luni, 31 august 2015

Conectarea la spiritul toamnei


Spiritul toamnei bate la uşă şi pentru că un nou sezon calendaristic e pe cale să se împlinească, e necesar ca și spiritul nostru uman să se acordeze pe aceeaşi frecvenţă cu natura.
Aşadar spiritul verii s-a dus, iar odată cu el s-a dus orice urmă de nostalgie, melancolie şi amintire a unei perioade deja încheiate. Fă această trecere de la spiritul verii la cel al toamnei fără nici cea mai mică urmă de regret. Nu rămâne cu gândurile în trecut, undeva departe pe ţărmuri însorite. Nu tânji nici după soare, nici după mare, nici după munte, nici după „ce-a fost odată ca niciodată”. Nu te cantona în „ce-ar fi fost dacă”, ci menţine-te în „aici şi acum”. Nu te bloca în amintiri nostalgice moarte şi îngropate, ci rămâi pe vibraţia zilei de azi în concordanţă cu minunata energie pe care o generează spiritul toamnei.
O nouă perioadă în viaţa ta începe şi spiritul tău porneşte şi el să se hrănească cu această energie binecuvântată. Sufletul, mintea şi trupul îţi sunt acum perfect sănătoase, perfect în armonie cu spiritul toamnei. Eşti ca un prunc care abia ce a făcut ochi, începe să se minuneze de propria sa viaţă. Nu ai trecut, nu ai nici viitor. Simţi şi cugeţi doar în momentul prezent. Îţi trăieşti viaţa doar în nesfârşitul prezent continuu. Zâmbeşte şi bucură-te de clipa prezentă!
Sufletul tău, mereu dornic de noi şi noi începuturi, renaşte odată cu schimbarea aerului şi în acelaşi timp cu schimbarea naturii. Sufletul tău e puternic, statornic şi fidel ţie însuţi. Lui îi plac tare mult schimbările şi provocările pe care le aduc aceste schimbări. El le îmbrăţişează cu toată puterea pentru că ştie că fiecare schimbare aduce de fapt cu ea, o nouă schimbare în conştiinţă. Un nou început genereză mereu multă bucurie pentru că el sparge tipare învechite şi stătute. Ceea ce nu suportă sufletul tânăr sau mai bătrân, este stagnarea şi blocarea în preconcepţii, în credinţe limitative şi tot felul de idolatrii.
Sufletul mereu entuziast şi plin de viaţă care-şi menţine puterea în el, nu are nimic ce venera din afara lui însuşi. El se bucură de tot şi toate însă nu se identifică cu nimeni şi cu nimic, căci ştie că este una cu Tatăl, izvorul tuturor sufletelor, de unde a plecat şi unde înapoi se va întoarce. El ştie că acest Tată nu e un substantiv nemişcat sau un dumnezeu pasiv şi plină de toane, ci e chiar verbul „a fi” pururea aflat în mişcare. Totul în jurul tău dă mărturie despre acest adevăr, totul e permanent în mişcare şi veşnic în schimbare.
Spiritul toamnei aduce cu el multă putere, sănătate, forţă, fericire. Roada pământului ia naştere prin trudă, iar sufletul tău exultă. Natura îşi schimbă culorile, iar sufletele îşi schimbă la rândul lor vibraţiile. Mecanismele creierului tău sunt şi ele acum pe un nou flux mai înalt, pentru că toamna e ca o explozie de energie care te îndeamnă la multă mişcare fizică. Roada se vrea culeasă, iar aceasta nu se poate face decât prin multă mişcare. Dar nu este un efort zadarnic, ci unul care aduce multă bucurie şi împlinire celui care munceşte cu mâinile. La fel este şi pentru cei care muncesc mai mult cu creierul. Toţi copii pornesc la un nou drum, toţi învăţătorii pornesc şi ei la îndrumarea acestora. Frica nu are ce căuta în acest demers. Dacă sistemul e unul bolnăvicios şi manipulator, nu lăsaţi ca sistemul să genereze în voi frică şi constrângere, ci mergeţi doar pe fluxul creativ al bucuriei şi al auto-depăşirii. Învăţaţi cu tragere de inimă şi nu din frică şi ameninţare. Dacă vacanţa tocmai e pe cale să se termine, o altfel de vacanţă e pe cale să înceapă: una constructivă!
Conectează-te uşor dar sigur la spiritul mirific al toamnei. Nu poţi trăi defazat de natură, pentru că trăieşti în ea şi odată cu ea. Ea se schimbă şi tu te schimbi. Roadele toamnei sunt minunate şi copleşitoare. Lasă şi bucuria din tine să te copleşească. Lasă spiritul ei să te călăuzească. Rămâi în starea ta pură, virgină şi inocentă, astfel încât copilul tău interior să nu sufere de pe urma necazurilor închipuite, indiferent de ce întâmplări au loc în realitatea ta. Rămâi în picioare chiar dacă totul s-ar dărâma în jurul tău. Ţine puterea în tine şi lasă orice „greutate” care apare, să te ghideze spre o nouă cunoaştere, spre un nou salt. Stai cât mai mult în natură şi fii pe cât poţi, conştient de ea, conştient de tine, conştient de spiritul toamnei...

Puterea distructivă a nostalgiei




Oficial vara se încheie, astăzi fiind ultima zi pe hârtie. Teoretic doar, căci ea în realitate nu şi-a spus ultimul cuvânt. Oamenii de obicei aşteaptă acest anotimp al plecărilor, al venirilor, al vacanţelor. Şi aceste luni vin la mijlocul anului, dar timpul le lasă la un moment dat şi pe acestea în urmă. E frumoasă vara, dar toate anotimpurile au farmecul lor, nu-i aşa?
Personal, sunt dependent de natură, îmi place să hoinăresc în mijlocul ei, să simt soarele deasupra capului vara în mijlocul zilei şi adierea vântului răcoros odată cu apusul soarelui. Îmi plac dimineţile la prima oră a răsăritului şi roua ierbii simţind-o cum se lipeşte de picioare. Îmi place să fiu uneori şi în mijlocul mulţimilor care se adună în week-end-uri printre dealuri şi văi, refugiindu-se din tumultul oraşului la umbra pădurilor, unde balcanismul grătarelor încinse este la el acasă. Şi acest zgomot are farmec uneori, dacă ştii să priveşti dincolo de aparenţe. Cum farmec are şi singurătatea în natură. Dar nu poate fi mereu doar singurătate, căci până la urmă, dincolo de nevoia de linişte, rămânem fiinţe sociale care s-au născut printre oameni, pentru a trăi între oameni.
Încheierea acestui sezon solar, îmi aducea de fiecare dată pe cap, sabotoarea mea numărul unu, şi anume, nostalgia. Fiind eminamente o fiinţă solară, visătoare şi contemplativă, nici nu a fost prea greu ca nostalgia să mi se cuibărească în suflet odată cu scurgerea verii. Acum văd că vorbesc la trecut. Aşa suntem noi oamenii, în general povestim lucruri care ne-ar pune în umbră doar la trecut, ni s-ar părea prea umilitor să spunem despre noi înşine că avem anumite slăbiciuni chiar în prezent. Dar eu am o mulţime de slăbiciuni în prezent, iar nostalgia încă mai e una din ele. Însă tot răul spre bine. Simt că oricât dor mi s-ar mai face de soare, acum e mult mai bine ca în trecut. Înainte era organică şi viscerală nostalgia în mine. Acum, ea rămâne, dar nu mai are puterea distructivă de odinioară. Sufletul a mai crescut, inima s-a mai călit, mintea s-a mai întărit.
Însă puterea ei distructivă macină multe suflete care se lasă pradă acestei stări. La mine, ea venea odată cu schimbarea anotimpurilor, mai ales la trecerea dintre vară şi toamnă. La alţii ea se înfiripă din alte motive: despărţiri de oameni, de familii, de iubiţi, de locuri, de situaţii de viaţă şi câte şi mai câte. Dar oricare ar fi sursa nostalgiei, puterea ei distructivă rămâne. Cum adică rămâne şi de ce ar fi ea atât de toxică la urma urmei?
Cel mai puternic efect al nostalgiei este ieşirea din momentul prezent. Ea îţi induce o stare de reverie care te agaţă şi te menţine în trecut. Iar acolo, în trecut, energia se scurge în amintire. Marii depresivi sunt fiinţe nostalgice care au rămas fără energie pentru că trecutul le-a furat-o încet şi sigur. Trecutul îţi fură prezentul şi îţi fură identitatea. Iar acolo se nasc regretele şi vinovăţiile, care la rândul lor, creează traume prin amintirile celulare negative care pur şi simplu schimbă molecula ADN-ului în structura lui. Pentru că una e să spui că eşti ok, cu totul altceva e chiar să fii ok. Une e sa îţi induci stări modificate de conştiinţă prin repetarea unor afirmaţii pozitive la nesfârşit, alta e să simţi că problema ta e de structură celulară şi că orice amintire legată de stresul provenit din trecut, nu poate fi estompată prin amăgirea afirmaţiilor pozitive care doar te îmbată pe moment cu apă rece.
De aceea, refuz să îi cred pe cei care tot repetă că noi suntem deja ceea ce suntem şi că nu am avea practic ce mai lucra la noi. Chiar şi cei care spun asta, au multe traume pe cap dar nu le conştientizează, pentru că ţin la imaginea lor falsă de maeştrii iluminaţi. Nu poţi fi deja bucurie, dacă aceasta e doar pe moment. Dacă ea vine dintr-un motiv şi pleacă dintr-altul, cu siguranţă că nu eşti deja. Să tot auzi că tu eşti deja fiinţa de lumină desăvârşită, practic asta nu te ajută cu nimic. E doar o mică euforie de moment care la prima provocare a vieţii, te-a şi părăsit. Dar oamenii sunt emoţionali şi lor le place patetismul mieros al celor ce folosesc cuvinte siropoase, fără nimic constructiv în ele. Şi dacă nu e nimic constructiv pentru viaţă, oare nu sunt aceşti aşa zis iluminaţi îmbrăcaţi în robe sau sutane, doar nişte simpli impostori emoţionali?
Oamenii nu se pot vindeca emoţional, tot înghiţind la nesfârşit ceaiuri, pastile şi siropuri. Le vei lua pe acestea şi vei crea o altă dependenţă în amintirea ta celulară care te va lucra şi mai mult prin subconştient, până când sistemul tău imunitar va deveni din ce în ce mai slab şi mai predispus la boală. Toate stările alterate care provin din frică, sunt boli emoţionale, deşi pentru un timp nu se vede efectul lor în organism. Aşa că chestia că suntem deja, e doar o simplă abureală sau mai bine spus un alt clişeu mega-spiritual aruncat cu nonşalanţă în mintea credulilor. Cu toţii am venit aici în primul rând să ne bucurăm de viaţă şi în acelaşi timp să facem din această bucurie, trambulina noastră de a ne fi bine mereu, nu doar o zi da, o zi ba.
M-am gandit adeseori de unde provine nostalgia şi ce o generează. Nu am găsit un alt răspuns mai plauzibil, decât ca fiind tot frica sursa ei. Şi ce legătură ar putea fi între frică şi nostalgie? Faptul că simţi că pierzi ceva, deşi acel ceva nu îţi aparţine. Nici anotimpurile nu îţi aparţin, nici soarele, nici natura, nici locurile şi nici oamenii. Toate acestea sunt daruri ale vieţii de care să te bucuri pentru o vreme trăită pe pământ. Şi nu te poţi bucura de ele decât numai şi numai în prezent.
Aşadar, rămâi în aici şi acum, ca nici o stare alterată să nu îţi fure energia! Râmîi în prezent şi cu mintea, şi cu sufletul, şi cu trupul!

sâmbătă, 29 august 2015

Cine ar putea spune...


