ta aici, printre oameni. Tu însă vei avea mereu ultimul cuvânt dacă îţi asumi această suveranitate sau dacă vei alege să o reprimi şi să fugi de ea. Tu vei avea mereu ultimul cuvânt în faţa nenumăratelor provocări pe care ţi le trimite Universul pe măsura vibraţiei tale. Pe unele le vei primi cu mare bucurie. Pe altele, le vei alunga cu furie, înapoi de unde au venit. Şi atunci, tu transmiţi un semnal de frică, care se numeşte „frica de a evolua”. Transmiţi un semnal de ofensă, căci ţi-e prea frică să primeşti din mâna divinităţii darurile ei care ţi se potrivesc şi care îţi folosesc. Transmiţi un semnal de sfidare, precum că nu vrei nimic altceva decât aceeaşi apă stătuă şi urât mirositoare din care pur şi simplu nu vrei să ieşi. Obişnuinţele ne creează realitatea noastră, reţelele neuronale constructive sau distructive pe care ni le-am creat conştient sau inconştient de-a-lungul timpului, ne înalţă sau ne distrug mai devreme sau mai târziu.
Viaţa are grijă de noi în felul ei propriu, uneori într-un mod paradoxal şi uimitor pentru înţelegerea noastră, adeseori prea limitată în clişeele lumeşti. Şi e mare lucru să accepţi provocările vieţii cu inima deschisă. Dar mai mare lucru este chiar să ajungi să te provoci pe tine însuţi, să îţi creezi tu propriile tale provocări care simţi că ţi-ar folosi. De abia atunci începi să trăieşti conştient când începi acest joc al vieţii într-un mod activ, chiar pe terenul de joacă, nu veşnic pasiv în tribunele celor care stau resemnaţi şi blocaţi în nostalgia lui „ce ar fi fost dacă”?
Şi mie îmi place mult să mă provoc atunci când scriu, de exemplu. Să mă provoc chiar şi atunci când nu am chef şi nici inspiraţie. E ceva interior care îmi şopteşte „vino şi vezi, pune degetele pe taste şi îţi vei da singur seama ce şi cum”. Şi chiar aşa se şi întâmplă, un pas conştient către inspiraţie şi ea vine imediat. Dar vine, doar dacă fac pasul către ea, altfel nu. Dacă îi ofer atenţia cuvenită. Pentru că Universul abia aşteaptă chemarea inspiraţiei şi materializarea ei din partea noastră. Şi El nu rămâne nicidecum dator. El ne cheamă la desăvârşire prin provocările pe care adeseori ni le trimite, dar atunci când noi înşine acceptăm conştient să ne provocăm, se face nuntă în ceruri de bucurie că încă un om a ales să iasă din neputinţă, din trândăvie, din resemnare!

Între iubire şi recunoştinţă


Există două afirmaţii foarte puternice a căror efect benefic nu mai are nevoie de prea multe comentarii. Ele sunt: „Te iubesc” şi „Îţi mulţumesc”. Poate altora le-aţi spus de multe ori aceste afirmaţii. Dar vouă înşivă, vi le-aţi spus vreodată privindu-vă ochi în ochi cu sinceritate?
Iubirea şi recunoştinţa sunt cele două aripi care îţi ridică vibraţia şi te ajută să te ridici deasupra stărilor de frecvenţă joasă care te ţin doar în pasivitate şi resemnare. Iar dacă vibraţia ta va fi slabă, dacă entuziasmul tău va fi unul retractil, adică vei face câte un pas înainte şi alţi doi înapoi, atunci şi randamentul tău va fi unul pe măsură. Dacă nu vei iubi cu pasiune ceea ce faci, randamentul tău va fi aproape nul. Dacă nu vei fi recunoscător pentru tot ceea ce vine spre tine şi intră în viaţa ta, randamentul va fi iarăşi unul foarte scăzut. Dacă nu vei mulţumi oamenilor şi nu te vei dărui din ceea ce eşti, nu doar din ceea ce ai, atunci bucuria ta care vrea să fie relevată în exterior, va fi reprimată în mod inutil înăuntru.
Iubeşte-te pe tine însu(ă)ţi şi recunoaşte-ţi potenţialul nelimitat din tine!
Totul e vibraţie în jur şi tu eşti vibraţie. De cele mai multe ori, când nu eşti atent şi conştient de tine, pici foarte uşor în anumite stări proaste pe care uneori nici nu înţelegi de unde vin şi care este cauza lor. E normal să se întâmple asta când iubirea şi recunoştinţa nu mai au loc în sufletul tău, când ele sunt doar simple cuvinte teoretice fără nici o putere. E normal să fii ca o frunză în vânt atunci când nu ai susţinerea acestor două mari puteri lăuntrice: iubirea şi recunoştinţa!
Dacă cristalul de apă, reuşeşte să ia o formă atât de frumoasă când aceste două cuvinte îi sunt induse prin sugestie, oare ce formă am căpăta noi înşine pe dinăuntru, având în vedere că suntem alcătuiţi în proporţie de 70% din apă? Dacă în faţa unor cuvinte negative sau a unor sunete distorsionate, cristalul apei e ca şi dezintegrat, oare cât de dezintegraţi devenim noi înşine pe dinăuntru când emitem vorbe sau gânduri negative şi toxice? Iar un om ruinat pe dinăuntru, nu poate fi decât o ruină şi pe dinafară. Dar dacă toate cristalele apei din noi înşine ar căpăta fiecare câte o formă perfectă, oare cât de strălucitori am fi pe dinăuntru, oare cât de radianţi am fi pe dinafară?
Să nu lăsăm iubirea şi recunoştinţa doar la stadiul de cuvinte citite şi atât. Dacă vrei o viaţă chinuită, uită de iubire, uită de recunoştinţă, pentru că lumina nu poate fi amestecată cu întunericul şi bucuria nu poate fi reunită cu suferinţa. Dar dacă îţi doreşti o viaţă frumoasă pe dinafară, atunci implementează-ţi iubirea şi recunoştinţa definitiv în sufletul tău. Nu doar pentru un minut, nu doar pentru o oră, nu doar pentru o zi. De ce nu permanent, de ce nu pentru totdeauna?
Iar în cazul în care vor mai veni asupra ta diferiţi prădători care vor încerca să îţi fure identitatea când te vor vedea cu garda jos, înarmează-te atunci cu scutul iubirii şi cu sabia recunoştinţei şi nu te uita nici în stânga, nici în dreapta, ci mergi înainte cu bucurie pe drumul tău. Pentru că prădătorii, adică gândurile joase, pot doar să te latre şi să te destabilizeze prin frică, dar niciodată nu vor avea curaj ca să muşte din adevărata ta fiinţă.
Dacă simţiţi cu adevărat nevoia să trăiţi radiant şi nu ofilit, apropiaţi-vă cu curaj de voi înşivă, totul începe cu un pas. Spusă cu voce tare sau aşternută în scris, afirmaţia voastră de iubire și recunoștință va fi ca o pecete peste un legământ divin încheiat cu făpturile divine şi luminoase care sunteţi:
Mă iubesc pe mine însu(ă)mi, îmi mulţumesc că exist şi sunt recunoscător pentru tot ceea ce viaţa îmi dăruieşte!

