vineri, 31 iulie 2015

„Reptilianul” ascuns din tine însuţi


Se vorbeşte mult în ultimul timp despre această specie de reptilieni care conduc lumea. Unii sunt printre noi, alţii cică şi-au făcut locaşuri intra-terestre. Super fascinant, nu-i aşa? Ei ne conduc din umbră, iar noi ne lăsăm conduşi, ce am putea face altceva? Aşa că le acordăm acum mai multă atenţie lor, decât ne acordăm atenţie nouă înşine. Probabil că am terminat de curăţat ograda realităţii noastre în care trăim, de le acordăm acestor „cenuşii” atât de multă atenţie. Dar nu mă voi referi la ei, ci mă voi referi acum tot la tine, adică la „reptilianul” din umbră care te lucrează chiar cu acordul tău.
Astfel încât, te identifici cu acesta, ori de câte ori îţi muţi atenţia de la ceea ce ai de făcut în viaţa asta, spre lucruri secundare care nu ţin de menirea ta. Atunci tu însuţi devii un „reptilian”, nu mai e nevoie de nimeni din afara ta să te lucreze din umbră. Tu însuţi te auto-sabotezi cu bună ştiinţă, ori de câte ori îţi muţi atenţia spre o realitate din care tu nu faci parte, dar care începe să te fascineze mai mult decât propria ta realitate. Şi aşa pierzi prezentul pe marele nimic. Îţi pierzi puterea pe lucruri secundare. Îţi scurgi singur energia din tine, ţesând imagerii despre aceşti „cenuşii” din afara ta, uitând de cenuşiul realităţii tale care se vrea curăţat şi luminat.
Te identifici cu „reptilianul” din tine, când cunoşti foarte multe din punct de vedere teoretic, dar practic nu eşti dispus să mişti un singur deget ca să schimbi ceva. Şi ce poţi face oare cu toate aceste cunoştinţe dacă nu te ajută la nimic în viaţa de zi cu zi şi dacă nu eşti dispus niciodată să le aplici şi să le testezi dincolo de teorii şi cuvinte? Şi totuşi ai putea face ceva. Ca de exemplu să aprinzi un foc mare şi să azvârli în el toate cunoştinţele tale care mai mult te frustrează decât te ajută. Apoi azvârle în el şi toate răutăţile care îţi macină fiinţa, şi la sfârşit, dupa ce au ars toate, aruncă-te cu curaj chiar şi pe tine însuţi în el, ca să îţi purifici cu adevărat mintea şi gândurile, şi să ieşi la sfârşit, pur şi luminos, ca o făptură nouă! Sau poate cunoşti tu vreo altă cale de a ajunge la tine însuţi, iar dacă ai aflat-o, nu o ţine sub obroc, ci arat-o tuturor! De ce vrei oare sa culegi spicele înainte de a semăna,
şi să le predai altora în zadar? De ce vrei să te agăţi doar de teoriile frumoase şi să nu accepţi că ele sunt doar nimic, atâta timp cât nu le poţi pune în practică? De ce îţi place să rătăceşti prin labirintul minţii, fără să încerci niciodată să ieşi din el?
Te identifici cu “reptilianul” din tine, când faci alegeri care par bune pentru tine, dar de pe urma cărora unii au de suferit. E permis aşa ceva? Sigur că da, e permis absolut orice pe pământ, cu condiţia să îţi asumi şi consecinţele care vin după alegerea ta. Aşa că, atunci când vei răni pe un altul, nu te mira că la un moment dat vei plăti pentru asta, căci totul are un preţ, iar universul nu rămâne nimănui dator. Ci el împarte înzecit sau înmiit, fiecăruia după inima sa. Aşadar, la ce altceva te-ai putea aştepta decât să fii cu adevărat răsplătit pentru gândurile, vorbele şi faptele tale?
Te identifici cu „reptilianul” din tine, când îţi simţi lezate ataşamentele şi convingerile limitative. Când îţi simţi clătinată religia sau spiritualitatea ta. Când te agăţi de dogme impuse de alţii şi pentru care eşti dispus să pledezi până în pânzele albe. Dar niciodată dispus să pledezi pentru viaţa ta, măcar 5 minute pe zi. Astfel încât, vei scrâşni din dinţi atunci când cineva îţi va aminti că eşti mai mult decât religia şi dogma ta. Nu suporţi asta, pentru că nu vrei să îţi asumi libertatea. Nu suporţi asta, căci te consideri prea „păcătos, rob şi nevrednic” ca să poţi accepta că eşti mai mult decât atât. Astfel încât, ataşamentele te trag din nou înapoi aici pe pământ, schimbând iarăşi şi iarăşi trupuri de carne, pentru a învăţa odată şi odată lecţia detaşării.
Te identifici cu „reptilianul” din tine, atunci când mergi cu mare emfază la câte un curs de iniţiere şi te aştepţi ca realitatea ta să se schimbe peste noapte. Bineînţeles, asta fără nici un efort din partea ta, căci ai plătit pentru acest curs, nu-i aşa? Mergi la un seminar de „Theta healing”, de exemplu, te simţi magnific şi euforic câteva ore sau chiar câteva zile, după care devii din ce în ce mai abătut, pentru că te surprinzi tot singur(ă), tot bolnav(ă) şi tot falit(ă). Ai fi vrut ca toate astea să se rezolve de la sine, doar prin simpla ta participare sau eventual, cel care te învaţă ceva să vină el în locul tău şi să trăiască el viaţa ta. Cu atitudinea asta, de fapt te antrenezi doar pentru dezamăgire şi nimic altceva. Fii sincer cu tine până la capăt şi întreabă-te cât de mult eşti dispus să lucrezi ceva cu tine însuţi?
Te identifici cu „reptilianul” din tine, când alegi să te prostituezi mental cu tot felul de gânduri toxice, alegând astfel boala, nefericirea, depresia şi într-un final moartea trupului. Oare vei veni iarăşi să o iei de la capăt în alt trup, iarăşi la vânătoare după himerele plăcerilor de moment? Iarăşi te vei culca cu prima curvă care îţi iese în cale? Iarăşi te vei ameţi de băutură pentru că nu şti cum să mai fugi de tine însuţi şi de insuportabila uşurătate a fiinţei tale? Iarăşi vei risipi şi te vei risipi? Iarăşi ţi se va oferi în dar un trup perfect sănătos, ca în final să faci tot posibilul să îl îmbolnăveşti şi pe acesta? Oare există o limită în toate acestea?
Aşadar, lasă reptilienii din adâncuri să se ocupe de treaba şi de subtilităţile lor, şi mai degrabă intră în tine însuţi, să identifici „reptilianul” ascuns din spatele patimilor tale cele grosiere, căci întunericul cel de dinafară, niciodată nu va putea eclipsa lumina cea din lăuntru!

Spiritualitatea reflectată în tumultul vieţii de zi cu zi


Nu cred în spiritualitatea nimicului, a vidului, a goliciunii. Nu cred într-o spiritualitate care să nu aibă o asociere în viaţa cotidiană. Nu cred în spiritualitatea contemplativă care nu duce la nimic dincolo de această contemplaţie. Nu cred nici într-o formă de spiritualitate care se rezumă doar la abstracţiuni impersonale, rătăcind la nesfârşit prin labirintul minţii. Nu cred nici într-o spiritualitate teoretică învăluită de cuvinte siropoase. Nu cred nici în spiritualitatea sărăciei şi a umblării cu cortul din loc în loc. Nu cred nici în spiritualitatea care îţi dă libertatea de a manipula minţile slabe şi de a goli cu nonşalanţă buzunarele credulilor. Nu cred nici în spiritualitatea care vrea să mă convingă că am de tras pe aici o karmă grea, a unui trecut plin de învinovăţiri şi greşeli. Adevărata spiritualitate pentru mine, e cea care îşi găseşte utilitatea şi pragamatismul, chiar în tumultul vieţii de zi cu zi!
La fel cum nu cred nici în religia păcatului, a bocetului, a nevredniciei, a micimii umane dusă la rang de idolatrie. Nu cred în religia care mă condiţionează şi mă ameninţă prin pierderea „harului”. Nu cred în religia care impune un mod de viaţă şablonizat şi bătut în cuiele unei moralităţi de faţadă. Nu cred nici în religia unde omul se chinuie să se lupte contra lui însuşi, să nu atingă, să nu privească, să nu cumva să se rănească cu trupul, dar cu mintea fiind într-o continuă „ispită”. Şi la ce bun dacă te opreşti să faci ceva cu trupul, dacă în mintea ta dorinţa te arde ca într-un foc continuu? Nu cred în religia care te ademeneşte să te converteşti la ea, pentru ca mai apoi să te facă să crezi că ceea ce ai trăit până atunci a fost o doar o cumplită rătăcire. Nu cred în religia al cărei dicton „dumnezeiesc” este: „cine nu e cu mine e împotriva mea şi cine nu adună cu mine risipeşte”! Nu cred nici în religia sau spiritualitatea care încearcă să te convingă radicalismul, precum că singurul adevăr îl deţine doar aceasta. Şi nu cred, mai mult ca orice, în religia care te îndeamnă să trăieşti cu „frica de dumnezeu”, astfel încât, după plecarea de aici să fii răsplătit pentru purtare de bună cuviinţă. Pentru mine, aceasta e cumplita sminteală, cumplita rătăcire!
Şi atunci, dacă nu cred în toate acestea, în ce oare aş mai putea crede? Doar în ceea ce se află dincolo de orice speculaţie şi acel ceva se numeşte „eu sunt”. Aici orice presupunere cade cădere jalnică. Aici orice îndoială se dizolvă, căci fiinţa e vie şi acesta e adevărul veşnic viu. Aici orice „chanelling” şi orice transmisie de la orice entitate, oricât de luminoasă ar fi ea, se dizolvă tot la nivelul presupunerilor şi tot la fascinaţia speculativă. Căci fiecare om, aici pe pământ îşi spune povestea sa cu care rezonează. Iar unii din cei care îl vor asculta, vor rezona şi ei pentru un timp, după care îşi vor întoarce faţa spre o poveste nouă, mai fascinantă, mai aurită, mai atrăgătoare. Speculaţia fascinează şi atrage, însă spiritualitatea cea vie e dincolo de presupuneri şi ea se reflectă cu adevărat în viaţa cotidiană de zi cu zi.
Pentru că aici, noi oamenii, am venit pentru o lucrare a noastră. Unii şi-au descoperit-o de mici, alţii o caută de o viaţă şi parcă niciodată nu o re-găsesc. Căci într-adevăr, e vorba de o re-găsire a acestei lucrări. Noi am ales-o şi ne-am creat-o de dinaintea întrupării, urmând ca odată născuţi în trup să o re-găsim şi să o cizelăm, materializând-o în fiecare zi. Căci am uitat de această lucrare, odată ce memoria ni s-a şters la întrupare. Dacă ar fi rămas ea neştearsă, nu am mai fi fost liberi, ci eram doar ca nişte roboţei, fără liber arbitru. Aşa însă, omul caută, se caută, găseşte şi se re-găseşte. Şi astfel, prin această lucrare, el începe să îşi aducă aminte din nou cine este, dincolo de trup, dincolo de sânge şi carne. Această logică mi se pare cea mai plauzibilă la momentul acesta.
Lucrarea care te face să te simţi împlinit sufleteşte e chiar lucrarea ta. Aceştia sunt oamenii care s-au re-găsit şi îşi desăvârşesc, pe cât pot, această lucrare pe pământ. Asta înseamnă să îţi aprinzi focul sacru şi să pui lemnele sacre pe el în fiecare zi. Altfel, el nu se va stinge, dar neîntreţinând acest foc, el se va transforma dintr-o văpaie, într-o luminiţă, abia mai pâlpâind. Şi ce este acest foc şi ce este oare această văpaie? E tocmai vibraţia ta care se vrea menţinută, căci altfel lucrarea ta nu are nici o putere în ea însăşi. Nu îţi poţi cultiva această lucrare dacă nu te afli sus, cât mai sus în această vibraţie. De jos, e mult mai greu să te ridici şi mult mai greu să o iei iarăşi de la capăt.
De aceea, lumea e plină de eroi şi de rataţi, în acelaşi timp. Ratatul îşi tot caută lucrarea sa care îi ridică vibraţia, care îi aprinde focul sacru şi îl reconectează implicit la Sursă. Şi până ce el nu dă întâietate spiritului său, se va simţi mereu ca un veşnic ratat. Va încerca una, va încerca alta, dar parcă nimic nu poate duce la bun sfârşit, căci nu are in-spiraţia necesară care îi dă această putere generatoare provenită de la Sursă. De acea, unii se re-găsesc pe la o vârstă foarte înaintată şi atunci îi vezi cum îşi lucrează fără nici o pauză lucrarea lor. Şi deşi trupul e oarecum slab, spiritul e mereu puternic şi îi îndeamnă mereu să nu se oprească nici măcar pentru o clipă din lucrarea lor. Iar pe de altă parte, sunt mulţi din cei tineri cu trupul, dar atât de ofiliiţi şi de epuizaţi cu sufletul, că par mai îmbătrâniţi decât cei aflaţi la o vârstă înaintată. Şi asta pentru că sufletul tot rabdă ca omul să îşi re-găsească propria sa menire pe pământ, dar odată cu timpul care tot trece, sufletul pare că din ce în ce mai mult se ofileşte.
Însă dincolo de aceşti aparent rataţi, dar totuşi potenţiali lucrători în lumină care încă îşi caută lucrarea lor, se află eroii care nu vor răbda nimic până nu se consacră pe deplin lucrării lor. Unul va fi atras să tot călătorească peste mări şi ţări, peste munţi şi văi, pe unul ca acesta nu îl poţi închide între patru pereţi. Sufletul său, va sparge aceşi pereţi, el nu va suporta asta. Altul, e mereu la masa de studiu, ori citeşte, ori scrie, ori conspectează, ori subliniază. El e permanent „focusat” acolo pe subiectul atenţiei lui. El nu are nevoie de nimic altceva decât de cunoaşterea lui. Unul munceşte cu mâinile, altul cu mintea. Dar dacă fiecare şi-a regăsit lucrarea sa, el nu se va mai pune niciodată în postura de a se compara cu un altul. Căci îşi dă seama perfect pentru ce a venit aici şi că nu are de făcut decât numai un singur lucru: să îşi ducă lucrarea sa până la capăt, indiferent de mediu, de posibilităţi, de susţinere, de laude sau de critică!
Căci lucrarea care te trage către ea şi te face să nu oboseşti niciodată, e însăşi menirea ta!