Cine ar putea spune ce este viaţa cu adevărat şi care e înţelesul ei dincolo de aparenţe? Privind la cele fugitive ale vieţii, simţi cum toate acestea ţi se scurg printre degete imediat ce ai avut curajul de a le atinge. Ele se nasc, cresc şi dispar după un timp, căci totul este efemer pe pământ, unele vin, în timp ce altele pleacă...
Cine ar putea spune cine este el cu adevărat, în acest trup trecător? Trupul se naşte cu lacrimi şi se întoarce în pământ, lăsând lacrimi în sufletele celor rămaşi, a căror dor nimic nu îl poate stinge. Câţiva ani petrecuţi aici printre oameni, trupuri şi suflete. După care trupul se dizolvă, eliberând sufletul ca dintr-o povară...
Cine ar putea spune cum ar fi cel mai corect să îţi trăieşti viaţa? Moralităţile de faţadă împart judecăţi aspre către cei ce trăiesc dincolo de această falsă moralitate. Corectitudinea este şi ea doar o etichetă cu care oamenii se afişează ca nu cumva să intre în gura lumii. Atâtea măşti, atâtea fasoane, atâta frică, atâta disperare de a te arăta altora mai mult decât eşti...
Cine ar putea spune povestea vieţii lui dincolo de ceea ce s-a văzut cu ochiul liber? Câte înfrângeri şi câte victorii s-au petrecut în spatele acestui trup? Câte dezamăgiri şi câte bucurii a trăit sufletul tău, nevăzute şi neştiute de nimeni? Câte iubiri neîmpărtăşite a reuşit să ascundă privirea ta? Toate acestea au fost vii o perioadă pe pământ şi vor rămâne vii în veşnicie, căci fiecare simţire şi-a pus definitiv amprenta pe memoria sufletului tău...
Cine ar putea spune ce este binele şi ce este răul? Minţile trufaşe ale oamenilor se duelează cu săbiile gândurilor ce-şi tot caută dreptatea lor. Aceste minţi cred că dacă îşi impun propriul crez în detrimentul altora, au făcut o gaură în cer. Însă nimic din ceea ce este impus nu poate fi şi eliberator în acelaşi timp. Ceea ce este adevăr pentru unul, nu înseamnă că e şi adevăr pentru altul. Toată filozofia aflată între dogme şi canoane sucombă în faţa iubirii care se află în nemărginire, dincolo de orice adevăr...
Cine ar putea spune că ceea ce trăieşte aici este chiar real sau este doar vis? Realitatea e schimbătoare la fel cum este şi omul, veşnic schimbător. Visul apare şi dispare, lăsând în urma lui întrebări fără răspuns. Omul se precipită şi el de colo-colo, căutând răspunsuri care să-l facă să se oprească măcar o clipă din fuga lui. Însă vine o vreme când şi cel mai agitat om, se va opri din această fugă în zadar. Şi se va aşterne el atunci printre ierburi şi flori, ameţit de culori şi ameţit de mirosuri, privind albastrul cerului pur şi norii săi care tot vin, care tot pleacă, mulţumind iarăşi şi iarăşi pentru acest minunat dar, care se numeşte viaţă...
Cine ar putea spune cum de s-au creat toate pe faţa pământului, atât de minunat şi de paradoxal în acelaşi timp? Toată natura te îndeamnă să o îmbrăţişezi de ai putea. Însă nu e nevoie să străbaţi întreg oceanul şi nu e nevoie să urci tot muntele ca să le simţi esenţa. Picătura oceanului spune mai mult despre el decât toată întinderea sa. O frunză, un pom sau un brad, spun mai multe decât întreg muntele. O faptă de susţinere adresată celui ce are nevoie de ea, poate spune mai mult despre un om decât întreaga sa viaţă la un loc...
Cine ar putea spune cum se înfiripă în om iubirea, de unde vine ea, ce o generează, ce o face să sporească şi ce o face să se topească? Viaţa însăşi e numai iubire. Însă unii aleg frica şi toate odraslele ei. Gelozia nu e ataşamentul iubirii, ci doar al fricii care te amăgeşte că ai avea pe cineva de pierdut. Dar cum ai putea pierde pe cineva, când absolut nimeni nu îţi aparţine? Şi cum te-ai putea tu pierde pentru cineva, când nu aparţii nici tu nimănui?

vineri, 28 august 2015

Bărbatul şi femeia între micile ironii ale vieţii


Viaţa de la un capăt la altul e formată din ironii mai mici sau mai mari, din paradoxuri care te lasă uimit pentru că nu le poţi pricepe, din jocuri şi înţepături, din cuceriri şi înfrângeri, din şicanări, atracţii şi repulsii. Peste toate acestea, rămân pururea stăpâni pe pământ, bărbatul şi femeia. Ei sunt cei doi maeştri care fac jocurile şi care îşi împart cărţile unul altuia, atenţi şi vigilenţi la fiecare mişcare, gest sau cuvânt care l-ar trăda chiar şi pentru o clipă, pe cel sau cea din faţa lor. Bărbatul amestecă cărţile şi le tot amestecă, până ce într-un final se hotărăşte ca totuşi să le mai şi împartă. Femeia îl priveşte cu condescendenţă, aşteptând răbdătoare ca amestecul să ia în cele din urmă sfârşit şi bărbatul să ia o decizie: aceea de a juca cu cărţile pe masă!
Acesta e jocul vieţii în jurul căruia se desfăşoară toate dramele, dar şi toate bucuriile noastre. Viaţa e ca o masă rotundă de joc, în jurul căreia stau bărbaţi şi femei care îşi împart cărţile, stau, gândesc, reflectează, se uită direct faţă în faţă sau indirect cu coada ochiului, zâmbesc, râd, se scanează din priviri, îşi dau coate unul altuia, se mai joacă şi cu picioarele pe sub masă, se mai prind de mână uneori, îşi oferă propriile scaune ca nişte adevăraţi gentlemani, uneori flirtează, alteori se îmbufnează, uneori se ridică câte doi şi pentru un timp ies de la masa de joc după care iarăşi revin, alteori rămân inerţi aşteptând pe cineva ce nu se mai hotărăşte să vină. Toate acestea înseamnă viaţă. Nu una trăită imaginar, ci chiar una trăită în realitate, unde balanţa vieţii are de o parte şi de cealaltă, două talere. Pe una stă bărbatul aprig cu sabia gata scoasă şi gata de vânătoare. Pe cealaltă, stă femeia tot întrebându-se cu nonşalanţă: „oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din ţară”?
Pe această planetă lucrurile îşi au cursul lor. Oamenii parcurg ţări şi mări ca să le fie mai bine, se refugiază dintr-o ţară în alta, fug de războaie, fug de tulburare, fug de disconfort. Anotimpurile se derulează şi ele mereu între cald şi rece, copii cresc, învaţă şi se maturizează. Oamenii spirituali vor tot vorbi despre conştiinţă, despre energie, despre minte şi despre suflet. Oamenii religioşi se vor ciondăni în continuare în infantilismul lor pueril pe veşnica temă „oare cine se va mântui, oare cine se va osândi”? Micile ironii ale vieţii fac parte din acest peisaj, atât de divers, de colorat şi de plăcut la urma urmei, nu-i aşa? Căci în ciuda acestor diferenţe şi acestor provocări care tot vin şi pleacă, este cineva care ar vrea să părăsească definitiv acest joc? Este cineva care ar vrea să se ridice de la masă şi să vrea să plece? Mă îndoiesc, căci oricât ar vrea viaţa să ne pună la pământ, oamenii aleg să trăiască. De ce aleg să trăiască? Pur şi simplu pentru că iubesc viaţa şi implicit iubesc acest joc. Oricât ar părea oamenii de slabi, ei sunt eroi, ei sunt puternici, căci atâta timp cât suflă suflare de viaţă, oamenii îşi caută menirea şi rostul lor, unii conştient, alţii inconştient.
Dar totuşi ce tronează peste toate acestea şi cine e stăpânul lor? Iubirea dintre un bărbat şi femeie! Ea eclipsează toate cele descrise mai sus într-o clipită. Pentru că ea e mai puternică decât toate acestea la un loc. Când un om iubeşte un alt om, pământul poate să se întoarcă de pe o parte pe alta, soarele poate sta în loc, planetele se pot alinia în linie, şi toate acestea nu vor face prea mulţi bani în mintea celui ce iubeşte un alt om. Căci legătura care se formează între un bărbat şi o femeie e atât de măreaţă încât orice alte chiţibuşăreli din peisaj, par simple efemeride cu totul neatractive!
Când bărbatul simte ceva pentru o femeie, e imposibil să ţină acest sentiment doar pentru el. Aşa că, va afla şi ea, vor afla şi prietenii şi într-un final va afla toată lumea. Când femeia simte ceva pentru un bărbat, se poate să nu afle chiar nimeni niciodată. Ea va rămâne tăcută şi răbdătoare, aşteptând totuşi în inima ei, ca cel iubit să vină spre ea, să facă pasul, adică să fie curajos. Bărbatul e slab la capitolul ăsta, nu poate ţine în el, el va face tot felul de demersuri încoace şi încolo pentru a afla cât mai multe despre atracţia lui, ce va putea face pentru a o cuceri pe ea, pe toată lumea va întreba. Pe când femeia, nu va întreba decât pe cel sau cea în care are totală încredere, neputând risca să-şi dea pe faţă sentimentele ascunse care sunt mult prea intime pentru ea.
Micile ironii ale vieţii întăresc sau slăbesc legătura dintre cei doi. Dar tot farmecul vieţii constă tocmai în aceste ironii. Sunt cupluri care se înţeapă reciproc în permanenţă, dar totuşi rămân împreună, căci aceste înţepături hrănesc practic relaţia şi o fac mai puternică. Sunt cupluri a căror parteneri nu se înţeapă, pentru că fiecare a evadat în lumea lui şi nu prea le mai pasă unul de altul. Sunt cupluri care se tot ceartă şi se tot împac, pentru că fiecare dintre cei doi vrea să deţină controlul asupra celuilalt. Femeia geloasă, veşnic cu mâna pe telefon, tot sunându-l şi întrebându-l ce face, ca nu cumva să îl scape prin aşternuturi străine. Bărbatul fugitiv, pleacă dimineaţa, umblă cine ştie pe unde şi vine seara sau cine mai ştie când. Nu-i aşa? O singură femeie ştie cu adevărat unde se află bărbatul ei, doar văduva!
Bărbaţii sunt duplicitari, adică mincinoşi. Ei nu ar putea recunoaşte că în timp ce au o parteneră se mai gândesc şi la altele. Nu doar la una, ci chiar la mai multe. Le place duplicitatea, le place minciuna, nu ar recunoaşte însă nici în ruptul capului că au o relaţie cu o alta în faţa partenerei lor. De ce oare, se simt prea vinovaţi, prea slabi, prea neputincioşi? Oare stă în firea lor să fie poligami? Stă în caracterul lor să fie mincinoşi? Noroc cu femeia care îi simte de la kilometri distanţă când se întorc ei cu coada între picioare. Bărbatul nu poate disimula, nu poate juca teatru. Acolo unde e inima lui, acolo e şi mintea lui. Pe când femeia o poate face oricând fără ca să se prindă nimeni de duplicitatea ei. Însă ea e mult mai deşteaptă ca el. Bărbatul se duce pentru sex, lui îi place să experimenteze sexul şi nu s-ar mai sătura de el niciodată, chiar dacă ar schimba zeci de mii de femei. Pe când ea, se duce către un altul doar atunci când simte cu adevărat ceva pentru el. Sau bineînţeles, dacă are vreun interes dincolo de simţuri. Mai pe scurt, bărbatul se foloseşte de afectivitate ca să ajungă la sex, iar femeia se foloseşte de sex pentru a ajunge la afectivitate!
Poate că lecţia bărbatului aici ar fi să înveţe în cele din urmă, fidelitatea, integritatea, demnitatea, puterea. Pentru că dacă tot schimbi partenerele de la o zi la alta nu eşti nici integru, nici demn, nici puternic, ci eşti mai slab ca o frunză clătinată de vânt. Şi poate că lecţia femeii ar fi să-şi înţeleagă partenerul dincolo de aparenţe, dincolo de alegerile lui care ei nu prea îi convin. Ce îl determină pe el să aleagă poligamia? Să îl înţeleagă dincolo de reacţiile implusive şi dincolo de gelozii.
Se poate oare, sau e doar o simplă utopie?