Lumina răzbate din puritatea sufletului...


Bucuria vine din lucrurile mărunte ale vieţii...
Creaţia vine din nevoia spiritului de a materializa inspiraţia...
Gândurile luminoase vin dintr-o minte limpede...
Pacea vine din detaşarea faţă de grija vieţii...
Liniştea vine din potolirea simţurilor...
Iubirea vine odată cu dizolvarea egoismului...
Cunoaşterea vine prin experienţă...
Puterea vine prin discernământ...
Frumuseţea vine prin iubirea de sine...
Entuziasmul vine dintr-o inimă creativă...
Obişnuinţa vine prin disciplina minţii…
Armonia vine din liniştirea zbuciumului interior…
Căutarea vine din nevoia de autodepăşire…
Demnitatea vine din autenticitatea sufletului…
Curajul vine din puterea divină a spiritului…
Lumina răzbate din puritatea sufletului...

marți, 22 septembrie 2015

Între sinceritatea care apropie şi cea care răneşte


Există două feluri de sincerităţi, fiecare cu nuanţele ei. Una apropie, cealaltă desparte. Una mângâie, cealalată răneşte. Una învârtoşează inimile, cealaltă le topeşte. Una deschide sufletul, cealaltă îl închide. Căci sufletele sunt ca nişte flori care se deschid sau se închid la cea mai mică adiere a unui gest, a unui zâmbet, a unei şoapte. Fragilitatea sufletelor, cine oare ar putea-o întrepătrunde, cine oare ar putea-o cântări şi oare pe ce fel de taler ar putea-o face?
Când doi oameni se iubesc şi se apropie unul de altul, sufletele lor tânjesc, se recunosc şi se oglindesc unul în celălalt. După asta tânjeşte orice om de pe faţa pământului. După un suflet în care el însuşi să se oglindească şi el însuşi să fie oglinda celuilalt suflet. Iar cu cât iubirea va urca mai sus, pe un nivel superior de conştiinţă, această oglindire nu se mai poate limita la a oglindi doar un singur suflet, ci în el se vor regăsi din ce în ce mai multe chipuri de suflete.
Căci acolo unde iubirea creşte, egoismul descreşte. Şi verbul „a fi” nu mai e unul restrictiv gramatical, ci unul care depăşeşte conjugările sale limitative. Astfel încât, „eu sunt”, se regăseşte şi în „tu eşti”, „el este”, „noi suntem”. Cum aş putea spune doar „eu sunt”, fără ca să mă separ de „tu eşti”? Şi când apare această separare între mine şi tine, între om şi om, între suflet şi suflet? Doar atunci când încep să mă etichetez şi să etichetez celelalte chipuri de suflete cu care interferez. „Eu sunt bărbat”, „Tu eşti femeie”, „Eu sunt ortodox”, „Tu eşti protestant”, „Eu sunt de aici”, „Tu eşti de dincolo”. Ceea ce urmează după verbul „a fi” înseamnă doar cultul personalităţii, mai mult sau mai puţin în exces. Şi aici, pe pământ, nu putem trăi altfel deocamdată, decât privind unul către altul din perspectiva personalităţii. Însă această doamnă îşi cere mereu drepturile ei de pământeancă: uneori e tăcută, alteori guralivă, uneori detaşată, alteori posesivă, uneori indiferentă, alteori mult prea geloasă.
Ceea ce uneşte şi nu desparte e puritatea iubirii dintre două suflete. Puritatea conştiinţei dintre două suflete. Puritatea gândului care pleacă de la unul către celălalt. Puritatea sincerităţii care învăluie, apropie şi cucereşte doar prin prezenţă. Însă când toate acestea se murdăresc de îndoieli, de bănuieli şi de gânduri ascunse, sinceritatea nu mai apropie, ci doar răneşte. Dar sinceritatea care răneşte nu mai poate fi numită nicidecum ca fiind sinceritate. Ci aceasta se transformă în interes, în manipulare, în control, în dominare.
Sufletele tânjesc după perechile lor. Şi totuşi câţi ar putea spune că ei trăiesc alături de sufletul lor pereche? Există aşa ceva sau e doar o metaforă? Câţi ar putea să se recunoască în celălalt ca fiind el însuşi? Câţi ar putea să se mărturisească fără frică în faţa sufletului iubitului lor? Sau e doar teatru absurdului jucat de dimineaţa până seara între doi oameni legalizaţi la starea civilă, dar care se controlează unul pe altul ca nu cumva să fie lezaţi în amorul propriu? Aici nu e iubire, nu e sinceritate, ci doar control indirect, doar rană. Am mai spus-o şi o repet, iubirea nu poate fi nici posesivă, nici geloasă, nici manipulativă. Când devii aşa, nu mai eşti pe fluxul iubirii, ci pe fluxul fricii care te scurge de energie.
Sinceritatea care răneşte e cea care este azvârlită cu răutate către celălalt. Sinceritatea care apropie este cea care îl mângâie pe celălalt. De multe ori ne amăgim că-i vrem binele celui de lângă noi şi atunci devenim brutali de sinceri. Dar această atitudine răutăcioasă nu foloseşte la nimic. Aruncăm aceste răutăţi înspre patimile celorlalţi, pentru că noi nu mai suportăm patimile din noi înşine. Şi fugim de ele, folosindu-ne de slăbiciunile altora, doar-doar vom mai uita pentru câte clipe de noi înşine şi de insuportabila goliciune a fiinţei noastre.
Oare când vom ajunge să nu ne mai rănim unul pe altul, din răutate, din invidie, din gelozie, din frică? Când vom învăţa să apelăm la partea luminoasă din noi şi să accesăm puritatea divină din noi înşine? Când ne vom debarasa de cele trecătoare care preiau atâta energie prin aceste ataşamente ale nimicului? Când vom renunţa la acuzaţii, critici, bârfe şi şuşotelile nimicului? Când vom elibera din noi egoismul şi gândurile ascunse ale nimicului? Câţi ani vom mai sta pe aici, până ce ne vom reîntoarce iarăşi Acasă? Ce vom lua cu noi în desaga sufletului nostru şi oare cât din ceea ce am gândit, vorbit şi făptuit aici, vom putea aşterne fără mustrări de conştiinţă la picioarele divinităţii?

luni, 21 septembrie 2015

Cât timp îţi aloci ţie însuţi într-o viaţă de om?