miercuri, 29 iulie 2015

Dincolo de întrebări şi răspunsuri




De ce am ales viaţa pe pământ?
Deoarece, chiar şi simplu fapt de a trăi aici este un miracol în sine. Aceasta este minunea minunilor, că te afli în trup pentru a materializa cu ajutorul acestuia, ceea ce spiritul din spatele trupului te tot îndeamnă să materializezi. Oportunităţi nenumărate, alegeri fără limită, porţi şi căi infinite. Unde duc toate acestea? Doar către tine însuţi. Ce cale alegi de a ajunge la tine, aceasta e doar alegerea ta. Unele sunt lungi şi ocolitoare şi ai senzaţia că mergând pe ele, mai mult te depărtezi decât te apropii. Dacă alegi să fii în misiune, du-ţi misiunea până la capăt. Dacă alegi să fii în vacanţă, bucură-te de ea fără rezerve. A fi într-o misiune sau într-o continuă luptă, într-o căutare sau într-o permanentă observare, într-o continuă vacanţă sau într-o tabără temporară pe planeta pământ, e de fapt, acelaşi lucru. Doar unghiul de a privi viaţa diferă, doar atitudinea ta în faţa vieţii e tot ceea ce contează.
De ce am ales să trăiesc printre oameni?
Pentru că e minunat să trăieşti printre oameni, indiferent de felul lor de a fi, atât de diferit de felul meu de a fi. Pentru că cu toţii avem nevoie de comunicare, e una din nenumăratele lecţii de învăţat pe pământ. Şi fiecare om e o adevărată provocare pentru cel de lângă el. Uneori plini de toane, plini de capricii, plini de tabieturi, oamenii aşa cum sunt ei, oscilează mereu între postura de învăţător şi de elev, de iniţiat şi de profan, de cel care predă sau învaţă lecţii. Nimeni nu e doar iniţiat, nimeni nu e doar profan. De aceea avem nevoie unii de alţii, pentru că doar de la om la om se înfiripă iubirea. Doar de la om se poate împărtăşi bucuria creaţiei. Întreaga divinitate lucrează prin oameni către oameni, căci fiecare om e individualitate unică şi totul aici e pur personal. Fiecare răspunde într-un fel aparte celui cu care interacţionează. Fiecare îşi expune trăirea în modul său unic. Fiecare om este co-creator împreună cu universul şi fiecare om îşi aduce, mai mult sau mai puţin, aportul său la evoluţia spirituală dintre această dimensiune 3D şi celelalte. E nevoie de noi şi în acest plan, ca şi în cele superioare, în acelaşi timp.
De ce am ales spiritualitatea?
Pentru că ea mă face liber. Aşadar, voi căuta adevărul care mă va face liber. Liber de ce? De prejudecăţi, de preconcepţii, de ataşamente, de dogme, de porunci, de închistări, de blocaje, de egoism, de frică, de judecată. Dar această căutare este doar un pretext. Pretextul de a merge pe o cale care duce către sinele meu. Ce paradox, nu-i aşa? Să te cauţi pe tine însuţi şi niciodată să te găseşti. Şi nu te găseşti, pentru că eşti permanent în schimbare, astfel încât, imediat ce ai senzaţia că ai făcut o gaură în cer, o alta apare la interval care te îndeamnă şi mai puternic să treci prin ea. Şi astfel, treci prin aceste găuri de conştiinţă şi năpârleşti mereu de omul cel vechi pentru ca iar să renască omul cel nou. Căci spiritualitatea e ceea ce se numeşte o renaştere perpetuă, o reînnoire constantă a fiinţei tale interioare.
De ce am ales cunoaşterea?
Deoarece cunoşterea înseamnă putere, dincolo de cuvinte, de teorii, de filozofii. Fără cunoaştere nu ai repere, nu ai susţinere, nu ai fermitate, nu ai discernământ. Iar când nu ai discernământ eşti doar frunză clătinată în vânt. Cunoaşterea adevărată te îndeamnă să o pui la lucru, să o testezi, să o experimentezi, ca astfel să îi descoperi valoarea sau falsitatea. Şi cum poţi descoperi asta, dacă nu aici, printre micile ironii ale vieţii? Cunoaşterea generează experienţa practică, care pune o pecete pe această cunoaştere teoretică. Astfel încât, dosarul e clasat în urma experienţei care defineşte această teorie ca fiind un adevăr sau un smplu “fake”. Dar până şi acest adevăr e doar unul subiectiv, căci ceea ce mi se potriveşte mie, nu e neapărat să ţi se potrivească şi ţie, sau invers.
De ce am ales arta?
Pentru că arta e generatoare de frumos, de lumină, de inspiraţie, de divinitate. Arta îţi trezeşte o parte a sufletului tău care se vrea hrănită prin vibraţia care vine din muzică, de exemplu. Muzica nu e doar o înşiruire de sunete, ci ea crează o armonie, care la rândul ei transmite această vibraţie. Arta nu e un moft, nu e ceva opţional de care te-ai putea debarasa în această viaţă, spunând că poţi trăi şi fără ea. Poate că poţi trăi şi fără ea, dar pierzi mult din farmecul vieţii. Iar fără acest farmec, ce mai rămâne din această viaţă?
De ce am ales scrisul?
Pentru că scrisul e mărturisirea sufletului meu. Spiritul dictează, iar sufletul ca un fidel scrib neobosit, scrie, mărturiseşte şi împărtăşeşte. Prin scris, sufletul meu învaţă curajul de a se exprima fără cenzură. Învaţă logica exprimării coerente, clare şi limpezi, pentru orice fel de minte care va avea curiozitatea să mă citească. Învaţă libertatea de exprimare prin unicitatea sa. Învaţă să îşi acceseze originalitatea şi să o transpună în cuvinte. Învaţă să îşi facă cunoscut, necunoscutul din el care se vrea relevat. Prin scris, sufletul ajunge la porţile celor care îi vor da voie să treacă sau nu, mai departe de mintea lor, dincolo de întrebări şi răspunsuri...

luni, 27 iulie 2015

Onorează-te de la prima secundă a dimineţii!