joi, 27 august 2015

Atitudinea...nu e totul!


Mulţi cred că au nevoie doar de o atitudine pozitivă în faţa vieţii şi că prin acest fel de a fi mai mult sau mai puţin forţat, se va revărsa asupra lor un fel de mană cerească constând din bogăţie fabuloasă, sănătate radiantă şi bineînţeles relaţia perfectă.
Toate bune şi frumoase, dar despre ce fel de atitudine vorbim la urma urmei?
Îmi plac oamenii care au o atitudine optimistă şi care transmit energie benefică mereu, nu doar când şi când. Care sunt cu vibraţia sus indiferent de ce se întâmplă în jurul lor, nu doar atunci când curge doar lapte şi miere în preajmă. Viaţa are suişuri şi coborâşuri, nici o zi nu seamănă cu alta. Iar uneori, mediul de la job, de pe stradă sau de acasă, nu e chiar unul prielnic pentru a rămâne mereu pozitiv. Însă asta nu înseamnă că ar trebui să fugim din acea zonă care ne creează un mic-mare disconfort. Tocmai acolo, în acel mediu, e marea noastră provocare de a schimba perspectiva. Pentru că cel mai uşor este să reacţionezi impulsiv faţă de situaţiile de care te ciocneşti, urlând şi buşind în toate părţile, dar după toată această nebunie, vei constata că problema e tot acolo şi că nimic de fapt nu s-a rezolvat. Iar cel mai greu şi totuşi cel mai frumos, e să schimbi unghiul din care priveşti aşa-zisele probleme cu care te confrunţi. Punând în balanţă reacţia impulsivă pe de o parte şi efortul de a crea o soluţie la acea problemă pe cealaltă parte, poate vei rămâne surprins cât de uşor te precipiţi şi te panichezi, în loc de a-ţi rezerva puţin timp pentru a-ţi limpezi mintea în a găsi o soluţie.
Trăim parcă într-o lume a reacţiilor inconştiente. Cum apare un om sau o situaţie de viaţă care ne scoate din comfort, începem să ne panicăm şi să reacţionăm chiar foarte brutal uneori. De la mersul în trafic unde răutatea se alimentează cu fiecare înjurătură pentru cea mai banală neacordare de prioritate și până la stresul cheltuielilor zilnice şi a facturilor neplătite, de la partenerul sau partenera care parcă nu se mai uită la noi cu aceiaşi atenţie ca înainte și până la frica zilei de mâine în care ţi-ai putea pierde job-ul, toate creează inconştient reacţii care mai de care mai conflictuale, iar de aici şi până la boală nu mai e decât un pas. Iar apoi ne întrebăm cu uimire, cum de ne-am îmbolnăvit?
Dar toate pe lumea asta au avut un început. Ia-ţi o zi măcar dintr-o viaţă de om şi fii atent la ceea ce simţi în toate aspectele în care te afli. E prea mult o zi? Atunci rezervă-ţi măcar o dimineaţă. Şi aşa e prea mult? Atunci măcar o oră. Dar important e să începi de undeva, altfel vei rămîne prins permanent în cursa reacţiilor impulsive. Şi ce e cel mai rău e că odată prins, nu te vei simţi deloc bine, iar efectul stărilor conflictuale nu e doar pe moment, ci e chiar unul pe termen lung. la fiecare oportunitate, ele se vor activa iarăşi chiar dacă un timp par adormite.
Atitudinea însă, nu e totul. Sau mai exact, nu atitudinea de sfidare a celorlalți care poate nu au ajuns încă la „nivelul” nostru. Îi văd pe mulţi, mai ales unii aşa-zis „maeştri” de prin peisajul nostru, care pentru a ajunge la scopul lor, sunt în stare de orice. Îşi fac loc din coate şi calcă efectiv pe sufletele celorlalţi cu o indiferenţă de nedescris. Atâta timp cât le porţi trena cu obedienţă şi te alături turmei adormite care merge defilând la pas în urma sa, totul e super bine. Dar când îi ajungi din urmă şi poate chiar îi depăşeşti, nu le mai pică aşa de bine. Toate ca toate, dar până la interes, adică până la bani. Iar dacă doar banul a ajuns să îl conducă pe acel sau pe acea „maestră”, nu e de mirare că se comportă ca atare.
Pe unii ca aceştia îi vezi mereu agăţându-se cu disperare de această atitudine de parcă de ea ar depinde viaţa lor. Dar dacă atitudinea alimentează egoismul şi aroganţa, iar edificiul ei s-a clădit pe suferinţa altora, atunci se naşte un mare semn de întrebare la ce se ascunde de fapt în spatele acestei false atitudini.
Una e să îţi urmezi fără scrupule propriul interes şi alta e să ai puterea de a ţine cont şi de părerea celorlalţi, chiar dacă e în contradicţie cu a ta. Altfel, e ca şi cum apari, te agiţi puţin încercând să pari cineva, toată lumea se dă pe spate mută de uimire, iar după ce ai plecat, rămâne în urma ta un mare nor de praf amestecat cu lacrimile sufletelor pe care ai ai călcat pentru că pur şi simplu nu ţi-a păsat. Iar aceasta nu e atitudine pozitivă, ci doar o scălămbăială aparentă care pe dinăuntru e goală de orice conţinut.
Când superficialitatea lăuntrică e acută, atitudinea exterioară încercă să eclipseze această goliciune dând o impresie falsă printr-o atitudine forţată. Cine suportă un astfel de om lângă el? Nici măcar el însuşi.
Un om cu o inimă mare, adică căruia îi pasă, indiferent de e un mare iniţiat sau un mai mic profan, nu poate avea o atitudine agresivă de a toate-ştiutor, urmărind doar să fie ridicat pe soclu de mulţimea avidă de „minuni”. Unii se hrănesc chiar cu băgarea în seamă pe care o primesc din partea celorlalţi, ca şi cum ar juca rolul principal într-o telenovelă numită „Marele maestru şi proştii”. El, marele maestru, vine împopoţant, aruncă nişte cuvinte în stânga şi în dreapta, îi copleşeşte pe toţi gură-cască cu o atitudine mai mult sau mai puţin falsă, după care îşi ia îndemnizaţia de atotştiutor, neuitând cumva să stabilească neapărat următoarea întâlnire. Asta e cel mai important, următoarea întâlnire! Adică suntem noi în „aici şi acum”, dar „data viitoare” pare mai seducătoare decât prezentul. E ca în cărţile motivaţionale care de la început până la sfârşit te ţin în suspans, promiţându-ţi cumva că dacă ajungi până la capăt vei descoperi cheia tuturor problemelor tale. Iar în final, ajungi la sfârşit, dar goliciunea lăuntrică pare şi mai acută decât la început. Însă nu-i nimic...data viitoare va fi mai bine!!!
Dar ce frumos, atunci când dai de un om care în ciuda cunoaşterii dobândite prin experienţa vieţii şi nu din cărţi, se apleacă asupra ta, te ascultă şi nu se impune în faţa ta cu nimic. Uneori, dincolo de orice sfat sau îndemn, rămâne respectul pentru cel de lângă tine care nu vrea neapărat un sfat, ci o mângâiere transmisă mai mult din priviri, decât prin cuvinte poleite şi diplomate. Toți sunt „ași” în a da sfaturi chiar dacă nimeni le-o cere, prea puțini însă țin cont și de părerea celor de lângă ei. Toți cunosc multe, dar ce folos atâta timp cât îi repudiază pe cei care nu sunt de acord cu ei. Cunoașterea nu îți dă și dreptul de a te considera „cineva”, poate mai ai mult de lucrat cu tine și încă nu îți dai seama. A da sfaturi general valabile nu prea se potriveşte, căci sufletul e doar unul, individualitatea e doar una. Tăcerea poate fi mai grăitoare decât o înşiruire de vorbe goale care nu fac decât să umple văzduhul de cuvinte. Iar iubirea, ea vine doar din locul sacru al inimii şi nu din mincinoase atitudini de faţadă...

miercuri, 26 august 2015

Iubeşte-te pe tine însuţi si fă ce vrei...


