vineri, 29 mai 2015

Reziduurile sufletului


Oamenilor le place curăţenia. Le place aerul proaspăt. Le place ca scaunul şi masa la care stau să fie aranjate şi ordonate. Le place ca în casa lor să fie totul cât mai curat. Le place ca maşina în care intră să fie şi ea spălată şi curată. Când începe praful să domine peisajul în care se află, oamenii nu se mai simt bine. Atunci ori cheamă pe cineva să le facă curăţenie, ori se apucă ei înşişi să facă ceva în sensul ăsta. Chiar dacă stau de mult timp într-o mocirlă prăfuită, la un moment dat nu mai suportă aerul care se degajă din acea mizerie şi dezordine. Toate acestea se văd, se simt, deranjează.
Dar sufletul nu se vede. Însă el e acolo prezent, mai viu ca niciodată. Dar „praful” care se depune peste el în timp, nu îl observă nimeni. Mai importantă e casa, ea trebuie să arate bine, altfel ne facem de râs în faţa celorlalţi. Mai important e ca maşina să strălucească, cine ştie poate vom atrage nişte priviri arzând de dorinţă şi o nouă aventură e pe cale să se producă. Mai importante sunt hainele, toate curate şi călcate de-ţi fură ochii. Mai important e trupul, fără celulite şi şunculiţe, fără riduri, fără burţi, fără chelii, cât mai subţire şi cât mai plat! Totul e ca nou, iar noi suntem ca scoşi din cutie!
Totul în jur străluceşte, doar sufletul adeseori în noi boleşte. El nu a primit îngirijirea necesară poate de foarte mult timp. Nimeni nu a venit să-l spele, să-l cureţe, să-l îngrijească. „Praful” s-a tot depus iar reziduurile peste el, refulează...
Reziduurile sufletului sunt lucrurile care se vroiau făcute de mult timp, dar ecoul strigătului lăuntric nu se mai aude. E ca un geamăt abia perceptibil. Nimeni nu îl mai bagă în seamă pentru că toată atenţia este în afară, adică la „imaginea” promovată în faţa celorlalţi.
Toate lucrurile nefăcute şi pe care le tot amânăm de pe o zi pe alta în speranţa că se vor îndepărta cumva din viaţa noastră, toate ne urmăresc în mintea noastră. Toate ne atenţionează din când în când să le acordăm atenţia cuvenită şi asta tot spre binele nostru. Ca să rezolvăm în cele din urmă ce avem de rezolvat şi apoi să fim lăsaţi în pace. Altfel, ne sufocăm şi începem să credem că avem o problemă. Astfel încât, mergem la psiholog, la psihiatru, la terapeut, pentru că noi pur şi simplu credem în problema noastră. Şi terapeutul însuşi ne va face să credem că avem o problemă, dacă tot am ajuns la el, doar nu o să ne lase să plecăm aşa uşor fără ca să cotizăm ceva.
Panica, frica, angoasele, frustările şi depresia se adună acolo unde există mediul prielnic pentru ca ele să se adune şi să clocească. Ele găsesc un punct slab în noi înşine, iar acolo fac o breşă din ce în ce mai mare până când ne surprindem că picăm imediat ca vibraţie, de nici noi nu înţelegem cum. Când există o slăbiciune, în timp se poate forma un lanţ al slăbiciunilor, astfel încât nu picăm doar psihic ci şi fizic. Pe măsură ce lanţul se măreşte, convingerea noastră că avem o problemă se măreşte şi ea până când toată atenţia ne este furată de psihoza noastră. Devenim astfel dependenţi de ea şi chiar începem să ne lăudăm în stânga şi dreapta cu psihoza noastră. Aici sabia depresiei e cu două tăişuri. Pe de o parte vrei să scapi de ea, pe de altă parte nu vrei pentru că ai nevoie de atenţia celorlalţi. Totul pleacă de la nivel mental, acolo unde se îndreaptă atenţia ta, te îndrepţi şi tu. Atenţia ta se îndreaptă către frică? Acolo te îndrepţi şi tu! Se îndreaptă către depresie? Acolo te îndrepţi şi tu! Se îndreaptă oare către creaţie şi bucurie? Cu atât mai mult acolo te vei îndrepta şi tu!
Lucrurile de făcut, aşteaptă să fie făcute de către tine, de nimeni altcineva. Toate cele nefăcute sunt motive de stres. Iar stresul cauzează boli, epuizare şi suferinţă. Fiecare motiv de stres e un disconfort psihic care în timp ne uzează nervos. Şi astfel devenim din ce în ce mai irascibili şi mai fără chef de viaţă. Şi apoi mergem la terapeut să ne convingă el şi mai mult că avem o problemă.
Acolo unde există chiar şi cel mai mic grad de disconfort pe care îl simţi, acolo se află o treabă care se vrea rezolvată. Când stai puţin şi te gândeşti la ele, realizezi că sunt multe care s-au adunat. Şi te simţi copleşit de existenţa lor. Şi împovărat de propria neputinţă în a te hotărî într-un final să faci ceea ce e de făcut. Adică să te despovărezi. Adică să îţi eliberezi sufletul ca dintr-o chingă şi să curăţi de pe el toate reziduurile adunate într-o viaţă. Reziduurile sunt multe, poate nenumărate. Şi tu nu le poţi îndepărta pe toate dintr-odată. Dar dacă le iei pas cu pas, câte unul, ai şansa ca odată și odată să ajungi la liman.
De exemplu poţi începe cu o listă în care să treci acolo absolut toate lucrurile care se vor făcute, dar pe care le amâni la nesfârşit crezând că se vor face singure. Nu te amăgi, nimeni nu le va face în locul tău. Ele aparţin experienţei tale de viaţă, nu ale altcuiva. Unele lucruri par copilării, dar dacă o copilărie îţi provoacă motiv de stres, trece-o şi pe ea pe listă că se vrea făcută mai devreme sau mai târziu. Ai trecut-o, ai făcut-o, ca mai apoi să o înlături de pe listă. Iar pornind de la cele mici şi oarecum hilare, ajungi şi la cele mari şi mai serioase. Altfel, reziduurile care te împovărează rămân acolo şi îţi „apasă” şi mai mult conştiinţa. Şi nu mă refer la lucrurile obligatorii pe care oricum le faci vrând-nevrând, ci la cele opţionale care nu sunt neapărat obligatorii, dar pe care simţi nevoia să le faci. Pentru că îndeplinirea lor, îţi uşurează efectiv viaţa.
Uneori simți cum ceva din tine te trage efectiv în jos, ca un bolovan. Acesta e bolovanul trecutului și a treburilor nefăcute la timpul lor. E ceva acolo, ca o prezență care vrea să îți spună ceva. Și tu doar amâni, dar amânarea nu înseamnă și rezolvarea situației cu pricina, ci doar o simplă uitare de moment. Iar acumularea amânărilor îți cauzează o stare rea a cărei cauză nu o identifici, dar o simți ca fiind una împovărătoare.
Eu aşa văd lucrul cu tine însuţi, pornind de la cele mici şi ajungând la cele mari. Pentru că această „muncă” cu tine nu înseamnă să stai pasiv şi să meditezi. Sau nu înseamnă doar asta. Ci să faci tot ce ai de făcut peste zi cu inimă uşoară şi cu gândul doar acolo la ceea ce faci. Şi tot tăind de pe listă, „urmăritorii” din mintea noastră se vor împuţina din ce în ce mai mult, până când reziduurile sufleteşti se vor îndepărta pentru totdeauna. Iar când ajungi la zi cu lista, adică toate conflictele sufletești vor fi tăiate de pe ea, atunci îţi va fi mult mai uşor să ţii din scurt fiecare motiv de disconfort psihic. Ai mai tăiat un lucru de pe listă, ți-ai mai anulat un conflict lăuntric care în timp îţi poate aduce o nouă boală pe cap şi un nou drum făcut pe la terapeut.
Aşadar, apleacă-te şi asupra “prafului” spiritual depus peste sufletul tău. Curăţă-l, spală-l, îngrijeşte-l, îmbrăţişează-l şi iubeşte-l ca pe propriul tău copil!

