marți, 30 iunie 2015

Nu suntem aici ca să criticăm




Nu suntem aici ca să criticăm,
nici ca unii pe alţii să ne judecăm,
dacă tu te regăseşti cumva în mine,
atunci vino, căci şi eu mă regăsesc în tine!
Suntem chemaţi spre creştere a ne susţine,
dar dacă simţi că nu rezonezi ca de la sine la sine,
nu-ţi pierde vremea deloc cu mine,
ci mergi doar înainte pe drumul tău,
fii de partea ta şi nu-ţi fii propriul tău călău!

Nu suntem aici ca să criticăm,
ci doar trăind frumos, viaţa să ne-o asumăm,
lecţiile ce vin cu drag să le învăţăm,
şi toată cunoaşterea cu bucurie s-o asimilăm.
Înaintând noi unii cu alţii împreună,
împărtăşim idei din propria făptură,
astfel eu iau de la tine şi tu iei de la mine,
ce ni se potriveşte nouă cel mai bine.

Nu suntem aici ca să criticăm,
ci doar unii de la alţii să-nvăţăm,
adeseori cu greu de-abia pe noi înşine ne suportăm,
iar pe ceilalţi, cu şi mai mare greutate-i tolerăm.
Dar acest chin perpetuu e doar o alegere falsă,
care ne defazează de sine şi astfel cădem în plasă,
agăţându-ne cu disperare 
doar de dreptatea noastră!
Încorsetaţi de către multe patimi ale firii,
uităm să mai păşim pe calea fericirii,
tăind cu răutate şi fără compasiune,
lumina netăiată a iubirii!

Nu suntem aici ca să criticăm,
ci doar fără frică cu toţii să experimentăm,
iar dacă ai găsit tu vreun mare adevăr pe cale,
lasă şi-n afară lumina din tine să se arate!
Iar dacă nu ai înţeles încă cine eşti,
nu te panica în timp ce la tine însuţi te gândeşti,
ci doar lasă-ţi paşii cu îngăduinţă să te poarte,
şi adevărul nu va pregeta să ţi se-arate!

Nu suntem aici ca să criticăm,
mai bine la răutate, din inimă să renunţăm,
mai bine cu suflete curate să ne îmbrăţişăm,
asupra fiinţei noastre cu drag să ne-aplecăm,
pe sinele nostru divin, cu dragoste să-l sărutăm.
Căci nu are rost unii cu alţii să ne comparăm,
nici de la crezul nostru cu forţa s-abdicăm,
nici cu sabia între dinţi mereu să stăm,
lupta orgoliilor exacerbate să o câştigăm!

Nu suntem aici ca să criticăm,
şi nici doar interesele egoiste să ni le căutăm,
e loc pentru toată lumea şi pentru fiecare,
răutatea locaş în sufletul divin nu are,
iar dac-o surprind c-ar vrea să se-n-sinueze,
n-o bag deloc în seamă,
ci-o las în pace, cât vrea ea să viseze!
Căci degeaba avem multă cunoaştere spre cele din afară,
dacă iubirea nu se manifestă în viaţa de zi cu zi reală,
degeaba am o părere despre mine foarte bună,
dacă mândria şi orgoliul mă înlănţuie şi mă subjugă.
Timpul e prea preţios pentru ca să ne tot justificăm,
căci nu suntem aici unii pe alţii să ne criticăm!


luni, 29 iunie 2015

Când poţi alege lumina, oare de ce alegi întunericul?


Când poţi merge cu demnitate pe calea desăvârşirii, oare de ce alegi să te târăşti pe calea ratării, prietene al meu?
Când poţi crea lucruri minunate care îţi împlinesc fiinţa, oare de ce alegi doar să fii martor pasiv la creaţiile celorlalţi, prietene al meu?
Când poţi să te bucuri de viaţă în toată plenitudinea ei, oare de ce alegi doar să te plângi de realitatea pe care tu singur ai creat-o, prietene al meu?
Când poţi ajunge să te iubeşti cu adevărat pe tine prin tot ceea ce eşti, oare de ce alegi să te compari şi să te raportezi mereu la ceilalţi, prietene al meu?
Când poţi să fii tu însuţi oriunde şi oricând fără a te simţi nicicând penibil sau ridicol, oare de ce alegi să fii un altul cu aceeaşi mască, prietene al meu?
Când poţi să te scoli şi să te ridici luând-o iarăşi de la capăt, oare de ce alegi să zaci în neputinţă şi în resemnare, prietene al meu?
Când poţi deveni un mic creator ce îşi sculptează propria creaţie cu răbdare şi cu migală, oare de ce alegi să critici şi să cauţi nod în papură la creaţiile celorlalţi, prietene al meu?
Când poţi să împărtăşeşti lumii mărgăritarul cel de mult preţ care se află în tine însuţi, oare de ce alegi să îl ţii ascuns şi nefolositor nimănui, prietene al meu?
Când poţi lăsa totul de la tine şi a-i accepta pe ceilalţi exact aşa cum sunt, oare de ce alegi să te chinui în orgolii care te sfâşâie, prietene al meu?
Când poţi fi cu adevărat liber în bucuria ta nemărginită, oare de ce alegi să te înlănţui în frică şi nefericire, prietene al meu?
Când poţi fi un adevărat biruitor care s-a câştigat pe el însuşi, oare de ce alegi să fii mereu învins de patimi şi ataşamente, prietene al meu?
Când poţi contempla frumosul din tine, din natură şi din oameni, oare de ce alegi să priveşti doar ceea ce te tulbură, prietene al meu?
Când poţi să te înalţi prin gânduri senine şi luminoase, oare de ce alegi să te cufunzi în lamentaţie şi suferinţă, prietene al meu?
Când poţi grăi doar vorbe care îi susţin pe ceilalţi şi implicit pe tine însuţi, oare de ce alegi să răneşti şi să te răneşti cu vorbe răutăcioase, prietene al meu?
Când poţi să te caţări pe muntele care duce spre poarta sinelui tău, oare de ce alegi să cobori spre poarta neantului fără fund, prietene al meu?
Când poţi mulţumi şi binecuvânta cu recunoştinţă tot ceea ce îţi aduce viaţa în faţa ochilor tăi, oare de ce alegi să murmuri şi să cârteşti, să critici şi să judeci, prietene al meu?
Când poţi alege lumina, oare de ce alegi întunericul, prietene al meu?

duminică, 28 iunie 2015

Tu eşti alesul!


Îmi place ziua de luni, pentru că în general îmi plac noile începuturi, noile încercări, noile angajamente. Toate acestea sunt de fapt, consacrări. Sau şi mai mult decât atât, promisiuni pe care ţi le faci ţie însuţi. Odată cu promisiunea, vine şi consacrarea, pentru că nu îţi poţi promite ceva şi să rămâi pasiv într-o aşteptare către ceva ce niciodată nu va mai veni. Aşteptarea inertă nu îţi aduce nimic decât numai şi numai dezamăgiri. Răbdarea de dragul răbdării, nu îţi aduce nimic benefic. Resemnarea precum că nu eşti în stare de mai mult, iarăşi nu te ajută şi nu ajută pe absolut nimeni. Unii se resemnează neîncercând ei înşişi ceva, ci doar privind la ceilalţi. Şi dacă cei din jur fac alegeri şi eşuează, implicit nici ei nu vor face alegeri motivante, căci dacă toţi cad, sunt convinşi că şi ei vor cădea.
Dar şi căderile fac parte tot din viaţă. Te ridici iarăşi şi iarăşi până când vei prinde putere pe picioarele sufletului tău şi astfel vei căpăta discernământul de a nu mai lua decizii contra fiinţei tale. Resemnarea e o alegere contra fiinţei tale. Pasivitatea, la fel. Aşteptarea, la fel. Răbdarea inertă, la fel. Dezamăgirea, tot la fel. Toate acestea sunt opţiuni ale neputinţei. Iar de aici până la suferinţă, nu mai e decât un singur pas. Aici nu se mai află nici un început, ci doar neantul şi amăgirea lui.
Căderile sunt doar provocări pentru ca tu însuţi iarăşi să te ridici. Ele te tot îndeamnă să cauţi tot mai adânc în interiorul tău şi să îţi asumi răspunderea de a găsi soluţia. Această soluţie se află în tine, nicăieri altundeva. Dar atunci când te consacri cu adevărat, nici Universul nu va sta nepăsător privind la căutarea ta neobosită. El îţi va trimite oameni care vor veni şi printre pălăvrăgeala lor, dacă vei fi atent şi îi vei citi printre rânduri, vei găsi răspunsul de care ai nevoie. Îţi va trimite situaţii de viaţă prin care vei trece prin tot felul de stări care iarăşi te vor face să nu renunţi. Îţi va trimite cărţi sau articole prin care s-ar putea să găseşti ceea ce cauţi. Toate lucrează pentru tine şi laolaltă cu tine, însă niciodată fără aportul tău.
Îmi place ziua de luni, pentru că ea îmi aduce mai multă nădejde şi mai multă credinţă. Te ridici şi priveşti cu iubire la impecabilitatea ta. Îţi ridici privirea şi îţi spui fără să clipeşti: „da, ştiu că tu eşti alesul”! Şi aşa şi este, pentru tine însuţi, doar tu eşti alesul! Tu eşti cel ales de a te angaja pe acest plan în crearea realităţii tale. Aştepţi ca alţii să vină şi să îţi creeze realitatea ta? Aşteaptă mult şi bine, somn uşor, vise plăcute şi reverii cât mai nostalgice! Mult spor în suferinţa ta!
De aceea tu eşti alesul, pentru că ţi s-a dat la îndemână absolut tot ce ai nevoie de a depăşi un nivel şi a transforma ostilităţile pe care le simţi că nu îţi sunt prielnice. Dacă doar te opreşti în faţa lor, cum oare le vei depăşi privind gură-cască fără să intervii în schimbarea acestora? Crezi că mediul tău neprielnic se va schimba de la sine? Niciodată. Tu ai venit în acest mediu tocmai pentru că ai puterea de a transforma realitatea în care te afli, în folosul tău. Ai venit tocmai pentru ca să te consacri, altfel la ce bun toată această mascaradă şi tot acest bâlci al deşertăciunilor?
De aceea tu eşti alesul, pentru că eşti singurul care îşi poate revendica realitatea sa. Când te naşti printre oameni, te naşti pentru că poţi să schimbi ceva prin prezenţa ta. Dar dacă doar vei îngroşa corul bocitoarelor, ratezi ţinta, ratezi menirea şi împlinirea ta. Nu lupta contra ta, ci doar fii mereu alături de tine, fii mereu alături de unicitatea ta, de originalitatea ta, de lumina ta, de divinitatea din tine! Asumă-ţi-o şi revendic-o!
De aceea tu eşti alesul, pentru că nu ai ajuns aici să te compari în zadar cu unul sau cu altul şi repetând resemnat „nu sunt la nivelul acestora!” Tocmai că nu eşti la nivelul lor te face unic! Dar oare nivelul tău ţi l-ai împlinit şi adevărata ta valoare ţi-ai identificat-o? Îţi place să citeşti despre spiritualitate şi să dai copy-paste-uri la nesfârşit din citatele celorlalţi? Dar unde te afli tu acum în realitatea ta şi care e citatul tău care te reprezintă cel mai bine? Când te vei lua pe tine însuţi în serios la modul cel mai serios? După moarte, în lumea de dincolo? De ce nu acum, de ce nu aici trăind cu bucurie în regatul realităţii tale?
De aceea tu eşti alesul, pentru că doar tu eşti capabil să ieşi din mlaştina necazurilor închipuite care seduc mintea ta! Lasă-le pe acestea şi vezi-ţi de viaţa ta! Iar viaţa ta e dincolo de orice neputinţă, dincolo de orice ataşament, dincolo de orice slăbiciune care caută să te convingă că eşti un nimic şi că trăieşti degeaba! Dacă toată umanitatea se identifică cu suferinţa, ieşi din mijlocul lor şi lasă-i să aleagă ceea ce vor ei să aleagă, căci dacă nu te regăseşti în alegerile lor, la ce bun acest compromis şi această călcare pe suflet? A da bine faţă de cei cu care nu rezonezi e o dovadă de slăbiciune şi printre acest fel de oameni nu îţi poţi găsi menirea ta pe pământ. Nu repudia pe nimeni, dar în acelaşi timp nu te repudia pe tine însuţi!
Iubeşte-i pe toţi, dar nu uita să te iubeşti pe tine cu adevărat, căci pentru tine însuţi chiar tu eşti alesul!