Căci dacă te iubeşti pe tine, nu vei mai abuza de fiinţa ta maltratând-o psihic. Nu îţi vei mai viola mintea iarăşi şi iarăşi prin gândurile negative care te posedă. Nu îţi vei mai chinui sufletul prin emoţii distructive, văicăreli şi plânsete de milă. Nu îţi vei mai lăsa trupul subjugat de simţurile care te conduc doar la plăceri de moment. Nu îţi vei mai lăsa ochii să se întineze, privind la toate mizeriile. Nu îţi vei mai lăsa gura să rostească cuvinte de vibraţie joasă prin care induci frică altora. Nu îţi vei mai lăsa urechile să audă vorbe urâte, înjurături şi bârfe. Atunci nu vei mai sta în mijlocul lor doar pentru că toată lumea face aşa. Să fie sănătoşi! Ce treabă ai tu cu lumea care nu se iubeşte pe ea însăşi? Mai bine ieşi din mijlocul lor şi întoarce-ţi faţa de la ei. Căci cei care procedează aşa, deşi spun că sunt doar nişte simple glumiţe nevinovate de moment, deşi spun că „mai greşim şi noi că oameni suntem”, aceştia nu se iubesc pe ei. Pentru că dincolo de afirmaţia slăbănogită „oameni suntem” prin care doar îţi găseşti justificări la toate patimile şi răutăţile, există o altă afirmaţie mult mai puternică şi aceasta e cea adevărată care te scoate din văicăreală şi neputinţă : „suntem oameni”!
Aşadar, dacă ei nu se iubesc pe ei înşişi, cum oare te-ar putea iubi pe tine? De unde nu ai, nu ai ce da. De unde nu ai acumulat, nu ai ce oferi. De unde nu ai adunat, nu ai nici măcar ce risipi.
Iubeşte-te pe tine însuţi şi fă ce vrei! Atunci nu îţi vei mai pierde timpul în nimicuri, ci îl vei câştiga folosindu-l în mod creativ şi nu distructiv. Nu vei mai sta la discuţii doar ca să treacă vremea inutil, în timp ce viaţa trece cu nonşalanţă pe lângă tine. Nu vei mai suporta să ofensezi pe nimeni, căci aceasta ţi-ar produce o rană adâncă în suflet care cu greu se va închide. Dacă încă o faci, atunci cu siguranţă nu te iubeşti pe tine! Ci mai grav, chiar te urăşti!
Lăsându-te pradă la voia întâmplării, prădătorii nu vor întârzia să apară. Aceştia sunt cei care în timp ce tu te vaieţi lor, ei se vor văita ţie, la rândul lor. În timp ce tu îţi plângi lor de milă, ei îşi vor plânge de milă în faţa ta şi mai mult. Pentru că au găsit în tine „prada” pe care o vânează în fiecare clipă. Adică cineva care să le asculte lamentaţiile care nu duc la nimic constructiv, ci doar generează emoţii în oamenii care nu au înţeles încă cine sunt. Cei care au înţeles cine sunt, aceştia se vor iubi pe ei înşişi. Şi nu vor mai lăsa nici cel mai mic disconfort să le cauzeze stres şi tulburare. Ei doar vor crea şi îşi vor contempla creaţia alături de întregul univers. Şi o vor face simplu, curat şi cu detaşare, căci iubirea elimină imediat orice tulburare, ea nu suportă nici măcar un gram de frică să stea pe lângă ea.
Atunci înţelegi că fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut şi fiecare secundă, este atât de importantă încât dacă ai putea, ai menţine acea secundă în loc. Dar timpul...nu îl poţi opri. Trăim doar sub spectrul efemeridelor fugitive. Iar ceea ce e fugitiv, e ca vântul. Acum este, acum nu mai este. Dar iubirea, ea nu e ca vântul. Ea te mângâie ca o adiere de dimineaţă sau ca un apus de soare pe înserat.
Nu întreba pe nimeni niciodată „De ce nu mă iubeşti?” Acela nu ar avea decât un singur răspuns adevărat să îţi dea, înainte de a-şi stoarce mintea pentru o nouă minciună: „Nu mă iubesc pe mine însumi. Cum oare aş putea să te iubesc pe tine? Cum aş putea să îţi dau din ceea ce nu sunt? Cum aş putea să îţi ofer ceea ce nici pentru mine nu am?” Unul ca acesta nu înţelege că el tot este iubire, pentru că rezistenţele fricii din el încă îl stăpânesc. El nu înţelege iubirea. Doar crede că ea are vreo legătură cu trupul, cu sărutul sau sexul. Dar acestea sunt efectele iubirii. Însă mulţi le experimentează dinainte crezând că astfel vor ajunge să se iubească unul pe altul. Nimic mai fals. Fă-le pe acestea mai întâi și s-ar putea ca iubirea să nu mai apară niciodată. Oare de câte orgasme ai avea nevoie pentru a ajunge la iubire?
Nu confunda iubirea cu libertinajul şi nici nu îţi oferi trupul cuiva care nu îţi împărtăşeşte iubirea. De ce vrei să îţi batjocureşti trupul în zadar pentru o clipire de moment? Dacă o faci, te vei simţi mai mult sau mai puţin ca o prostituată. Iar o prostituată nu experimentează iubirea, ci se lasă experimentată de suferinţă, pustiu şi goliciune. Priveşte în ochii unei astfel de femei ca să înţelegi goliciunea interioară de care îţi vorbesc. Alegerea ei însă, nu poate fi înţeleasă decât doar dincolo de aparenţe.
Dar te iubești atunci când ajungi să te bucuri de viață fără motiv, pentru cele mici mai întâi şi apoi şi pentru cele mari. Te iubeşti când le dai voie celorlalți să fie așa cum vor, deşi îţi pasă atât de mult de alegerile lor. Te iubești când te apreciezi și nu te mai desconsideri dintr-o falsă smerenie. Te iubești când spui „da” tuturor situațiilor care intră în realitatea ta și nu-ți mai reprimi din frică ceva anume. Te iubești când te arăți așa cum ești fără nici o mască şi fără senzaţia de penibil. Te iubești când îți mulțumești pentru simplu fapt că exiști. Te iubeşti când ajungi să îţi fii recunoscător că ai ales să trăieşti.
Dacă încă nu realizezi cât de mult sau cât de puţin te iubeşti pe tine însuţi, coboară în tine şi cercetează-ţi sufletul să vezi cât de uşor sau cât de încărcat este.
Ai avea destul de mult curaj să-ţi cântăreşti conştiinţa cu o pană?

marți, 25 august 2015

De la iniţierea în frică la iniţierea întru bucurie


În periplul său de-a lungul timpului, omul primeşte nenumărate iniţieri. Unele primite în mod conştient, altele cu totul inconştient. În majoritatea cazurilor, cel puţin până la un punct în viaţă, aceste iniţieri sunt aplicate obligatoriu pe principiul fricii. Sunt practic impuse prin frică de cele trei mari sisteme care subjugă minţi şi suflete, acestea fiind: religia, sănătatea şi învăţământul.
Aceştia sunt cei trei mari sabotori care te sfidează direct în faţă şi care nu îţi lasă nici o opţiune de alegere conştientă, ci doar te îndeamnă să te supui necondiţionat. Iar dacă ai cumva altă opinie care contravine unuia din aceste trei sisteme, te exclud din start din sistemul lor, pentru că orice inovaţie sau îmbunătăţire a acestor manipulatori mostruoşi, este zdrobită rapid, pe unicul principiu dominant „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”!
Aşadar, de cum intri în viaţă, frica ţi se implementează subtil şi sigur prin cei care sunt membri activi a acestor sisteme. Fiecare sistem generează frica direct sau indirect, având desigur, propriul său interes.
Religia... Această magnifică afacere care nu poate falimenta în veci şi pururi. Cu cât vremurile sunt mai tulburi, cu atât ea prosperă şi înfloreşte din ce în ce mai mult. Cu cât sărăcia e mai mare, cu atât turma se va aduna cu frică în spatele zidurilor reci, de pe care suferinţa pictată în stil bizantin îţi face permanent cu ochiul ca să îți predai sufletul la picioarele ei. Aici iniţierea se face cu surle şi trâmbiţe încă din pruncie, adică de la botez, când iese din tine puterea darului divin ca să îşi facă locaş frica. Aceasta se va instala ca un vultur, urmărind cu trufie orice stârv asupra căruia s-ar putea apleca în goana după judecarea şi condamnarea celui care nu e de aceiaşi religie cu tine. În numele domnului, adică în numele fricii, ura creşte, masele se războiesc, săbiile se încrucişează, sângele curge în valuri, iar mucenicii se fabrică pe bandă rulantă. Odată emoţiile declanşate, frica este la ea acasă, adică în sufletul tău. Botezul îţi dă prima iniţiere în frică. A doua ţi-o dă spovedania prin care se instalează ruşinea şi vinovăţia, starea de rob, păcătos şi nevrednic. Controlul bineînţeles se face cu zâmbetul pe buze ca nu cumva să apară vreu flash în mintea ta şi să ieşi din sistem. A treia vine odată cu taina cununiei, unde iarăşi frica se instalează subtil prin jurământul pe viaţă că vei fi credincios consoartei, nevoie mare. Nimeni nu ia în considerare însă, cât suntem de schimbători de la o zi la alta şi că absolut nimic nu e pe toată viaţa. Sistemul religios doar te uniformizează, ameninţându-te în fiecare duminică că dacă vei lipsi de trei ori la rând de la biserică îţi pierzi "harul". Adică îţi pierzi frica şi fără ea s-ar putea să nu mai fi tentat să calci pe acolo şi să cotizezi pentru marele nimic. A patra ar fi iniţierea în frică participând la maslu, unde „diavolul” aici este ridicat la rang de idol, iar boala e cea care menţine îndemnul de a merge mereu la această mare slujbă, unde tot mergând ţi se spune că, chiar dacă nu ai nimic în neregulă din punct de vedere fizic, sufletul boleşte în urma „păcatelor”. Personal, am participat în trecut la sute de masluri, dar nu am văzut absolut nici măcar un singur om vindecat în urma acestui ritual. Nici măcar unul! Doar oameni trişti şi resemnaţi care îşi plâng viaţa în genunchi ca nişte milogi, cerând îndurare pentru "păcatele" lor. Iar ultima mare iniţiere din religie e cea a înmormântării, unde se boceşte cu vaiete şi urlete, un trup al cărui suflet a hotărât în cele din urmă să iasă măcar pentru un timp din „această vale a plângerii”. Dar oamenii miloşi nu se pot bucura de acest drum al sufletului ce se întoarce iarăşi Acasă, ei văd doar trupul care nu mai suflă. Realitatea e paradoxală pe pământ!
Sănătatea... Aici de obicei oamenii fac front comun şi se luptă cu îndârjire pentru drepturile lor la medicamente, vaccinuri, siropuri şi alte substanţe. Fără vânzarea lor, sistemul ar fi falimentar şi practic nu ar mai exista. Fără tratamentele inumane de genul chimioterapiei, fluxul de bani s-ar opri şi sistemul s-ar prăbuşi. Omul care nu a înţeles încă că fiecare boală care se înfiripă în organism pleacă de la un conflict emoţional, de la o traumă sau de la un anume tip de gândire toxic-conflictuală, va merge fără să clipească la un doctor care odată ce te primeşte în cabinetul său, de cum ai intrat, eşti deja clasificat ca fiind bolnav. Eticheta ţi se pune fără prea multă discuţie, reţeta ţi se prescrie în câteva minute, iar iniţierea în frică se face imediat. Odată etichetat, intri în sistem, conflictul interior se adânceşte şi începi să te îmbolnăveşti mai rău, pentru că tu crezi în eticheta unui medic sau terapeut a cărui interese le cunoaşte toată lumea. Tocmai diagnosticul în sine îţi slăbeşte şi mai mult sistemul imunitar. Câţi dintre aceşti medici ar putea spune unui om care intră la el în cabinet că s-a îmbolnăvit datorită gândurilor generate şi datorită atitudinii prea defensive sau prea agresive în faţa vieţii?
Învăţământul... De la grădiniţă şi până sus, iniţierile în frică se fac periodic. Totul parcă se desfăşoară cu sabia deasupra capului. Teste, examinări, evaluări, toate făcute într-un mod impus fără drept de alegere. Te opui sistemului, adică ieşi din frică, ieşi şi din sistem. Profesorii, odată văzuţi cu sacii în căruţă, adică declaraţi oficial purtători de catalog, vor sta mereu şi ei cu frica-n sân ca nu cumva să intre pe teritoriu conflictual cu sistemul care nu acceptă nici cea mai mică inovaţie sau creaţie ce ar putea schimba puţin mersul lucrurilor. Copii se scoală dimineaţa nu cu bucurie şi entuziasm pentru că urmează o nouă zi de şcoală, ci cu frica că în faţa lor urmează încă o zi de teorii seci, încă o zi de turuit lecţii învăţate pe care nu le vor folosi niciodată în viaţă. Unde să mai fie bucurie, când corvoada temelor impuse care nu se mai termină, înghite timpul şi sufocă inocenţa?
Aceste iniţieri în frică se fac la nivel subtil cu fiecare zi care trece, la nivel de subconştient, adică acolo unde frica te lucrează din umbră. Mulţi ar spune că ei nu au nici o frică, deşi sunt activi în aceste sisteme. Corect, fiind prezenți acolo, încă nu își pot da seama de ea. Se vor schimba aceste sisteme generatoare de frică vreodată? Doar dacă oamenii înşişi vor alege să se schimbe din interior.
Aceasta a fost partea urâtă, dar totuși perfect reală. Partea frumoasă e că inițierea întru bucurie e o alegere asumată și nu indusă de către alții. Dar asta nu o poți face decât tu și numai tu. Când ai obosit și te-ai epuizat de atâta suferință zadarnică, te scuturi de propria prostie sau ignoranță, îți bagi picioarele în toți și în toate, te ridici, deschizi ochii mari și începi dialogul tău interior, adică tai în carne vie, înainte ca aceasta să devină una moartă.
Da, schimbarea e una brutală dar fără cale de întoarcere. Ieșirea din frică nu se poate face prin cuvinte siropoase şi nici cu abureli că vreodată se va schimba ceva de la sine. Vei aștepta până la sfântu' așteaptă și tot degeaba.
Tu ai venit aici doar ca să îţi creezi propria ta realitate, nu să preiei pe pilot automat frica indusă de către ceilalţi!
Inițierea întru bucurie e un joc fantastic, ca o poveste în care tu devii personajul principal. Tu ești și scenaristul și regizorul propriului tău film. Îi asculți pe toți, dar nu te supui nimănui, decât doar propriei tale conştiinţe. Îi citești pe toți, dar nu te identifici cu absolut nimeni. Te împiedici, cazi, te ridici, scoți perle sau debitezi prostii, nu contează. E drumul tău, bucură-te de el, bucură-te de alegerea ta de a fi tu însuți. Nu respinge pe nimeni, dă-le tuturor voie să fie, lasă-i pe toți să își asume calea, chiar de e una mergând cu frica de mână sau plimbându-te cu bucuria la braț.
Așa că dacă te-ai hotărât să mergi pe calea ta, fii autentic și nu mai pleca urechea fără discernământ la ce spun unii sau alții. Nu mă asculta nici pe mine dacă te seacă expunerea mea, dă-mi „delete”, „ignore”, sau scoate-mă efectiv din listă. Promit că nu mă supăr. M-aș bucura mai mult dacă ți-ai fi fidel ție însuți și ai fi de partea ta întru totul. Dar dacă mă mai accepți încă, reflectează puțin măcar la ce ai citit mai sus. Nu e cazul să îmi dai mie dreptate, află mai bine de care parte stă dreptatea în tine, şi care e menirea ta cu adevărat pe acest pământ!