joi, 28 mai 2015

O zi în cer aşa şi pe pământ


M-am trezit într-o dimineaţă şi de cum am făcut ochi, am mulţumit zorilor care tocmai s-au ivit, i-am mulţumit Universului pentru încă o zi acordată, mi-am mulţumit mie însumi pentru simplu fapt că trăiesc, iar făcând lucrurile acestea cu pace în suflet, am constatat că mă simt minunat...
Mi-am băut cafeaua în linişte şi pace, privind trecătorii grăbiţi, întrebându-mă pentru ce atâta grabă, pentru ce atâta fugă, şi astfel am luat aminte la mine însumi să văd dacă nu cumva şi eu mă aflu prins într-o goană spre ceva anume, şi făcând acest mic exerciţiu cu detaşare, iarăşi m-am simţit minunat...
Am plecat de acasă împăcat, fără aşteptări, dar totuşi încrezător în mine însumi. Am intrat în tumultul traficului mergând încet şi deşi vedeam multe feţe încrâncenate, nu le băgam prea mult în seamă, ci doar mergeam şi acordam prioritate chiar şi celor ce nu aveau, iar aceştia surprinşi, îmi mulţumeau, îmi zâmbeau şi iarăşi mă simţeam minunat...
Plimbându-mă printr-un parc, mă tot gândeam la viaţa mea şi la schimbările prin care am trecut, cum acestea s-au întâmplat fără efort, doar trecând de la o etapă la alta ca şi cum aş fi urcat nişte scări la modul cel mai firesc şi privind în spate mă vedeam din afară cum eram jos la baza scării sau cum eram pe prima treaptă, apoi pe a doua şi tot aşa...Iar făcând detaşat acest mic exerciţiu, iarăşi mă simţeam minunat...
Aşezându-mă la un rând să cumpăr ceva, am intrat în vorbă cu un necunoscut şi deşi nu prea aveam chef de vorbă, l-am ascultat cu răbdare zâmbindu-i în acelaşi timp, încercând să aflu lecţia pe care Universul vrea să mi-o dăruie prin acel om, încercând să aflu lecţia de care el însuşi are nevoie să-i fie predată prin mine. Şi făcând acest lucru, am văzut iarăşi că mă simt minunat...
Am trecut apoi pe lângă un părculeţ în care câţiva copilaşi se jucau. Atunci m-am oprit şi am privit la ei, trecându-mă fiorii văzându-le lumina de pe chip, cum nu aveau nici o grijă si cum erau ei prezenţi în prezent fără ca nici măcar să fie conştienţi de asta. Ei se jucau dincolo de orice grijă în poala divinităţii, iar cei mari stăteau în afara ei, precipitându-se care încotro. Şi iarăşi am constatat cât de minunată e viaţa însăşi atunci când te afli numai şi numai în momentul prezent...
Am stat pe malul unui lac şi privind apa, am simţit pace şi armonie în suflet, iar văzând cum fiecare adiere crea în apă o undă cât de mică, mă gândeam că aşa suntem şi noi oamenii, la cea mai mică schimbare din viaţa noastră, sufletele ni se tulbură fără să ne dăm seama, realizând abia după un timp cât de necesară era acea schimbare din viaţa noastră...
Am privit oamenii ochi în ochi şi faţă către faţă, şi astfel privindu-le eu chipurile, mă adânceam în sufletele lor. Unele obosite de viaţă, altele pline de energie, unele rănite de oameni, altele călite de viaţă, unele ofilite de prea multă suferinţă, altele puternice şi luminoase. Şi astfel privind eu la acestea, mă priveam de fapt pe mine însumi ca într-o oglindă, simţind compasiune către oameni şi totuşi multă nădejde către acest dar minunat care este însăşi viaţa…
Seara, când soarele apunea, am stat de vorbă cu mine însumi, întrebându-mă tot felul de lucruri si surprinzându-mă în acelaşi timp, cum toate întrebările se răsfrângeau într-un singur răspuns: totul e doar bucurie, viaţa e doar bucurie, nimic mai mult, nimic mai puţin...
Trecând prin toate aceste stări, mi-a venit o inspiraţie şi m-am gândit să scriu câte ceva pentru a împărtăşi şi altora stările mele. Astfel încât, m-am aşezat şi în timp ce scriam, am observat cum sufletul meu era într-o continuă reverenţă de mulţumire către ziua ce tocmai s-a încheiat, către oamenii cu care am interacţionat, către divinitatea care m-a inspirat, şi trecând prin toate acestea am observat iarăşi că mă simţeam minunat...