Primul impact cu realitatea cotidiană şi prima senzaţie pe care o ai atunci când faci ochi dimineaţa, aceasta spune mult despre tine şi despre percepţia ta pe care o ai asupra vieţii în general. Când te surprinzi că începe o nouă zi sau o nouă săptămână, s-ar putea ca această senzaţie să fie una extrem de plăcută sau una extrem de insuportabilă. Căci atunci când te trezeşti la viaţă după o noapte de somn, te năpădesc obligaţiile sociale şi începi să te precipiţi, ca şi cum ai fi mereu în criză de timp. Dar asta se întâmplă atunci când nu îţi creezi ziua ta. Şi când nu îţi creezi ziua, te creează ea pe tine, emoţional vorbind.
Când nu îţi creezi ziua, te scoli posomorât, abulic, plictisit, vlăguit, fără chef, fără entuziasm, fără bucurie. Pentru că în subconştientul tău, urăşti viaţa pe care o trăieşti. Şi vine ziua de luni de parcă nu ar mai veni. Iar acelaşi job necreativ, iar acelaşi şef insuportabil, iar aceiaşi colegi răutăcioşi. Şi ai tendinţa ca astfel să te trezeşti în ultima secundă, ca să ajungi undeva unde simţi efectiv că nu e locul tău. Dar nu ai încotro, ai o casă de întreţinut, ai copii de crescut, ai facturi de plătit, ai rate care nu te aşteaptă şi care nu ştiu de glumă. Astfel încât, te trezeşti, te precipiţi de colo-colo cu o cană de cafea în mână, te enervezi pe cine-ţi mai iese în cale, mai tragi câte o înjurătură pentru că nu îţi găseşti ciorapii pe care nici tu nu mai ştii pe unde i-ai aruncat, ieşi ca un vârtej trântind uşa în urma ta, intri în trafic unde dai de alţii chiar mai nervoşi ca tine, te mai stresează şi vremea asta plină de toane, ba e prea cald, ba e prea frig, şi astfel ajungi într-un final la job, unde te surprinzi că nu mai ai strop de energie!
Toate acestea se întâmplă pe pilot automat, când pur şi simplu, nu vrei să îţi creezi ziua. Unii trăiesc de o viaţă aşa, la modul acesta precipitat şi această reţea neuronală e atât de puternică încât cu mare greutate ar mai putea-o neutraliza. Dar ca să o schimbi, e nevoie să recreezi alta în loc. Aceste reţele neuronale vicioase se formează de la sine şi la un moment dat te trezeşti că eşti trăit ori de reţeaua care se numeşte „trăndăvie şi visare”, ori de cea care se cheamă „pierderea timpului pe internet”, ori de cea care se numeşte „dependenţa de chat cu persoane virtuale”, dependenţa de gelozie, de băutură, de fumat, tot felul de dependenţe şi ataşamente care te lucrează permanent din umbră fără ca tu să ai minimum de control asupra lor.
Dar pentru a stopa o reţea neuronală pervertită care te duce doar în stări alterate, e nevoie de a spune clar şi răspicat: „stop joc”! De obicei, oamenii spun „stop joc” atunci când nu mai au încotro. Adică, ori atunci când se îmbolnăvesc şi vrând-nevrând trebuie să schimbe ceva, ori atunci când rămân singuri după ce iubita i-a părăsit şi de-abia atunci realizează ce au pierdut, ori când buzunarele se tot golesc şi încep să îşi pună întrebări cum să treacă de acest mic-mare impas. Însă când deja ţi se întâmplă toate astea, vibraţia ta e în scădere vertiginos şi atunci e mult mai greu să îţi mai revii de jos decât atunci când încă erai în picioare. Însă nu îţi dai seama de colaps imediat. Dacă ai realiza asta de a doua zi, ai schimba imediat câte ceva. Dar te laşi aşa, în virtutea inerţiei, pentru că efectele reţelelor neuronale vicioase nu se văd şi nu se simt de pe o zi pe alta, ci după un timp mai scurt sau mai lung. E cineva care nu a trecut prin aşa ceva măcar o singură dată? Eu am trecut de mai multe ori şi uneori a durat mult până ce am spus cu adevărat „stop joc”. De ce nu am făcut-o mai din timp? Uneori chiar nu îţi dai seama, alteori îţi dai seama, dar nu ai destul curaj să schimbi câte ceva. Dar cât trăieşte, omul învaţă!
Pentru că şi curajul e o reţea neuronală care se creează în timp dacă se menţine o constanţă în alegeri care te provoacă să te auto-depăşeşti. Dacă doar azi eşti curajos şi mâine ai căzut în depresie, aşa nu se va forma niciodată o reţea a curajului pentru că sinapsele neuronale se formează în timp. Aşa că pentru orice obicei bun nou format e nevoie de două lucruri: voinţă şi disciplină. Fără cultivarea acestora, îmi vine să spun că doar pierdem timpul pe aici şi nimic mai mult.
A-ţi crea ziua, înseamnă a apela la voinţa de a te disciplina. Înseamnă să te scoli mai din timp ca să ai măcar o oră la dispoziţie să lucrezi cu tine însuţi, în felul tău, în ritmul tău, cu exerciţiile tale care îţi amplifică vibraţia. Nu întreba cum, căci modul de a lucra cu sine însuşi diferă de la om la om, de la personalitate la personalitate. Doar începe o astfel de reţea şi vei înţelege în timp, ce şi cum să faci mai bine pentru tine. A-ţi crea ziua sau realitatea, nu înseamnă însă să controlezi tu situaţiile sau oamenii care vor intra în peisajul tău, ci înseamnă mai mult o stare de vibraţie care să te menţină sus pe toată ziua. Asta înseamnă de fapt, să fii alert şi vigilent la toate provocările vieţii ce vin la tine. Înseamnă să nu îţi cobori niciodată garda jos în faţa nimănui, indiferent cine ar fi acesta. Nu vorbesc de aroganţă aici, ci de demnitate. A-ţi crea ziua, e o treabă care ţine doar de alegerea ta. Ce alegi imediat după ce faci ochi, să trăieşti viaţa la propriu sau la figurat?
Când mă aflam ancorat în conştiinţa religioasă cu anii în urmă, îmi amintesc de un popă care spunea cu mare trufie în timpul predicii că primul lucru pe care trebuie să îl facă omul imediat după ce se trezeşte, este să se pună în genunchi şi să se roage cu suspine şi oftaturi. Şi n-am uitat nici până acum această formă de îndobitocire indusă prin cuvinte mieroase. Pentru că nu am uitat divinitatea din om care nu are nici o legătură cu milogeala, jălania şi bocetul. Omul nu a venit aici pe pământ ca să se comporte ca un milog şi să-şi plângă „păcatele” închipuite. Şi să faci asta, imediat cum te scoli, mi se pare nebunia dusă la limita extremă. E ca şi cum ţi-ai frânge singur spiritul în faţa acestui dumnezeu din mintea ta la care vrei cu atâta adorare să i te închini, pentru că tu te consideri vinovat, păcătos, nevrednic. Asta înseamnă oare să te onorezi pe tine însuţi şi să onorezi adevărata divinitate, energie şi sursă a vieţii, bolborosind la nesfârşit acest toxic şi otrăvitor „doamne miluieşte”?
Pentru că primul lucru pe care l-ai avea de făcut atunci când te trezeşti, e să onorezi această viaţă şi această făptură luminoasă care eşti. Să te priveşti ochi în ochi şi să îţi spui că te iubeşti. Să îţi dai voie să fii aşa cum eşti. Să îţi dai timp să respiri prana care te menţine în viaţă. Să te canalizezi doar către frumosul din tine, către îndemnul spiritului tău. Să luminezi cât poţi de mult fără să îţi calci pe suflet. Să te disciplinezi mental şi să depăşeşti acest procent infam de maxim 10% prin care omul se foloseşte de creierul său. Nu se foloseşte de acest creier pentru că nu vrea să îşi formeze o minte cu gânduri creative, nu cu gânduri toxice. Iar pentru aceasta e nevoie iarăşi de un mic efort şi de a spune iarăşi „stop” jocului gândurilor toxice care te otrăvesc.
Pentru că tu şi numai tu eşti creatorul poveştii tale de viaţă, tu şi numai tu poţi onora viaţa şi te poţi cu adevărat onora pe tine însuţi chiar de la prima secundă a dimineţii!

duminică, 26 iulie 2015

Deschide-ţi poarta sufletului...


Deschide-ţi inima în faţa frumosului din jurul tău care te îndeamnă mereu să priveşti în afară ca şi cum ai privi înlăuntru, aşa în faţă, precum şi în spate, aşa deasupra, aşa şi dedesubt, aşa în cer, precum şi pe pământ... Aşadar, dacă tu însuţi nu o vei face, oare cine o va face în locul tău?
Deschide-ţi ochii în faţa culorilor care abundă în natură şi priveşte aceste infinite nuanţe de verde, în iarbă, în flori, în frunze, pe dealuri, pe munţi şi pe câmpuri. Tot acest verde este darul naturii care îţi bucură ochiul şi îţi încântă privirea... Aşadar, dacă tu însuţi nu o vei face, oare cine o va face în locul tău?
Deschide-ţi făptura interioară către divinitatea care se reflectă prin lumina exterioară. Ea îţi arată zorii care se înfiripă dimineaţa devreme şi înlătură întunericul ca pe un fum. Căci după orice noapte neagră a sufletului, se înfiripă puţin câte puţin lumina credinţei interioare care te cheamă spre ea... Aşadar, dacă tu însuţi nu o vei face, oare cine o va face în locul tău?
Deschide-ţi simţurile către muzica vântului şi armonia notelor care se aud laolaltă în foşnetul arborilor. Vântul foşneşte dar nu îl vezi şi nu îl poţi prinde, doar simţurile îi percep existenţa. El este aici, iar după o clipă s-a mutat dincolo, aceasta este libertatea pură şi viaţa neîngrădită de prejudecăţi, de minciună şi de ipocrizie. Aşadar, dacă tu însuţi nu vei fi liber, cine oare ar putea fi liber în locul tău?
Deschide-ţi mintea către gândurile care se rotesc în fluxul neîntrerupt al conştiinţei şi al energiei. Nu reprima şi nu înlătura ceea ce tu singur ai creat pentru această viaţă de dinaintea întrupării tale. Gândurile ţi le-ai creat de dinainte, pentru ca acum, prin acest trup, să îţi dai voie să le materializezi prin liberul tău arbitru...Aşadar, dacă tu nu o vei face, cine oare o va face în locul tău?
Deschide-ţi fiinţa către echilibru şi centreaz-o pe sinele tău. Observă în jur cum mişcarea nicicând nu se opreşte, nicicând nu oboseşte. Pe pământ totul e în continuă lucrare, totul se schimbă, totul se transformă, totul se desăvârşeşte mai devreme sau mai târziu. Inclusiv tu eşti chemat către desăvârşire, aici, acum, în această unică viaţă, nu peste încă o mie de vieţi... Aşadar, dacă tu însuţi nu o vei face, cine oare o va face în locul tău?
Deschide-ţi sufletul către artă şi observă dincolo de aparenţe care e scopul acesteia. Un anumit fel de artă e generatoare de vibraţie luminoasă, un alt fel de artă te aruncă în întunericul patimilor. Arta e cea care susţine frumosul din om şi îi menţine vibraţia, atunci când provocările vieţii vin peste el ca un tăvălug. Toate i s-au dat omului în dar pentru a nu-şi renega voinţa de a crea, pentru a nu îşi frânge inspiraţia care îl re-conectează la Sursă... Aşadar, dacă tu însuţi nu o vei face, cine oare ar putea-o face în locul tău?
Deschide-te în faţa prezentului şi rămâi în acesta, ca prezenţă vie în prezentul cel viu. Lasă trecutul să se îngroape singur în uitare, lasă viitorul să se dizolve dincolo de orice îngrijorare. Clipa de faţă e cea care te menţine cu adevărat în fluxul vieţii, fără ca să te pierzi vreodată în visarea care te scurge de energie. Visează într-un mod util şi constructiv, nu într-un mod zadarnic prin care rătăceşti în labirintul marelui nimic... Aşadar, dacă tu însuţi nu o vei face, cine oare o va face în locul tău?
Deschide-ţi chakrele şi lasă energia să se înalţe de jos până sus, de la supravieţuire, suferinţă şi dominare, până la anahata inimii, de unde se face trecerea către portalurile de lumină a ultimelor trei chakre care fac legătura cu divinitatea. Lasă-le să se rotească permanent şi respiră profund şi conştient pe ritmul rotaţiei lor. Inspiră energie, inspiră bucurie, inspiră putere, expiră compasiune, expiră bunătate, expiră iubire... Aşadar, dacă tu însuţi nu o vei face, cine oare o va face în locul tău?
Deschide-ţi poarta sufletului şi lasă oamenii să vină către această poartă larg deschisă. Ieşi chiar tu însuţi în întâmpinarea lor, cu dragoste de ei, cu dor. Lasă-i să îţi arate părţile tale care se vor vindecate. Lasă-i să îţi vorbească pe limba lor şi în felul lor. Lasă-i să intre şi să îţi transmită ceea ce divinitatea însăşi le-a transmis pentru tine. Iar apoi, după ce au plecat, priveşte la schimbarea din tine însuţi şi încearcă să înţelegi cu răbdare lecţia care tocmai ţi s-a predat. Căci aici, întreg universul lucrează doar prin oameni către oameni... Aşadar dacă tu însuţi nu vei iubi oamenii, oare cine-i va putea iubi în locul tău?

vineri, 24 iulie 2015

De ce cred că totul e doar poveste?