sâmbătă, 27 iunie 2015

Sufletele venite în vacanță pe planeta Pământ


Tu nu aparţii acestei lumi. Ştiu, ai înţeles de mult lucrul ăsta. Toată lumea pare că a înțeles, dar nu toți par că şi pricep. Unii se agață de viață cu toate forțele și cred că vor trăi veșnic. Eu doar îţi reamintesc faptul că aici nu te afli în Acasă. Eşti doar un musafir, un simplu vizitator. Ai venit desigur cu un scop în sine, nu doar întâmplător. Ai intrat în această lume, în mijlocul unei familii, a unor oameni a căror prezenţă pentru tine nu poate fi decât una binecuvântată. Ai venit de asemenea cu un temperament anume, cu un anumit tip de mentalitate, cu anumite înclinaţii, ori spre artă, ori spre ştiinţă, ori spre aventură, ori spre contemplare, ori spre religie, ori spre spiritualitate. Ai venit aici neconstrâns de nimeni şi de nimic, să nu uiţi niciodată acest lucru. Tu singur ai ales ca spirit această venire care într-un fel sau altul, te sporeşte. Dacă eşti mai milităros, poţi considera că eşti într-o misiune temporară. Însă dacă eşti mai bonom, poţi considera tot la fel de bine, că eşti chiar în vacanţă pe planeta Pământ, de ce nu?
La urma-urmei, cu toţii ne aflăm într-o binemeritată vacanţă pe această planetă. Şi nu e chiar aşa rău. Eu scriu, tu citeşti, unul pictează, altul cântă, unul navighează, altul se antrenează, unul plânge, altul râde, unul e trist, altul e bucuros. Pe unii îi vezi că astăzi îți spun cu emfază că viața e minunată, ca în ziua imediat următoare să îi surprinzi căzuţi în depresie. Probabil că și depresia e „minunată” în felul ei! Avem și oameni care merg pe drumul lor fără să le pese de ochii lumii, dar avem și unii care se aprind spontan şi creează ceva, pentru ca imediat mai apoi frica să îi ajungă din urmă și să-i facă inevitabil ca iarăși să se reprime pe ei înşişi. Aceștia sunt preferații mei: un pas înainte, doi înapoi! Avem și „maeștri” care îți vorbesc foarte frumos despre iubirea necondiționată, dar dacă îi zgândări și-i contrezi puțin, sunt în stare să te calce în picioare cu toată magnifica „iubire” din ei înșiși!
Iarăși, rămân uimit cât de multă deșteptăciune e în peisaj. Oriunde te-ai duce și oriunde ai fi, în piețe sau pe ulițe, în temple sau biserici, pe internet sau pe facebook, peste tot numai și numai deșteptăciune. Care mai de care au sfaturi de dat și ceva de transmis celorlalți. Mă gândesc chiar și eu să nu mai fac atâta pe „deșteptul”, ci mai bine să mă arăt ca fiind ultimul prost, și-așa de unul mă înalță, de altul mă smerește, numai conștiința mea îmi spune exact câte parale fac. Asta chiar că n-am mai experimentat-o până acum!
Prin unele locuri e multă pace, prin altele se tot duc războaie la nesfârşit. Practic, nu prea te poţi plictisi pe aici, avem multă diversitate în peisaj. Avem şi munte, avem şi mare, flori care mai de care mai colorate, copaci înalţi şi robuşti, alţii scunzi şi mai firavi, avem iarbă, aer, apă, doar să nu vrei şi să nu te bucuri de ele. Vremea e şi ea schimbătoare, o zi caniculă, alta cu multă ploaie, secetă, inundaţii, ninsori, tornade. Oamenii sunt şi ei schimbători şi parcă niciodată nu îi regăseşti exact la fel: unii impulsivi, alţii răbdători, unii colerici, alţii îngăduitori, unii guralivi, alţii mai tăcuţi, unii plângăcioşi, alţii mai mereu veseli. Avem şi bărbaţi puternici şi responsabili, femei frumoase şi inteligente, copii cuminţi sau mai puţin ascultători...nu spun eu că nu te prea poți plictisi pe aici?
Aici pe Pământ, diversitatea e la ea acasă. Avem şi suflete mai bătrâne şi suflete mult mai tinere. Unele au venit de nenumărate ori, altele poate că au venit acum pentru prima oară. Unii oameni sunt mai fireşti, alţii par tare ciudaţi. Însă mulţi dintre aceştia nu sunt de aici, ci cu siguranţă s-au întrupat de pe alte planete, c-or fi arcturieni, pleiadieni, siriusieni, orionieni sau de alte naţii extra-terestre, au venit şi ei pe aici să experimenteze, să se joace, să se simtă bine. Unele suflete iubesc viaţa asta şi toate plăcerile de nu s-ar mai lăsa duşi niciodată de aici. Le plac şi femeile şi băutura şi banii, mai pe scurt “îi doare la bască”! Alţii sunt atât de sătui de toate astea, încât dacă s-ar putea teleporta în astral, ar face-o într-o clipă! Unii par mereu ofiliţi şi vlăguiţi de viaţă, de zici că toată ziua trag la jugul suferinţei. Alţii au atâta bucurie şi energie în ei, de ar putea alimenta tot cartierul! Unora le place tumultul vieţii şi nu suportă liniştea nici să le-o oferi gratis la pachet! Cât mai mult zgomot doar ca să uite de ei înşişi! Alţii însă, nemaisuportând tulburarea, s-au izolat cât mai departe de oameni. Unii cred că au venit în acest peisaj pentru că au karme grele de dus, alţii se simt ca nişte “păcătoşi” exilaţi în “valea plângerii”, iar alţii se simt aici ca într-un permanent concediu. Câte suflete atâtea obiceiuri!
Universul ne-a pregătit tot concediul pe pământ, chiar înainte de a ateriza noi aici. Totul e „all-inclusive”. Meniurile sunt şi ele oferite imediat, toate cererile au fost completate de dinainte de întrupare ca nimeni să nu aibă ce comenta, nimeni să nu fie cumva nemulţumit de condiţiile de cazare. Cine a cerut cazare de 5 stele, cu siguranţă o va avea exact aşa cum a cerut-o. Cine a dorit să doarmă în cort, va fi servit cu cea mai mare plăcere. Totul la dispoziţia clientului!
Unii au vrut bogăţie materială şi sărăcie spirituală. Imediat sunt serviţi. Dar împreună cu banii le este adusă şi contrabalansa, căci fără ea, greutatea ar atârna prea mult într-o singură parte. Însă Universul echilibrează totul într-un fel sau altul. Dacă ţi-ai dorit mulţi bani pe pământ, s-ar putea ca, contrabalansa să nu fie chiar una tocmai plăcută, ea ar putea fi formată din depresie, agresivitate, epuizare, abuz, nefericire, familie dezbinată, boală trupească, ramolire spirituală... În schimb, dacă nu ţi-ai dorit neapărat 5 stele şi te-ai mulţumit cu ceva mai modest, vei trăi o vacanţă simplă dar sănătoasă, fără compromisuri, fără minciună şi fără fandoseli.
Fiecare suflet a ştiut dinainte pentru ce vine şi ceea ce i se potriveşte. Unele suflete au venit cu dedicație specială pentru a susţine alte suflete mai puţin experimentate şi nu au ales asta ca un mare sacrificiu, ci pentru că această alegere le aduce multă bucurie. Altele au venit pentru a învăţa la şcoala vieţii, lecţii precum compasiunea, non-judecativitatea, acceptarea, răbdarea, curajul. Altele au venit pentru a-şi depăşi propria senzualitate carnală cu care poate în altă viaţă au avut mult de furcă. Altele, de cum au ajuns, s-au pus pe învăţat pentru că vor lua această cunoaştere cu ele și se vor folosi de ea când iarăși vor ajunge Acasă. Altele au venit ca simpli observatori care vor lăsa mărturii dincolo, despre ceea ce au înţeles şi văzut trăind un timp printre oameni.
Fiecare suflet mai mult sau mai puţin experimentat, îşi va aduce propriul său aport, propria sa contribuţie în această lume, cu fapta, cu gândul sau cu vorba. Nimic în fond, nu e obligatoriu să faci pe pământ. Doar să trăieşti, dar numai dacă vrei. Nu ai nici „deadline-uri”, nici „target-uri”. Totul e benevol, totul e facultativ, totul e opţional. Însă orice ai face şi oriunde ai fi, nu uita că oricând te poţi răzgândi, oricând o poţi lua de la capăt, oricând poţi schimba alegerile făcute.
Ce poate fi mai reconfortant să te afli într-o permanentă vacanţă, nu-i aşa? Unde mai sunt greutăţile, necazurile, durerile, grijile şi toate celelalte? Ce a mai rămas în urma lor? Unde s-au dizolvat ele cu toate? Așa că bucură-te și onorează-te! Ar fi păcat să îți ratezi vacanța pe Pământ și să pierzi toată distracția!