miercuri, 27 mai 2015

Femeia modernă, între frică şi depresie


Pentru că ieri am primit de la cineva un mesaj pe privat legat de subiectul frică şi depresie, am cerut acordul ca să dezvolt puţin aici, mai ales că nu e o situaţie particulară, ci una care se regăseşte acum în sufletul multor femei. Habar n-am ce să scriu de fapt, dar totuşi dacă tot am simţit imboldul ăsta, m-am apucat de scris câte ceva, în speranţa că voi primi şi de la voi sugestii sau experienţe legate de aceste stări, ce credeţi despre ele sau cum le-aţi depăşit.
Femeia în cauză îmi scria: “Mă lupt cu depresia, anxietatea şi gândurile negre. Nu ştiu cum să ies din ele, nu mă lasă să mă bucur deloc." Vă regăsiţi în aceste rânduri? Unii poate că da, alţii poate că ba.
Cred că mulţi dintre noi, ca să nu spun toţi, ne-am confruntat pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă cu depresia într-un fel sau altul. Unii au trăit-o pe culmile disperării, alţii doar au cochetat cu ea ca un fel de moft. Unii au experimentat-o într-un fel, alţii cu totul altfel. Bărbaţii depresivi se comportă într-un fel, femeile depresive cu totul altfel. Cauzele sunt diferite, trăirile sunt diferite, pentru că noi toţi suntem diferiţi.
Până la urmă ce e depresia şi cum reuşeşte ea atât de subtil să ne seducă? Nu îmi voi arunca acum ochii pe vreun tratat stufos si greoi de psihologie din care nimeni nu va înţelege mare lucru. Nici nu suntem aici pe la “academia de spiritualitate”, unde clişeele abstracte şi impersonale abundă. Suntem între oameni simpli, aşa că să rămânem la simplitatea noastră cea de toate zilele.
Aceşti oameni depresivi se simt pur şi simplu ca fiind aşa, prin prezenţa lor. Lângă ei, simţi că ceva nu e în regulă, că au pierdut ceva, că tânjesc după ceva şi suferă continuu după acel ceva pierdut. Ca să par mai profund decât sunt, pierderea acelui ceva echivalează cu izgonirea adamică din rai, dacă vreţi o interpretare pentru cei mai religioşi dintre voi. Omul nostru alege să iasă din starea sa firească, acolo unde nu există nici întristare, nici suferinţă, nici suspin, şi trece de partea cealaltă, acolo unde suferinţa îl îmbrobodeşte, îl amăgeşte şi îl pune la pământ. Iar apoi începe dorul, plânsul şi tânjirea către firescul bucuriei, a inocenţei, a purităţii pierdute.
Depresia este şi ea una din patimile adânci care te învăluie şi te tot macină până ce te bagă în deznădejde. E patima goliciunii, a pustiirii, a marelui nimic. Te surprinzi golit de frumos, de putere, de nădejde, de credinţă, de entuziasm. Te surprinzi că nu mai eşti tu cel ce erai odinioară, că nu mai vrei nimic, că nu-ţi mai doreşti pe nimeni în preajmă, că nu mai simţi nevoia să faci nimic, să creezi nimic. Mai pe scurt, începi să te identifici cu nimicul şi goliciunea lui.
Bărbaţii depresivi sunt cam toţi pe acelaşi calapod. Îşi pun sticla de băutură în faţă, îşi fixează privirea undeva în gol şi încep să îşi bea paharul neputinţei unul după altul, depănând nostalgii şi amintiri dintr-un trecut mort şi îngropat. Azi aşa, mâine aşa, uneori chiar până la sfârşitul vieţii tot aşa. Unii ies din starea asta repede, alţii niciodată. Cei creativi îşi dau seama că îşi năruie viaţa şi încep iarăşi să creeze câte ceva, asta ajută cel mai mult la înlăturarea depresiei. Pe alţii reuşesc să îi scoată femeia care le dă un impuls şi astfel încep să simtă iarăşi câte puţin interes pentru viaţă. Unii îşi trăiesc depresia la orizontală, alţii deşi activi aparent, în realitate trăiesc ca într-o bulă a nefericirii. Şi până ce această bulă nu se sparge la propriu, caruselul depresiei se va tot învârti fără oprelişte.
Femeile însă, sunt mai complexe prin natura trăirilor lor, aşadar cauzele depresiei lor sunt mult mai variate. Ce ştiu eu de fapt, că nu mă pot pune în pielea unei femei. Doar văd, observ, intuiesc. Persoana care mi-a dat inspiraţia asta, spunea că pentru ea frica de moarte e atât de intensă încât numai simplu gând la moarte simte că o “strânge în spate”. Alt gând care îi aduce depresia pe cap este frica de singurătate, de a nu suporta să rămână singură. Şi o cred, am mai întâlnit refrenul ăsta. Nu zic că e general valabil, dar multe dintre femei, cel mai greu suportă singurătatea şi lipsa comunicării.