Şi de ce nu aş crede până la urmă că totul e doar poveste? Adevăruri, dogme, sisteme, credinţe, religii, spiritualităţi, toate sunt doar poveşti. Şi oamenii creează tot felul de poveşti, pentru că au nevoie de naraţiune, de personaje, de mituri, de legende, de eroi, de misticisme. Omul e atras şi fascinat de ceea ce se află dincolo de aparenţe, dincolo de ceea ce se vede cu ochiul, dar nu se poate desluşi decât doar cu spiritul.
Când te agăţi cu înverşunare de adevărul tău, pierzi farmecul poveştii. Pierzi euforia care dă adevărata bucurie fiinţei tale interioare. Pentru că dacă există un adevăr care nu îmi aduce o mare bucurie, pur şi simplu nu îl pot recunoaşte. Câţi oameni, atâtea adevăruri, câte obiceiuri, atâtea credinţe, câte vieţi de trăit, atâtea poveşti de povestit! Fiecare om îşi expune povestea sa, pe care el o numeşte cu mare seriozitate ca fiind adevăr. „Singurul adevăr este acesta...”, vor spune minţile blocate în melo-drama vieţii! „Singurul adevăr este acela...”, vor mărturisi martirii care sunt gata să îşi sacrifice trupul în încrâncenarea lor! „Singurul adevăr este cel pe care doar noi îl urmăm...”, vor striga în cor cei care se identifică doar cu dogma lor şi au uitat că au de trăit chiar la propriu o singură viaţă!
Singurul adevăr pentru tine, este povestea ta de viaţă şi rolul jucat de tine în această poveste. Dar poate că nu vei putea accepta ideea de poveste a vieţii tale şi vei scrâşni din dinţi împotrivă, spunând că e multă suferinţă în viaţa ta şi de unde să mai fie atâta loc de poveste? Dar eu îţi spun că ceea ce trăieşti tu, indiferent ce, indiferent cum şi indiferent unde, este numai şi numai poveste!
De ce oare copilaşilor le place atât de mult să asculte poveşti, basme şi legende la nesfârşit? Pentru că mintea lor încă nu se identifică cu iluziile melo-dramei, aşa cum fac adulţii şi „înţelepţii” acestui veac. Aceştia au uitat de poveşti, pentru că şi-au uitat inocenţa şi nu-şi mai recunosc copilul interior. Au uitat să mai zâmbească, pentru că grijile le-au furat identitatea. Au uitat să mai râdă din toată inima, pentru că au uitat că sunt aici ca şi cum ar fi într-un tărâm de basm, unde zânele, piticii, faunii, gnomii, şi toate spiritele naturii ţes aceste poveşti pentru oamenii mari.
Oamenii au uitat de poveşti, căci în sinea lor cred că au depăşit vârsta acestora, iar acum nu mai e loc pentru astfel de „prostii”. Dar toate aceste „prostii” sunt tocmai poveştile create de oameni pentru a fi transmise către alţi oameni. Nu crezi asta? Bine, atunci spune-mi adevărul tău şi descrie-mi teoria lui cu toată seriozitatea de care eşti capabil. Spune-mi despre viaţa ta, câte ai pătimit, cât ai suferit, prin câte ai trecut, cât ai răbdat şi câţi te-au înşelat, cât ai fugit şi cât din ea ţi-ai asumat, cât din viaţa ta ţi-ai refuzat şi cât ai experimentat! Ai fost martor la naşterea unora şi ai fost martor la moartea altora. Ai râs într-o zi şi ai plâns într-alta. Într-o zi erai pe culmi, într-alta erai ca prăbuşit la pământ. Într-o zi poate adulat, într-alta aproape ca exilat. Spune-mi despre spiritualitatea ta, despre religia ta, despre cabala ta, despre ezoterismul tău în care crezi cu atâta putere! Oare ai putea crede în acest adevăr de acum, pentru toată viaţa? Ştii oare exact ce vei simţi peste un an, peste o lună, peste o zi sau peste 5 minute? În ce credeai oare acum 10 ani, acum o lună sau acum o zi? Erai oare exact tot tu la fel ca cel de acum?
Între poveştile pentru copii şi cele trăie de către cei mari, nu e absolut nici o diferenţă. Decât doar că primii se bucură când le aud, în timp ce ceilalţi îşi scot săbiile din teaca egocentrismului pentru a-şi apăra cu înverşunare crezul lor. Oamenii mari şi serioşi se duelează în contra-argumente, unele mai filozofice ca altele, unele mai abstracte ca celelalte. Pentru că au uitat de inocenţa copilului lor interior. Încă nu au înţeles că aici pe pământ, fiecare îşi are de creat şi de trăit propria poveste. Cine oare te împiedică să fii tu însuţi, personajul central din povestea creată chiar de tine? Frica de a fi diferit faţă de ceilalţi, teama de penibil, gura lumii sau ipocrizia umană?
Oamenii sunt diferiţi şi poveştile lor de viaţă sunt atât de diferite. Oamenii sunt unici, cum şi poveştile lor de viaţă sunt irepetabile. Oamenii sunt autentici, aşa şi poveştile lor de viaţă sunt autentice. Oamenii sunt atât de minunaţi, pentru că însăşi poveştile lor de viaţă sunt atât de minunate...

miercuri, 22 iulie 2015

Învaţă să trăieşti în prezent


S-a scris atât de mult despre puterea prezentului şi într-adevăr, adevărata putere a vieţii se află numai în prezent. În afara prezentului nu există nimic. Doar amintiri, nostalgii, regrete, păreri de rău, învinovăţiri din trecut, sau îngrijorări, frică, panică, îndoială, angoasă şi anxietate pentru ziua de mâine. Unde oare s-a dizolvat trecutul, unde oare e ziua de mâine, ştie cineva? De aceea nici trecutul şi nici viitorul nu au putere în ele însele, pentru că de fapt, ele nu există.
Trecutul la mulţi oameni e mai real decât prezentul, pentru că ei se hrănesc din nostalgia amitirilor. Şi mereu urcă în bărcuţa gândurilor toxice şi se luptă pe oceanul învolburat al trecutului. Şi sar dintr-o bărcuţă în alta şi se tot întreabă: „dacă aş fi făcut asta, dacă aş fi făcut cealaltă, dacă aş fi fost mai altfel, dacă aş fi trăit în altă parte,dacă aş fi cunoscut alţi oameni....dacă, dacă,dacă....” Şi unde poate să ducă acest „dacă”, decât doar în butoiul melancoliei fără fund? Acolo viermele gândului toxic nu doarme şi mustrarea conştiinţei nu se mai stinge. De ce nu se mai stinge? Pentru că tu te consideri vinovat şi nu ai făcut pace cu trecutul tău, cu alegerile tale, cu experienţele tale, cu rănile pe care ţi le-ai produs ţie sau celorlalţi. Şi când toate acestea sunt foarte vii în conştiinţa ta, sufletul tău îşi pierde puterea de a mai trăi cu adevărat în prezent. Sufletul înregistrează toate aceste emoţii şi pentru el este un mare chin să se hrănească cu această otravă a nostalgiei amintirilor. Şi el astfel devine tot mai slab, pentru că pur şi simplu acest trecut plin de învinovăţiri şi-a pus amprenta asupra lui şi efectiv îl vlăguieşte. Multă energie a lăsat el în urma sa pentru că nu a reuşit încă să-şi îngroape morţii care se vor îngropaţi. Şi astfel acest suflet nu mai e ca un întreg, ci este disociat, fără energie, fără putere în el. De aceea reveria devine mai seducătoare decât prezentul, pentru că acest suflet neîntregit nu-şi mai găseşte menirea în puterea prezentului unde ţi se cere doar un singur lucru: să fii conştient de tine însuţi!
Viitorul este şi el un alt vampir energetic care te scurge de energie. Şi aici este tot un ocean învolburat, în care omul sare iarăşi în tot felul de bărcuţe ale gândurilor toxice precum „ce mă voi face dacă, ce voi ajunge dacă, ce se va întâmpla cu noi dacă, din ce voi mai trăi dacă....dacă,dacă, dacă...” E aceeaşi Mărie cu altă pălărie, nu-i aşa? Aici e multă frică pentru ziua de mâine.
Dar ce e până la urmă cu această zi de astăzi? Câtă putere mai are ziua de ieri după ce te-ai trezit? Căci în momentul în care te trezeşti, ziua de azi îţi stă în faţă ca o coală albă. Oare ce vei alege să scrii pe ea? Şi dacă ar fi ultima zi, ce ai alege să scrii pe ea? Aceleaşi lucruri pe care le-ai scris şi ieri? Dacă ai alege să scrii aceleaşi lucruri, te felicit, înseamnă că nu simţi nevoia să schimbi ceva. Dacă ai alege să scrii altceva faţă de ieri, iarăşi te felicit, pentru îţi place schimbarea şi asta te ţine alert. Dar scrie totuşi ceva, pentru că altfel vor scrie alţii în locul tău şi nu mai apuci să îţi trăieşti viaţa, ci mai mult vei fi trăit de ea. Unii trăiesc viaţa la propriu, pentru că nu le este frică de ea. Alţii se lasă trăţi de viaţă pentru că tremură fiinţa în ei când îşi amintesc în frânturi cât sunt de luminoşi, de capabili, de puternici. Şi nu suportă optimismul şi pozitivitatea, pentru că pur şi simplu le e frică de viaţă.
Puterea prezentului e uriaşă, căci ea elimină din start iluziile minţii care duc printr-o multitudine de căi doar către suferinţă. Trecutul e suferinţă. Viitorul e suferinţă. Dar prezentul nu recunoaşte toate acestea, căci el e dincolo de orice suferinţă. El e dincolo de orice iluzie a lui „dacă”. De aceea toate tehnicile spiritualităţii, într-o formă sau alta, se axează cel mai mult spre prezent. Adică aici, adică acum. Însă mulţi le aplică, se simt bine pe moment, dar după ce îşi încheie aceste exerciţii, părăsesc iarăşi acest tărâm al făgăduinţei şi iarăşi se surprind separaţi de Sursă, căci iarăşi nu mai sunt în „aici şi acum”. Dar unde sunt, unde s-au dus? Oriunde altundeva, dar nu în prezent, poate undeva departe pe câmpiile elizee..."ce ar fi fost dacă sau ce ne vom face dacă"?
Aşadar, rămâi în prezent şi nu îţi căra cu tine povara trecutului sau a viitorului. Aici şi acum e bucuria ta, în prezent. Aici şi acum e suflarea ta de viaţă şi prana ta divină, în prezent. Aici şi acum e libertatea ta, în prezent. Aici şi acum e încântarea de a te plimba prin natură, în prezent. Aici şi acum e creaţia ta şi menirea ta, în prezent. Aici şi acum e alegerea ta, în prezent. Aici e şi acum are loc povestea ta de viaţă. Aici şi acum eşti tocmai Tu în puterea prezentului!