luni, 24 august 2015

Pentru o altfel de dimineaţă


Cum ar fi oare dacă astăzi ar fi prima ta zi aici pe pământ? Imaginează-ţi că trăieşti acum o nouă dimineaţă pe care nu ai mai trăit-o niciodată până acum. Cum te-ai trezi şi cât de uimit ai fi?
Imaginează-ţi cum ai vedea pentru prima oară acest tărâm miraculos în care minunile au loc la tot pasul, dar pe care omul secătuit de prea multe griji, nu le mai simte, nu le mai observă, nu le mai bagă în seamă. Cum ar fi să faci pentru prima dată ochi aici, să te pui în postura de observator şi să observi oamenii, să observi locurile, să observi viaţa aşa cum este ea cu adevărat, nu aşa cum doar ţi se pare că este?
Ce ai simţi oare fiind pentru o zi în vizită printre oameni? Fără griji, fără suferinţă, fără necazuri închipuite, fără stres, fără depresii, fără spirit de competiţie şi fără fuga disperată după bani?
Ar fi fost prea frumos? Dar a fi în vizită aici pe pământ pentru doar o singură zi, oare nu e acelaşi lucru cu a fi musafir chiar şi pentru o viaţă? Ca şi cum ai fi aici într-o vizită mai lungă, în care ai venit, ai crescut, ai simţit, ai iubit, ai fost la rândul tău iubit sau dezamăgit, ai călătorit, ai cunoscut oameni de care te-ai ataşat sufleteşte, ai şi repudiat poate oameni pe care nu i-ai mai putut suporta lângă tine, ai acumulat cunoaştere, ai trecut prin greutăţi dar ai trăit şi bucurii nemăsurate, adunând astfel experienţe, experimentând viaţa care ţi-a fost oferită în dar.
Iar după un timp, experienţele se termină, iar tu pleci din acest peisaj cu ce ai acumulat şi ce ai învăţat prin aceste experienţe. Şi atunci dacă totul e atât de efemer şi atât de trecător, oare pentru ce ne facem atâtea iluzii şi pentru ce ne tot amăgim, văcărindu-ne atunci când ne nemulţumeşte ceva?
Veşnicele probleme apar în capul omului dis-de-dimineaţă. Aşa cum te trezeşti, aşa îţi va fi şi ziua toată. Te vei scula cu silă în suflet? Viaţa îţi va returna sila înapoi într-un fel sau altul, căci ea nu are nevoie de aşa ceva. Te vei trezi înjurând că nu-ţi place ziua ce tocmai s-a ivit? Viaţa îţi va returna la rândul ei înjurăturile prin gura oamenilor cu care vei interfera. Te vei trezi cu frică în suflet? Frica te va urmări toată ziua, pentru că viaţa îţi dă cu vârf şi îndesat ceea ce tu îi oferi ei. Sau poate te vei scula plin de ciudă că încă nu ai dat marea lovitură financiară pe care o tot urmăreşti de atâta timp. Nu te amăgi, generează disperare şi ea ţi se va întoarce şi mai brutal înapoi.
Sau poate că te-ai săturat să trăieşti această viaţă trezindu-te iarăşi în singurătate, simţind dimineaţa mereu acea goliciune care te scurge şi te face să te întrebi pentru ce mai trăieşti. Dacă te-ai săturat de singurătate, nu te apuca să umbli distrus încoace şi încolo după parteneri mai distruşi ca tine. Aşteaptă ca viaţa să îţi dăruie ceea ce are ea mai bun, nu ceea ce-ţi oferă tomberoanele dezolării. Dar poate că nu eşti încă pregătit să primeşti, te-ai gândit vreodată la asta? Partenerii apar din când în când în viaţa ta ca ciupercile după ploaie, dar aşa cum apar tot aşa dispar, pentru că de fapt nu eşti pregătit pentru a primi ceea ce este mai bun pentru tine. Iar viaţa nu vrea să îţi ofere mizerii şi surogate, ci vrea să îţi dăruiască o comoară de om, doar meriţi tot ce e mai bun, nu-i aşa?
Însă oamenii s-au obişnuit atât de mult cu urâtul, încât ceea ce este frumos nu mai pare de interes. Ei vor mulţi bani şi pentru asta sunt dispuşi la multe sacrificii. Ajung să accepte orice fel de job bine plătit dar care le fură tot timpul, până când ajung să devină atât de epuizați încât nu mai ştiu ce să facă cu banii. Libertatea le-a fost cumpărată pe câţiva bănuţi, iar simţindu-se obligați, vor da totul din ei zi şi noapte, de dimineaţă până seara, ca nu cumva boss-ul care le-a acordat credit să nu fie dezamăgit. Iar după un an de sclavie, aştepţi şi tu să pleci undeva departe, ca să uiţi şi mai mult cine ești. După care iar te întorci și o iei de la capăt. Ore chiar merită prețul acestei sclavii moderne?
De aceea rezervă-ţi măcar o dimineaţă, nouă şi curată în care alegi să fie altfel. Să te trezeşti zâmbind, să mergi în faţa oglinzii, să te priveşti direct în ochi şi să îţi spui fără ezitare: „Te iubesc”! Apoi să deschizi larg geamul camerei tale şi să respiri aerul răcoros de dimineaţă. Ia-ţi timp şi nu te grăbi, nu intra în corvoada rutinei care te mănâncă de viu. Preţuieşte timpul şi onoreză-te cu o mică plimbare înainte de a da buzna la job. Priveşte oamenii şi admiră natura ca şi cum le-ai vedea prima oară. Liniște-ți mintea și nu mai lăsa gândurile negative să te invadeze de la primul ceas. Potolește-ți și simțurile înainte de a intra iarăși în conflict cu tine însuţi. Înainte de a porni la lupta din afară, cucerește-ți reduta dinăuntru, căci dacă o vei cuceri pe aceasta, nu va mai exista nici o luptă zadarnică în afară.
Trăiește măcar o singură dată o altfel de dimineață. Unde miraculosul e prezent în jurul tău de cum faci ochi și până îi închizi. Zâmbind, vei primi doar zâmbete. Bucurându-te, vei primi cu bucurie tot ceea ce vine peste zi către tine. Susținându-te, vei primi susținere chiar și de la cei de la care nici nu te aștepți. Luminându-te, îi vei lumina și pe ceilalți care te vor lumina pe tine la rândul lor.
Binecuvântat să fii tu, cel ce citeşti aceste rânduri, într-o altfel de dimineață!