Dar singurătatea are şi ea valenţele ei. Cele care trăiesc chiar singure sunt femei foarte puternice, deşi în interiorul lor numai ele ştiu exact ce simt. Unele s-au obişnuit cu acest mod de viaţă, dar poate fi şi o fugă aici de o nouă dezamăgire. Orice femeie simte nevoia să dăruiască şi să se dăruiască, altfel ea nu ar mai fi femeie. Dar iată că viaţa şi bărbaţii le aduc uneori în stadiul în care nu-şi mai doresc să dea credit nimănui pentru că nu mai pot suporta încă o trădare, încă o înşelare, încă o dezamăgire. Însă singurătatea în doi e şi mai crâncenă, iar lipsa comunicării din cuplu, ofileşte efectiv entuziasmul femeii care fără comunicare se simte ca peştele pe uscat. Iar dacă bărbatul de acasă nu e dispus să o asculte, îşi va găsi o altă sursă de comunicare, online sau chiar real nu contează, dar să simtă că există cineva pe lumea asta căruia îi pasă. Altfel, energetic vorbind, femeia care nu are un bărbat sau un copil pentru care să se dăruie, simte efectiv că se usucă pe picioare. Greşesc?
În general, depresia se insinuează odată cu diminuarea respectului de sine. Când începi să crezi despre tine că nu mai însemni mare lucru şi că nu mai ai o valoare în ochii tăi, devalorizarea ta se răsfrânge în ochii celorlalţi. Şi tratamentul lor mai mult sau mai puţin indiferent, îţi va accentua şi mai mult starea de devalorizare. Oamenii nu au răbdare să asculte lamentări nesfârşite de la alţii, unii de-abia îşi mai suportă propriile lor lamentări interioare.
Şi toate angoasele, frustrările, nemulţumirile, resemnările, furiile şi fricile îşi au originea de la faptul că omul nu se iubeşte cu adevărat pe el însuşi. Pentru unii sunt doar cuvinte mari, mult prea mari. Pentru alţii, iubirea de sine a devenit un firesc. Asta nu înseamnă că nu vor mai avea dezamăgiri, frici sau nu vor mai simţi niciodată vreun gol interior. Totul aici pe pământ se reduce la “a simţi”. În fiecare clipă simţim câte ceva, atâta timp cât suflăm suflare de viaţă. Şi oscilăm adeseori între trăirile noastre, nu simţim mereu la fel. Dar una e să simţi frica de exemplu, şi alta e să te şi identifici cu ea. Una e să simţi o goliciune interioară şi să rămâi în acea goliciune, aşteptând să treacă singură. Poţi aştepta cât vrei, nu va trece doar prin pasivitate. Acel spaţiu gol, se vrea umplut. Şi cu ce l-ai putea umple? Păi unii aleg urâciunea, alţii aleg frumosul. Prima adânceşte goliciunea, a doua o umple.
Şi bărbatul simte, dar simţurile lui sunt cu totul diferite faţă de cele ale femeii. Pe când femeia este practic învăluită de simţirea ei care o caracterizează întru totul. De aceea, atunci când vibraţia ei scade şi depresia se înfiripă, parcă toată fiinţa ei se micşorează, şi chipul şi trupul par că se ofilesc. Pe când atunci când iubirea din ea se regăseşte în cineva, totul se luminează în ea.
Referitor la frica de moarte. Cred că multora nu le este frică de moarte, cât le este frică îngrozitor de viaţă. Le este frică de potenţialul lor, de frumuseţea lor, de creaţia lor, de valoarea lor, de divinitatea lor. De ce le e frică de toate acestea? Pentru că ele te îndeamnă la asumare şi la experienţă. Iar atunci când experimentezi, poţi învinge sau poţi eşua. Poţi fi apreciat sau criticat. Aprecierea te susţine, iar critica te căleşte şi te îndeamnă să nu te opreşti în faţa unei limbi mai înţepate. Frica de moarte e total nejustificată, atâta timp cât înţelegi că ai trecut deja de nenumărate ori prin acest proces. Aşa că cum oare ţi-ar mai putea fi frică de acest proces atât de firesc? Iar dacă nu crezi că ai mai venit aici, ceea ce nu e imposibil, cu atât mai mult merită să nu mai ai nici o reţinere în faţa vieţii şi în faţa felului tău unic şi magnific de a fi.
Voi ce spuneţi, v-aţi confruntat vreodată cu depresia şi dacă da, cum aţi depăşit-o?