Dacă ar fi să facem un calcul, probabil că mulţi dintre noi am rămâne consternaţi la cât de puţin trăim cu adevărat conştient într-o viaţă de om. Alocăm mult timp unor lucruri care n-au legătură cu noi înşine, cu realitatea şi viaţa noastră. Privim curioşi, pasivi şi resemnaţi la realitatea celorlalţi care nu are nimic în comun cu ceea ce se întâmplă în realitatea noastră. Unii ar putea spune că oricum nu poţi trăi aşa pe pământ, neştiind ce se mai întâmplă pe ici pe colo. Am deveni nişte sălbatici dacă nu am ştii ce se întâmplă prin lume, dincolo de graniţele realităţii noastre. Adevărat sau fals?
Aş înclina să afirm că e complet fals, căci ceea ce nu are efect asupra mea într-un mod direct, nu mă poate atinge. Dar mă poate atinge şi mă poate subjuga, dacă hrănesc şi dau energie acestui praf aruncat în ochi. Aceasta e noaptea minţii, să te intereseze mai mult de ceilalţi, decât de tine însuţi.

Paradoxal şi totuşi adevărat. Alocăm într-o viaţă de om, clipe şi ore nesfârşite către realitatea celorlalţi care nu are nimic de-a face cu a noastră. Apoi alocăm enorm de mult timp într-o zi, gândirii inconştiente pe care o generează atenţia noastră către realitatea celorlalţi. Şi uneori ne surprindem că mintea e prinsă ca într-o cursă spre lucruri care nu ne folosesc la absolut nimic. Apoi alocăm iarăşi mult timp tabieturilor şi visărilor din timpul acestor tabieturi. Aici mă pun chiar eu pe primul loc. La mine, simplul tabiet de a bea o cafea, îmi ia câteva zeci de minute bune. Aşa că nici cu mine nu mi-e ruşine. Nu condamn pe nimeni aici, doar arăt către mine însumi. Mi-ar plăcea să fiu mai disciplinat, dar parcă e un făcut. Cu cât vreau mai multă disciplină, cu atât ea se îndepărtează de mine. Vreau să o prind, se lasă prinsă pe moment, dar apoi mi se scurge printre degete. Nu-i nimic, poate că într-o zi cu soare şi consecvenţa mea mă va învăţa cu adevărat disciplina timpului. Pentru că de fapt, cel mai mare dar pe care îl deţinem aici pe pământ, este chiar timpul. Dar până şi acesta e o iluzie, el trece oare sau noi trecem prin el?

Dacă ne-am raporta la o medie de vârstă de 80 de ani şi am scădea primii 18 de până la maturitate, rămân 62 în care noi avem, cel puţi teoretic, deplina libertate de a trăi aşa cum vrem. Mai scădem aici şi anii de somn. Pentru 8 ore de somn în 62 de ani, se doarme efectiv cam 21 de ani. Aşadar mai rămân 41, după ce-i scădem pe aceşti 21 din cei 62. Apoi timpul alocat hranei, ne ia şi acesta minim 2 ore pe zi, care înseamnă şi aici vreo câţiva ani buni, aproape 7. Apoi munca. Dacă e o muncă care îţi place şi te motivează, e bine şi acest timp este al tău. Dar dacă eşti încorsetat şi constrâns să prestezi minim 8 ore de muncă pe zi care nu îţi aduce nici un beneficiu spiritual, ci doar unul material, acest timp e unul câştigat sau pierdut? Aici ar ieşi mulţi ani pierduţi, dar nu mai vreau să calculez, că apoi nu prea mai am de unde scădea. Nu mai pun în balanţă televizorul, telefonul şi alte pierderi de timp care au devenit simple rutine zilnice.

Ştiu, poate e un calcul meschin şi masochist chiar, dar aşa îmi place mie să privesc adevărul, doar faţă-n faţă! La ce vreau să ajung, e tocmai timpul alocat conştient doar nouă înşine. Rămâne foarte puţin timp pentru unii, rămâne ca şi inexistent pentru alţii. Robotizarea omului, e şi ea o reţea neuronală care se înfiripă de la 18 ani şi poate continua toată viaţa. Până la urmă ce e a ăla timp alocat ţie însuţi? Nu e cumva şi aici o dovadă de egoism, să îţi aloci timp ţie mai mult, în defavoarea celorlalţi? Ce înseamnă să lucrezi cu tine însuţi? Nu cumva acesta e doar un lux, nu cumva e doar o prostie? Nicidecum nu e un lux, ci e chiar o mare prioritate. Nicidecum nu e o prostie, ci o mare deşteptăciune. Căci atunci când tu nu eşti bine, nu eşti stabil, nu eşti puternic, nu eşti împăcat cu tine, nu trăieşti în armonie cu tine, nici randamentul tău nu va fi la cotele maxime pe care l-ai putea oferi. Şi cine are nevoie de un randament slab care nu aduce roade? Absolut nimeni, poate doar mila. Dar ce să faci cu mila când nici ea nu foloseşte la nimic? Ce să faci cu o viaţă care nu aduce deloc roadă?