Între eroi şi morminte


Descoperă eroul din tine. Identifică-l, urmează-l şi apoi ia-ţi zborul dintre morminte. Alege să trăieşti între cei vii şi puternici, nu între cei morţi şi slăbănogiţi. Descoperă-ţi crezul tău pentru care ai merge până în pânzele albe şi ţi-ai da chiar şi viaţa ta pentru el.
Priveşte de-a lungul istoriei şi bagă de seamă cine a rămas cu adevărat viu în conştinţa umanităţii. Doar cei care au crezut cu toată fiinţa, din toată puterea şi din tot cugetul lor. În ce au crezut? Într-o idee. Falsă sau adevărată, nu mai contează. Unii şi-au dat viaţa pentru crezul lor. Aceştia sunt martirii, cei cărora nu le-a păsat de viaţă pentru că au ales moartea în locul oricărui compromis. Ei au uitat atunci de oameni, dar oamenii nu i-au uitat nici după sute sau mii de ani. Pentru că ei s-au identificat total cu crezul lor, iar acolo unde adevărata credinţă străluceşte, nu mai e loc de nici un fel de speculaţie.
Eroii sunt deschizătorii de drumuri, iar martirii sunt cei care au pecetluit drumul cu sângele lor.
Şi în tine există un potenţial martir. Dar unul care nu are nevoie să îşi verse sângele şi nici să îşi dea trupul ca să fie măcelărit. Căci martirul din tine vrea să îşi dea viaţa slăbănogită, să şi-o îngroape într-un mormânt şi să renască într-un om nou ca şi cum ar renaşte din propria cenuşă.
.
Iar omul nou iese din întuneric şi intră cu bucurie în lumină. Omul nou îşi leapădă haina veche formată din tot felul de credinţe limitative şi se îmbracă cu mantia unei noi conştinţe. Omul nou renunţă la „săracul de mine” şi face trecerea fără întoarcere înspre „magnificul din mine”. Omul nou uită de trecutul său putred, îl îngroapă şi pe acesta în mormânt, îşi ia cu el doar puterea prezentului şi se îndreaptă cu credinţă spre viitor. Căci fără credinţă, omul rămâne cantonat în neputinţă, rutină și resemnare. Şi în această stare va tot aştepta să-I cadă de undeva ajutorul şi cineva să vină să-i schimbe soarta. Dar cine oare ţi-ar putea schimba soarta decât numai tu?
Aşadar, ieşi dintre morminte şi dintre morţii care par vii. Nu-i îngropa spiritual pe cei care-ţi cerşesc milă, cu mila ta. Nu îţi da puterea din tine celor care nu ar putea-o recunoaşte şi care nu au nevoie de ea. Şi nu-ţi arunca mărgăritarele tale pe aiurea, ca nu cumva cei neaveniţi să le culeagă şi să le vândă pe nimic. Aşa nici tu nu îi vei ajuta şi nici ei nu vor câştiga. Mai degrabă păstrează-ţi autenticitatea doar pentru tine şi crezul tău nu îl propovădui cu surle şi trâmbiţe, atâta timp cât nimeni nu l-ar putea înţelege. Dar tu oare ai reuşit cu adevărat să te înţelegi sau eşti doar încă un plagiator mediocru?
Descoperă-ţi eroul din tine. Nu te lăsa tras în jos atunci când toţi cei din jur vor să te tragă după ei în morminte. Lasă morţii să îşi îngroape pe morţii lor. Nu încerca să cucereşti lumea, ci doar cucereşte-te pe tine însuţi. Aceasta e cea mai grea redută dintre toate. Restul e doar iluzia marelui nimic. Dar să îţi găseşti susţinerea doar în tine însuţi, e mai mult decât orice fel de susţinere pe care ai putea să o găseşti în afară. Nu sta cu sabia între dinţi, doar criticând şi doar judecând în zadar, ci doar cu zâmbetul şi bucuria în suflet. Iar asupra celor care vor să te lovească cu săgeata răutăţii, răspunde-le doar cu platoşa iubirii. Nu te lăsa provocat de iluzii, ci mai bine lasă-te sedus de adevăr.
Descoperă bărbatul erou din tine. Cel care nu îşi reprimă adevărata sa natură şi nici nu caută să facă frumos în faţa altora doar de dragul unui anume interes. Cel care caută să se autodepăşească şi nu stă cu mâna întinsă ca un milog. Cel care preţuieşte timpul şi nu se lasă atras în polemici distructive. Cel care ştie să şi asculte, să şi vorbească, să şi primească, să şi dăruiască. Cel care își asumă alegerile făcute și nu se ascunde după degete în fariseismul lui. Cel care ştie să şi iubească, nu doar să stăpânească. Rămâi autentic şi identifică-te cu bărbatul din tine!
Descoperă femeia eroină din tine. Cea a cărei forţă stă chiar în inima ei. Cea a cărei menire rămâne pururea doar în iubire. Cea care rămâne puternică chiar şi atunci când pare slabă, singură şi părăsită. Cea care nu îşi oferă trupul oricui pentru o plăcere de moment. Cea care alege un bărbat care să o susţină şi nu doar unul care să o domine. Cea care îşi recunoaşte feminitatea şi nu încearcă să pară altceva decât este. Cea care are tăria de a alege înainte ca un altul să o aleagă pe ea. Cea care nu fuge disperată după bărbaţii cu buzunare pline, dar cu sufletele goale. Cea care atunci când apare, luminează totul în jurul ei. Rămâi autentică şi identifică-te cu femeia din tine!
Vino acum, descoperă eroul din tine, deschide-ţi aripile şi ia-ţi zborul dintre morminte!

duminică, 23 august 2015

Prinţul egocentric şi feţele lui schimbătoare







Prinţul egocentric e un personaj care nu poate fi confundat aşa uşor. În falsitatea lui, rămâne autentic!
El se scoală de dimineaţa devreme, se priveşte în oglindă, face ochii mari uimindu-se încă de propria sa existenţă, îşi zâmbeşte batjocoritor în faţa chipului schimbător-cameleonic, se înfăşoară în mantia făţărniciei acoperindu-şi sufletul pentru ca nimeni să nu-i dibuie cumva rănile, îşi pune şi o pălărie ca nu cumva conştiinţa între timp să i se trezească, se încalţă cu pantofii gândurilor ascunse care nu lasă urme... şi dus este!
Dus este, mânat încoace şi încolo de ego-ul său care-şi cere drepturile. Acolo unde se află puţină hrană de savurat pentru ego, acolo va fi prezent şi el. Şi se va plimba el cu nonşalanţă pe aleile însorite ale căror margini sunt înţesite de turma privitorilor care-i face loc şi-l ovaţionează, făcând reverenţe la nesfârşit în faţa lui. El ştie foarte bine cine este, adică doar un impostor. Însă ceilalţi nu ştiu. Ei privesc doar la faţa sa schimbătoare care se pune bine cu toată lumea, veşnic zâmbitoare şi diplomată.
Pe prinţul egocentric îl surprinzi în locurile cele mai aglomerate, îi place mult să se bage în seamă printre oameni, îi place să surprindă şi să fie veşnic surprins.
Îi place să socializeze non-stop, nu suportă singurătatea, pentru că e atât de fals încât nici el însuşi nu se mai poate suporta. Îmbrăcat la patru ace, ai impresia că va ieşi la un moment dat o mare revelaţie din propriul joben cu care gesticulează în stânga şi în dreapta. Însă revelația se lasă așteptată. Ea nu va veni niciodată. Lumea însă, rămâne mută de uimire în faţa acestei atitudini plină de energie şi de optimism. Adulaţia atinge paroxismul, iar adulatorii cresc ca ciupercile după ploaie în urma lui. Vorba unui mare înţelept: “lume multă, oameni puţini!”
Prinţul egocentric vorbeşte mult şi se agită, dar nu spune nimic în fond. Îţi dă permanent impresia că el le ştie pe toate şi ca nu cumva să fie prins pe nepregătite, se agaţă de atitudinea agresiv-pozitivă, aruncă câteva clişee mega-spirituale în jur, apoi fuge ca nu cumva cineva să îl dea de gol. El nu ştie să comunice, ci doar să impună, nu are răbdare să îl asculte pe celălalt, ci doar să dea sfaturi, deşi nimeni nu i le-a cerut vreodată. Toate le cunoaşte, toate le-a experimentat. Ceea ce însă stăpâneşte el cu adevărat, este arta disimulării. Pe acest personaj fascinant îl găseşti acolo unde e multă vorbărie şi lumea se adună gură-cască, curioasă nevoie mare.
Îl găseşti în biserici, unde el îţi va vorbi pururi doar într-un limbaj de lemn care nu mai face nici cât o ceapă degerată în faţa vremurilor actuale. Şi îţi va spune el tot felul de poveşti drese şi măsluite prin vorba mieroasă şi priviri languroase, cu mâinile încrucişate şi cu smerenia trupului privind în pământ, doar-doar va frânge discernământul şi individualitatea credulilor privind la această paiaţă îmbrăcată în sutana cea neagră a fariseismului. Te va lua el prin învăluire şi va încerca să te convingă doar prin simpla afirmaţie: „scris este”! Însă nici măcar el însuși nu mai crede în ce spune. Oare chiar o fi crezut vreodată?
Îl găseşti pe la conferinţele spirituale, unde îţi va vorbi de lucruri transcendentalo-mistice, abstracte şi impersonale, fără să amintească nimic din ceea ce a trăit şi experimentat el însuși. Nimic constructiv, nimic pentru viaţă. Şi îţi va povesti despre ceea ce a zis X de tehnica cutare sau ce crede Y referitor la nu ştiu ce formă de spiritualitate. Părerea lui nu există, însă citatele abundă. Lumea e mulțumită, fiecare cotizează pentru marele nimic, prințul nostru încasează tot și într-o clipă… se face nevăzut!
Îl vei găsi şi prin aşternuturi străine ale unor femei sărace cu duhul, dar bogate în tot felul de dorinţe carnale. El nu va refuza pe niciuna. Căsătorit sau burlac, aflat într-o relaţie sau nu, asta nu mai contează. A aflat el că oricum la nivel de sine suntem una, aşa că dacă se tot culcă cu zeci de mii de femei, de fapt se culcă tot cu partenera sa, căci nu-i aşa… doar una suntem!
Îl vei găsi neapărat şi pe facebook. Aici îi place foarte mult pentru că se poate ascunde oricând în spatele unei măşti. Un nume fals, un pseudonim, o sintagmă, doar nu e prost să se arate cine este, oricum nu are de gând să îşi asume nimic, aşa că cine l-ar putea ataca? O poză cu o altă faţă, dar în nici un caz cea reală, în spatele unor ochelari fumurii, din profil sau din spate, oricum doar să nu i se vadă ochii ca nu cumva să se afle ce e în inima lui. Orice numai poza lui reală să nu fie. Sau fără nici o poză, de fapt nu contează cum arată, ci doar cum gândeşte. Şi gândeşte atât de mult încât el se identifică cu cârcotaşul din umbră. El defilează pe la postările celorlalţi îşi dă cu părerea neapărat într-un mod critic şi sfidător, pentru că el, unicul, le ştie cel mai bine pe toate. Vânează încolo, vânează încoace, doar-doar s-o prinde careva în plasa lui!
Prințul egocentric e schimbător, după cum apare ceva de lingușit în preajma lui. A învățat atât de bine disimularea, încât aproape nimeni nu îi depistează adevărata față. De fapt, fețele și le schimbă în funcție de cine apare pe lângă el. Tot e numai zâmbet, lapte și miere. Interesul și-l cunoaște, nimic de zis, așa că important e să se dea bine cu toată lumea. Toți vor vorbi numai de bine despre el. Neavând decât o personalitate deghizată, lumea îl vede doar la superlativ. Asta și vrea, să fie permanent pe soclu băgării în seamă, acolo unde reverenţele i se fac larg şi adânc, până la ciucurii de la poale.
Prinţule egocentric, oare care e numele tău?