marți, 26 mai 2015

Ultimul vals al tiranilor


De cele mai multe ori, oamenii care trăiesc la întâmplare, adică cei care nu lucrează deloc cu ei înşişi, îşi creează singuri o mulţime de capcane mentale, după care se lasă prinşi în ele de la sine. Când mintea nu e lucrată, capcanele răsar în mintea omului la fiecare pas. Unii se află mereu prinşi în ele şi nici nu sunt conştienţi de asta, pentru că poate nu au experimentat niciodată o altă stare decât cea de vibraţie joasă, unde frica e marele tiran care stăpâneşte o mulţime de alţi tirani care mai de care mai despotici.
Aceşti tirani din mintea noastră, dacă sunt hrăniţi permanent cu gânduri venite din condiţionări negative, ajung să ne controleze şi să ne joace pe degete cum vor. Astfel încât, încep să ne controleze timpul, hrana, ţinuta, cuvintele, faptele, atitudinea, mentalitatea, sănătatea, finanţele, relaţiile, stările noastre, pe scurt... încep să ne controleze întreaga viaţă chiar cu acordul nostru!
Oamenii din acest segment, au convingerea definitivă şi irevocabilă că viaţa e grea, oamenii sunt răi, toţi fură şi vor să ne fure, politicienii sunt corupţi, bărbaţii sunt afemeiaţi, femeile sunt materialiste, fiecare vrea să profite de celălalt, banii se fac scrâşnind din dinţi, un job bun e imposibil de găsit, viaţa e scurtă pentru că stresul ne mănâncă zilele, munca trebuie făcută cu încordare maximă...iar loc pentru un gram de spiritualitate...nu mai poate fi. De ce? Pentru că în astfel de minţi tiranice nu se află decât mult efort controlat. Iar acolo unde e mult efort şi control, randamentul şi epuizarea sunt pe măsură.
Tiranii sunt foarte parşivi, nu ştiu de glumă. Ei te îndeamnă să cauţi mereu ceva în afara ta şi să depui mult efort în acest demers. Şi uneori te trimit departe, creîndu-ţi iluzia că ce nu găseşti în interior, vei găsi undeva pe-afară cât mai departe de locul în care ești acum. Adică...
Atunci când te simţi rău sau ai vreo boală, tiranii din mintea ta îţi trimit mereu gânduri ca să îţi întărească şi mai mult convingerea că boala ta e una serioasă, că ai nevoie de doctori, de pastile şi injecţii, că ai nevoie de cât mai mulţi oameni care să plângă la perna ta, că ai nevoie de un tratament costisitor fără de care nu ai nici o şansă să te faci bine. Normal, cum să te faci bine uşor, când rezistenţa ta în faţa sănătăţii e atât de mare încât ca să ajungi la ea tu crezi că ai nevoie de mult efort?
Altă situaţie. Când crezi că viaţa e grea şi că banii se câştigă la fel de greu, care e de fapt convingerea ta? Că ai nevoie iarăşi de mult prea mult efort ca să răzbaţi în viață.Oare va putea penetra abundenţa zidul rezistenţei tale?
Iar dacă cumva crezi că toţi bărbaţii sunt nişte impostori emoţionali sau că toate femeile sunt materialiste, care e convingerea ta de fapt? Aceea că e aproape imposibil să îţi găseşti pe cineva cu care să poţi construi ceva pe lumea asta. Iar ca să găseşti o astfel de persoană, iarăşi necesită şi asta extrem de mult efort.
În principiu, acestea trei sunt punctele cele mai sensibile din viaţa noastră: sănătatea, finanţele şi relaţiile. În aceste trei direcţii se desfăşoară nesfârşitul dans al tiranilor care valsează cu mintea noastră.
Dar scena se poate extinde şi mai departe. De exemplu, nici cu spiritualitatea lucrurile nu stau mai bine. Majoritatea nu se apucă de nici un fel de practică spirituală, pentru că au auzit ei de la alţii care au mai încercat câte ceva şi n-a mers. Aşa că decât să fie dezamăgiţi, mai bine nu se apucă de nimic. Dar în schimb promovează clişeul în jur ca şi cum l-ar fi experimentat deja. Adică din start nu va merge nimic. Şi aceştia la rândul lor, tot în acelaşi efort uriaş cred, multe tehnici, mult focus, multă meditaţie. Tot ceea ce îi diminuează şi îi limitează, pare mai seducător decât libertatea. Astfel încât, vor prelua din religie, statutul de „rob, păcătos şi nevrednic”, iar din spiritualitate, condiţionarea karmică şi astfel se vor identifica cu ele pentru ca nu cumva să îşi asume libertatea, fericirea și bucuria.
Ca să putem străluci din sinele nostru, nu e nevoie să căutăm ceva undeva departe. Doar avem de înlăturat în schimb multe rezistenţe, multe capcane care nu ne lasă să ne manifestăm liber, care nu ne permit să ne bucurăm de viaţa noastră. Pentru că dacă lăsăm tiranii să ne mănânce mintea ca nişte carii prin tot felul de gânduri-capcană, atunci într-un timp mai lung sau mai scurt, vom simţi fără milă efectul roadelor pe care le-am semănat în mintea noastră.
Când rezistenţele se vor topi, când capcanele se vor nărui, când tiranii nu vor mai avea cu cine valsa, atunci ne-am regăsit pe noi înşine, ne-am regăsit vibraţia pe fluxul de conştiinţă în care gândurile se aliniează şi ele pe frecvenţa sinelui nostru divin prin care experimentăm fără să ne mai călcăm în zadar pe suflet.
Altfel, rămânem doar la stadiul de a conştientiza lipsa în care ne aflăm şi care tot va creşte pe măsură ce atenţia noastră rămâne asupra ei. Iar convingerea că ne lipseşte ceva, vine tot de la tiranul nr.1...frica! Ea generează toate tiparele rezistențelor noastre care nu ne lasă să experimentăm ce avem de experimentat, care nu ne dă voie să creăm ceea ce avem de creat, care nu ne lasă să trăim ceea ce avem de trăit din sinele nostru divin.
Totul ţine de atitudinea noastră. Când nu ne vor mai sabota rezistenţele, vom avea mult mai mult de împărtăşit celorlalţi, căci acolo unde nu mai este efort, nu mai este nici oboseală. Iar unde totul se face cu bucurie, cu entuziasm și cu pasiune, randamentul va fi cu totul altul. Atunci și noi ne vom bucura de viața noastră și cei din jurul nostru privindu-ne, poate vor schimba și ei ceva în viața lor. Dar asta e treaba lor, nu a noastră.
Când tu însuți nu îți recunoști făptura divină care vrea să strălucească în toată splendoarea, te vei identifica doar cu tiranul egocentric din tine. Tiranul vrea să domine la nivel subtil pe cel cu care interacționează. Vrea să-și domine partenerul, copilul, colegii, prietenii, el vrea să domine totul pentru că are nevoie de control. Îi va invita cu zâmbetul pe buze pe toți la vals, le va face și câte o reverență, pentru că tiranul deștept e gentilomul prin excelență. Nu îl vei dibui cine este cu adevărat decât atunci când nu te vei mai supune ca un mielușel docil în mâinile lui. Atunci el va lua foc și-și va ascuți sabia, căci nu poate suporta o asemenea umilință. Tiranul este aici alter-ego-ul nostru care ne amăgește că suntem altcineva decât suntem cu adevărat. Iar partenerii săi de dans sunt chiar gândurile care vin din tot felul de credințe limitative aflate în subconștient. Atunci când tiranul(alter-ago) și partenerul(gândul limitativ) își dau acordul, vor începe valsul pe nesfârşitul ring de dans al cărui nume este suferința.
Ar putea fi acesta ultimul vals? Atunci să îi lăsăm singuri pe aceşti tirani să-și găsească alți parteneri, căci prea mult timp, prea mult efort, prea multă energie şi prea multe dansuri le-am acordat până acum...