marți, 21 iulie 2015

Elogiul eroilor mei din a treia dimensiune


Astăzi voi fi foarte lumesc. Ce sentiment plăcut, o adevărată savoare! Doar nu vă închipuiaţi că trăiesc printre nişte entităţi abstracte, undeva pe un nouraş diafan, de unde trag cu ochiul şi urechea la ceea ce se mai întâmplă pe pământ! Nu merge aşa, căci viaţa se vrea trăită la propriu, pentru a putea să exprimi o judecată asupra ei. Cu toţii emitem judecăţi, cu toţii ne raportăm la anumite valori, cu toţii avem puncte de reper care ne susţin cumva în viaţa noastră. Fără modele umane, ce ar mai fi viaţa noastră? Fără eroii care s-au cucerit pe ei înşişi dincolo de neputinţele acestei cărni, la cine oare ne-am mai putea raporta? La îngeri, la heruvimi şi serafimi, la entităţile din altă dimensiune care nu au venit niciodată în acest trup şi nu au călcat niciodată în această dimensiune fizică? Atâta timp cât nu ai trăit viaţa asta la propriu cu toate provocările ei nenumărate, nu te-aş putea asculta chiar dacă ai fi cel mai cel dintre îngeri. Pentru că adevăraţii mei eroi sunt doar oamenii care au ales să se întrupeze în acest plan şi au ajuns să se cucerească pe ei înşişi!
În lumea cărţilor, am avut de-a lungul timpului, mulţi eroi la care m-am raportat. Când mă gândesc la erudiţie, primul care îmi vine în minte de fiecare dată, este de departe Eliade. Pe el nu mi-l pot închpui decât cu nasul între cărţi şi cu pipa sa fumegând în colţul gurii, descifrând şi studiind în spatele dioptriilor. Într-adevăr o viaţă dedicată cu desăvârşire unui scop, unui ideal. Căci omul se împlineşte de fapt, urmărindu-şi acest ideal întreaga sa viaţă. Fără un ideal, rămânem doar trupuri. Şi pentru asta, Eliade este eroul meu din lumea cărţilor, la care revin din când în când, recitindu-i mai ales jurnalele zilnice, căci în aceste scrieri se reflectă cel mai mult puterea acestui om. Un alt erou din lumea scribilor este Dostoievski, mai ales prin genialitatea sa de a reuşi să dea viaţă unor personaje care par vii dincolo de cuvinte. Cum de a reuşit asta atât de bine? Probabil pentru simplu fapt că a scris cu sufletul despre viaţa autentică, nu cea închipuită. În general, mai toţi scriitorii ruşi au reuşit să dea viaţă personajelor, ca şi cum ele ar fi reale în faţa ta. Un alt erou pentru mine, contemporan de data aceasta, este Robert Kiyosaki care nu a scris romane, ci literatură motivaţională trecută însă prin experienţa vieţii. Un om care a reuşit în viaţă nu prin inteligenţă sau talent, ci prin consecvenţă şi puterea de a se auto-depăşi permanent. Cadranul banilor descris atât de bine în cărţile sale, e o mostră extrem de utilă chiar şi pentru cei mai spirituali dintre spirituali. În acest 3D, banii sunt foarte importanţi, aşa că nu închideţi ochii în faţa lor crezând cumva că ei vă denaturează cumva spiritualitatea.
Imediat după cărţi, eroii mei sunt din lumea muzicii. Primul este cu desăvârşire, Johann Sebastian Bach. Ce nume, ce rezonanţă! Şi ce putere de creaţie la urma urmei! Iarăşi o viaţă dedicată totalmente unui ideal. Cioran spunea cândva foarte frumos: „Când asculţi Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu, căci muzica sa e generatoare de divinitate”! El este de fapt vârful acestui munte care cuprinde întreaga muzică la un loc. Arta fugii lui este măiestria întruchipată a unor linii melodice care se suprapun în contrapunct. Atât de eteric, atât de sublim! Cum era muzica atunci şi cum mai este ea acum după atâtea secole ce au trecut de la el? Un alt erou din lumea muzicii este Enescu. Deşi atât de puţin cunoscut şi atât de greu asimilat, profunzimea lui e atât de adâncă încât te copleşeşte dacă rezonezi. Rapsodiile sunt doar o mică parte din ceea ce înseamnă Enescu. Pentru mine însă „sonata în caracter popular românesc”, descrie cel mai elocvent românismul transpus prin note muzicale. Şi pentru că am o mare afinitate pentru chitara clasică, eroul meu de aici este Andreas Segovia. Acest truditor a reuşit să şlefuiască acest instrument luându-l practic de la zero şi reuşind să-i dăruie valoarea cuvenită. Astfel încât, a reuşit să integreze acest instrument ca făcând parte cu adevărat din muzica clasică. El a dus chitara dincolo de orice măiestrie, lăsând în acelaşi timp o moştenire autentică celor ce au venit după el. Până în ultima sa zi pe pământ, el s-a aflat mereu în postura de truditor al acestui minunat instrument, despre care Berlioz spunea că se aseamănă cu o mai mică orchestră.
Mai am şi alţi eroi, unii chiar contemporani, din lumea sportului. Pentru că tenisul a jucat ani buni un rol major în viaţa mea, el se află şi acum pe lista pasiunilor mele mistuitoare. A-l juca înseamnă ceva, a-l privi e cu totul altceva. Dar ambele experienţe sunt reale, mai ales când te surprinzi la un moment dat că ai preferinţe şi că ţii cu un anumit jucător în detrimentul altuia. Pentru mine, Roger Federer este întruchiparea tenisului. El apare ca o boare în mişcare! Fără efort, fără transpiraţie, îţi dă senzaţia că pluteşte sau că se plimbă efectiv ca un gentleman, dintr-o parte în cealaltă a terenului. Mama natură l-a înzestrat cu mult talent, dar „talentul nu e de ajuns”, vorba celuilalt rival al său Rafael Nadal. Pe Rafa, divinitatea nu l-a înzestrat cu prea mult talent, dar în schimb, i-a dăruit din plin energie, forţă, putere şi mult spirit de luptă. Meciurile dintre cei doi, au fost adevărate ciocniri între talent şi efort. Câştigător fără nici o contestaţie? Desigur efortul, care eclipează în sport şi cel mai pur talent dacă există consecvenţă şi tărie mentală. Diferenţa dintre cei doi este atât de reală nu numai pe teren, ci şi în afara lui. Federer e tipul deştept prin excelenţă. Îmbrăcat mereu la patru ace, trecând într-o clipă de la o limbă vorbită la alta, cu o uşurinţă înăscută. El a învăţat perfect arta diplomaţiei şi pe teren şi în afara lui, astfel încât, nimeni nu îi poate reproşa absolut nimic. De partea cealaltă, Rafa e cel care îşi cunoaşte pe deplin toate limitele. Nu e nici prea inteligent şi nici prea talentat. Dacă Roger e tipul simbolizat cel mai bine în frac, Rafa simbolizează cel mai bine uzinistul sau muncitorul care iese din fabrică plin de transpiraţie, într-o salopetă înnegrită de fum. Şi unul şi altul sunt autentici şi nu degeaba au sosit aproape în acelaşi timp printre oameni.
Mai am şi alţi eroi, dar mă voi opri aici cu elogiul meu asupra lor. Toţi cei amintiţi, nu au avut vieţi uşoare la început, ci au fost nevoiţi să se ridice dintr-un mediu mai mult sau mai puţin ostil. Nu au fost nici nişte caractere cuminţi şi care au stat mereu în banca lor. Adeseori genialitatea este contrabalansată prin tot felul de patimi umane care şi acestea se vor depăşite într-o viaţă de om. Însă eroii nu se pot judeca după patimi, ci după creaţia divină lăsată ca moştenire în urma lor. Mulţumesc tuturor acestor eroi care au jucat un rol atât de benefic în viaţa mea!

luni, 20 iulie 2015

Care e roada spiritualităţii tale?


În tot ceea ce facem există un efect care se reflectă în viaţa noastră. Acest efect vorbeşte despre noi cu mult mai mult şi mai bine decât o facem chiar noi înşine. Căci omul de obicei încearcă din răsputeri să se prezinte pe el însuşi într-o anumită lumină şi imagine ca să ia faţa şi ochii celor cu care interacţionează. Nimeni nu prea e dispus să spună despre el ceva ce i-ar leza cumva această imagine. De la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel mai tânăr până la cel mai bătrân, egocentrismul dă mai mult sau mai puţin pe afară. Dacă un bărbat nu are destule arme cu care să cucerească o femeie, se va folosi el cumva de vreo calitate a sa pe care o va manipula în folosul său. Dacă o femeie nu e destul de atrăgătoare pentru un bărbat, va apela ea cumva la frumuseţea sa fizică sau sufletească şi-l va atrage până la urmă pe el în realitatea ei. De ce nu, la urma urmei? Dacă tot am ajuns pentru un timp în această dimensiune, de ce să nu ne folosim de toate calităţile noastre şi de ce să nu le afişăm dacă tot credem că suntem cineva?
Poate că dacă nu am fi atât de egocentrişti adeseori, nu am reuşi să facem atâtea lucruri pe faţa pământului. Mă aflu aici şi acum în acest 3D care include sufletul, spiritul şi ego-ul. Toate acestea mi-au fost dăruite în folosul, nu în defavoarea mea. Fără personalitate, nu poţi trăi aici într-un mod demn. Căci demnitatea e însăşi ego-ul. La unii se duce spre o extremă, la alţii spre cealaltă, iar la unii rămâne undeva la mijloc. Unii vor neapărat să se depersonalizeze pe sine ca şi cum li s-ar părea că acest trup mai mult îi încurcă decât îi ajută. Şi încep ei să ducă o luptă acerbă împotriva lor înşişi. Se luptă împotriva dorinţelor carnale, împotriva propriului trup, propriului ego. La ce folos toată această luptă împotriva ta însuţi?
La ce folos o spiritualitate care nu duce la nimic dincolo de aparenţe? Care e reflecţia acestei spiritualităţi în viaţa de zi cu zi? Sau ar putea exista un fel de spiritualitate de dragul spiritualităţii? Ar fi un non-sens, nu-i aşa?
Spiritualitatea fascinează şi adeseori chiar amăgeşte unele minţi mai credule sau unele suflete mai molatice. Ea fascinează prin libertatea că orice este permis, că orice este la îndemână, orice este numai bun de experimentat. Şi aşa şi este, avem dreptul să experimentăm orice atâta timp cât credem în acest drept cu toată fiinţa noastră şi atâta timp cât nimeni nu ar avea de suferit în urma noastră. De aceea avem nevoie şi de puţin curaj, şi de puţină ambiţie, şi de puţin discernământ, şi de puţină nevoie de auto-depăşire. Toate acestea sunt incluse în acest ego şi în această personalitate care conferă demnitate fiinţei noastre. Aşadar, nu mă voi lupta contra naturii mele, ci voi rămâne mereu centrat pe ceea ce sunt, nu în frânturi ci ca întreg.
Căci acest întreg nu înseamnă doar personalitate, ci şi suflet şi spirit şi minte. Toate acestea se completează una pe alta şi formează întregul fiinţei umane. Iar această fiinţă, nu este doar ego, nu este doar suflet, nu este doar spirit, nu este doar minte. Toate acestea echilibrează balanţa atunci când una din aceste părţi devine prea grea şi trage această balanţă prea mult în jos de o singură parte. De aceea noi simţim că suntem împliniţi atunci când acestea lucrează împreună toate la un loc, nu una împotriva celeilalte. A te lupta contra naturii tale, e doar o aberaţie în care mulţi încă cred chiar şi acum. De asta ai ales să vii oare în acest trup, doar ca să te lupţi contra lui?
Spiritualitatea până la urmă nu înseamnă nimic altceva decât firescul vieţii. Dacă roada ei însă e sărăcia şi umblatul cu cortul din loc în loc, oare despre ce fel de spiritualitate aberantă vorbim? Dacă roada ei este boala, nefericirea, frustrarea, disperarea şi depresia, iarăşi mă întreb, despre ce fel de spiritualitate vorbim? Dacă sunt doar tehnici şi multă cunoaştere teoretică, cum te ajută toate acestea în cotidianul zilnic, nu în imaginaţia ta? Căci în imaginaţia ta, tu poţi să te consideri oricine doreşti fără limite. Dar viaţa cu adevărat se desfăşoară aici, printre oameni, suflete şi trupuri. Îţi poţi imagina orice, dar până nu mişti un deget în adevăratul sens al cuvântului, toate acestea rămân pur imaginative, nimic mai mult.
E adevărat că absolut orice creaţie, apare mai întâi filtrată prin imaginaţie, deci ea este cu desăvârşire bună. Dar de acolo, dacă această creaţie nu se materializează în acest 3D, ea nu are absolut nici o valoare în sine. Căci tot ceea ce suntem ne îndeamnă să ne exprimăm într-un fel sau altul. Adică să ne împărtăşim şi să ne bucurăm sufletele prin aceste mici-mari creaţii şi inspiraţii. Şi unde am putea-o face, decât altundeva în afară de acest social în care trăim cu toţii? De aceea, roada spiritualităţii tale se reflectă cu adevărat chiar în social.
Spiritualitatea nu e doar o senzaţie de moment, ca şi cum ne simţim bine dacă facem o mică meditaţie şi ne liniştim puţin mintea şi simţurile. Dar meditaţia nu poate fi un scop în sine. Rugăciunea nu poate fi un scop în sine. Tehnicile de deschidere a subconştientului iarăşi nu pot fi un scop în sine. Către ce duc toate acestea? Îţi aduc ele vreo împlinire în viaţa palpabilă, dincolo de euforia momentului? Sau azi faci un curs, mâine alt curs, poimâine un nou alt curs, şi tot aşa până când? Căci şi aici e o roată care se învârte şi nu se mai opreşte, dar care nu te duce la nimic, atâta timp cât nu îţi evaluezi cu adevărat disciplina ta spirituală.
Spiritualitatea îţi aduce roadă atunci când ea te susţine în munca ta. Când ea te susţine în sănătatea ta mentală şi fizică. Când ea te susţine în relaţia ta. Altfel, dacă pe aceste trei planuri ea nu te susţine, ea rămâne doar o spiritualitate de faţadă, frumoasă pe afară dar goală de orice conţinut!