vineri, 26 iunie 2015

Vulturi şi vampiri energetici


Unii oameni sunt adevăraţi vampiri energetici, ştim cu toţii ce rămâne în urma lor. Ei vin, stau, discută, apoi pleacă şi în urma lor rămâne un nor de praf energetic. Tu i-ai primit, i-ai ascultat, le-ai vorbit, iar după plecarea lor rămâi cu o stare proastă. Ca şi cum ceva din tine nu mai este. Şi atunci te surprinzi golit, nemulţumit şi frustrat în acelaşi timp, pentru că nu ai avut destulă tărie să spui la timp: “stop joc”! Astfel încât, ei au ajuns să aibă drepturi asupra ta şi asupra disponibilităţii tale de a-i asculta.
Şi atunci, atâta timp cât îi vei primi, ei vor veni şi te vor goli mereu de energie. Tu te descarci, ei în schimb se încarcă. Tu te epuizezi de prezenţa lor, ei în schimb n-ar mai pleca de lângă tine. Pe acest gen de oameni nu-i interesează ceva constructiv de la tine, ci doar să îşi defuleze propriile văicăreli şi toate angoasele pe care şi le tot reprimă, până când apare un om dispus să îi asculte.
Vampirii energetici abuzează, pentru că ei chiar cu asta se ocupă. Abuzează de timpul tău, de liniştea ta, de energia ta. Cât îi primeşti, eşti cel mai bun om de pe faţa pământului şi prietenul lor cel mai fidel. Dar când le limitezi invazia doar la câteva minute, nu te vor mai privi niciodată la fel. Căci atunci când îţi vorbeau, tendinţa lor majoră era să tot arate cu degetul ba pe unul, ba pe altul, niciodată pe ei înşişi. De parcă menirea lor prin acest peisaj este să identifice un potenţial vinovat care e neapărat responsabil de tragedia vieţii lor. Şi cineva trebuie să îi asculte şi să rezoneze afectiv cu bocetul lor. Altfel, dacă după un timp le întorci spatele, din prietenul lor te vei transforma imediat într-un duşman. Nu te vor mai recunoaşte, nu te vor mai saluta, nu te vor mai căuta.
Unii oameni pur şi simplu nu înţeleg că sunt nişte abuzatori psihici. Şi-au consolidat şi statutul acesta, ce-i drept, în urma slăbiciunii tale care nu a putut să spună “nu”, atunci când acest “nu” se vroia spus clar şi răspicat. A tolera astfel de vampiri energetici pe lângă tine, nu e iubire, ci e o foarte mare prostie şi slăbiciune în acelaşi timp. Dacă unora ca acestora nu le spui la timp “nu”, îţi vor mânca din energia ta ori de câte ori doresc, pentru că ştiu că acolo unde există un stârv, vulturii se adună. Acolo unde există slăbiciune mentală şi sufletească, se vor aciua aceşti vulturi în jurul tău, căci ştiu că acolo au o pâine bună de mâncat.
Dar vulturii care îţi ciopârţesc energia şi îţi fragmentează aura, nu sunt doar oameni, ci şi foarte multe dependenţe create în virtutea inerţiei. Ori de câte ori ai o stare proastă, un astfel de vampir însetat te scurge de lumină, de putere, de frumos. Şi asta se întâmplă de obicei, când laşi garda jos şi laşi tot ceea ce vine asupra ta să te lovească. Te lovesc gânduri, te lovesc ştiri, te lovesc imagini pervertite, vorbe pervertite, atitudini pervertite, glume pervertite. Toate acestea capătă drepturi asupra ta, pentru că nu ai ştiut să spui “nu”. Şi cu cât capătă mai multe drepturi, cu atât tu ca fiinţă umană devii din ce în ce mai slab. De ce devii aşa slab? Pentru că îţi calci iarăşi şi iarăşi pe suflet. Acceptând compromisul, dai voie negativităţii să te învăluie. Şi atunci te vei întreba “oare de ce mă simt atât de obosit şi epuizat, când nu am făcut mai nimic"? Corect, nu ai făcut nimic pentru tine, ci ai vrut să fii salvatorul din umbră care e dispus ca oricând să îi asculte pe ceilalţi, căci tu nu ai ajuns să te iubeşti cu adevărat pe tine însuţi. Astfel încât vine un moment în care începi să plăteşti cu vârf şi îndesat disponibilitatea ta, prin epuizare psihică, prin lipsă de chef, prin boală sau depresie.
Atunci când laşi totul să vină spre tine fără nici un filtru, îţi expui sufletul la nişte agresiuni pe care poate că nu le sesizezi pe moment. Ţi-l agresezi prin energia negativă care vine în urma dependenţelor negative create de-a lungul timpului, în virtutea inerţiei. La ce ţi-a folosit oare acei oameni care nu au catadicsit să îşi verse coşul de gunoi în realitatea ta? La ce ţi-a folosit să priveşti acele ştiri care ţi-au dat adesori stări proaste, ştiri care nu fac parte din realitatea ta şi din grupul tău de suflete cu care interacţionezi? La ce ţi-a folosit să te răneşti singur şi să te laşi rănit de aceşti vampiri şi vulturi? Unde erai tu atunci? Unde se afla discernământul tău? Unde se afla divinitatea din tine? Unde se afla puterea ta care ştie cu adevărat când să spună “da” şi când să spună “nu”? Unde erai tu, când toate acestea se întâmplau doar cu voia ta?

miercuri, 24 iunie 2015

Vămi şi suflete


Într-o viaţă de om, sufletul trece prin mai multe stări care mai de care mai provocative, mai întunecate sau mai luminoase. Într-o mai veche scriere, aminteam de vămile prin care treceam şi unde întâlneam tot felul de oameni blocaţi în anumite zone de conştiinţă. Acum observându-mă şi observându-vă, voi aminti de alte treceri, numai că aici nu mai este vorba de oameni, ci de stări.
Astfel încât, sufletul meu zburând de-a lungul stărilor de conştiinţă alterate, a observat noi vămi, noi treceri, noi blocaje care ţin sufletele pe loc ca într-o cursă.
Aşadar, pornind la acest drum, sufletul meu a ajuns la prima poartă pe care scria "Frica". De aici pleacă toate celelalte stări de conştiinţă alterate, din frică. Aici sunt blocate cele mai multe suflete care nu vor să înainteze mai departe pe drumul lor, de frica necunoscutului şi a schimbărilor. Şi atunci, observând Frica cum înlănţuie aceste suflete, am venit cu curaj în faţa ei şi am întrebat-o: „Cine eşti tu şi care e menirea ta"? Atunci ea mi-a răspuns: „Eu sunt cea care împiedică sufletele să îşi împlinească misiunea lor pe pământ. Ele se opresc aici, pentru că nu au înţeles încă faptul, că toate sufletele sunt cu adevărat fiinţe de lumină şi că toate strălucesc mai mult sau mai puţin prin divinitatea lor”. „Şi cu ce pot plăti trecerea mea mai departe"? „Doar cu iubirea”, mi-a răspuns ea. Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.
La următoarea poartă scria mare: "Panica". Şi am văzut cum sufletele se precipitau care încotro fără nici un sens, căutându-şi locul şi niciodată găsindu-şi-l. Şi atunci am întrebat Panica: „Cine eşti tu şi care e menirea ta"? „Eu sunt starea cu care se identifică sufletele care nu mai reuşesc să se centreze pe sinele lor, adică pe partea lor spirituală care le menţine mereu conectate cu divinitatea. Şi astfel, aceste suflete sunt cele care se panichează în urma oricăror veşti sau schimbări care le îndeamnă să se autodepăşească. Ele trăiesc un viitor al nesiguranţei permanent în mintea lor şi niciodată nu se află cu adevărat în momentul prezent". „Şi cu ce pot plăti pentru a merge mai departe"? „Doar cu integrarea fiinţei tale în momentul prezent". Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.
La următoarea trecere scria: "Nesiguranţa". Aici sufletele erau într-o îndoială continuă, ca şi cum orice decizie pe care o luau, imediat şi-o sabotau prin neîncredere. Şi erau tare epuizate aceste suflete, căci senzaţia era că îşi duceau viaţa păşind un pas înainte şi doi înapoi. „Cine eşti tu şi care e menirea ta"?, am întrebat eu Nesiguranţa. „Eu sunt cea care se joacă cu minţile voastre a căror gânduri vă fac să credeţi că nu sunteţi în stare de nimic bun, de nimic folositor, de nimic constructiv". „Cu ce pot plăti?” „Doar cu încrederea în tine însuţi”. Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.
Vama următoare se intitula "Disperarea". Aici sufletele erau într-un freamăt continuu şi într-o stare de jale a cărei strigăt umplea văzduhul de neputinţă. Strigau după ajutor, aşteptau pe cineva, dar nimeni nu venea. Şi atunci am întrebat „Cine eşti tu şi care e menirea ta"? „Eu sunt starea care reuşeşte să seducă acele suflete care s-au învăţat să aştepte mila celorlalţi. Neprivind niciodată în interiorul lor, nu şi-au regăsit puterea lor interioară şi atunci nici aceste suflete nu înţeleg cine sunt şi de ce au venit în trup. Senzaţia lor e aceea ca şi cum ai fi permanent cu o sabie ameninţătoare ridicată deasupra capului”. „Cu ce pot plăti pentru a merge mai departe?” „Doar cu puterea divină a spiritului tău.” Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.
La următoarea trecere, m-am oprit citind pe poarta sa: "Nostalgia". Intrând aici, am văzut sufletele stând visătoare şi pasive, ca într-o reverie continuă. Îşi aminteau mereu fragmente din trecutul lor, întâmplări trecute, oameni care acum nu mai erau printre ei. Şi erau într-o stare de plâns după un dor nesfârşit pe care nu-l puteau stinge cu nimic. „Cine eşti tu şi care e menirea ta"?, am întrebat Nostalgia. „Eu sunt cea care subjugă sufletele mai sensibile către un trecut mort şi îngropat. Cele care trăiesc din amintiri şi îşi doresc să îşi retrăiască anumite perioade trecute din viaţa lor. Ele nu au înţeles că sensibilitatea le-a fost dăruită în folosul, nu în defavoarea lor. Dar pentru că nu au învăţat să o folosească, rămân încorsetate pe această vibraţie joasă, care şi ea e tot una din patimi". „Şi atunci cu ce pot plăti pentru a înainta"? „Doar prin creaţia care te aduce imediat în prezent". Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.
La următoarea vamă, scria cu litere mari: "Depresia". Aici sufletele se aflau într-un vaiet şi îşi căutau alte suflete care să le asculte vaietul lor. Nu suportau singurătatea, ci permanent căutau ca cineva să le acorde puţină atenţie. „Cine eşti tu Depresie şi care e rostul tău"? „Eu sunt alegerea sufletelor cărora le place să cocheteze cu această stare pentru justificarea de a nu face nimic. Aici se mai regăsesc cei care au avut câte o mare dezamăgire în viaţa lor şi nu au putut să îşi înveţe lecţia predată în urma acestei experienţe care tot spre folosul lor a fost. Aceste suflete aleg nefericirea pe care o manipulează pentru a li se acorda cât mai multă atenţie". „Cu ce pot plăti"? „Doar cu bucuria stării tale fireşti". Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.
Tot înaintând am dat de altă vamă care se numea "Plictiseala". Aici sufletele se târau de colo colo, fără ca nimic să le însufleţească. Acum se agăţau de câte un obiect sau de altcineva disponibil, ca imediat mai apoi, iarăşi să nu mai simtă nimic şi iarăşi să caute ceva în afara lor. Senzaţia era că nimeni şi nimic nu putea potoli această goliciune în care se aflau. „Cine eşti tu Plictiseală şi care e menirea ta"? „Eu sunt seducţia celor care nu se pot opri niciodată doar la ei înşişi. Ei au nevoie mereu de zgomot, doar-doar or uita de ei înşişi. Ca şi cum vor să îşi potolească setea cărând mereu apă cu o căldare spartă. Până ce încearcă să umple paharul, găleata imediat se goleşte. Apoi se duc iarăşi să umple găleata şi tot aşa". „Cu ce pot plăti aici"? „Doar cu liniştea fiinţei tale interioare". Astfel încât, am plătit şi am mers mai departe.
La următoarea trecere, sufletul meu a simţit un mare pustiu al dezolării, căci aici se afla scris mare: "Sfârşeala". Intrând aici, am văzut multe suflete care mai de care mai chinuite, ca şi cum nu mai aveau decât puţină energie în ele însele. Senzaţia era de sufocare, ca şi cum se aflau într-o groapă, dar nu mai aveau destul aer pentru a ieşi de acolo. „Cine eşti tu şi care e scopul tău"? „Eu sunt starea care îi aduce pe mulţi la limita suportabilităţii lor umane. Oameni care nu mai vor să trăiască în trup pentru că nu îşi mai găsesc nici o bucurie pe pământ. Sfârşeala e ca un cumul al celorlalte stări prin care ai trecut până aici. Când ajung în starea aceasta, multe suflete pur şi simplu vor să plece de aici, pentru că nu îşi mai găsesc rostul. Astfel încât unele dintre ele îşi vor crea inconştient, oportunităţi de a pleca din această lume, deşi o vor face cu multe lecţii neînvăţate. Însă e alegerea lor". „Cum pot plăti această vamă"? „Doar cu credinţa nestrămutată în tine însuţi, în divinitate şi în darul vieţii".
Aici sufletul meu s-a oprit din drum şi a reflectat la toate aceste stări prin care a trecut. Şi a realizat că toate aceste stări alterate sunt doar iluzii. Însă multe suflete ajung poate dintr-o prea mare ignoranţă să se identifice cu aceste iluzii şi să se oprească la poarta lor. Toate aceste stări ale suferinţei sunt doar alegeri din liberul arbitru care nu îşi mai recunoaşte propriul discernământ. Toate celelale stări cu care am plătit, nu sunt alegeri, ci sunt pur şi simplu în fiinţa noastră ca un firesc. Nu e nevoie să aleg iubirea, căci sunt iubire. Nu e nevoie să aleg bucuria, căci sunt bucurie. Nu e nevoie să aleg creaţia, căci menirea omului pe pământ este să creeze permanent câte ceva pe nivelul său. Una e să alegi nefirescul, alta e să rămâi pur şi simplu în „eu sunt” şi atunci nu mai poţi spune decât „eu sunt iubire”, „eu sunt bucurie”, „eu sunt curaj”, „eu sunt credinţa”, „eu sunt puterea” ...