Cât ai suferit și cât mai vrei să suferi?


Când omul privește în trecut, un munte de remușcări se înalță în spatele lui. Când omul privește în viitor, un ocean de griji i se deschide în față. Dar când omul nostru trăiește, gândește și simte în prezent, muntele remușcărilor se prăvălește, iar oceanul grijilor secătuiește. Pentru că nici una, nici alta, nu sunt reale. Trecutul e doar amintire, iar viitorul practic nu există.
Nu am trăit prea mult printre oameni, doar 42 de ani. Dar sunt absolut sigur că majoritatea oamenilor, la capătul vieții, ar avea următoare revelație care ar suna cam așa: „Am avut o mulțime de necazuri închipuite, dintre care nici unul nu mi s-a întâmplat cu adevărat!”
Pentru că „necazurile” sunt doar închipuiri fantasmagorice. Și pentru că încă vrei să suferi, te agăți de ele. Ai nevoie să îți plângi singur de milă și „necazurile” se crează în imaginația ta, unul după altul. E ok. Suferă până la limita extremă dacă vrei, dar nu fi duplicitar, fii un suferind autentic cum nu a mai fost nici unul până la tine. Du-ți suferința până la capăt și apoi vino și împărtășește tuturor ce ai experimentat și la ce ți-a folosit. Chiar aș fi foarte curios ce ai putea spune, aș fi primul care te-ar asculta. Dar spune-mi ceva original, nu veșnica miorlăială în care se complace majoritatea oamenilor.
Nu-mi spune că nu ai bani, că nu te iubește nimeni, nu-mi spune că n-ai casă, masă, mașină sau soacră. Și dacă le-ai avea pe toate astea te-ai simți mai bine, ai fi mai împăcat cu tine însuți? Până când? Până la următoare depresie când ajungi iarăși la „săracul de mine”? Ai fi mai liniștit deținând lucruri și oameni? Lucrurile vin și pleacă, ce e fum, ca fumul trece. Oamenii apar și dispar, îți mai aruncă câte unul o vorbă ranchiunoasă, altul te mai lingușește puțin, unul te-ar lua în brațe, altul ți-ar da un șut în fund, unul te iubește, altul te disprețuiește, ca într-un final să rămâi iar doar tu cu tine însuți. Şi atunci, unde îţi mai este iubitul, unde îţi mai este prietenul, unde mai sunt cei care îţi vor atât de mult binele? Unde mai sunt toţi aceştia atunci când rămâi singur cu adevărul tău faţă-n faţă?
Dar imaginează-ți măcar pentru o clipă că nu mai ai nimic. Imaginează-ți că nu mai e nimeni lângă tine care să te susțină. Ai avea atunci destulă putere în tine însuți ca să rămâi în picioare, singur, fără cârjele de susţinere care îți vin de la lucruri și de la oameni?
Ai putea spune fără ezitare „eu sunt”? Ai putea trece prin această lume ca și cum o mulțime de mâini se agăță de tine, dar tu nu te agăți de niciuna? Acestea sunt atașamentele care încă te țin în prizonierat. Ele seduc pentru că grija vieții și conștiința socială nu te lasă să fii liber. Simțurile încă vor să atingă ceea ce nu le aparţine. Ochii vor să vadă ceea ce încă îi vrăjește. Urechile vor să audă ceva care să le adoarmă conștiința. Buzunarele vor să fie și ele pline, pentru că toată siguranța vieții ai impresia că se află într-o căruță de bani care dacă te-ar aștepta la poartă, tare bine crezi că ţi-ar mai fi. Dar oare unde mai ești tu în toată ecuația asta? Cine eşti tu încărcat de tot acest balast şi cum îţi vei lua zborul de aici înlănţuit de toate aceste ataşamente?
Suferința pare ceva dar în realitate e doar o alegere a nimicului. Când toți cei de lângă tine îți vor spune că viața e o luptă, stai ferm pe picioarele tale și atunci doar să le râzi în față. Și chiar dacă toată lumea și tot pământul ar încerca să te convingă că „trebuie” să suferi, râzi iarăși și iarăși până ce vei “plesni” de râs. Când nu mai ai pe nimeni și nu mai ai nimic, bucură-te și celebrează viața. Onorează-te și dă-ți voie să fii tu, cel unic, cel irepetabil, cel magnific, care are puterea de a râde chiar și atunci când toți plâng în jurul său. Lumea se amăgește că ar trăi aici în valea plângerii, nimic mai fals, nimic mai otrăvitor, nimic mai toxic! Aici e doar lumea bucuriei și totul e doar un loc de joacă. Aici toți oamenii mari sunt doar copilandri care umblă încoace și încolo după câte o ciocolată pe care să o mănânce cu poftă şezând în poala divinităţii. Te afli printre aceștia sau îngroși doar numărul oamenilor mari, serioşi, încruntaţi și suferinzi?
Cât ai suferit și oare cât mai vrei să suferi?

duminică, 24 mai 2015

Între respectul şi ofensa de sine



Noi cu toţii suntem extensii. Prelungiri ale divinităţii care au ales să se întrupeze. Divinitatea înseamnă iubire, iar noi suntem extensia iubirii întrupate. Divinitatea înseamnă putere, iar noi suntem putere întrupată. Divinitatea înseamnă lumină, iar noi oamenii deşi ne aflăm în jocul polarităţii, ne străduim care cum putem să nu ne afundăm în întunericul patimilor şi în mocirla egoismului, a răutăţilor, a depresiei care adesori ne bate la uşa sufletului nostru.Divinitatea mai înseamnă şi cunoaştere, iar noi oamenii tânjim către cunoaştere, pentru că nu ne place ignoranţa. Tânjim către frumos, căci nu ne place urâtul. Tânjim către bucurie, căci nu suportăm frica. Tânjim către iubire şi nu în ultimul rând, tânjim către respect!