Când viaţa îţi devine maestru


Până când nu ai senzaţia aceasta, că viaţa ţi-a devenit propriul tău maestru, încă pleci urechea la ce ar mai avea de spus x sau ce ar mai putea să te înveţe y. Iar până la un punct, e ok să fi interesat de ce fac sau spun anumiţi oameni care au avut un rol de susţinere în viaţa ta şi cu care pentru un timp mai lung sau mai scurt, ai rezonat afectiv. Pentru o perioadă, aceşti oameni te-au ţinut în braţe, iar tu te-ai lăsat cocoloşit la sânul lor. Dar totul e trecător atunci când trenul vieţii tale fuge de mănâncă pământul dintr-o staţie în alta. Atunci persoanele cu pricina devin doar amintire. Nu mai simţi nevoia nici să fii susţinut, nici să mai stai pe lângă ei. Şi e firesc. Dar mai nefiresc e să rămâi în acelaşi ţarc o viaţă. Adică te legi afectiv de un om şi rămâi ca un bebeluş care tot vrea să sugă la sânul cunoaşterii acelui maestru. Chiar şi bebeluşii cresc, chiar şi ei învaţă să meargă, chiar şi ei la un moment dat pleacă de lângă mama lor. Iar mama le dă şi ea drumul din ţarc la un moment dat, că doar nu e nebună să-i ţină toată viaţa pe lângă ea şi să îi castreze spiritual.
Însă viaţa însăşi te învaţă infinit mai mult decât oricine de pe lumea asta. Iar dacă te deschizi ei, ea îţi devine cu adevărat maestru. Dar unul care nu are interese mai mult sau mai puţin în favoarea lui, ci unul care are interes doar în creşterea ta spirituală. Şi îţi va oferi acest desăvârşit maestru, multe şi nenumărate oportunităţi de a te cunoaşte şi de a te autodepăşi.
Aşadar, viaţa te va învăţa unde eşti puternic dar şi unde eşti slab. Şi îţi va arăta asta, iarăşi şi iarăşi, până vei prinde ideea. Unii o prind imediat, alţii niciodată. Unii zboară din pisc în pisc, alţii de-abia se târâie cu aceleaşi lecţii neînvăţate care atârnă greu în urma lor ca nişte poveri care se măresc de la o zi la alta. Dar şi unii şi alţii, trăiesc şi experimentează, aşa cum cred ei de cuviinţă.
Şi viaţa te va învăţa multe. Te va urca pe culmi când nu te aştepţi, dar te va coborî şi în noaptea neagră a sufletului atunci când întrebările fără răspuns se înfiripă în tine. Şi te va coborî tot spre folosul tău. Şi îţi va preda o lecţie pe care nimeni nu ţi-o poate preda. Căci prin aceste urcuşuri şi coborâşuri ea te învaţă răbdarea prin care te căleşti şi sporeşti.Te învaţă statornicia de a nu te preda, atâta timp cât nimeni nu ţi-a pus pistolul la tâmplă. Cui vrei să te predai de fapt, suferinţei? Fă-o dacă simţi nevoia, dar apoi nu veni şi plânge în pumni pentru că ai făcut o alegere greşită. Bună sau rea, a fost alegerea ta. Învaţă din alegerea ta şi mergi cu tărie tot mai departe!
Viaţa ca un adevărat maestru care îţi vrea doar binele, te va învăţa discernământul. Acesta e imposibil să îl înveţi pe la cursuri sau de prin cărţi. Dacă eşti atent la ce simţi şi ce se întâmplă în urma unor alegeri făcute, discernământul va creşte în tine. Şi dintr-o frunză bătută-n vânt, te transformi în propriul tău far călăuzitor. Dar dacă nu eşti atent, pierzi darul, pierzi plata. Mergi, învaţă, testează-te şi în solitudine dar şi între oameni. Nu fugi de oameni, dar nici nu te ataşa de ei. Pentru că iubirea nu e disperată să nu îşi piardă vreun prieten şi nici nu ţine cu dinţii de vreun iubit. Ea nu vrea nici să posede, nici să stăpânească. Nici să domine, nici să se trufească. Iubirea de sine, e dincolo de aşa-zisa iubire pentru un „iubit”, care azi te seduce, dar mâine îţi dă cu flit!
Viaţa îţi va arăta exact cum stau lucrurile cu această doamnă versată care se numeşte „suferinţa”.Tu te naşti în sânul divinităţii şi trăieşti în poala sa toată viaţa. Eşti ca într-o cameră în care ai de toate, dar cel mai important e că acolo ai multă bucurie, adică eşti în firesc. Dar din când în când, la uşa ta bate această doamnă care vrea să te prindă în mrejele ei, să te ia cu ea şi să te răpească din bucuria ta. Iar fără discernământ fiind, tu îi deschizi, ea vine, te îmbrăţişează, îţi creează o poftă, adică un ataşament, după care te ia de mânuţă şi te poartă pe unde vrea ea. Iar tu crezi că e normal ce ţi se întâmplă. Şi mergi pe drumuri pustii şi neumblate, te răneşti şi dacă nu te întorci repede de unde ai plecat, începi să te obişnuieşti cu suferinţa care e ca o amantă dulce în aparenţă, dar în realitate mai otrăvitoare decât o viperă. Şi ea nu ştie de glumă, dacă te-a prins în cursă, te va juca pe degete, aşa cum vrea ea. De fapt, atunci când deschizi uşa către suferinţă, starea ta firească se alterează. Şi începi să decazi spiritual, pentru că dacă înainte zburai pe aripile bucuriei, acum te târâi la braţ cu suferinţa. Dar nici măcar pentru o clipă nu uita: a fost doar alegerea ta!
Dar viaţa m-a învăţat cum să mă apăr când cei din jur vor să-mi facă neapărat cunoştinţă cu versata doamnă. M-a învăţat cum să identific starea alterată care vrea uneori cu orice preţ să se insinueze în mine. M-a învăţat că oamenii sunt mai schimbători decât vremea şi mai alunecoşi decât şerpii a căror urmă dispare instantaneu. M-a învăţat să nu disper când totul pare înceţoşat, ci să am încredere că soarele va răsări iarăşi în bucuria mea. M-a învăţat să nu am aşteptări de la nimeni, căci carnea şi sângele sunt pline de toane în aceste trupuri temporare. M-a învăţat că, chiar şi atunci când lumina de la capăt nu se mai vede, eu să străbat fără teamă acel culoar până dibui limanul cel luminos. M-a învăţat să nu trag concluzii pripite faţă de o situaţie sau alta, faţă de un om sau altul, ci mai bine să las ca timpul să decidă ce e de fapt cu acea situaţie sau cu acel om.
M-a învăţat cât de amăgitoare sunt cele din afară, oricât de strălucitoare ar părea ele. Dar m-a învăţat şi cât de adevărate sunt cele din lăuntru care nu ştiu să mintă. M-a învăţat să descopăr căile din mine care mă susţin, în loc de a căuta susţinere la cei care vor neapărat să pară ceva în faţa mea. M-a învăţat simplitatea care nici nu se înfoaie cu mândrie, dar nici nu se umileşte prosteşte cu ochii mereu în pământ. M-a învăţat să-mi curm egoismul, dându-mi viaţa pentru cel ce sunt acum şi scoţând din mine necunoscutul ale cărui lanţuri le-am rupt şi le-am azvârlit la groapa de gunoi a penibilului. M-a învățat că, chiar și pe marginea prăpastiei fiind, să nu privesc în urma mea cu mânie, ci să îmi înalț mereu privirea dincolo de temeri, dincolo de nori, dincolo de neguri...

vineri, 21 august 2015

Rămâi prezent în prezență!


Mergând printre oameni cu trupul sau zburând prin văzduh cu cugetul, rămâi prezent în prezență. Fii de partea ta de la începutul răsăritului și până la sfârșitul apusului. Diminețile îți spun cu bucurie „Bine ai venit!” Înserările îți spun și ele cu pace „Bine ai sosit!”
Nu fi complexat că ești bărbat. Nu fi complexată că ești femeie. Nu te frământa nici că ești prea slab, nici că ești prea proporționată. Nu te măcina nici că ești prea bogat, nici că ești prea săracă. Să nu-ți pese dacă vreunul te lingușește, nici dacă vreun altul te sfidează. Nu regreta trecutul, nu îți fă griji nici pentru viitor. Doar fii prezent în prezență. Acolo unde te afli chiar acum, acolo ai un rol de îndeplinit și ai o mică misiune de rostuit. Nu-ți bate joc de locul pe care ți l-a rezervat Universul în această viață. Ci umple-l cu prezența și nu îl goli cu absența!
Nu te întuneca privind în jurul tău, ci luminează-te intrând înlăuntru. Oare ce găsești acolo, unde nimeni nu are acces, unde nimic nu poate pătrunde? Coboară și realizează încă odată cine ești, de ce ai venit aici și care e menirea ta printre oameni. Vorbește cu tine însuți și învață să te asculți, dincolo de zgomote, dincolo de vorbe, dincolo de șoapte...
Nu îți anihila glasul conștiinței, căci el este canalul prin care îți vorbește Universul către sinele tău. Zâmbește dacă vrei când citești aceasta, dar nu-ți călca pe sufletul sinelui tău. Ascultă acest glas căci el nu te minte. El vine din interior și pleacă tot în interior, pentru că în realitate nu există nici o despărțire între tine și mine, între tine și divinitate. Tu ești Eu iar Eu sunt tot Tu. Sinele e Una, doar personalitatea diferă. Iubirea e Una, dar manifestările ei sunt multiple. Așa că nu te precipita în zadar căutând confirmări din afară, căci singura ta confirmare veritabilă nu poate veni decât dinlăuntru!
Când simți că te-a cuprins subit întunericul și nu te mai poți susține, iarăși rămâi prezent în prezență. Nu te lupta cu nimicul, ci doar observă-te până când lumina se va înfiripa iarăși în tine. Lasă gândurile negre să vină și să-și facă treaba. Dacă tot le-ai dat atâtea drepturi, vor și ele acum să își mănânce pâinea lor. Nu-i nimic, vor veni și iarăși vor pleca. Însă fii atent la ce simți în urma acestor gânduri negre și cum se insinuează panica ca un șarpe încălzit la sân. S-a obișnuit poate de o viață și între timp s-a instalat acolo unde îi e bine, adică între panică și disperare, între depresie și dezamăgire, între resemnare și pasivitate. Observă cum se creează acest mic șarpe și cum se mărește cu fiecare gând negativ generat. Nu pierde nici o senzație dar în acelați timp nu fi copleșit. Oprește această mașinărie și această minte de maimuță, după care iarăși observă-te și vezi ce simți. Oricât de rău ar fi, nu uita: până și acest moment mai greu va trece!
Dar fă într-un final saltul și trecerea de la întuneric la lumină. Scutură-te de penibil, renunță la prejudecăți. Înlătură și competiția dintre tine și un altul. Estompează și nevoia de a le da peste nas altora atunci când prințul egocentric din tine vrea să facă pe nebunul. Lasă-i pe ceilalți să facă pe nebunii în nebunia lor. Nu căuta pacea acolo unde e doar tulburare. Nu te hrăni cu răutatea, învață mai bine detașarea față de toate efemeridele vieții care țin decât numai o clipită.
Așadar, pe culmile disperării sau pe piscurile bucuriei, rămâi prezență! Într-o barcă sau în alta, pe o cale ușoară sau pe un drum mai greu, indiferent unde ai fi și indiferent ce ai face, te afli pe un drum. Acesta este drumul tău, unic, irepetabil. Onorează-te din plin mergând pe drumul tău, căci el îți aparține și tu ești singurul menit să mergi pe el. Celebrează fiecare obstacol ca fiind o nouă oportunitate de a te depăși, de a experimenta și de a te cunoaște. Privește în stânga sau în dreapta, în față sau în spate, dar nu te opri. Mergi doar înainte, nu un pas înainte și doi înapoi. Iar când drumul tău se intersectează cu drumul altuia, vezi să nu intri pe drumul lui, să rămâi acolo și să-ți pierzi identitatea.
Respectă calea altuia, dar recunoaște-ți fără ezitare calea ta. Nu judeca și nu încerca să îndrepți calea altuia, căci acela are de trecut prin tot felul de etape pe drumul său, iar nu tu ești cel care respiră și trăiește în locul său, ca astfel să ai cumva vreo autoritate în fața alegerilor celuilalt. Nu te judeca nici pe tine pentru drumul pe care singur ți l-ai ales, aceea este calea pe care ai nevoie să o parcurgi în acest moment. Doar rămâi alături de tine, doar rămâi prezent în prezență!