marți, 23 iunie 2015

Viaţa ca o succesiune de iniţieri şi renaşteri


În ultimul timp, am avut adeseori senzaţia că viaţa mă iubeşte tare mult, de parcă vrea neapărat să mă aducă cumva la liman. Dar despre ce liman vorbesc, că totuşi aici nu există stagnare, nu există pauze, nu există vreo stare zen în care să simţi că ai ajuns la un nivel şi de acolo, gata, te poţi opri. Nu există aşa ceva atâta timp cât sufli suflare de viaţă. Starea zen e doar o metaforă. Iar oamenilor le plac tare mult metaforele. Le place tare mult spiritualitatea şi iniţierile care se dau prin sălile de curs. Căci între patru pereţi, fiecare e mai zen ca ca celălalt, fiecare e mai spiritual ca altul.
Acum parcă toată lumea vrea neapărat să facă trecerea din dimensiunea grosieră a densităţii 3D, la dimensiunea eterică 5D. Acolo nu mai sunt griji, boli, facturi de plătit, relaţii de întreţinut, oameni care vin şi te provoacă într-un fel sau altul, totul e la un nivel super-ultra-mega eteric. Bun. E cineva care se simte în clipa asta, dincolo de tot ceea ce înseamnă viaţă la nivelul grosier 3D şi se simte ca făcând parte din mediul eteric 5D, aici şi acum? E cineva care să nu mai simtă frica deloc, cineva care să nu mai simtă mânia, tristeţea, disperarea, îngrijorarea, descurajarea, frustrarea şi toate celelate stări alterate? Poate că există, atunci nu-mi rămâne decât să-mi scot pălăria în faţa lui, să-i fac o reverenţă şi să-i spun „bine ai venit în dimensiunea 5D, acolo unde nu mai e nici durere, nici întristare, nici suspin”!
Dar deocamdată să revenim pe pământ, printre oameni simpli, trăind printre cei mai simpli. Am observat că mulţi care cred că se află pe o cale spirituală, au tendinţa să vorbească despre tot ceea ce înseamnă viaţă, la nivelul cel mai diafan cu putinţă. Viaţa e minunată, totul e perfect în jur... Foarte frumos. Foarte spiritual. Dar iniţierile în sălile de curs au oare vreo relevanţă şi vreo greutate în viaţa de zi cu zi? Cursuri despre femei fericite, dar care sunt veşnic singure. Cursuri despre dezvoltare personală, dar a căror participanţi sunt veşnic faliţi. Cursuri despre tehnici de vindecare, a căror plătitori sunt veşnic bolnavi. În spiritualitate multe cursuri, cursuri şi iar cursuri. În viaţa de zi cu zi însă, toate acestea sunt doar fum, fum, fum...
De ce spun că sunt doar fum? Pentru că viaţa nu ţine cont de ce iniţieri şi grade spirituale ai acumulat tu de-a lungul timpului între patru pereţi. Pune-ţi toate aceste iniţieri, grade şi diplome în balanţa vieţii de zi cu zi şi vei vedea singur dacă acestea au o mai mare greutate decât cea a unui fulg. Pune şi toată cunoaşterea, şi toate cărţile, şi toate tehnicile,şi toate meditaţiile pe această balanţă şi la prima provocare majoră a vieţii, aşează-le fără teamă în această balanţă. Şi observă dacă balanţa se mişcă măcar ca o părere. Iar dacă nu se mişcă nimic, înseamnă că toate acestea sunt doar metafore. Foarte frumoase, nimic de zis. Dar fără greutate în esenţa lor.
Când viaţa te testează la propriu, nu la figurat, înseamnă că sufletul tău are nevoie de schimbare. Aşa că nu fugi de această schimbare, ci îmbrăţişeaz-o chiar dacă ea te va durea până în măduva sufletului. Iar schimbarea nu înseamnă neapărat şi o schimbare la modul fizic, ci una mai ales la nivel de mentalitate. Şi ce înseamnă această schimbare de care vorbesc? La nivel mental noi mereu oscilăm între două alegeri, care vin din două surse: spiritul, adică partea divină şi ego-ul, adică personalitatea. Şi suntem mai mereu în acest du-te vino, ca şi cum am simţi că în noi înşine, sunt de fapt, doi. Şi chiar sunt doi, uneori ne facem prieteni cu unul din ei, alteori ne dăm bine cu celălalt. Ne împrietenim cu unul, dar îl trădăm pe celălalt. Iar când alegem pe unul din doi, facem un pact mental. Pentru că mintea permanent are de lucru, ea lucrează ori la îndemnul spiritului, ori la nivelul personalităţii egocentrice. Care parte e mai puternică? Priveşte la viaţa ta cu ochii sufletului larg deschişi, ca astfel să te vezi pe tine însuţi cum eşti în realitate, nu cum ai vrea tu să dai bine în ochii celorlalţi. Lasă orice preconcepţie, orice iluzie, orice prejudecată, lasă-le pe toate deoparte, căci nu trăieşti din metafore holografice a unor cai verzi pe pereţi!
Iar dacă te învârţi între concepte spirituale, dar la prima provocare majoră a vieţii dai din colţ în colţ, înseamnă că încă nu ţi-ai căştigat statutul de fiinţă voluntară care a ales să vină pe această planetă. Eu spun despre tine, dar de fapt, spun doar despre mine aici. Căci dacă mă surprind în toate stările alterate descrise mai sus, încă nu merit să trăiesc. Pentru că din acele stări care se învârt între frică, mânie şi tristeţe, nu îmi pot aduce contribuţia cu nimic. Le observ doar sau chiar mă identific cu ele? Dacă doar le observ, înseamnă că încă sunt în picioare, deşi senzaţia e că totul se scufundă în jur.Totul se sufundă, dar eu nu mă scufund. Ego-ul suferă cumplit, dar sufletul se căleşte prin toate aceste treceri, prin toate aceste experienţe de viaţă trăite la propriu. Orice susţinere pare că se scufundă şi ea. Oamenii îşi întorc faţa şi ei, pentru că majoritatea sunt dintre cei care bagă cuţitul în rana problemei, fără a căuta o soluţie. În aceste momente îi şi vezi pe fiecare cum reacţionează. Viaţa îţi trimite oameni şi oameni, căci iniţierea ta e una reală, nu fictivă. Unii vor veni şi te vor îndemna cu orice preţ să te convingă că totul e un dezastru şi că e nevoie de tine să îngroşi neapărat peisajul celor care şi-au agăţat de gât mila de sine. Alţii, pe aceştia îi numeri pe degetele de la o singură mână, îţi vor spune adevărul despre tine fără menajamente. Adevărul lor va fi unul brutal, dar atât de bogat în vitamine spirituale! Oare pe aceştia îi vei asculta sau vei adera tot la corul bocitoarelor?
Viaţa te iniţiază, pentru că te iubeşte. Şi te căleşte pentru că vrea ca tu să evoluezi. Iar tu evoluezi şi renaşti în acelaşi timp cu fiecare conştientizare pe care o observi în tine şi în afara ta. Şi vine un timp în care îţi „bagi pur şi simplu picioarele” în orice credinţă limitativă pe care o mai surprinzi ascunsă în subconştient. Astfel încât, pur şi simplu nu îţi mai permiţi „luxul” de a mai stărui în zadar pe gânduri negative sau pe probleme. Lasă problemele, identifică soluţiile mai bine. Lasă credinţele limitative, ele sunt doar „rahaturi cu ochi”. Iar dacă eu cred în ele, oare ce altceva pot deveni în timp, decât tot un „rahat cu ochi”? Căci dacă au „ochi”, ele sunt de fapt, forme conştiente de energie care vin şi te sug din umbră, până ce te surprinzi în sfârşeală şi depresie. Pentru că nu poţi pica în aceste stări decât atunci când vibraţia ta sucombă. Iar acolo, nimic nu mai are efect, nici o rugăciune, nici o meditaţie, nici o tehnică, nici o cerere. De ce nu are efect? Pentru că conştientul cere mereu lucruri bune şi utile, dar energia care pleacă din tine, nu e doar cea a conştientului, ci tot amalgamul care se află în subconştient în acelaşi timp. Iar dacă în subconştient se află încă multe programe subversive, acestea anulează pe loc dorinţa conştientului care se opreşte doar la o simplă afirmaţie goală şi fără putere.
Uneori pare că nu poţi schimba nimic şi pare că totul se blochează în jurul tău. La început apare frica, apoi panica, apoi disperarea. Iar din stările acestea nimic luminos nu poate ieşi. Aşa că, atunci rămâne doar răbdarea de a trece prin toate acestea, fără a te şi identifica cu ele. Pur şi simplu sufletul are nevoie de toate aceste treceri. Chiar şi aceste stări întunecate au menirea şi rolul lor. Nu am văzut un singur om măcar, care nu să nu treacă prin ele la un moment dat. Observă drama vieţii tale, dar nu te identifica cu ea. Căci după toate acestea, vine un moment de împăcare şi suferinţa pur şi simplu se dizolvă. Atunci apare detaşarea. Iar detaşarea nu înseamnă indiferenţă, ci ieşirea din melo-drama ta.
Acolo, în punctul zero se află rezolvarea problemei tale, pe care nu o mai percepi ca problemă, ci ca pe o experienţă. Poţi face asta chiar dacă emoţional eşti prins pentru că pur şi simplu îţi pasă? Poţi vedea cum totul se scufundă în jur, fără ca tu însuţi să te scufunzi? Poţi observa stolul gândurilor negre care zboară prin faţa ta, fără ca tu însuţi să te angrenezi în acest zbor? Ai putea spune „da” vieţii chiar şi în noaptea cea mai întunecată a sufletului tău?

luni, 8 iunie 2015

Întoarce-te la tine însuţi...