Atunci când simţim că cel de lângă noi nu ne respectă sau chiar mai mult decât atât, ne ia în râs sau ne batjocureşte, nu ne mai simţim chiar bine, indiferent de cât de evoluaţi spiritual am părea că suntem. Atunci ceva în noi se schimbă şi dezamăgirea ne învăluie. Dar când ţi se întâmplă asta, nu te întrista, ci din contra revino la tine, revino la respectul de sine. Nimic nu e întâmplător, nici măcar dezamăgirea. Mulţi au căzut cădere jalnică doar printr-un cuvânt, printr-un gest sau printr-un simplu dispreţ al celui cu care au interacţionat. Au căzut şi nu s-au mai ridicat. Pentru că dezamăgirea e adeseori cruntă, mai ales de la cei care ne sunt dragi şi pe care îi iubim. Dar dezamăgirea în realitate nu vine ca să te frângă, ci vine tocmai ca să te înalţe. Ea e o trambulină pentru cei care se respectă, dar şi o cursă pentru cei care doar se ofensează pe ei înşişi. Cei care se respectă vor sări pe trambulina dezamăgirii ori de câte ori li se va ivi ocazia, pentru că ştiu că prin acest salt, mai fac un pas către ei înşişi şi astfel trec la un nou nivel  în viaţă. Însă cei care doar aleg ofensa de sine, se vor agăţa de această dezamăgire în disperare, pentru că ei în realitate nu vor să se ridice, ci vor doar să îşi justifice încă odată propria suferinţă, propria comoditate, propria ignoranţă, propria resemnare. 

Pentru că practic e imposibil să ne respectăm unii pe alţii, dacă nu ne respectăm pe noi înşine, iubiţii mei. Iar dacă nu există respect, chiar şi aici în mediul online, atunci nu vor exista decât contre, dispute egocentrice şi exacerbate, dueluri şi polemici distructive, răutăţi gratuite care caută doar să ne confirme că dreptatea este numai şi numai de partea noastră. Cum suntem aici, aşa suntem şi în realitate, orice actor oboseşte la un moment dat şi în cele din urmă acceptă că masca pe care o tot poartă online sau real îl împovărează doar, nu îl eliberează. Aşa că într-un final, ia până şi el înţeleapta decizie de a şi-o scoate, atunci când realizează unde îl duce această falsitate. 

Dacă eu nu mă respect aşa cum sunt la nivelul meu (poate unul chiar foarte mic), te asigur că nu te voi respecta nici pe tine. Dacă nu mă respect ca om, nu te voi respecta nici pe tine ca om. Dacă nu îmi respect divinitatea din mine, cu siguranţă nu voi respecta nici divinitatea din tine. Dacă nu respect bărbatul din mine, nu voi respecta nici femeia din tine. Dacă nu îmi respect felul meu unic de a fi, oare cum voi putea vreodată respecta felul tău unic de a fi? 
Iar dacă nu mă respect, înseamnă că nu mă cunosc, că nu ştiu cine sunt, că nu ştiu ce vreau cu adevărat. Şi cum aş putea afla oare, atâta timp cât aleg doar ofensa de sine? Cum m-aş putea recunoaşte ca fiinţă de lumină, când aleg să dau deoparte orice urmă a divinităţii din mine? Oare de ce aleg să mă tot rănesc şi să te tot rănesc? Oare de ce îmi place să mă ofensez şi să te ofensez? Oare de ce nu mă suport şi nu te suport? Ce mă îndeamnă oare să fug de tine şi ce mă seduce atât de mult încât să tot fug de mine?

Mulţi dintre noi ne dorim iubire, să fim iubiţi şi să dăruim iubire. Însă adeseori acest cuvânt e folosit doar teoretic, în realitate putem simţi cu totul altceva. De cele mai multe ori în cuplu, am observat multă "iubire" condiţionată. Adică te voi iubi doar dacă tu îndeplineşti nişte condiţii. Altfel, îmi iau jucăriile şi plec. Iar aici nu mai vorbim de iubire, ci doar de lipsă de respect reciproc. E firesc să îl implicăm pe partenerul nostru în toate treburile casnice. Femeile adeseori au de tras multe cu bărbaţii lor care aleg orice, numai să nu se implice în evoluţia relaţiei nu. Ele tot încearcă să penetreze zidul indiferenţei cu care bărbaţilor le place să se înconjoare şi să-i facă şi pe ei să ia hotărâri, să se implice, să comunice. Ceea ce se dizolvă de cele mai multe ori în cuplu, nu e iubirea, ci respectul. E un paradox. Ne pasă de partener, îl vrem în realitatea noastră, dar fără ca el să ne scoată din zona noastră de confort. Adică din nimicnicia noastră în care cădem uneori. Şi atunci care mai e rostul acestei relaţii, ca fiecare să îşi trăiască viaţa în lumi paralele? 

Atâta timp cât avem un partener de viaţă disponibil la toate toanele noastre, nu prea ne pasă dacă mai există respect sau nu. Ştim că putem oricând să ne sprijinim pe disponibilitatea lui. Însă atunci când ne surprinde părăsindu-ne, realizăm ce am avut şi ce am pierdut.  Mai ales bărbaţii păţesc asta. Când se văd cu sacii în căruţă,  încep să nu-şi mai bată capul cu respectul. Ăsta a fost aşa doar un mic teatru ieftin ca să dea bine în ochii lumii şi a celei care îşi dădea ochii peste cap când îl vedea. Bun, dar şi perioada asta trece, atunci ce facem şi cum mai putem trăi fără respect reciproc? Oare chiar am respectat persoana de care eram îndrăgostiţi odininioară sau a fost doar un foc de paie şi atât? 