Unii din scriitorii ruşi, erau mari vizionari. Unul dintre ei este Tolstoi. Şi una din operele sale extrem de realistă privind interiorul omului se numeşte „Moartea lui Ivan Ilici”. E de fapt o povestire de câte zeci de pagini. Omul nostru îşi trăieşte viaţa sa frumos, fidel şi devreme acasă. Muncitor şi integru. Familie, copii, respect social. Înaintea clipei finale, şezând el întins la orizontală pe patul morţii, are o revelaţie. Şi îşi revede el acolo toată viaţa. Dar nu şi-o mai trăieşte din perspectiva exterioară, ci din cea interioară. Adică etichetele exterioare cu care se afişa, nu mai contează absolut deloc în această revizuire a vieţii sale. Acum mintea cea amăgitoare, se dă la o parte şi lasă loc sufletului să se revadă în autenticitatea sau falsitatea lui. Dar e mai mult fals acolo decât autentic, căci omul nostru nu a trăit viaţa pe care şi-o dorea cu adevărat, ci s-a supus doar, ascultător în faţa vieţii. Şi-a reprimat mereu nevoia de a fi el însuşi, deşi nimeni nu a ştiut asta vreodată. Nimeni nu l-ar fi putut adulmeca ca fiind nefericit, nici măcar el însuşi. Doar atunci a realizat, când timpul trecut alocat doar măştilor şi etichetelor sociale, i-au pus faţă-n faţă regretul de a nu fi avut niciodată curajul să trăiască aşa cum ar fi vrut. Strigătul său lăuntric e înfiorător, dar acum e prea târziu, nu îl mai aude nimeni şi nu-i mai foloseşte la nimic.

Întreabă-te şi tu cu sinceritate, dragă cititorule, cât timp îţi aloci cu adevărat ţie însuţi, într-o viaţă de om?

duminică, 20 septembrie 2015

Când viaţa şi spiritualitatea devin Una


În general când se vorbeşte despre spiritualitate, lucrurile neapărat devin mai profunde decât par. Dacă acea formă de spiritualitate de care se vorbeşte nu e una complexă care necesită mult efort fizic sau mental, nu prea e de interes, nu prea pare să aibă o valoare în sine. Dacă nu se bagă mult focus, concentrare, meditaţii sau alte tehnici de manipularea subconştientului, oamenii nu devin interesaţi. Simplitatea, normalitatea şi firescul nu prea atrag.
Pentru mine, spiritualitatea înseamnă viaţa însăşi. Înseamnă puterea prezentului. Înseamnă bucuria creaţiei. Înseamnă mai mult a asculta decât a pălăvrăgi vrute şi nevrute. Înseamnă tărie de caracter. Înseamnă în primul rând a mă iubi pe mine însumi aşa cum sunt. Înseamnă să îţi recunoşti lumina din tine nu doar în privat, ci şi în social. Înseamnă să nu te ascunzi după degete atunci când simţi nevoia de a spune „da” sau „nu”. Înseamnă să nu fi duplicitar nici cu tine, nici cu cei din jur. Înseamnă puterea de a îmi accepta punctele tari, dar şi de a-mi recunoaşte fără frică punctele slabe. Înseamnă curiozitatea de a cunoaşte şi entuziasmul de a experimenta. Înseamnă deschidere. Înseamnă non-judecativitate. Înseamnă adevărata demnitate, împletită cu smerenia. Înseamnă puterea de a recunoaşte că încă nu şti nimic şi că mai ai încă multe de învăţat.
Şi aşa şi este dacă stăm mai bine şi analizăm, nu ştim mai nimic în comparaţie cu cât are Universul să ne ofere. El are multe daruri şi surprize să ne facă. Unele plăcute, altele mai puţin. Unele sunt acceptate cu bucurie, iar altele care ne scot din zona de confort, sunt repudiate. Şi unele şi altele ne sunt oferite din iubire, dar puterea de a le accepta rămâne doar la noi înşine. Puterea de a le respinge, tot la liberul nostru arbitru rămâne. Oricând putem îmbrăţişa viaţa, oricând o putem şi refuza. În asta constă însăşi frumuseţea vieţii. Oricând o poţi lua pe un drum nou care îţi schimbă aliniamentul propriului destin ales. Totul se poate schimba în funcţie de alegerile noastre de moment. Pentru că nu suntem pre-destinaţi, oricând putem schimba liniile temporare de destin. Dar cert este că avem totuşi ceva de îndeplinit, o misiune, un rost, o lecţie de învăţat sau chiar mai multe. Altfel viaţa nu ar avea nici o logică, nici un sens. Dar putem oare eşua în misiunea noastră? Sigur că da, altfel am fi doar simple marionete în mâinile Universului imperturbabil. Însă chiar şi un eşec, este tot o experienţă trăită, este tot un câştig.
Unii oameni îşi împlinesc misiunea fără a cunoaşte absolut nimic despre spiritualitate. Şi o fac din prea plinul inimii lor. Alţii deşi cunosc foarte multe la nivel teoretic, fug încontinuu de misiunea lor. Fug pentru că nu vor să accepte o situaţie în care le e greu şi inconfortabil. Însă fuga nu e o soluţie, pentru că oricât vei fugi, de glasul conştiinţei nu vei putea scăpa. Ea îţi reaminteşte iarăşi şi iarăşi, cine eşti şi ce ai de făcut printre oameni.
Spiritul trimite informaţiile la creier, pentru ca astfel trupul să îndeplinească ceea ce e de făcut. Dar mintea ego-centrică de multe ori reprimă informaţia primită pentru că o scoate din confort. Ea nu vrea ce e bine pentru suflet de experimentat, ci doar îşi joacă jocul „de-a v-aţi ascunselea” între ea şi spirit. Adică spiritul şi mintea, de multe ori sunt ca şoarecele şi pisica. Unul vrea să îl prindă pe celălalt care nu vrea să se lase prins. Acest du-te vino poate dura o viaţă, ca un conflict care nu mai are capăt.
Însă conflictul dispare când înveţi să îţi asculţi glasul lăuntric care începe să te ghideze. Acest glas e îndemnul care se creează prin portalul luminos dintre spirit şi Sursă. Adică spiritul tău primeşte informaţii de la această Sursă, Matrice, Univers, Dumnezeu (spune-i cum vrei), informaţie care ajunge la creier, unde mintea ta o procesează, îi dă credit sau nu. Dacă îi dă, trupul se va pune în mişcare şi va executa ce are de făcut. Dacă nu, informaţia se întoarce de unde a venit.
Când viaţa şi spiritualitatea devin una, totul se face din bucurie şi iubire. Adică eşti pe misiunea ta, pe care ţi-ai ales-o. Şi ăsta e semnul că te afli pe drumul cel bun, bucuria. Dacă nu te afli pe misiune, eşti defazat de sinele tău şi atunci apare la interval tulburarea, nemulţumirea, frustrarea, epuizarea. Toate acestea sunt la polul opus bucuriei.
Când eşti una cu misiunea, informațiile îţi vin din toate părţile, mereu eşti alert, mereu eşti deschis. Şi primeşti şi de la oameni, şi din natură, şi de la entităţile luminoase care abia aşteaptă să te ghideze într-un mod sau altul. Dar nu te aştepta să ai vreo mare revelaţie, să ţi se arate ceva sau cineva, iar tu să pici în extaz de uimire. Nu căuta minuni din afară, că caută doar minunea din interior care tot aşteaptă în tine să fie revelată.Nu căuta să intri în comunicări cu diferite entităţi, ci caută mai degrabă să fii permanent în comunicare şi conectare cu spiritul tău. De ce ai avea nevoie de alte entităţi care să îţi şoptească cum să îţi trăieşti viaţa? De ce nu îţi dai credit cu adevărat ţie însuţi şi fiinţei de lumină care eşti?
Fiecare om îşi trăieşte spiritualitatea sa în felul său, mai mult sau mai puţin conştient. Unii aleg să meargă pe aceleaşi căi bătătorite de către alţii înaintea lor. Iar unii aleg să îşi bătătorească singuri calea pe care singuri şi-o aleg. Există drumuri lungi, dar există şi drumuri mai scurte. Există şi oameni autentici, există şi oameni care încă se caută pe ei înşişi, căutându-şi originalitatea lor. Există şi nevoia aprinsă de spiritualitate, însă uneori apare şi saturaţia, apare şi dezamăgirea, apare şi nevoia de a te opri, mai ales când tot asimilezi, dar această cunoaştere simţi că nu o poţi pune la treabă în viaţa de zi cu zi. Toate au rostul şi timpul lor.
Însă pe orice zonă de spiritualitate te afli, nu uita de tine însuţi. Trăieşte în concordanţă cu natura ta, în armonie cu simţirea ta, în pace cu mintea ta. Fii Una cu tine însuţi, nu doi într-unul. Fii Una cu viaţa ta. Fii Una cu spiritualitatea ta!