Întoarce-te la tine însuți, acolo unde doar tu ești singurul rege capabil de a-și putea conduce propriul său regat şi singurul împărat a cărui împărăţie aşteaptă cu multă răbdare revendicarea sa...
Întoarce-te la tine însuți, ca la un vechi prieten şi ca la un vechi iubit, pe care poate nu l-ai mai îmbrățișat demult, pe care poate nu l-ai mai ascultat de o întreagă viață...
Întoarce-te la tine însuți, acolo unde nimeni nu poate intra în locul tău, unde nimeni nu are acces la poarta fiinţei tale, acolo unde nimeni şi nimic nu îţi poate smulge bucuria divinităţii tale interioare...
Întoarce-te la tine însuți, ca la un loc sacru şi ca la un templu luminat, de unde pleci şi iarăşi revii, unde înveţi şi te întorci mai bogat în urma experienţelor tale, acel loc lăuntric de care îţi aminteşti cu dragoste de el, cu dor...
Întoarce-te la tine însuți, acolo unde lumea patimilor nu are acces și unde privirile curioase nu pot pătrunde, unde farul călăuzitor al spiritului tău luminează zi şi noapte, ghidându-te şi călăuzindu-te prin provocările ascunse ale vieţii ...
Întoarce-te la tine însuți, ca și după o lungă călătorie și căutare, în care ai fost, ai văzut, ai ascultat, ai testat, ai învățat și-ai experimentat, şi astfel căutând mereu doar în afara ta, ai intrat apoi înăuntru unde pe tine însuţi te-ai aflat...
Întoarce-te la tine însuți, acolo unde cetatea sinelui tău are fundația clădită pe piatră și nu pe nisip, acolo unde vânturile, ploile, grijile și lipsurile nu-ți pot clătina cetatea, nu-ţi pot zdruncina cu nimic fiinţa, nu-ți pot pune la pământ iubirea...
Întoarce-te la tine însuți, privește-te ochi în ochi și față către față, celebrează-te și onorează-te iarăși și iarăși, până ce bucuria îţi va copleşi pe de-a-ntregul trupul, mintea şi sufletul şi până când iubirea va umple în tine absolut totul...
Întoarce-te la tine însuți, și realizează unicitatea ta, dă-ți seama de originalitatea din tine care se vrea revelată, înţelege cine eşti tu dincolo de ego, dincolo de simţuri, dincolo de iluzii, vino şi arată-ţi strălucirea acum, aici, chiar în această unică viață...
Întoarce-te la tine însuți, ca un mai vechi pelerin şi călător prin viaţă, care după un timp se adună de pe unde s-a risipit, obosit și epuizat, amintindu-și în cele din urmă de unde a plecat şi de inconfundabila stare de ”acasă”...
Întoarce-te la tine însuți, fără păreri de rău, fără povara inutilă a trecutului, fără îngrijorările unui viitor iluzoriu, fără necazurile închipuite care îţi fură identitatea, doar vino firesc cu prezenţa ta şi rămâi astfel, prezent în prezenţă...
Întoarce-te la tine însuți, nu cu jumătăți de măsură, cu îndoială și cu un suflet sfâșiat, ci vino așa cum ești, cu tot sufletul tău întreg, cu toată puterea ta, cu tot curajul tău, cu toată uimirea ta, cu toată făptura și toată iubirea ta...
Întoarce-te la tine însuți, regăsește-ți starea de ”eu sunt”, dincolo de
”a face”, dincolo de ”a avea”, dincolo de ”a te îngrijora”, dincolo de ”a controla”, dincolo de ”a te întrista”, dincolo de “a te ataşa”, doar rămâi bucurie în bucuria ta...

duminică, 7 iunie 2015

Ziua de luni ca un nou început


La începutul fiecărei săptămâni, se simte o energie care se vrea lucrată, care se vrea modelată. Pentru unii ziua de luni este o corvoadă, pentru alţii este un nou început. Şi începutul îţi poate aduce odată cu el şi schimbarea. Îţi poate aduce o mai mare implicare şi conştientizare a vieţii tale, a fiinţei tale, a puterii care se mişcă în tine. Spre ce vei canaliza această putere? Spre depresie sau spre creaţie? Spre frică sau spre bucurie? Spre întuneric sau spre lumină?
Trăim ca într-un veşnic început, pentru că noi spiritual vorbind, suntem chiar veşnici. Şi fiind veşnici, suntem dincolo de timp şi spaţiu ca spirit, dar totuşi limitaţi între aceste două margini ca trup. Experienţa trupească e temporară, experienţa spirituală însă, e chiar veşnică. Şi când te gândeşti că ai la dispoziţie întreaga eternitate în faţa ta, nu mai e loc de nerăbdare, de nefericire, de frică. Pentru că există timp de experimentat şi lecţii de învăţat întru toată eternitatea. Şi mişcarea nu se opreşte niciodată, învăţarea nu se opreşte nici ea, începutul şi schimbarea ne sunt mereu la îndemână.
Căci dacă mi-e frică de viaţă, nu merit să trăiesc. Dacă mi-e teamă de puterea din mine, nu o merit. Dacă mă îndoiesc de alegerile pe care simt nevoia să le fac, nu merit să fac umbră pământului degeaba. Dacă percep viaţa ca pe o povară, ca pe o luptă, ca pe o vale a plângerii, nu merit să mă mai ridic din patul resemnării ca să mai îngroş şi eu numărul fricoşilor, depresivilor şi a celor care îşi deplâng soarta într-o continuă lamentaţie.
Dar cine sunt eu la urma urmei şi de ce am venit aici? Nu am venit cu siguranţă ca să îmi arăt neputinţa, ci de a îmi arăta divinitatea în toată splendoarea ei. Iar divinitatea nu înseamnă nici slăbiciune, nici îndoială, nici pasivitate. Ci înseamnă iubire cu toate derivatele ei pe care le generează: putere, credinţă, creaţie, curaj, lumină. Şi cum aş putea-o evidenţia dacă nu înţeleg cine sunt? La ce bun să mă reprim şi la ce bun să mă las trăit de viaţă, în loc de a o trăi chiar eu pe ea? Oare nu pentru asta am venit, de a îmi aduce contribuţia în felul meu unic de a fi? Oare nu pentru asta am ales să mă întrupez, ca să îmi arăt pe faţă strălucirea şi nu în ascuns? Oare nu pentru asta am venit, ca să conlucrez braţ la braţ cu divinitatea şi umăr la umăr cu întregul univers?
Ziua de luni e doar o metaforă. Dar şi această metaforă are energia ei. Unii o hrănesc cu frică, alţii mereu cu bucurie. Există presiune în ziua de luni? Da, există şi e minunat că viaţa curge aşa. Însă şi aceasta e doar o metaforă. Dar e o metaforă care te propulsează, căci fără presiune, cine ar mai face ceva benefic pe aici? Aşa însă, oamenii simt presiune şi simt nevoia să se autodepăşească, căci fiecare om de la cel mai mare până la cel mai mic, vrea ca să îi fie mai bine şi mai bine. Acesta e firescul şi acest firesc e în natura omului, pentru că nu am văzut pe aici unul singur măcar, care să vrea cumva să îi fie mai rău.
Aceasta e evoluţia spirituală şi materială în acelaşi timp. Aşa că nu te amăgi singur pe faţă că banii nu sunt importanţi, iar în ascuns să te gândeşti doar la ei şi la presiunea care îţi vine din partea lor. Dacă priveşti dimineaţa către oameni şi implicit către tine, realizezi că alergi către a îţi fi mereu mai bine. Pentru asta munceşti, pentru asta te strădui, pentru asta cauţi soluţii şi le găseşti căci fiecare problemă are şi soluţia la ea, dar aceasta nu îţi vine dacă nu o descoperi singur. Pentru asta nu renunţi niciodată, pentru că vrei să trăieşti împlinit pe toate planurile. Aşa că nu te păcăli singur. Nu te ascunde după degete doar ca să te arăţi altora foarte spiritual, dar înăuntrul tău să simţi doar cum presiunea banilor îţi stă ca o sabie deasupra capului. E firesc să simţi această presiune şi e firesc să îţi doreşti să îţi fie din ce în ce mai bine. Dacă nu ar fi presiunea lor, câţi s-ar mai ridica din somnul raţiunii lor? Aşa merg lucrurile pe aici, toate au rostul lor pe pământ.
Aşadar, voi mulţumi din tot sufletul meu zilei de luni, pentru că ea îmi aduce multă presiune care mă îndeamnă să mă reîntregesc dacă cumva m-am risipit pe drum. Mă îndeamnă să îmi pun întrebări şi să găsesc noi răspunsuri, să experimentez noi alegeri şi să le pun în balanţă, să accept problemele care mă îndeamnă să le descifrez sensul, să îmi dau cu adevărat valoare şi să primesc răsplata universului pentru valoarea mea, căci pur şi simplu asta merit. Iar asta meriţi şi tu cu prisosinţă!
Bună dimineaţa minunatei zile de luni şi bun venit magnificei săptămâni care se aşterne în faţa noastră!