Întrebările potrivite




Uneori în viaţă e necesar mult curaj ca să răzbaţi. E necesar chiar să duci un mic război cu tine însuţi. Un război în care nu vor rămâne victime fără suflare pe câmpul de luptă, ci unul la al cărui final, vei rămâne doar tu singur în picioare în mijlocul tuturor preconcepţiilor, a nenumăratelor prejudecăţi, blocaje, automatisme şi credinţe limitative care la sfârşitul luptei, rămân întinse la pământ în faţa conştiinţei tale luminoase.
Lupta e doar una. Cu tine însuţi. Victimele însă sunt multe, în funcţie de cât de mult te-ai lăsat „furat” în faţa celor care te-au amăgit mai mult sau mai puţin că îţi vor doar "binele". Învingătorul e doar unul. Tu însuţi. Câştigul? O plecare din acest peisaj temporar, cu sufletul şi cu conştiinţa împăcate.
Din tot ce scriu pe aici, reţine mai ales un singur lucru, pe care tu îl ştii foarte bine, dar care între timp e posibil să îl fi uitat. Eu doar ţi-l reamintesc: te afli aici, doar pentru creşterea ta spirituală şi nimic altceva. Nu uita nici măcar o secundă că tu în pemanenţă acumulezi ceva cu care vei pleca dincolo. Acumulezi informaţie, cunoaştere, experienţă, trăire, înţelepciune, discernământ, toate acestea sunt înregistrate cu mare drag de către spiritul tău care le va lua cu el la un moment dat în astral, atunci când inevitabil se va întoarce din această scurtă misiune, din nou Acasă.
De aceea, orice clipă trăită e un mare câştig. Orice om cu care interferezi e un mare dar. Orice zi e o mare provocare. Orice „greutate” e de fapt încă un hop care odată trecut se transformă într-un mare bine care ţi se face pe termen lung, adică în veşnicie.
Chiar dacă am amintit de „luptă”, am făcut-o nu pentru a-ţi spune că viaţa e o luptă strângând din dinţi, ci doar pentru a înţelege responsabilitatea noastră în această viaţă. Iar aceasta nu se poate face cu veşnice mângâieri pe propria burtică, ci de cele mai multe ori e nevoie de o sinceritate cu tine dusă la extrem. De ce însă ai avea nevoie de acest „self-inquiry”, adică de această cercetare lăuntrică? Pentru că nu vrei să trăieşti crunta dezamăgire după plecarea ta de aici, atunci când îţi vei revedea şi retrăi toate oportunităţile pe care le-ai avut în această viaţă şi pe care ți le-ai repudiat. Nu vrei asta, crede-mă. Nu vrei să te reîntorci aici pentru a o lua de la capăt cu aceleaşi lecţii pe care nu ai vrut să le înveţi la timp, ci doar ai vrut să tot copii la marele examen numit „viaţă”. Păcălind viaţa, de fapt te păcăleşti singur. Căci absolut totul are ecou în eternitate.
A-ţi pune întrebările potrivite, e un mare act de curaj. S-ar putea să nu îţi placă răspunsurile care vor veni din tine. Dar oricât de amară ar fi această introspecţie, fă-o cât nu e prea târziu. Adică în „aici şi în acum.” Fii tranșant cu tine și nu te menaja în a-ţi răspunde fără să încerci să fugi de tine însuţi.
Simplele întrebări, „cine sunt eu”, „ce simt acum”, „ce gândesc acum”, au o mare putere, te aduc imediat în prezent şi te fac imediat conştient de sine. Dar ele au o conotaţie mai mult generală şi mai puţin una personală. De aceea, după ce ai terminat cu aceste întrebări( impropriu spus „terminat”, oricând ţi le pui ele sunt binevenite), intră şi mai mult în tine, dar de această dată fă-o pe secţiuni de viaţă. Acolo unde există o implicare emoţională, pe acel fragment de viaţă, stai pe el, analizează-l şi pune-ţi întrebări.
De exemplu, ia secţiunea referitoare la job-ul tău şi la munca ta zilnică. Întreabă-te care e rostul tău acolo şi ce ai de învăţat? Ce răspundere ai aflându-te în acel sistem sau în acea companie? Te regăseşti în acea poziţie sau îţi faci treaba cu silă în suflet? Cazi de multe ori în inevitabilele bârfe despre colegi și despre boss-ul tău, sau nu te bagi în mijlocul lor? Când te scoli dimineaţa, o faci cu greutate când te gândeşti că „trebuie” să pleci acolo? Te duci la acel job doar pentru a-ţi plăti facturile şi pentru a supravieţui cumva? O faci doar pentru bani? Cu ce te întorci acasă după orele de acolo, cu o stare mai bună sau mai proastă?
Apoi ia fragmentul de viaţă în care eşti implicat relaţional. Prietenul sau prietena, soţul sau soţia, te susţin în ceea ce ai de făcut? Sunt de partea ta sau te critică şi te jignesc? Când ajungi acasă ţi-e bine sau îţi vine să o iei la sănătoasa? Ai tendinţa de evadare din acea relaţie sau te simţi total confortabil în ea? Îţi îmbrăţişezi partenerul de viaţă sau pleci dimineaţa bosumflat şi te întorci seara fără nici un chef? Există comunicare sau ai tendinţa de a te ascunde, de a disimula? Viaţa voastră e un întreg sau sunt două vieţi paralele care se intersectează când şi când? Relaţia în care eşti implicat e o corvoadă sau o bucurie?
Acum referitor la sănătatea ta şi la trupul tău. Îţi acorzi timp pentru puţin efort fizic zilnic? Faci un sport sau măcar te plimbi măcar puţin în natură? Te simţi bine în pielea ta şi cu kilogramele pe care le ai? Sau ai prins deja proporţii şi nu mai e nimic de făcut decât depresia în faţa televizorului? Nu te amăgi singur, respectă efortul pe care îl faci şi nu te autosabota în zadar. Fi frumos și cu sufletul, dar și cu trupul în același timp.
Referitor la religia ta. Majoritatea cred că religia în care se nasc e o chestie „pe viaţă”. Dar poate veni un timp în care nu te mai regăsești deloc în ea. Nimic nu e pe toată viața. Te regăseşti acolo, îţi face plăcere să participi la acel ritual, aştepţi acele ore petrecute în cadrul bisericii tale sau o faci de frică să nu semneze altul condica în locul tău? În timpul ritualului te bucuri sau abia aştepţi să pleci? Cei pe care îi urmezi acolo, preoţi, pastori, învăţători sau ce or mai fi, îţi dau libertate sau te constrâng într-un fel sau altul? Îţi impune cineva cum să te îmbraci, ce să mănânci şi chiar de câte ori ai voie să faci dragoste cu partenerul tău? Eşti respectat ca individualitate unică sau doar urmezi o turmă mânată încoace sau încolo? Religia ta funcţionează după calapodul discriminator „cine nu e cu mine e împotriva mea şi cine nu adună cu mine risipeşte”? Îi judeci pe cei care fac parte din alte religii? În decursul timpului şi a ritualului la care participi, ai sporit în bunătate sau în răutate? Ai ajuns cu adevărat să te iubeşti pe tine însuţi?
Referitor la spiritualitatea ta. Eşti cu adevărat sincer atunci când citeşti anumite cărţi de spiritualitate sau cauţi doar să îţi umpli timpul? Când participi la un seminar sau un curs pe o anumită temă, te duci mai mult pentru sporirea ta lăuntrică sau doar pentru socializare? Maestrul care te ghidează trăieşte aşa cum vorbeşte sau e doar un mic impostor al cărui idol este doar banul? De când urmezi şi practici acea formă de spiritualitate şi acele tehnici, ai crescut spiritual în iubire sau doar te autoamăgeşti singur? Are ea aplicabilitate în viața de zi cu zi?
Mergi mai departe cu această introspecţie în funcţie de viaţa pe care o trăieşti. Ia-o uşor şi cu răbdare pe mici fragmente din realitatea ta, chiar şi din cele mai mici sau aşa-zis neimportante. Toate de fapt, sunt foarte importante. Nu uita că sufletul tău acumulează din absolut toate domeniile în care este implicat. Şi nu uita ca oriunde te vei afla și orice ai face, să ai curajul şi puterea de a te privi faţă-n faţă şi de a-ţi pune întrebările potrivite.
Fi ca o albină care adună din floare-n floare, doar ceea ce este cu adevărat folositor pentru ea. Căci absolut nimeni nu știe mai bine decât tine ce ți-e de folos, decât numai tu însuți!