sâmbătă, 18 iulie 2015

Scopul vieţii şi destinul omului


De ce ar trebui să existe un scop al vieţii? De ce ar fi nevoie să existe un destin al omului? De ce neapărat un plan măreţ?
Oamenii vor cu ardoare să înţeleagă pentru ce au venit aici, care e scopul, care e misiunea, care e menirea lor. Ei îşi doresc neapărat să existe un motiv bine întemeiat pentru toate acestea. Îşi doresc să se identifice cu o imagine a unui sacrificiu. Ei vor să creadă că au venit pe aici ca să se sacrifice pentru un nobil ideal, să salveze lumea, să se împace cu karma lor din alte vieţi, să aparţină neapărat unei religii a cărui mântuitor cu siguranţă îi va mântui dacă vor crede în el, să evolueze şi să propăşească, să lase moşteniri celor de după ei, să adune în materie sau în spirit, să ajungă cu toate forţele la „iubirea necondiţionată”, să regleze conturi cu anumite persoane cărora poate în alte vieţi le-au rămas datori, să schimbe lumea, să salveze umanitatea...
Acestea sunt unele dintre măreţele planuri ale omului, care consideră că a venit pentru un anumit rol. Dacă asta te face să te simţi bine şi îţi aduce bucurie în suflet, atunci mergi tot înainte fără să pleci urechea la vorbele celor care ar încerca să te oprească din drumul tău. Dar un scop în adevăratul sens al cuvântului, nu există. Un destin care se vrea împlinit, nici acesta nu există. Căci scopul în sine, eşti tocmai tu. Destinul tău se află ascuns în fiecare alegere pe care o faci acum. Un plan măreţ? Da, sigur, sunt o multitudine de măreţe planuri de împlinit care te aşteaptă. De exemplu, a privi o floare şi de a-i contempla frumuseţea, cu siguranţă este un plan măreţ. A te plimba prin natură, prin parcuri, prin păduri sau pe malul apelor, iarăşi este un plan măreţ. A te bucura de soare, vânt, ploaie sau ninsoare, cu adevărat este un plan măreţ. A face lucruri multe sau a nu face nimic, iarăşi este un plan măreţ. A te trezi foarte devreme sau a dormi toată ziua, iarăşi este un plan măreţ. A sta liniştit în tăcere sau a te ciondăni cu orice om întâlnit pe cale, iarăşi este un plan măreţ. Cine ar putea judeca toate acestea ca fiind bune sau rele şi cine ar putea îndemna pe un altul, spunându-i că e mai bine pentru el să facă una în loc de cealaltă?
Lucrurile sunt prea simple ca ele să poată fi acceptate de către complicata minte a omului. Ea nu poate accepta ideea că omul a venit pe pământ pentru simplu fapt de a fi. Simpla ta prezenţă aici, aduce o contribuţie în sine. Şi dacă vrei neapărat un scop, experimentează-l pe acesta: bucură-te de viaţă şi fă doar ceea ce simţi că vrei să faci! Poate că vrei să faci multe, dar situaţia, mediul, lipsurile, bolile celor apropiaţi din jur, nu te lasă să îţi trăieşti viaţa aşa cum ai vrea. Dacă te simţi prins ca într-o cursă care nu îţi aparţine, nu îţi pot spune decât că tu singur ai ales să intri în ea. Şi astfel ţi-ai format o linie de destin temporară. Căci fiecare alegere e un act de creaţie care te pune pentru un timp sau pentru toată viaţa, pe linia de destin pe care tu singur o alegi. Şi atunci, mai există vreun motiv de plâns că tu singur ţi-ai ales propriul tău destin care ori te înlănţuie, ori te eliberează?
Religia ta e unica adevărată, foarte corect. Pentru că tu crezi în ea. Ea îţi promite lucruri frumoase care ţi se vor întâmpla după ce vei trece prin această vale a plângerii. Să aşteptăm atunci, a doua venire, sau a treia, sau a n-a, cine ştie măcar vreun profet să fi avut dreptate, măcar o revelaţie să fie de la dumnezeu. Viziuni apocaliptice despre cum va fi într-un viitor, mai ales dacă umanitatea nu se va schimba, altfel e vai şi amar de toată această lume! Dar oare ce ne facem cu acest moment al prezentului? A profeţit careva ce e de făcut chiar în clipa de faţă? A profeţit careva până acum că adevăratul scop al vieţii este numai şi numai trăirea în prezent? Sigur, am profeţit eu în momentul de faţă că simt nevoia să scriu, şi iaca profeţia mea s-a îndeplinit! Ce uşurare!
Şi karma ta e adevărată, nimic de spus. Dar doar atâta timp cât crezi în ea. Asta iarăşi te provoacă să ajungi la perfecţiune. Şi astfel vii aici crezând că ai de reglat nişte conturi vechi, dar după ce le reglezi, apar altele la interval şi iarăşi o nouă karmă se naşte. Se va încheia oare acest ciclu vreodată? Poate doar atunci când omul va depăşi masochismul din el şi micimea sa sufletească care-l tot amăgeşte că nu are nici o valoare în trup fiind. Religia te numeşte „rob, păcătos şi nevrednic” şi are dreptate, atâta timp cât tu crezi în ea. Karma nu se lasă nici ea mai prejos şi îţi reaminteşte că trecutul din urmă e mai viu decât însuşi prezentul. Are dreptate, dar numai dacă crezi în ea!
Dar dacă nu credem nici în una, nici în alta, atunci ce mai rămâne? Păi ce să mai rămână decât simpla stare de „a fi”? De ce ar fi nevoie de mai mult de atât? Dar sigur, din această stare de "a fi", pot face orice alegere doresc, tocmai aici e cheia scopului vieţii, tocmai aici se împlineşte destinul meu, prin puterea alegerilor pe care le fac. Oricine face alegeri, chiar acum tu însuţi ai făcut simpla alegere de a citi aceste rânduri. O fi bine sau rău, cine ar putea judeca? Dar fiecare alegere te împlineşte într-un fel sau altul. Şi fiecare refuz te pune pe o nouă linie de destin. Şi iarăşi întreb, cine ar putea judeca o alegere sau un refuz ca fiind bun sau rău?
Ai ales să te cobori în acest plan al dualităţii şi e minunat pentru că ai avut curajul de a o face. Ai ales şi mediul în care ai venit, nu pentru a fi prins într-o cursă, ci pentru că acela e mediul tău cel mai propice pentru a face alegeri. Dacă îţi folosesc unele mai mult şi altele mai puţin, numai tu ştii. Doar bucură-te pentru fiecare clipă a momentului prezent, căci ce ai putea face aici mai mult decât a trăi viaţa la propriu, nu la figurat?