sâmbătă, 6 iunie 2015

Jucând şah cu divinitatea


Viaţa se aseamănă cu o partidă de şah, în care de o parte te afli chiar tu, de cealaltă parte se află chiar divinitatea. Acest joc se desfăşoară începând de dimineaţa, din momentul în care faci ochi şi până noaptea când iarăşi i-ai închis. Uneori partidele încep de la prima oră şi se încheie la sfârşitul zilei în curs, alteori se reiau a doua zi de unde au rămas. Uneori mutările se fac repede şi se trece la o nouă partidă, alteori lucrurile stagnează, mutările nu mai vin şi parcă ceva se blochează.
Pentru că viaţa se rezumă la propriile noastre alegeri. La propriile noastre mutări pe tabla de şah. Când se ivesc zorile, ai o infinitate de alegeri pe care le poţi face, o infinitate de oportunităţi, o infinitate de mutări pe care eşti liber să le faci. Paradoxul, e că deşi cam de obicei se fac aceleaşi mutări, mulţi aşteaptă rezultate diferite la mutările lor. Însă divinitatea, ca partener de joc, nu poate fi păcălită, nu poate fi amăgită, nu poate fi trişată. Ea îţi răspunde de fiecare dată în funcţie de mutarea ta. Tu vei fi primul care vei deschide jocul, iar piesele ce îţi revin sunt mereu cele albe, pentru că de fiecare dată ai întîietate, căci liberul tău arbitru e de neatins.
De fiecare dată când te hotărăşti să începi partida, divinitatea începe să trepideze. Dar nu trepidează de frică, ci de bucurie că tu, omule, te-ai decis într-un final să te scoli din reverie, să te aşezi în faţa pieselor, să începi să gândeşti, să cauţi soluţii, să faci un mic efort de a pune mâna pe o piesă şi de a o muta. Iar acest lucru mic în aparenţă, e în realitate un mare act de curaj. Pentru că fiecare mutare, adică fiecare alegere pe care o faci în viaţă, te poate propulsa, sau din contra te poate pune la pământ. Dar chiar căzut fiind, poţi redresa oricând partida şi situaţia ta de viaţă. Divinitatea îţi va respecta dintotdeauna propriile alegeri şi chiar îţi va mulţumi pentru ele, căci cu fiecare alegere tu ca fiinţă divină, îţi aduci mai mult sau mai puţin contribuţia prin experienţa ta. Astfel încât, experimentând, începi să înţelegi ce e de folos sau nu în realitatea ta, ce se cere cultivat şi ce se cere dat la o parte. Şi astfel, făcând alegeri, ceilalţi vor observa la tine curajul tău şi indirect vor începe şi ei să îşi pună întrebări, să caute şi să găsească soluţii, venind şi ei mai timid la început în faţa tablei de şah, acolo unde partenerul de joc, este veşnic disponibil, veşnic prezent, veşnic doritor să joace încă o nouă partidă cu tine.
Însă când nu faci alegeri, când nu te mişti din somnul raţiunii, când alegi pasivitatea şi resemnarea, nu te aştepta la nimic mai mult decât tot la pasivitate şi resemnare. Nu va veni nimeni să te scoată din starea asta, dacă tu singur nu eşti dispus să ieşi. Căci universul e oglinda ta, e reversul tău lăuntric, e răspunsul care pleacă din tine şi se reflectă în el ca un ecou. Astfel încât, atunci când din tine pleacă nefericire, tristeţe, frustrare, teamă, indiferenţă, nepăsare, toate acestea se reflectă ca într-un ecou în afara ta. Adică credinţele de genul „săracul de mine”, „îmi merit soarta”, „nimeni nu mă iubeşte”, „sunt doar păcătos, rob şi nevrednic”, „sunt vinovat pentru alegerile trecute”, „mi-e frică pentru ziua de mâine”, „mă pedepseşte dumnezeu”, toate astea transmit energie universului care doar va răspunde mereu ca într-un ecou: „Aşa să fie!” Şi aşa şi este.
Dar bucuria divinităţii faţă de noi stă tocmai în bucuria noastră faţă de alegerile pe care luăm decizia să le facem. Când ne ridicăm şi începem să facem câte ceva, atunci divinitatea con-lucrează alături de noi. Şi când spun divinitate, mă gândesc la tot ceea ce aparţine ei şi nu se vede cu ochiul dar se simte cu sufletul. Şi cine va con-lucra alături de tine? Tot ceea ce înseamnă divinitate şi se regăseşte pe vibraţia ta mai înaltă sau mai joasă: ghidul tău spiritual, îngeri, arhangheli, entităţi mai mult sau mai puţin evoluate. Toate fac parte din partida de şah pe care o joci cu întreaga divinitate, nu doar cu o mică parte din ea. Însă nimeni şi nimic nu îţi va lua niciodată liberul arbitru, căci tu aici pe pământ eşti propriul tău suveran. Tu alegi dacă rămâi cu puterea în tine sau ţi-o predai de bunăvoie.
Aşadar, pentru ceea ce se întâmplă acum în realitatea ta, eşti responsabil tu şi nimeni altcineva. Pentru cel cu care trăieşti acum, eşti responsabil, primeşti şi dăruieşti lecţii în acelaşi timp. Pentru lipsa ta, eşti responsabil, ai de învăţat lecţii chiar din această lipsă, aşa că nu e cazul să o condamni, ci chiar să îi mulţumeşti, căci şi lipsa, şi frica, şi disperarea, pot fi cu adevărat maeştrii tăi deghizaţi. Aşa că toate aceste stări în aparenţă rele, pot fi adevăraţi catalizatori de energie atunci când nu te laşi prăbuşit la pământ. Nimeni nu te va condamna dacă vei cădea, dar dacă nu te ridici cât mai repede, singurul care are de pierdut eşti numai tu. Divinitatea te va aştepta mereu să revii şi să îţi reiei partida şi să muţi în continuare piesele, poate cu mai multă înţelepciune decât până acum.
Însă atunci când simţi că energia se blochează în tine şi că totul pare că se scufundă în jur, ăsta iarăşi e doar un test, căci chiar dacă totul se prăbuşeşte, tu nu te poţi prăbuşi odată cu el. Ceea ce e trecător vine şi pleacă. Ceea ce e veşnic, rămâne ca prezenţă şi nu pleacă niciodată. De aceea, divinitatea ca partener de joc, are atât de multă răbdare oricând cu tine, pentru că nu există timp şi spaţiu dincolo de tărâmul fizic. Partida de şah cu divinitatea, nu are limite de timp. Unii par că stau în faţa pieselor, dar nu vor să mute niciodată primii, ceva în ei s-a blocat şi acea energie se vrea eliberată. Şi cum poţi să o eliberezi dacă nu îţi asumi nimic? Cum poţi înainta dacă nu generezi în afară energia care se vrea materializată? Cine te va înţelege dacă nu comunici, cine te va ajuta dacă alegi doar resemnarea şi aşteptarea? Cine te va îndruma dacă nu te arăţi pe tine aşa cum eşti, cum simţi, cum gândeşti? Vrei doar să fii cuminţenia pământului şi să îţi atribui acest rol defensiv pentru a îţi justifica alegerea de a nu face nimic? Atunci, nu te aştepta ca divinitatea să îţi răspundă la o mişcare pe care tu nu eşti dispus să o faci.
Fă doar pasul pe scena vieţii şi tot ce înseamnă divinitate ţi se va alătura pe această scenă, unde multe daruri aşteaptă să îţi revină. Ce poate fi mai simplu, mai natural şi mai firesc de atât?

vineri, 5 iunie 2015

Chanelling-uri contradictorii


În general îmi place să vorbesc despre ceea ce mă îndeamnă să susţin, nu să condamn sau că critic. De aceea, voi mărturisi din start că sunt atras foarte mult de tot ceea ce înseamnă chanelling. Însă oricât de pasionat aş fi de ceva, sunt genul care nu îşi pierde capul de pe umeri şi nu îşi lasă discernământul atârnat în cuiul credulităţii. Şi există multă credulitate în spiritualitate, de ce să nu recunoaştem, multă ignoranţă ale unor minţi mai mult sau mai puţin exaltate. Dar când eşti pasionat de ceva, mergi înainte cu curaj şi poate că însuşi drumul tău pe care mergi, te va învăţa chiar el discernământul prin provocările pe care le vei întâlni înaintând. Când înaintezi pe cale şi experimentezi la propriu, nu la figurat, capeţi şi discernământ totodată.
Referitor la acest fenomen de chanelling, nu pot spune decât că e minunat că la momentul acesta există o aşa efervescenţă şi deschidere către informaţie, către cunoaştere, către libertate. Şi deschiderea se tot măreşte şi oamenii parcă din ce în ce mai mulţi, se deschid şi ei, încep să îşi pună întrebări, încep să nu mai creadă minciunile propovăduite de atâta timp şi care nu mai au nici o putere în esenţa lor. Pentru tot ceea ce înseamnă spiritualitate însă, e nevoie de discernământ. Am mai spus-o şi probabil dacă o repet la fiecare articol, nu se va supăra nimeni, nu-i aşa?
Însă nu vreau să fac pe lupul moralist sau să dau lecţii pe aici. Nu vreau să par prea patetic şi să spun „atenţie la chanelling-uri!”, asta sună prea înfricoşător şi dacă şi eu îţi mai transmit frică, mai bine nu mă mai citi.
Eu vreau acum să susţin acest fenomen, nu să îl condamn. Dar ce argumente am? Nici unul. Ceea ce nu se vede, ceea ce nu e palpabil, e adeseori denaturat, condamnat şi refuzat ca nefiind credibil. Dar multe lucruri nu se văd pe aici, dar se simt atât de intens. Iubirea nu se vede dar se simte atât de real, poţi spune că e o presupunere? Frica iarăşi se simte, poţi spune şi despre ea că este o speculaţie? Bucuria, entuziasmul, plăcerea, tristeţea, toate se simt, ele nu se văd dar totuşi sunt reale. Şi cum adică ele sunt reale dacă nu se văd? Prin energia pe care o transmit aceste stări. Aici trăim cu trupurile în palpabil, dar cu spiritul suntem tot în tărâmul energiei şi al conştiinţei.
Şi acest chanelling e de fapt, tot o descărcare de energie. Noi adeseori descărcăm informaţii prin această energie pe care adeseori nu suntem conştienţi că o accesăm. Acum suntem conectaţi, dar nu durează mult şi iarăşi vine un gând de frecvenţă joasă care reuşeşte să ne deconecteze. Şi când spun că suntem conectaţi la ce mă refer? Răspunsul cel mai firesc şi simplu de înţeles este că conectarea la bucurie este chaneling-ul fiecăruia dintre noi. Această stare, într-o zi revine de mai multe ori, se pierde de mai multe ori. Oare câţi dintre noi reuşim să nu o pierdem niciodată? Câţi dintre noi reuşim să fim permanent conectaţi?
Atunci când eşti conectat la bucurie eşti pe o frecvenţă înaltă care îţi dă astfel posibilitatea de a te conecta implicit la Sursă, la Matrice, la Akasha, la Dumnezeu dacă vrei. Această conectare de care vorbesc, însemnă de fapt, inspiraţie. Adică a fi în-spirit. Iar când eşti inspirat, eşti pe creaţie, creezi şi te bucuri în acelaşi timp, făcând acest chanelling şi descărcând această inspiraţie de la Sursă către tine. Nu e vorba neapărat de o descărcare, un download aşa cum îl înţelegem noi cu minţile noastre. E în acelaşi timp şi o ridicare în vibraţie care te introduce către aceste planuri de conştiinţă mai înalte. E şi aceasta o reţea neuronală care se poate crea în timp şi poate deveni foarte stabilă, dacă este practicată constant. Şi cu cât o practici, cu atât îţi dai seama imediat dacă pici ca vibraţie din bucuria ta şi din conectarea cu divinitatea. Şi dacă ai constanţă în acest exerciţiu, nu te laşi în picaj prea mult, pentru că realizezi cu timpul, că atunci când pici, nu mai eşti tu ca sine divin, ci te identifici doar cu suferinţa egocentrică. Şi în suferinţa egocentrică vei fi mereu foarte conflictual, îţi vei căuta doar justificări, vei merge până în pânzele albe sau negre căutând doar dreptatea ta, vei judeca sau vei contra alte păreri, vei vorbi din superioritate spunând tuturor că doar calea ta e cea bună, că doar spiritualitatea ta e cea adevărată, că doar religia ta e cea mai cea.
Dar chanelling pur nu există. Cei care fac aceasta cu o entitate anume, transmit informaţiile cel puţin la mâna a treia. Energia pleacă de la sursă, e filtrată prin acea entitate şi apoi e filtrată iarăşi de cel care o transmite. Şi de sus până jos, această energie e mai mult sau mai puţin denaturată. E ca un canal prin care trece apa, dar în drumul ei, trece şi prin porţiuni mai puţin curate sau prin conducte murdare şi ruginite. Iar când deschizi robinetul, apa numai pură nu este. Dar cu cât conducta va fi mai curată, cu atât şi apa. Şi la fel, cu cât cel care face transmisia este mai evoluat spiritual şi mai puţin centrat pe ego, cu atât mesajul va fi cât mai aproape de adevăr.
Însă să nu uităm şi de entităţile mai puţin evoluate din astral care pot disturba mesajul transmis. Căci nu tot ceea ce se află „dincolo” este şi luminos şi bine intenţionat în acelaşi timp. Nu vorbesc de „demoni”, ci de entităţi mai puţin evoluate chiar dacă se află în alte dimensiuni. Ele sunt mult mai evoluate în dimensiunile superioare nouă, dar la nivel de iubire, unele sunt chiar împotriva noastră a oamenilor. Şi mai sunt iarăşi şi unele civilizaţii care nu prea sunt de partea noastră. Eu cred asta, nu suntem cu siguranţă singuri în univers. Dar toate acestea sunt lucruri secundare pentru noi oamenii. Cu extratereştrii sau fără, cu alte civilizaţii care ne sunt alături sau nu, cu alte entităţi care ne vor binele sau mai puţin, toate astea sunt efectiv lucruri secundare, cel puţin pentru mine.
Sunt secundare, deşi fascinante în acelaşi timp. Noi ca fiinţe spirituale, chiar dacă suntem limitaţi fiind în acest trup, nu avem practic nevoie de alte entităţi care să ne ghideze atâta timp cât noi înşine suntem conectaţi cu noi înşine. Nu tot ceea ce este în astral este mai evoluat decât omul. Dar când omul nu se cunoaşte pe sine, tendinţa de credulitate şi de primire a oricăror informaţii de „dincolo” e fascinantă. Şi de fapt, adeseori cel care transmite un chanelling, transmite de fapt, o metaforă. Unii trăiesc în proiecţia minţii lor şi au denumit acea proiecţie sub un nume sau altul, pare mai fascinant aşa. Dar nici asta nu contează, până la urmă mesajul transmis e cel care te convinge sau nu. Iar dacă el vine de la vreo entitate sau chiar din proiecţia minţii, asta se va simţi atunci când citeşti acea transmisie. Iar dacă simţi că ceva nu e în regulă, atunci cu siguranţă ori ego-ul a eclipsat informaţia ori entitatea care transmite nu e chiar una aşa evoluată.
Da, suntem cu toţii Una, dar la ce nivel există această unicitate şi această unitate? Dincolo de ego suntem Una, dar la nivel de ego cu siguranţă nu mai suntem chiar una. Aşa că ceea ce avem noi de făcut, nu e dependenţa faţă de vreo entitate sau de vreo civilizaţie anume, ci evoluţia noastră din „a fi”, prezenţa noastră aici şi acum ca lumină, ca bucurie. Iar dacă te fascinează acest chanelling, nu mai constructiv şi benefic ar fi să îţi creezi tu propriul tău canal către eul tău superior prin care să fii conectat cât mai mult sau chiar tot timpul? Aşa mi se pare mai benefic mie decât să chem alte entităţi către mine. Pentru că oricum entităţile luminoase mă susţin atunci când strălucesc din sine şi le chem tocmai prin energia pe care o transmit din sinele meu, din creaţia mea, nu din mintea mea care adeseori se identifică doar cu frica sau disperarea.
Când citeşti un chanelling, ce simţi? Pace, armonie, iubire? Atunci mergi în continuare dacă rezonezi cu el. Dar dacă simţi teamă şi nelinişte, mai gândeşte-te odată dacă acea transmisie vine de la vreo sursă evoluată sau nu.
Însă singura autoritate pentru tine, eşti tocmai tu. Singurul suveran pe viaţa ta, eşti chiar tu. La nivel de sine, tu singur ştii exact ce ai de făcut şi de creat. Nu ai nevoie de confirmări şi îndemnuri. Intră în centrul tău profund al armoniei şi de acolo înalţă-te către eul tău superior. Iar de acolo, treci în starea bucuriei de „a fi” unde toate sunt Una şi unde toate se regăsesc în iubire! Ridică-te cât poţi de mult şi de acolo, poţi simţi singur adevărul!