vineri, 18 septembrie 2015

Prietenia adevărată se aseamănă cu floarea de colţ


Prietenia adevărată se simte, nu se discută. Se cultivă şi nu se ofileşte. Se întreţine şi nu se goleşte. Ea se manifestă în curăţenia sufletului şi nu prin gânduri ascunse. Ea e liberă şi oferă libertate. Nu se cramponează de principii, de idealuri, de norme, de cuvinte meşteşugite şi de filozofii. Ea nu se negociază şi nici nu se poate oferi la schimb. În adevărata prietenie nu există troc. „Eu îţi dau asta, tu îmi dai cealaltă”. Pentru că în esenţa ei, ea nu poate accepta nici un fel de interes. Ea uneşte, interesul desparte. Ea nu uită ochii care nu se văd, doar indiferenţa îi uită. Ea îşi aminteşte cu bucurie de prietenul pe care poate nu l-a mai văzut de ani de zile. Dar în memoria prieteniei, prietenul este veşnic prezent.
Noi aici vorbim mult despre lucruri înalte. Vorbim mult despre iubirea "necondiţionată". A devenit un clişeu între timp şi uneori chiar dă bine să aminteşti de ea. Poate că părem mai spirituali vorbind despre ea. Însă oare câţi dintre noi o simt cu adevărat şi nu doar ca un clişeu teoretic? Câţi dintre noi ar putea spune, nu neapărat despre un prieten cu care se văd când şi când, dar despre cei care fac parte din realitatea lui proximă, despre cei din familia lui, câţi pot spune că îi iubesc pe aceştia necondiţionat şi într-adevăr să şi simtă lucrul acesta? Câţi ar putea afirma că îşi iubesc aproapele dincolo de atitudinea, de temperamentul, de felul său de a fi, fără să simtă nici cel mai mic impuls de a încerca să schimbe ceva? Şi merg şi mai departe şi întreb. Câţi ar putea spune despre ei înşişi că se iubesc necondiţionat?
Poate că foarte puţini simt acest fel de iubire. Unii încearcă să o înţeleagă cu mintea, dar e imposibil de înţeles aşa ceva.
Între iubire şi îndrăgosteală poate fi doar un singur pas, dar în acelaşi timp poate exista o prăpastie abisală. Una pare mult prea sus, cealaltă se trece mult prea repede. Dar prietenia mie mi se pare mai sfântă decât toate. Şi ea este accesibilă oricui. Şi celui spiritual, şi celui religios, şi celui ignorant, şi celui cunoscător, şi celui impulsiv, şi celui coleric, şi celui pasional, şi celui temperamental, şi celui guraliv dar şi celui tăcut. Când prietenii se regăsesc, înfloreşte bucuria. Şi totul se luminează în jur, pentru că orice rezistenţă sucombă în îmbrăţişarea prieteniei. Şi totul se amplifică în vibraţie când prietenii adevăraţi îşi dau sărutarea sfântă pe obrazul sincerităţii. Şi când prietenii şed împreună la masa adevărului din sufletul lor, ei se privesc ochi în ochi şi faţă către faţă, pentru că nu au nimic de ascuns sau de reproşat între ei. La masa prieteniei totul se iartă, totul se uită, totul se topeşte ca prin farmec. Pentru că prietenia are ceva magic în ea şi este atât de fermecătoare în acelaşi timp. Ea farmecă şi vrăjeşte, dar nu într-un mod agresiv, ci ca o şoaptă care îţi învăluie inima. Iar inima odată învăluită de sinceritatea prieteniei, se umple de dor imediat ce prietenii se despart iarăşi pentru un timp. Ei se despart cu trupul, dar inimile lor sunt conectate permanent una cu alta. Şi prietenii iarăşi pleacă care încotro, dar după un timp iarăşi revin, parcă cu şi mai multă dragoste şi dor. Şi iarăşi se întâlnesc şi iarăşi se despart. Şi iarăşi fug şi iarăşi se apropie...
Prietenia de aici, din virtual, are şi ea rolul ei. Deşi aici lucrurile pot fi foarte amăgitoare şi de multe ori chiar sunt. Aici nu ne putem priv faţă în faţă. Nici nu ne putem susţine privirile ochi în ochi. Nici nu ne putem îmbrăţişa cu trupurile. Nici nu ne putem sprijini capurile pe umerii celorlalţi. Nici nu ne putem atinge chipurile. Şi totuşi ceva ne uneşte, ceva ne îndeamnă să ne căutăm unul pe altul, atunci când vedem că celălalt tace şi nu mai vrea să spună nimic. Şi atunci mergem şi întrebăm pentru că ne pasă. Pentru că unii dintre noi chiar suntem prieteni aici, deşi nu ne-am văzut niciodată. Dar chiar dacă nu ne-am văzut, tot ni se face dor la un moment dat. Pentru că inimile pot fi conectate în virtual tot la fel ca şi în real. Însă aici, lucrurile se pot prăbuşi într-o clipă. Un cuvânt mai apăsat, o ironie mai înţepată, şi iaca totul se prăbuşeşte. Pentru că oamenii sunt sensibili şi nu suportă înţepăturile. Iar alţii sunt mai impulsivi şi nu se prea pot abţine să nu înţepe. Suntem temperamente diferite, mentalităţi diferite, credinţe diferite. Dacă ne doare pe moment, totuşi asta nu înseamnă că trebuie să ne ofuscăm şi să ne blocăm sau să ne scoatem din listă. Am văzut că unii o fac atunci când ceva i-a dezamăgit sau că nu li se mai acordă atenţia cuvenită. Am respectat alegerea lor şi nu i-am chemat niciodată înapoi dacă au ales să mă scoată. Ceea ce scriu pe aici nu e chiar uşor de digerat uneori, am înţeles şi asta. Poate au avut nevoie de mine sau de ceea ce scriu doar pentru o perioadă. Le mulţumesc dacă au rezonat chiar şi pentru scurt timp. Le mulţumesc chiar dacă au ales să plece fără să îşi ia măcar un simplu bun rămas.
Unele prietenii sunt temporare, altele în schimb sunt trainice şi chiar pe toată viaţa. Unii se întâlnesc des, alţii foarte rar. O prietenie adevărată se cultivă şi se întreţine. Ele sunt atât de rare şi îmi vine să le asemăn cu florile de colţ. Acestea nu sunt la vedere şi nu trâmbiţează cu frumuseţea lor. Dar sunt vii şi rămân în picioare, chiar dacă există şi trăiesc în condiţii atât de vitrege. Peste ele se abat vânturile, gerurile, zăpezile, ploile, dar totuşi rămân vii. Aşa şi prietenia adevărată rămâne vie în sufletele celor sinceri, indiferent de diferenţele de gândire, minore sau majore. Prietenia rămâne trainică şi vie atunci când fundamentul ei este clădit pe sinceritate.
Mulţumesc tuturor prietenilor care în ciuda diferenţelor de opinie, au ales să rămână!