vineri, 17 iulie 2015

Viaţa ca prioritate a omului


Viaţa noastră se aseamănă cu o trecere. Ca şi cum te afli pe trecerea de pietoni, şi acolo, imediat ce ai făcut primul pas, prioritatea este de partea ta. Pe această trecere ai tot dreptul să te deplasezi. Însă totuşi, chiar şi pe această trecere nu eşti liber până la capăt. În sensul că dacă vei dori să te opreşti şi să rămâi pe ea, vei suporta consecinţele. E ca şi cum ai încerca să opreşti fluxul vieţii care este imposibil de oprit. Astfel încât, ceilalţi te vor lua şi te vor azvârli undeva în afara acestui flux, pentru că nimeni nu ar suporta să te interpui în faţa vieţii lui, ca un simplu obstacol.
De aceea, viaţa este o continuă mişcare şi atâta timp cât te mişti în sensul acestui flux, înseamnă că eşti de partea ta. Când vrei să te opui şi să te opinteşti contra, vei sfârşi într-o nouă dezamăgire. M-am întrebat adeseori, de ce oamenii se antrenează aşa de încrâncenat pentru dezamăgire? De ce aşteaptă de la ceilalţi confirmări pentru dreptul lor de a trăi aşa cum vor? Cine poate şti mai bine decât tine, cum să îţi trăieşti propria viaţă? Mai există undeva pe faţa pământului încă un suflet identic cu al tău? Mai există undeva o minte similară cu a ta? Dar o simţire asemănătoare cu a ta? Mai există undeva pe faţa acestui pământ încă un al doilea „tu”? Şi atunci, dacă tu eşti doar unul, cine ar fi oare mai în măsură decât tine în a-ţi da vreun sfat oarecare pentru a-ţi trăi propria ta viaţă, unică şi irepetabilă?
Aşadar, dacă eşti unic în gândire şi în simţire, cum oare ai putea alege să te mai antrenezi pentru dezamăgire? Pentru că ceilalţi nu îţi confirmă alegerile tale şi tu nu reuşeşti să le confirmi alegerile lor? Mai vrei încă să treci prin judecata celorlalţi doar pentru a avea încă un motiv în plus de a te opri? Însă viaţa este pur şi simplu, prioritatea ta. Ai tot dreptul de a trăi pe fluxul misiunii tale fără ca vreodată să îţi fie teamă sau să îţi pleci ochii în pământ. Acolo pe această trecere eşti tu, cel adevărat, care trece mereu dintr-o parte în alta fără să se oprească. Să nu îţi fie niciodată jenă de ceea ce simţi că e menirea ta, indiferent care ar fi ea. Unul călătoreşte încontinuu tot peste mări şi ţări, altul rămâne mult timp între patru pereţi, acolo simte că e menirea lui, ori alături de vreun bolnav, ori studiind poate în singurătate doar cu el însuşi. Unul îşi tot caută sufletul pereche, altul se simte foarte bine fără nimeni în preajma lui. Unul are un job, altul are o vocaţie. Şi unul şi celălalt, dacă dau totul pentru menirea lor, transcend efectiv dezamăgirea.
Pentru că aici nu există reguli de viaţă şablonizate şi principii morale înfipte în tot felul de porunci. Atâta timp cât îi dai voie celuilalt să se exprime la nivelul său, atunci eşti binevenit şi nu mai poţi fi iarăşi dezamăgit. Atâta timp cât tu ai destul curaj să te exprimi la nivelul tău fără ca să răneşti pe nimeni prin exprimarea ta, iarăşi eşti binevenit şi iarăşi nu mai poţi fi dezamăgit. Lecţia primordială în această viaţă este de a respecta alegerea celuilalt. Poate că până la adevărata iubire, mai e cale lungă. Dar respectul e ceea ce ţine de alegerea ta. Respectă orice alegere şi nu vei fi dezamăgit niciodată. Respectă-te pe tine însuţi şi ceilalţi nu te vor mai dezamăgi. Căci atunci când te respecţi, nu mai ai aşteptări zadarnice, ci îţi vezi în continuare de drumul tău pe această trecere de pietoni unde tu ai prioritate. Doar nu te opri şi nu te interpune contra vieţii ca astfel ceilalţi să înceapă să scrâşnească din dinţii împotriva ta.
Când îţi împlineşti menirea, vei simţi asta ca o uşurătate în conştiinţa ta. Vei simţi că asta ai de făcut chiar dacă toată umanitatea va striga împotriva ta. Poate nu va fi totul mereu roz şi e firesc să fie aşa pentru că orice menire se vrea cultivată şi cizelată fără limită. Provocarea e ca tu să dai totul pentru împlinirea ta. Dacă nu dai totul, conştiinţa te va mustra mai devreme sau mai târziu. Creşterea ta spirituală nu se vrea oprită nicidecum. Tot ceea ce are viaţă în sine nu se opreşte din creşterea sa. Acest e firescul care te cheamă permanent la auto-depăşire. Mai nefiresc ar fi să te opreşti din evoluţia ta, însă pe orice drum ai lua-o, chiar pe calea dreaptă sau pe arătură, tot vei creşte într-un fel sau altul, mai uşor sau mai greu. Însă cel mai uşor şi cel mai constructiv şi pentru tine dar şi pentru ceilalţi, este să mergi pe drumul pe care simţi nevoia să mergi. Acolo nu vor fi nici regrete, nici deziluzii, nici dezamăgiri, ci doar experienţe asumate şi provocări îmbrăţişate!

miercuri, 15 iulie 2015

Ce înseamnă şi ce nu înseamnă spiritualitatea


Spiritualitatea nu înseamnă să îţi trăieşti viaţa condiţionat în jurul unei dogme care pare mai seducătoare decât cea propovăduită de către biserică. Propovăduită dinăuntru sau din afara ei, de către preoţi sau de către maeştri, tot dogmă se numeşte, indiferent de numele ei.
Spiritualitatea nu înseamnă condamnarea celor ce nu au acelaşi crez şi aceaşi convingere precum a ta. A impune altora convingerile tale, precum că doar adevărul tău e cel mai "adevărat" dintre toate, vine tot dintr-o minte judecativă şi dogmatică. Astfel încât, nici acest fel de adevăr nu te poate elibera..
Spiritualitatea nu înseamnă corvoada de a trăi în umbra unui maestru sau a unui guru care te înlănţuie pe lângă el cu lanţuri nevăzute. În timp, îţi vei da seama de adevărata lui faţă, mai ales atunci când vei avea o altă opinie decât a lui. Un maestru care te iubeşte îţi va da voie să pleci de lângă el atunci când simţi nevoia asta, fără să te bârfească celorlalţi în urma ta.
Spiritualitatea nu înseamnă închistarea într-o singură formă şi limitarea într-o singură paradigmă. Ceea ce îţi foloseşte pentru un timp, nu înseamnă că îţi va folosi pentru toată viaţa. Căci totul este pururea în mişcare şi înlăuntru şi în afara ta.
Spiritualitatea nu înseamnă a te considera buricul pământului, doar pentru că ai citit şi tu vreo două cărţi, ai văzut trei documentare şi ai participat la patru cursuri. Poţi citi toate cărţile spirituale şi să nu îţi folosească la nimic. Poţi participa la absolut toate seminariile şi cursurile, asta nu înseamnă că ele au dat şi vreo roadă în tine însuţi. Oare adevărul tău s-a cimentat în urma experienţelor trăite la propriu sau s-a clădit la figurat pe nisipul experienţelor trăite de către alţii?
Spiritualitatea nu înseamnă doar o atitudine sau o gândire pozitivă. Dacă te forţezi să gândeşti pozitiv, oare nu cumva ai momente când gândeşti şi negativ? De ce încerci să pari altceva decât eşti şi de ce îţi ascunzi masca în spatele unui surâs afişat de complezenţă? Fii tu însuţi la urma urmei şi vino doar aşa cum eşti, aşa cum simţi, aşa cum gândeşti.
Căci spiritualitatea înseamnă la urma urmei, să nu te dezici de tine însuţi şi să nu faci rabat în a te mărturisi pe sine în faţa celorlalţi. Ce ai avea de ascuns şi în faţa cui mai ai ceva de demonstrat? Pe cine ai mai avea de impresionat? Dar dacă ai o convingere şi nu eşti doar o frunză-n vânt, atunci mărturiseşte-o fără frică şi fără încercări zadarnice de a însiropa această convingere ca nu cumva turma linguşitorilor din spatele tău să se micşoreze.
Spiritualitatea înseamnă respect, dincolo de aşa-zisa iubire condiţionată sau necondiţionată. Iubirea e una şi respectul face parte din ea. Aşa că dincolo de orice cuvinte, respectul se simte atunci când simţi cu adevărat că cel de lângă tine îţi respectă părerea chiar dacă e diametral opusă de a lui. Dar tu ce simţi atunci când celălalt are o altă opinie, se mişcă în tine nevoia de a te impune sau îi dai voie celuilalt să fie el însuşi, fără să-l critici şi fără să îl condiţionezi prin „iubirea” ta?
Spiritualitatea înseamnă a fi conştient clipă de clipă şi nu doar două ceasuri pe săptămână. Acolo unde eşti tu, acolo se va manifesta spiritualitatea ta în adevăratul sens al cuvântului. Şi când te joci, şi când munceşti, şi când te afli în trafic, şi când faci dragoste, şi când mănânci şi când vorbeşti. Căci toate fac parte din viaţă, iar spiritualitatea ta nu este nicidecum în afara ei.
Spiritualitatea înseamnă lucrul cu tine însuţi, acesta e cel mai mare dar pe care îl poţi oferi ca pe o ofrandă adusă vieţii. Iar acest lucru cu tine, înseamnă să nu îţi pierzi bucuria stării tale fireşti, indiferent de provocările ce uneori par că te copleşesc. Nu uita că după orice iarnă se aşterne iarăşi primăvara şi că orice cădere te aşteaptă să te ridici şi să te reclădeşti din nou.
Spiritualitatea înseamnă energie, putere, căutare, curiozitate, entuziasm, creaţie şi nu în ultimul rând, împărtăşirea acestora cu oamenii şi nu ascunderea lor de ochii lumii. Oamenii învaţă de la tine şi tu însuţi înveţi de la ei. Tu te mărturiseşti în faţa lor şi ei se mărturisesc în faţa ta. Unii vor rezona cu sufletul tău, alţii îşi vor întoarce faţa de la tine, poate mai devreme sau poate mai târziu. Unii îţi vor mulţumi, alţii te vor sfida. Unii te vor susţine, alţii te vor răni. Dă-le voie tuturor să fie, căci nu degeaba au intrat pentru un timp în realitatea ta!