joi, 4 iunie 2015

Ce înseamnă spiritualitatea pentru tine?


Nu ştiu ce înseamnă spiritualitatea pentru tine, dar sincer să fiu, aş fi curios să aflu. Doar îţi pot spune ce înseamnă ea pentru mine. Dar mai întâi, îţi voi spune ceea ce nu înseamnă ea pentru mine. Şi nu înseamnă foarte multe lucruri care înseamnă pentru mulţi. De exemplu, nu înseamnă o tehnică sau un ritual. Tehnicile converg cu toate în acelaşi punct, către liniştirea minţii. Dar eu te întreb de ce ai nevoie ca mintea ta să fie liniştită? Şi poate că tu îmi vei răspunde că dacă mintea e liniştită, fără gânduri turbulente, tu însuţi te vei simţi mult mai bine. Perfect adevărat. Adeseori gândurile vin şi pleacă, dar stările noastre de angoasă, de furie, de frică şi panică, de îngrijorare, ele rămân, sunt reale. Paradoxul e că nişte gânduri temporare pot crea stări joase de lungă durată şi de maximă intensitate. Aici practica gândirii pozitive nu va avea nici un efect, pentru că mintea e atât de înceţoşată, încât poţi bolborosi afirmaţii pozitive toată ziua, imediat ce te-ai oprit, atacul de panică iar îţi fură identitatea.
Dacă ai fi atent cum se insinuează frica în tine, ai sesiza faptul că ea se înfiripă atunci când atenţia ta este furată efectiv de gândurile care vin şi pleacă. Şi atunci atenţia ta se îndreaptă către tulburare fără să se opună. Şi nici nu se poate opune aşa uşor. Oamenii spirituali vor neapărat să îşi oprească gândurile şi se luptă cu acestea, se luptă cu stările lor, cu frica lor. Dar această luptă este pierdută din start, omul încearcă pentru o perioadă, dar ce e vânt ca vântul trece şi gândurile nu le poţi opri cu una cu două. Însă ceea ce le opreşte efectiv, este transmutarea atenţiei. Către ce oare?
Către ceea ce simţi din sinele tău că ai de făcut. Nimic mai simplu. De exemplu, sinele meu acum, mi-a trimis acest îndemn de a scrie aceste rânduri. Iar eu am spus “da”, deşi puteam foarte bine să spun şi “nu”. Oare e un lucru bun că am spus “da”? Cu siguranţă pentru mine e un lucru bun. Creaţia mă centrează, mă reîntregeşte, mă înalţă ca vibraţie. Nu vorbesc prostii, puteţi experimenta şi voi dacă asta simţiţi. Dar cel mai important lucru atunci când creezi din sine, este faptul că te afli cu toată fiinţa în prezent. Astfel încât, nu mai vin gânduri care distorsionează conectarea mea dintre suflet şi spirit. Şi ceea ce vreau să îţi spun este faptul că ceea ce te trage în jos ca vibraţie este tocmai lâncezeala ta, reveria ta, visarea ta, sau aşa-zisul tău confort. Dar adevăratul confort spiritual este doar în creaţie. Însă când spun “creaţie”, nu vorbesc despre cai verzi pe pereţi, ci despre lucrurile mici şi fireşti care fac parte din viaţa pe această planetă, căci deocamdată ne aflăm aici.
Aşadar pentru mine, spiritualitatea nu însemană tehnică, focus, meditaţii, imagerii, numerologii, chanelling şi multe altele. Acestea dacă vrei, sunt doar unelte, dar nu poţi face din ele scopuri în sine. Dacă ele devin scopuri, atunci se crează o dependenţă şi nu e bine deloc. Care e scopul unei meditaţii, a unei tehnici? Doar ca să îţi liniştească mintea. Şi mai departe ce faci cu această linişte, la ce bun tot acest demers? Ca să revii iar la stările de angoasă şi panică, ca iarăşi să ai motiv de meditaţie? E un non-sens. Dar dacă te obişnuieşti să co-creezi împreună cu sinele tău, cu universul, cu divinitatea, nu mai ai nevoie de toate aceste tehnici, pentru că practic te contectezi imediat ce începi actul tău de creaţie. Aceasta este esenţa unei vieţi împlinite şi a spiritualităţii, în acelaşi timp: creaţia.
Spiritualitate atrage şi fascinează prin diversitatea formelor ei. Pui acum mâna pe o carte, dar mai vrei una, şi încă una, la nesfârşit. Citeşti un chanelling, mai vrei unul, şi încă unul şi tot aşa. Te simţi bine pe moment, dar după ce termini cititul, imediat pici ca vibraţie pentru că nu susţii practic acea vibraţie. Iar teoria e o susţinere doar de moment. Ea nu are absolut nici o putere în practica vieţii de zi cu zi. Acolo e nevoie de spiritualitatea ta, unde te afli chiar acum când citeşti aceste rânduri.
Poate te afli la job. Aici colegii te bârfesc poate pentru că nu te suportă. Dar dacă tu te suporţi, fă pasul tu către ei, căci ei au nevoie de spiritualitatea ta pe faţă, nu în ascuns, practicată pe undeva pe la colţuri. Aşa că vorbeşte-le şi arată-te cine eşti, nu poţi să şti dinainte că nu vor rezona cu fiinţa ta autentică, nu cea reprimată. Iar fiinţa ta nu poate străluci decât atunci când îşi dă strălucirea pe faţă. Acesta e un lucru spiritual.
Poate te afli acasă lângă un bolnav. Tendinţa ta este să îţi fie milă, dar cu mila ta nu poţi ajuta pe absolut nimeni, nici pe tine, nici pe el. Decât să îţi priveşti familia cu milă, nu mai bine o priveşti ca pe o comoară? Şi dacă o simţi ca pe o comoară, nu te-ai purta cu toată iubirea de care poţi da dovadă? Acesta iarăşi este un lucru spiritual.
Poate te afli cu un copil alături. Eşti atent la ceea ce îţi transmite el, îl observi şi te observi? Comunică cu el, vorbeşte-i ca de la egal la egal şi tratează-l ca pe un om mare, atunci de-abia vei înţelege mai mult dincolo de toanele lui. Şi acesta este un lucru spiritual.
Poate că eşti singur şi suferi de sindromul “nimeni nu mă iubeşte”. Dar tu însuţi cât de mult te iubeşti şi cât de mult te respecţi cu adevărat pe tine ca să poţi avea vreo pretenţie de la ceilalţi? Aştepţi vreun pretendent la coroana ta? Dar tu te-ai cucerit pe tine însuţi ca astfel să te încoronezi ca pe un împărat stăpân pe realitatea sa? Lasă resemnarea, lasă aşteptarea şi revino la adevărata ta valoare, cea de co-creator divin! Doar în această stare eşti tu cel adevărat, în celelalte stări alterate, eşti doar încă o fiinţă alterată care şi-a pierdut energia sufletului pe drum. Dar creaţia nu te oboseşte, ci ea te reîntregeşte şi îţi cheamă înapoi energia sufletului tău ca astfel să devii iarăşi întreg. Şi acesta este un mare lucru spiritual.
Fă doar ceea ce simţi nevoia să faci şi mulţumeşte-ţi pentru asta, căci aceasta e dovada că te iubeşti, atunci când acepţi să fii cea mai bună versiune a ta. Când nu eşti cea mai bună versiune a ta, suferi, tânjeşti, te chinui, te frămânţi, pentru ca această frământare să nu îţi folosească de fapt la nimic. Totul e într-o continuă mişcare şi totul conlucrează în acest univers. Aşa că, ridică-te şi străluceşte, aceasta este adevărata spiritualitate!