joi, 17 septembrie 2015

O declaraţie de iubire către mintea mea


Dacă îmi iubesc trupul şi sufletul, inevitabil ajung să îmi iubesc şi mintea.
Cum aş putea să nu o iubesc, când ea este de fapt, atelierul meu de creaţie unde se desfăşoară permanent munca cu mine însumi? Cum aş putea să nu o iubesc când ştiu că ea e unealta magnifică care mi s-a oferit de la întrupare şi cu ajutorul căreia am acces la două mari opţiuni: ori mă voi răni în tăişul ascuţit al ei, neştiind cum să o folosesc, ori o voi face să lucreze pentru mine ca un fidel slujitor gata oricând să-mi vină în ajutor? Cum aş putea să nu o iubesc când ea singură mă ridică din absolut orice stare de vibraţie joasă în care pic cu bună ştiinţă? Cum aş putea să nu o iubesc când în interiorul ei se află imaginaţia, un extraordinar proiector cu care reuşesc să vizualizez dincolo de orice limită? Ceea ce se află în propria minte, nu pot găsi nicăieri, aşadar cum aş putea să nu o iubesc?
Atelierul tău de creaţie, nu este cel în care intri cu trupul, pe care-l curăţi şi-l ştergi de praful depus zilnic, în care te osteneşti poate cu sudoare ca să îţi câştigi pâinea ta. Căci mai înainte de a ajunge în acest spaţiu fizic în care te afli şi în care lucrezi cu mâinile, ai de intrat mai întâi în atelierul propriei tale minţi.
Aşadar, şterge-ţi mai întâi praful din mintea ta, mătură-ţi gândurile negative care îţi stau în cale şi spală-ţi interiorul minţii, ca atunci când atelierul creaţiei tale se deschide de dimineaţa, musafirii care îţi vor călca pragul, adică gândurile cele bune şi creatoare, să se simtă cât mai confortabil în interior şi să nu dea imediat bir cu fugiţii, în caz că se vor speria de haosul şi dezordinea în care au intrat.
Fă-ţi deci curăţenie în mintea ta, fă ca totul în ea să strălucească de prospeţime, după care deschide-ţi mintea, deschide-ţi atelierul tău creativ şi invită-ţi înăuntru gândurile cele luminoase şi creative.
Iar mai înainte de a porni la treabă, îmbrăţişează-le cu dragoste, mulţumeşte-le cu recunoştinţă şi sărută-le cu sărutare sfântă. Şi cum ai putea tu săruta nişte gânduri, oare ar putea ele rămâne în îmbrăţişarea ta, astfel încât să le poţi pe ele săruta? Ba ai putea de tu ai vrea, căci ele se recunosc în tine şi tu te recunoşti în ele, căci gândul luminos şi concentrat este tocmai creaţia ta.
Apoi, aşează-te la masă în linişte şi tăcere, împreună cu ele, adică cu gândurile tale. Analizează care îţi sunt angajaţii fideli, pe aceştia motivează-i şi lasă-i să îşi facă treaba în continuare. Iar pe ceilalţi, care trag chiulul, demite-i fără milă, căci nici ei nu au avut milă cu tine însuţi şi nici nu le-a păsat de munca ta. Cu unii ca aceştia, nu merge cu preaviz. Aşa că, desfă-le contractul de muncă pe motive de indisciplină şi lasă-i să plece. Renunţă la ele până nu falimentezi fizic printr-o boală sau psihic printr-o depresie. Decât un angajat-gând care nu e de partea ta, decât încă un gând sabotor în plus, mai bine încă unul în minus. Însă ai grijă, gândurile sabotoare sunt cele care îţi promit marea cu sarea, te asigură că vor lucra în favoarea ta de acum încolo, că vor face tot ce le stă în putinţă ca să dea randament mai bun, doar-doar să le mai păsuiești puțin. Însă mâine vei realiza iarăşi că şi-au făcut de cap şi au lucrat doar în detrimentul tău. Aşa că ce vei face cu angajaţii tăi infideli, îi vei demite mereu, doar pentru a-i reangaja a doua zi iarăși? Lasă-i pe unii ca aceştia, elibereză-i din realitatea ta şi nu-i mai băga în seamă, chiar dacă vor vărsa râuri de lacrimi la poarta minţii tale.