marți, 14 iulie 2015

Între noaptea neagră a sufletului şi zorii luminoşi ai spiritului


Sufletul se aseamănă ca un copilaş ce e purtat în poala spiritului, ca şi cum Fiul este purtat în poala Tatălui. Şi ce ar fi acest Fiu fără acest Tată şi ce ar mai fi Tatăl fără acest Fiu? Ce ar mai fi sufletul fără spirit şi ce ar mai fi oare spiritul fără suflet? Pot exista unul fără celălalt? Sau în toată această căutare reciprocă a Tatălui către Fiul şi invers, există de fapt, un drum până acolo unde cei doi se întâlnesc faţă-n faţă şi nu se mai recunosc ca fiind despărţiţi şi separaţi unul de altul, ci privindu-se îşi oglindesc unul în altul propriul chip? Şi atunci când se oglindesc unul în altul, îşi oglindesc esenţa divină ca şi cum un părinte îşi vede oglindită esenţa sa divină în copilaşul său. Şi atunci oare ce ar mai fi de spus decât numai: „Eu(sufletul) şi Tatăl(spiritul), una suntem”?
Dar pentru ca această unire să poată avea loc, e necesar ca sufletul să îşi recunoască postura de Fiu în faţa Tatălui, care este chiar spiritul său. Căci dacă această recunoaştere nu are loc, atunci sufletul este invadat de tot ceea ce ţine de personalitatea egocentrică care se umflă la fiecare mişcare a mândriei şi se dezumflă la fiecare dezamăgire. El înregistrează toate aceste experienţe prin care trece de-a lungul vieţii, dar când blocajul egocentric îl cuprinde, sufletul rămâne ca adormit şi în viaţa aceasta şi în cea de dincolo. Dar se va trezi oare vreodată din această letargie? Doar de el depinde să îşi recunoască lumina divină, adică Tatăl care îl cheamă mereu către El. Şi oare cum şi-o va recunoaşte dincolo, atâta timp cât nu a simţit această chemare încă de aici? Şi cum se va îndrepta acest suflet către lumină, dacă aici în trup fiind, nu se poate recunoaşte pe sine însuşi ca fiind lumină? Şi cum va reuşi el să îşi facă drum până acolo, când aici s-a identificat doar cu trupul, doar cu personalitatea, doar cu ego-ul?
Imaginează-te pe tine însuţi ca fiind dezvelit de acest trup chiar acum. Căci trupul încă estompează mult din energia sufletului şi nu o lasă încă să se manifeste în toată splendoarea. Dar cum ar fi sufletul tău acum dacă l-ai vizualiza pe acesta la momentul prezent? Oare dacă ar pleca acum, ar găsi lumina şi ar recunoaşte farul călăuzitor al spiritului său? Cum ar arăta sufletul tău, cât de luminos sau cât de întunecat ar fi el acum? Sau poate că vei spune că acest suflet îşi va recunoaşte calea şi lumina ca pe un firesc atunci când va pleca de aici? Nimic mai fals, căci fiecare se va duce doar acolo unde este pregătit să ajungă, fiecare pe vibraţia sa, căci „în casa Tatălui meu, multe locaşuri sunt”, nu-i aşa? Şi dacă sunt multe locaşuri, înseamnă că sunt şi multe căi de a ajunge acolo. Unele căi sunt mai lungi, altele mai scurte.
Dar pentru că timpul nu există decât în această dimensiune, nu e neapărat ca un suflet care pleacă de aici să se trezească brusc, odată ce se va afla în lumea de dincolo. Aşa cum multe suflete pe aici dorm deşi par cumva trezite, aşa şi dincolo, miliarde de suflete sunt ca şi amorţite pentru că tot aşteaptă să vină cineva să le trezească. Aşa au crezut aici că se va întâmpla, aşa cred şi dincolo. Oare va veni până la urmă vreun înger, vreo entitate sau vreun mântuitor ca să le trezească? Şi pentru că nu există timp în acel dincolo, nu există absolut nici o grabă ca un suflet să se trezească. Plecarea nu îţi garantează decât faptul că lumina din tine ascunsă în acest trup, va lumina şi mai mult după ce trupul va rămâne în pământ, sau că ataşamentulul patimilor cu care te-ai identificat prin acest trup, va fi întunericul cu atât mai mult. Căci fără trup toate se acutizează. Scoate obrocul care ascunde lumina şi ea va străluci fără limită. Dă-l deoparte şi pe cel care ascunde întunericul şi astfel vei înţelege că acesta e doar absenţa luminii.
Sufletul într-o viaţă de om îşi tot caută reîntregirea lui. Ataşamentele l-au lăsat fără energie şi astfel nu mai are destulă vlagă pentru a-şi ridica privirea către Tatăl său, care pururea îl observă, îl aşteaptă şi niciodată nu îl judecă orice alegere ar face Fiul său. Dar dacă Fiul risipitor se va întoarce iarăşi la Tatăl său, aceasta depinde numai şi numai de el. Nimeni nu îl obligă, nimeni nu îl forţează, nimeni nu îl mustră. Căci timp de întoarcere este berechet. Veşnicia este fără de capăt. La fel şi răbdarea Tatălui, ea nu se termină niciodată.
Unii dintre Fii se unesc cu Tatăl într-o singură viaţă. Unele suflete îşi urmează spiritul fără să cârtească şi fără să se oprească din mersul lor. Şi încep să trăiască în acest plan dincolo de instinctele primare ale cărnii. Dar dacă au transcens carnea, de ce s-ar opri tocmai aici? Ele apoi experimentează ce înseamnă suferinţa, vinovăţia, regretele, părerile de rău. Dar nu se opresc aici. Ajung şi la putere şi la tot ce înseamnă dominaţia sub toate aspectele ei. Vor domina şi vor fi la rândul lor dominate, controlate sau chiar abuzate. Dar şi aceasta e doar o trecere. Oare vor ajunge să simtă cu adevărat iubirea care Una este, nici condiţionată, nici necondiţionată? Sau trecând prin toate aceste nopţi întunecate ale sufletului, se vor opri înfrânte şi dezamăgite în drumul lor? Iar dacă au ajuns la a simţi iubirea, vor avea ele curajul de a şi-o manifesta dincolo de egoism şi de orice frică, prin cuvinte, fapte şi gânduri?
Sufletele trec prin nenumărate etape într-o viaţă, fiecare dintre ele încheindu-se cu mult entuziasm şi bucurie sau din contra, cu multă durere sau dezamăgire. Noaptea neagră a sufletului e cea care te provoacă şi îţi pune răbdarea la încercare de fiecare dată când o etapă din viaţa ta se sfârşeşte. Iar pe moment, poate că nu realizezi binecuvântarea şi rostul ei. Dar după un timp, aplecându-te asupra acesteia, îţi dai seama că dincolo de orice dezamăgire, ai mai făcut încă un pas. Un pas către ce? Către Tatăl care aşteaptă ca sufletul tău să se dizolve în iubirea Lui. Oare vei avea destulă răbdare să priveşti dincolo de neguri, răsărind zorii luminoşi ai spiritului tău?

duminică, 12 iulie 2015

Între speculaţie şi adevăr


Am privit cerul şi am rămas uimit de frumuseţea lui. Dar tot privindu-l, am constatat nestatornicia lui şi a norilor care vin şi pleacă. Am privit natura şi am surprins nestatornicia ei între anotimpuri. Am privit oamenii şi am realizat nestatornicia lor de la o zi la alta. Am privit realitatea înconjurătoare şi mi-am dat seama că nici aceasta nu rămâne măcar o clipă neschimbată. Şi am privit în mine însumi ca să înţeleg încă odată, cât de schimbătoare este fiinţa mea, cu tot cu trup, cu tot cu minte, cu tot cu suflet.
Pentru că totul este aici doar conştiinţă şi energie. Şi totul e pururea în schimbare, aşa cum suntem şi noi înşine, pururea în schimbare. Şi dacă totul e conştiinţă şi energie, pe acestea nu le poţi opri în loc şi nu le poţi închide într-un spaţiu ermetic, astfel încât să le contempli şi la sfârşit să poţi spune că acesta e adevărul tău. Încearcă să opreşti schimbarea şi mişcarea acestei conştiinţe şi acestei energii care te învăluie şi te poartă odată cu ea. Nu ai să reuşeşti oricât te-ai strădui, pentru că fluxul vieţii este de neoprit şi el nu are nevoie nici măcar de o clipă de pauză în mişcarea sa.
Cum nici noi înşine nu am avea nevoie de pauze dacă am înţelege cu adevărat cine suntem. Dar atunci când încă nu ai înţeles cine eşti, de unde vii şi încotro te vei duce, toată această viaţă ţi se pare o corvoadă şi atunci vrei neapărat să o păcăleşti cumva. Şi atunci cauţi pauze, pentru că realitatea în care respiri ţi se pare irespirabilă. Şi de ce a devenit irespirabilă? Pentru că tu ţi-ai creat-o prin tot felul de gânduri care mai de care mai toxice. Şi când aceste gânduri emit otravă, aceasta se va aşeza peste realitatea ta ca un covor pe care tu vei călca de dimineaţa până seara.
Pentru că conştiinţa şi energia îţi creează realitatea ta! Ce clişeu atât de vehiculat şi totuşi atât de puţin perceput ca fiind adevăr! Dar oamenii nu vor să îl recunoască ca fiind adevăr, pentru că asta ar însemna că ar deveni responsabili de tot ceea ce ţine de viaţa lor. Dacă ei şi-ar da seama că sunt conştiinţă şi energie, poate ar fi puţin mai atenţi la mintea lor. Dar a fi atent la mintea ta e impropriu spus, căci nu ea generează gânduri, ci creierul care emiţând gânduri, creează această minte. Deci mintea este produsul creierului care preia aceste forme-gând ce emit vibraţii care ne creează această realitate. De aceea suntem responsabili pentru fiecare gând emis, căci el are efect de boomerang. Noi îl emitem în univers şi după un timp, se întoarce în realitatea noastră materializând-o într-o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu.
Şi la urma-urmei, cine sunt eu în realitatea mea? Câte speculaţii şi câte presupuneri mi s-au indus de-a lungul timpului pe care eu le-am considerat în necunoştinţă de cauză, ca fiind adevăruri? Le-am experimentat oare vreodată ca să-mi dau seama de esenţa lor sau doar le-am luat pe pilot automat fără să le discern şi fără să le pun în balanţă? Iar dacă le-am luat pe pilot automat înseamnă că nu sunt încă suveran pe realitatea mea. Încă privesc la ceilalţi pasiv, cu ochii larg închişi. Încă ascult ştiri apocaliptice despre ceea ce se întâmplă sau ce se va mai întâmpla pe nu ştiu unde. Încă mă surprind atent la ce s-a întâmplat cu unul sau altul, deşi paradoxal, nu i-am cunoscut niciodată. Încă sunt dispus să ofer multă energie către ceea ce nu îmi foloseşte la absolut nimic. Iar dacă fac asta, preţul e unul pe măsură: epuizare şi oboseală psihică, depresie, plictiseală, lipsă de chef, resemnare.
Şi la urma-urmei, cine eşti tu? Cine din tine se identifică cu crezul tău, conştient fiind, şi cine se mai identifică cu acest crez în somnul cel mai profund? Şi dacă înlături măcar pentru o clipă orice speculaţie şi orice condiţionare indusă de către alţii, oare ce mai rămâne din tine după înlăturarea acestui văl? Unde mai e înţeleptul, unde mai e ignorantul? Unde creştinul, unde musulmanul? Unde bogatul, unde săracul? Unde religiosul, unde spiritualul? Cine eşti cu adevărat în somnul cel mai profund? Unde mai este frica ta de peste zi? Unde îngrijorarea, unde depresia, unde s-a dus frustrarea ta? Oare mai e cineva care suferă?
Eu ştiu că tu, cel care citeşti aceste rânduri, ai multă cunoaştere. Dar dacă ai multă cunoaştere, oare ai căpătat şi discernământ? Sau cunoaşterea ta e doar o filozofie frumoasă care umple văzduhul de cuvinte? Cunoaşterea acumulată e filtrată sau este luată de-a gata ca pe un simplu dat? Dacă încă crezi că ai venit aici pentru a crede în adevărul emis de unii de-a lungul timpului, atunci nu îţi pot spune decât că eşti un alt copy-paste care se învârte printre alte copy-paste-uri. Trist dar adevărat. Asta vrei de fapt, să te identifici cu ce a spus unul sau altul cu mii de ani în urmă? Ăsta e adevărul tău? Unde îţi este energia şi cum îţi creezi tu realitatea ta? Ce fel de gânduri emite mintea ta?
Căci până la urmă, noi avem de cucerit o singură redută pe pământ: a ne cuceri pe noi înşine! Şi pentru asta e nevoie şi de puţină rebeliune care sfidează adevărurile transmise de către alţii prin clişeele religioase, spirituale sau sociale care ne-au invadat realitatea noastră. Dacă Cezarul îţi bate la uşă pentru că îşi vrea plata sa chiar şi pentru aerul pe care îl respiri, atunci dă-i Cezarului ce i se cuvine şi tu vezi-ţi în continuare de realitatea ta. Nu eşti aici ca să te lupţi contra acestor sisteme, ci pentru a-ţi da valoare maximă prin potenţialul tău maxim. Restul? Pură speculaţie!
De aceea, tu singur îţi creezi realitatea ta şi nimeni altcineva. Nimeni nu îţi este dator cu nimic, nimeni nu va veni să îţi creeze această realitate în locul tău. Nimeni nu va trăi şi nimeni nu va respira aerul pe care tu singur îl ai de respirat. În fiecare moment tu generezi gânduri, în fiecare clipă îţi creezi realitatea ta. Dar mulţi lasă gândurile toxice să le invadeze mintea şi apoi se întreabă de ce s-au îmbolnăvit, de ce totul e împotriva lor, de ce sunt singuri şi faliţi, de ce nu merge viaţa aşa cum vor ei. Doar pentru că gândurile toxice, creează realitatea toxică în jurul lor. Ei sunt fiinţe de lumină, dar vorbesc şi se comportă ca nişte barbari. Sunt suflete divine, dar vor neapărat să ascundă lucrul acesta. Sunt adevăraţi creatori ai realităţii lor, dar aleg să se identifice cu speculaţiile şi cu promisiunile de după moarte, deşi trăiesc aici şi acum această unică viaţă! Cătă energie disipată către marele nimic!
Aşadar, ieşi din iluzia realităţii celorlalţi care nu îţi foloseşte la nimic şi rămâi conştient în realitatea ta şi în adevărul tău, acolo unde tu eşti stăpânul, tu eşti suveranul, tu eşti creatorul, acolo unde nu mai e timp şi loc pentru nici un fel de speculaţie!