În căutarea adevărului…


Am căutat adevărul în ochii şi vorbele celor ce par înţelepţi în faţa oamenilor, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în ochii inocenţi ai micuţilor şi în şoaptele pline de compasiune a celor ce nu se mândresc cu filozofia lor…
Am căutat adevărul în mărturiile celor întemniţaţi şi în plânsul lor, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în zborul vulturilor liberi a căror nemărginită libertate vorbeşte fără cuvinte şi fără lacrimi…
Am căutat adevărul în locurile sacre şi în pelerinajele îndepărtate, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în locuinţele şi inimile celor vii şi autentici, decât în mormintele răposaţilor ce îşi tot cheamă morţii să-şi îngroape pe morţii lor…
Am căutat adevărul prin cărţile revelate divin, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în scrierile celor ce au avut destul curaj în a-şi mărturisi fără teamă viaţa lor însăşi, în firesc şi în sinceritate…
Am căutat adevărul în tristeţea întunecată a pustnicilor şi a călugărilor, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în bucuria şi entuziasmul tumultului vieţii, în natură, în joacă, în frumos, în creaţia divină şi în fericirea de a ei contemplare…
Am căutat adevărul în bisericile reci şi în chipurile suferinde a celor din icoane, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în căldura şi lumina care răzbate din sufletele celor simpli şi curaţi, celor sinceri şi neînfricaţi, celor liberi şi neîndoctrinaţi…
Am căutat adevărul în tot felul de teorii spirituale care doar îţi prind mintea ca într-o cursă, dar nu am aflat acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în naturaleţea vieţii, în detaşarea faţă de griji, în reîntoarcerea la originile spiritului pur, cel pururea liber, dincolo de orice dogmă, de orice teorie, de orice poruncă…
Am căutat adevărul în rugăciunile cele meşteşugite care doar umplu văzduhul de cuvinte, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în rugăciunile simple şi necontrolate, care nu pleacă din minte către nimic, ci ţâşnesc din suflet ca un fulger către spirit, către divin…
Am căutat adevărul în arta marilor genii, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în frumuseţea florilor, în cântecul păsărilor, în mişcarea vântului, în dansul lebedelor, în seninătatea cerului şi în minunăţia curcubeului…
Am căutat adevărul în frumuseţea femeilor şi în emoţia lor, dar nu am găsit în ele decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în naturaleţea celor ce se înalţă din pământ şi cresc fără încetare, acolo în natură, frumuseţea se manifestă în toată splendoarea fără plusuri şi fără minusuri…
Am căutat adevărul în curajul bărbaţilor şi în credinţa eroilor, dar nu am găsit acolo decât o mică fărâmă din El, căci în acelaşi timp, l-am aflat mai mult în cei care nu şi-au vărsat sângele trupului pentru crezul lor, ci în cei care au avut puterea ca într-o viaţă să îşi stingă patimile şi să îşi elibereze mintea, să îşi disciplineze făptura şi să îşi materializeze creaţia…
Am căutat adevărul în toate acestea şi în mult mai multe, dar nu l-am descoperit cu adevărat decât în mine însumi…

miercuri, 3 iunie 2015

Respiră profund şi revino în prezent!


Viaţa se aseamănă cu o imensă arenă de circ în care ai intrat pentru că pur şi simplu tu însuţi ai vrut să intri. E ca şi cum la un moment dat, afli că circul vine în oraşul tău. Încă nu a sosit, dar este pe drum. Astfel încât, oamenii încep să vorbească şi să şuşotească. Se crează o forfotă şi o agitaţie. Unii abia aşteaptă, alţii nici nu vor să audă.
Aşa se întâmplă şi cu viaţa asta. Sufletul tău a ales să intre în acest circ care este însăşi viaţa. El a hotărât să vină, a stat la rând, a cumpărat un bilet şi iată-l pe sufletul nostru intrat în arenă. El intră şi observă cum merg lucrurile înăuntru. Unii stau pe bănci, aplaudă şi ovaţionează. Alţii şi-au asumat anumite roluri pline de măiestrie. Şi observatorii dar şi jucătorii se bucură fiecare în felul său. La un moment dat, unii spectatori îşi iau inima în dinţi şi încep şi ei să îşi creeze roluri care li se potrivesc, încep să le înveţe şi să le cultive. Încep mai timid sau mai curajos să se arate pe ei înşişi. Îşi dau seama că dacă tot au intrat în această arenă, e mai frumos şi mai bine pentru ei dacă îşi creează ei înşişi rolurile care li se potrivesc. Unul va intra în cuşca cu lei, altul va zbura de pe un trapez pe altul, unul acceptă rolul de clovn, altul de bufon, unul de jucător, altul de arbitru. Cei care şi-au asumat un rol, la un moment dat se mai apucă de unul pe care îl vor cultiva în paralel cu primul. Astfel încât, o experienţă o urmează pe alta şi tot aşa. În tot acest circ, vei observa şi mulţi din cei care mor de plictiseală, care se lungesc pe bănci sau pe sub tribune, aşteptând ceva ce nu mai vine. E loc pentru toată lumea, unii creează, alţii încontinuu doar se autosabotează...
Am făcut această paralelă, pentru că mie mi se pare cel mai important să înţelegem faptul că noi oamenii, am ales să venim pe această planetă pentru un timp mai scurt sau mai lung. Dacă am mai venit aici de sute sau mii de ori, nu mai contează. Dacă am venit de pe alte planete, iarăşi nu mai contează. Important e că suntem aici. Şi dacă tot suntem, de ce oare să nu ne jucăm rolul până la capăt? Ce ne împiedică, ce ne opreşte? Se poate însă să mori de plictiseală, alegând să nu faci nimic. Se poate să fii mereu doar un spectator care va privi cu interes doar către ceilalţi. Şi se mai poate să îţi asumi şi rolul de creator şi de co-creator împreună cu divinitatea, cu universul.
Dar pentru acest rol care cu adevărat te împlineşte, ai nevoie de un singur lucru, cel mai simplu, şi totuşi atât de greu de obţinut atunci când nu te-ai obişnuit încă să pui mâna pe el. Şi despre ce lucru vorbesc şi despre ce comoară ascunsă? Despre ce dar atât de rar apreciat amintesc? Ce mărgăritar de mare preţ vreau să îţi dăruiesc? Timpul prezent, clipa de faţă, momentul acum, de aceasta îţi vorbesc! Şi de ce oare ar fi atât de important timpul prezent? Pentru că dacă nu trăieşti în prezent, trăieşti în cu totul altă parte şi atunci te vei regăsi în cei care se află în arena de circ, dar nu suportă să ia parte la tot spectacolul, ci stau bosumflaţi pe margine, stau şi pe bocesc pe la colţuri, ori mor de plictiseală. Alţii tot caută uşa de la intrare, căci vor să iasă din această arenă care li se pare prea potrivnică lor. Dar surpriză! Uşa e definitiv închisă în urma ta şi odată intrat nu mai e cale de întoarcere!
Aşadar, dacă tot am accepat să vin aici, ar fi cu totul nefiresc să vreau să plec cât mai repede. Dar atunci când rămân ancorat în prezent, nu vreau niciodată să mai plec. De ce să mă întroc când vreau doar să înaintez pe cale? Dacă simt că sunt veşnic, oare ce mă poate autosabota atât de mult încât să vreau neaparat să îmi calc pe suflet şi să sufăr? Dacă simt că sunt veşnic, de ce mă grăbesc, de ce mă precipit, de ce mă agit şi încotro vreau să evadez?
Dar nu avem de ce evada, iubiţii mei. Pentru că viaţa nu e o temniţă în care eu am venit ca să caut apoi căi de evadare din ea. Iar dacă mi se pare că ea e întunecată, mucegăită, mizerabilă şi haotică, atunci oricând dacă nu îmi place, o pot schimba. Şi dintr-o temniţă, o pot transforma într-un palat. În palatul de cleştar sau în căsuţa de turtă dulce, de ce nu? Nu am mijloacele necesare ca să o fac? Nu e adevărat. Mijloacele sunt la îndemână, dar mie mi-e încă frică să pun mâna pe ele. Mi-e încă frică să mă recunosc ca fiind divinitate întrupată. Mi-e încă frică să accept provocarea vieţii. Mi-e încă frică să fiu co-creator! Şi de ce mi-e încă atât de frică? Pur şi simplu pentru că am ales să nu trăiesc în prezent!
Unii vor zâmbi, alţii poate îmi vor da dreptate. Cei care ţin la suferinţa lor, nu vor recunoaşte niciodată momentul prezent. Ei îţi vor tot povesti lucruri dintr-un trecut mort şi îngropat, reverii şi nostalgii, amintiri şi păreri de rău care îi urmăresc pentru că încă nu şi-au iertat propriul trecut, nu şi-au iertat propriile alegeri, nu şi-au iertat propriile renunţări. Nu şi le-au asumat ca experienţe, ci doar ca greşeli. Şi atunci se învinovăţesc pentru că trecutul e atât de viu în mintea lor. Alţii îţi vor povesti despre grijile lor care vor veni mâine, poimâine, peste o lună sau peste un an. Dar oare unde este ziua de mâine, mi-o poate arăta cineva? Ştie oare cineva ce îi va aduce acest mâine sau următoarea lună sau următorul an? Dar eu vă spun tuturor că suferinţa cu adevărat nu poate fi simţită decât atunci când mintea ta oscilează între trecut şi viitor. Adică între poveri trecute şi himere viitoare!
Uneori ajungi jos, foarte jos. Adică din diferite motive, simţi că se năruie viaţa ta, că nu te mai regăseşti în nimic, că nu mai suporţi pe nimeni în jur, că eşti prea obosit de viaţă ca să o mai iei de la capăt. Şi asta face parte tot din planul tău cu viaţa. Când eşti la pământ, nu mai ai decât două variante: ori te ridici şi renaşti din propria cenuşă ca pasărea Phoenix, ori alegi să zaci în continuare în aceeaşi depresie şi lamentaţie. Şi e un moment nemaipomenit de benefic să te afli jos, să simţi că nu mai ai nici o susţinere. Atunci de-abia e momentul tău de a-ţi găsi susţinerea care îţi vine din tine însuţi şi din momentul prezent.
Căci în prezent, ai lucruri de făcut, oameni de întâlnit, creaţii de creat, cuvinte de scris sau note de cântat. Aici nu mai ai timp de depresie, căci depresia vine ori dintr-un regret trecut, ori dintr-o frică viitoare. În prezent nu poţi fii frustrat, abătut, trist, nefericit, gelos.Toate acestea te menţin pe vibraţia joasă pentru că atunci când le simţi, nu te mai afli în prezent. Dar ce simţi atunci când eşti conectat cu prezentul? Bucurie, pasiune, entuziasm, recunoştinţă, mulţumire, împăcare, putere, lumină! De aceea se şi spune despre puterea prezentului, pentru că doar în „aici şi acum”, trăieşti şi creezi din sine!
Dar cum revii la acest moment al prezentului atunci când eşti nu într-o stare tocmai bună? Foarte simplu. Prin respiraţia profundă. E exerciţiul cel mai simplu şi la îndemâna oricui, indiferent ce ar face şi unde s-ar afla. Dacă nu te simţi bine în timp ce citeşti aceste rânduri, fă-o acum! Pentru că nu vreau să mă citeşti dacă nu simţi bucurie atunci când o faci. Nu vreau să îmi dai „like” dacă simţi că aceste cuvinte nu îţi folosesc la nimic. Aşa că respiră profund dacă acum nu eşti chiar ok. E vorba de un timp scurt şi de câteva respiraţii. Inspiră prezentul şi bucuria, urcă din prima chakră către a doua cu fiecare respiraţie, menţine aerul şi apoi dă-i drumul uşor. Opreşte-te la chakra la care simţi că nu mai poţi înainta şi rămâi acolo. Dacă vrei să te opreşti la anahata inimii, atunci rămâi centrat pe inimă. Dacă vrei să mergi mai departe, atunci mergi mai departe până acolo unde simţi unirea ta cu spiritul, cu divinul. Urcă cu fiecare respiraţie şi menţine-te ca vibraţie. Iar apoi revino în prezent şi susţine acest moment prin creaţia, experienţa şi bucuria ta!