Cum aş putea oare să nu-mi iubesc mintea care nu îmi refuză nimic din cele care-mi captează interesul? Căci dacă mă voi gândi la ce vreau sau la ce nu vreau, mintea mea îmi şopteşte mereu: „aşa să fie, precum doreşti!” Pentru ea nu contează decât interesul meu, spre bine sau rău, spre pozitiv sau negativ, nu contează. Ea se hrăneşte din interesul meu şi creşte odată cu mărirea acestui interes. Frica generează energie, bucuria generează energie. Odată energia generată, vibraţia începe şi ea să îşi facă treaba. Iar vibraţia, nu ştie de glumă. Ea îţi oferă pe tavă ceea ce emiţi tu. Generezi frică? Atunci mai multă va veni asupra ta. Generezi bucurie? Şi mai multă va veni asupra ta. Altfel nu poate fi, căci ar fi imposibil să fie invers. De ce? Pentru că aceasta e legea de atracţie a universului.
Iar unde e lege, acolo nu mai e loc de tocmeală. Spune-i legea atracţiei sau eticheteaz-o cum vrei(universul nu lucrează cu şabloane sau etichete).
Iar dacă mintea mea se hrăneşte din energia interesului meu, atunci eu nu am de făcut decât să schimb macazul interesului, asta dacă sunt îndeajuns de deştept să realizez că nu e ok să mă rănesc singur la nesfârşit. Altfel, dacă încă nu am suferit îndeajuns, dacă nu m-am rănit destul, voi merge în continuare pe acelaşi flux falimentar unde suferinţa îmi captează interesul atât de mult încât îmi voi reprima din start orice mică tendinţă de a schimba macazul dinspre frică înspre bucurie.
De-abia când faci alegerea conştientă, aceea de a schimba macazul interesului tău, atelierul minţii tale se deschide şi te cheamă să intri înlăuntrul său. De-abia atunci, când ai făcut acest mic pas(şi totuşi atât de mare), universul îţi face acest magnific dar: MUNCA ŞI LUCRUL CU TINE ÎNSUŢI!
Şi odată intrat acolo, realizezi că tu eşti suveranul şi nimeni altcineva. Nimeni nu ia hotărâri în numele tău, nimeni nu simte în locul tău, nimeni nu gândeşte în locul tău, nimeni nu respiră în locul tău şi nimeni nu îţi trăieşte propria ta viaţă în locul tău!
Cât de minunat poate fi acest atelier creativ din mintea omului conştient! Pentru că în interiorul minţii noastre, noi nu suntem singuri. Avem o întreagă gaşcă de prieteni care aşteaptă comanda noastră. Dar dacă ea nu vine, ei nu se urnesc din loc. De ce ar face-o? Nu ar avea nici un motiv. Pentru că gândurile nu ascultă decât de un singur stăpân: liberul nostru arbitru! Altfel, totul s-ar desfăşura în viaţa noastră de la sine nefăcând nici o alegere, iar noi am fi atunci doar simpli spectatori pasivi.
Acolo, în atelierul creației tale, unice și originale, dă-ți acum voie să intri. Chiar meriți să o faci. Câteva clipe de lucru conștient cu tine însuți nu e un efort, ci e o mare bucurie. Cu timpul vei simți din ce în ce mai des nevoia să intri acolo. Amintește-ți cât timp dintr-o singură zi, mintea ta umblă pe aiurea. Nu ai obosit încă să umbli prin locuri pustii și dezolante? Pentru că acolo unde e mintea ta, te afli de fapt și tu însuți. Aceasta e cuantica pe înţelesul tuturor.
Intră în tine și găsește-ți tu singur calea ta proprie, nu o copia pe a altora. Asta pentru că suntem atât de diferiți unii de alții, și cu trupul, și cu sufletul dar și cu mintea.
Intră în acest loc tainic, unde doar tu și numai tu ai acces, dă-ți voie să visezi și să te bucuri. Intră acolo și materializează mai întâi cu mintea, înainte de a materializa cu fapta. Intră acolo ori de câte ori simți că bateriile ți se descarcă. Porțile atelierului tău creativ, nu se închid niciodată.
Proiectează-ți pe ecranul imaginației, viața pe care vrei să o trăiești. Vizualizează-te și pe tine așa cum îți dorești tu însuți să fii. Ajută-te și de prietenii tăi, de gândurile luminoase care te susțin necondiţionat în atelierul tău.
Nu aştepta să ţi se schimbe starea de al sine pentru ca tu să ai mai multă râvnă către lucrul cu tine însuţi. Tot aşteptând-o, cu aşteptarea vei rămâne. Intră mai bine în imaginaţia ta şi foloseşte-te de ea, căci pentru asta ţi s-a dat în dar. Ca tu să îţi creezi starea necesară de a te bucura de viaţă şi de creaţia ta. Nu te lăsa provocat din afara ta, ci provoacă-te tu pe tine însuţi dinlăuntru, căci toate ţi-au fost dăruite pentru a le folosi în mod conştient!
Iubește-ți trupul, iubește-ți sufletul, dar nu uita de mintea ta. Cum ai putea oare să nu o iubești?

miercuri, 16 septembrie 2015

O declaraţie de iubire către sufletul meu


Îmi iubesc sufletul, cu toată puterea, convingerea şi din tot cugetul meu. Sufletul meu este partea nevăzută din mine care rezonează cu frumosul. Toată arta, scrisul, muzica, pictura, poezia, sculptura, creaţia, toate acestea îşi găsesc locaş aici, în suflet. Iar arta, are un rol major pentru că ea e responsabilă în mare parte cu trăirile şi emoţiile mele. Iar acolo unde sunt trăiri, există vibraţii de natură superioară. Iar unde sunt emoţii, există tot vibraţii, dar de natură inferioară.
Trările creative vin din bucurie, iubire, entuziasm, pasiune, cunoaştere, interes, studiu, munca cu tine însuţi. Emoţiile distructive vin din frică, disperare, dezamăgire, dezinteres, indiferenţă, ignoranţă, depresie, angoasă, anxitate, deznădejde. De partea cui înclinaţi mai mult?
Sufletul adună ca tipare energetice tot ce acumulez din propria experienţă. Toate trările, traumele, fricile, rănile emoţionale, vinovăţiile, amintirile plăcute sau dureroase, toate rămân amprentate în suflet. Iar fuga de ele nu rezolvă absolut nimic, nici aici, nici dincolo.
Aşa că, ce-ar fi să facem puţină curăţenie în sufletele noastre?
Aşadar, elimin toate credinţele false şi limitative care au generat frică, începând din pruncie şi până acum.
Elimin convingerile vechi cu care mă identificam înainte precum :
„nu sunt în stare de nimic”, „nu pot”, „nu am voie”, „nu mă duce capul”, „nu ştiu mare lucru”, „nu mă pot compara cu x sau y”, „sunt un mare păcătos, rob şi nevrednic”, „viaţa e o cruce”, „suferinţa e mântuitoare”, „am o karmă grea de dus”, „doamne ajută” (afirmaţie spusă pe pilot automat), „nu pot ajunge la un nivel superior”, „ nu merit ceva mai bun”, „nimeni nu se uită la mine”, „sunt prea gras(ă), prea incult(ă), prea urât(ă) ca să îmi găsesc jumătatea”, "sunt predestinat şi nu am drept divin într-o anumită privinţă", "m-am născut ghinionist”, „orice bărbat e un potenţial abuzator”, „orice femeie e materialistă”, „viaţa e o luptă continuă”, „sunt dator cu o moarte”, „am nevoie de o minune”, „dumnezeu mă pedepseşte”, „am căzut în ispită”, „nu sunt vrednic de...” şi lista poate continua.
Înlocuiesc aceste false convingeri limitative cu altele prin care mă susţin, precum: „sunt minunat, magnific, genial”, „sunt bucuros şi plin de viaţă”, „iubesc viaţa, iubesc oamenii, mă iubesc pe mine însumi”, „sunt un potenţial dumnezeu care abia aşteaptă să fie trezit din somn”, „sunt mereu recunoscător pentru faptul că am venit să experimentez această viaţă”, "oricând îmi pot stabili noi linii de destin în funcţie de alegerile mele", „toate oportunităţile de a mă depăşi îmi sunt deschise”, „sunt capabil de lucruri măreţe”, „am voie să experimentez orice, atâta timp cât nu îmi calc pe sufletul meu şi al celorlalţi”, „mă susţin prin ceea ce sunt”(nu prin ceea ce am), „îmi canalizez atenţia doar pe ceea ce îmi ridică vibraţia”, „îmi ascult vocea sinelui care mă îndeamnă să creez şi să împărtăşesc celorlalţi creaţiile mele”, „lumea e un imens loc conştient de joacă ”...şi lista poate continua.
Îmi chem înapoi părţi din energia sufletului meu rămase ca ataşamente emoţionale lipite pe alte suflete sau pe diferite obiecte cu care am interferat.
Îmi reîntregesc sufletul, chemându-mi înapoi energia rămasă şi uitată în obsesii, patimi, dorinţe, frustrări, blocaje psihice, rezistenţe emoţionale, gânduri ascunse, ruşine, învinovăţire, regrete, păreri de rău, resemnări şi reprimări, care mi-au scurs sufletul de energie şi m-au sufocat de conflicte interioare, ce m-au lăsat fără putere, fără vlagă, fără curaj, fără discernământ.
Eliberez de pe sufletul meu toată energia rămasă din ataşamentele emoţionale, provenită de la alte suflete care au rămas ca amprente energetice pe sufletul meu. Le identific acum, le scot la iveală şi le eliberez total din întreaga mea fiinţă şi din întreaga mea amintire celulară afectată în urma acestui stres.
Elimin acum orice stres provenit din tendinţele de ruşine, învinovăţire, auto-pedepsire, auto-distrugere.
Elimin acum stresul acumulat din conflictele interioare prin care mi-am reprimat nevoia de a fi eu însumi.
Elimin acum orice stres care mi-a afectat viaţa şi alegerile din liberul meu arbitru, provenit în urma condiţionărilor religioase, a spovedaniilor, a tendinţei false de învinovăţire în faţa preoţilor şi a duhovnicilor. Eliberez acum acest stres din toată fiinţa mea, astfel încât mă iert şi mă dezleg, îi iert şi pe ei şi îi dezleg!
Elimin acum stresul acumulat în urma jurămintelor de sărăcie, de castitate, de fidelitate, de iubire pe viaţă.(iubirea nu are nevoie de condiţionări şi jurăminte)
Elimin stresul provenit din jignirile adresate mie sau pe care eu le-am adresat altora, osândiri, blesteme, ameninţări.
Elimin acum stresul care mi-a fost indus sau pe care l-am indus în urma momentelor când s-a râs de mine, când am fost umilit, batjocorit, certat, abuzat(ă) fizic sau psihic.
Elimin stresul acumulat în urma plânsetelor, oftărilor şi a lacrimilor, provenit din dezamăgiri, înşelări, iubiri trădate şi inimi frânte.
Elimin acum stresul acumulat din amintirile dureroase, rănile sufleteşti, depresii şi angoase.
Elimin acum stresul indus din imagini sau sunete de frecvenţă joasă care mi-au provocat răni sufleteşti şi stări suferinde.
Elimin stresul adunat în urma relaţiilor traumatizante trecute, toate rănile şi traumele adunate în suflet ca amprente energetice se dizolvă acum.
Elimin blocajele energetice acumulate în urma convingerilor induse din superstiţii, prin care poate mi s-a indus un tipar emoţional negativ pentru toată viaţa.
Îmi înlocuiesc acum şi pornirile rebele, de răzvrătire şi de judecată împotriva anumitor persoane sau instituţii ca: politicieni, organe de control, poliţie, armată, biserici, colegi, şefi, preoţi, maeştri, profesori, de pe urma cărora poate am avut de suferit. Mă deschid acum şi în faţa lor, prin iertare, acceptare, mulţumire şi recunoştinţă.
Mă identific acum doar cu starea copilului lăuntric, dornic de viaţă, de bucurie, de experimentare, de curiozitate, de cunoaştere. Las puritatea copilului din mine să se manifeste liber şi necondiţionat.
Las originalitatea mea să se exprime în felul său unic, împărtăşind-o tuturor celor receptivi la ea. Mă deschid în faţa inspiraţiei sinelui divin, las creaţiile să se se materializeze simplu, natural, firesc.
Îmi dau voie cu adevărat acum, să fiu eu însumi, aşa cum sunt, aşa cum simt, aşa cum gândesc. Las şi pe ceilalţi oameni liberi, fără a încerca să schimb pe cineva, fără a avea vreo pretenţie de la careva, fără a avea vreun interes ascuns. Le respect întru totul liberul arbitru şi propriile lor alegeri.
Acesta e noul botez al sufletului meu, scos din cristelniţa lacrimilor şi a condiţionărilor, şi rebotezat în cristelniţa libertăţii şi a bucuriei!