Poate că până la adevărata iubire care nu pune nici un fel de condiţii, mai avem multă mămăligă spirituală de mâncat şi mult respect de asimilat. Altfel, ne vom ofensa unul pe altul până când rănile sufleteşti vor sângera la propriu, nu doar la figurat. Războiul de care pe care, dus în realitate cu săbiile scoase între patru pereţi şi purtat în aparenţă cu zâmbetul pe buze de ochii lumii! 
Câtă ipocrizie şi câtă ofensă adusă nouă înşine şi implicit celui de lângă noi, căci dacă respect nu e...nimic nu e! 

joi, 21 mai 2015

Curajul lucrătorilor în lumină


Un lucrător în lumină nu este un maestru, ci este mult mai mult decât atât. Un maestru are nevoie de discipoli, de adulare, de confirmare, de o turmă care să îl urmeze şi să îl venereze. El are nevoie de aceştia pentru că la nivel subtil, se hrăneşte energetic din cei care îl urmează şi îl venerează. El predă cursuri şi ţine seminarii. Dar nu sunt părerile lui proprii, ci şi ele sunt preluate de la un altul, care poate şi acela le-a preluat de la un altul şi tot aşa. De la prima mână până la a doua, deja mesajul s-a denaturat. Exact cum face tradiţia în creştinism, de exemplu. Azi moare unul, iar de mâine încolo oamenii încep să-i făurească aura, împopoţonând-o cu tot felul de exagerări, mistificări, aberaţii şi minciuni, doar-doar o mai intra încă un „sfânt” în calendar şi astfel vom mai avea o nouă onomastică.
Lucrătorii în lumină nu au însă ce căuta în nici un calendar, căci ei sunt dincolo de tradiţa băbească şi de vorba dulce şi mieroasă. Ei nu ţin cursuri pe bani şi nici nu şi-au făcut un scop din a învăţa pe alţii lucruri preluate şi răstălmăcite. Aceştia sunt doar nişte mici impostori şi nimic mai mult. În prezenţa lor nu simţi pace, nu simţi armonie şi nici iubire necondiţionată. Ci simţi nesiguranţă, multă fală, exagerări cu nemiluita pe care nu le pot justifica, condiţionare prin sloganul „cine nu e cu mine e împotriva mea”, para-minciuni şi para-speculaţii. Maeştrii din ziua de azi au un interes. E şi logic atâta timp cât trăiesc din asta, nu vor să piardă nici un muşteriu care ar vrea să iasă din turma lor. Iar dacă ai ieşit cumva, dacă ai alte şi păreri decât ale sale, maestrul nostru se aprinde şi ia foc precum tăciunii. Orice suportă maestrul nostru, doar să nu fie contrat şi să nu fie cumva pus la probă, adică să justifice cumva aberaţiile pe care le împarte pe bani grei în stânga şi în dreapta. Azi cu Cleopa, mâine cu Ramtha, poimâine cu Arsenie Boca, şi iaca bufetul suedez e gata şi ne aşteaptă să ne înfruptăm din el. Azi cu tradiţia, mâine cu cuantica, iar poimâine cu bilocaţia şi teleportarea. Totul învăluit în nesfârşita iubire necondiţionată. Super spiritualitate!
Şi apropo de iubirea necondiţionată. De ce oare mai are nevoie iubirea de un adjectiv alături, nu pot pricepe. Sau iubirea poate fi condiţionată şi necondiţionată, iubirea poate fi reală sau mincinoasă, falsă sau atentică? De unde până unde aşa ceva? Pleonasme care umplu văzduhul de cuvinte! Iubirea e una şi nu are nevoie de alt adjectiv alături. Dacă îi pui unul alături, ea nu mai e iubire ci altceva: prietenie, amiciţie, sau spune-i cum vrei, dar nu iubire.
Dar să revenim la lucrătorii noştri în lumină. S-ar putea ca şi tu, cel care citeşti aceste rânduri să fii unul dintre ei. Nu e nici o minune în asta, nu e nimic para-mega-anormal. E un firesc la urma urmei, e o normalitate. La aceştia nu vei vedea sforţările pe care le vezi adeseori la maeştrii de care pomeneam. Aceştia din urmă se promovează, te caută şi încearcă să te convingă de adevărul lor pe care sunt gata să ţi-l predea pe bani. Ei întreabă peste tot „cine mai doreşte, cine mai pofteşte”? Pe când lucrătorul în lumină rămâne centrat pe el însuşi, pe sinele său, pe misiunea sa. Însă „misiune”, iarăşi e impropriu spus. Staţi un pic că nu simt că am venit aici ca să mă antrenez, să mă înarmez, ca mai apoi să plec în misiune. Nu despre asta e vorba. Misiunea ta e însăşi viaţa ta. Trăieşte-o fără frică, dă curs imboldului interior şi astfel îţi îndeplineşti cu brio toată misiunea. Nu e nici o mare filozofie aici, de ce să speculăm ceea ce nu se vrea speculat?
Lucrătorul în lumină e absorbit de starea lui firească care se numeşte „eu sunt”. Asta e misiunea lui. El nu încearcă să te convingă de adevărul lui, nu îţi ia liberul arbitru, nu te condiţionează cu nimic. Şi adeseori acest fel de lucrători îşi fac lucrarea lor într-un mod ascuns, dar totuşi nu duplicitar. Pot face şi ei multe compromisuri, dar nu unul care le-ar putea leza adevărul. De aici încolo, pot rămâne fără nici o problemă singuri-singurei, dacă nimeni nu ar mai putea suporta adevărul lor. Mai bine cu adevărul dar singur, decât cu minciuna între farisei.
Lucrătorul în lumină e cel care adeseori te zguduie, dar te şi luminează în acelaşi timp. Alteori te mângâie atunci când zgâlţâiala a fost poate chiar prea brutală. Dar oricum ar proceda, cu duritate sau cu duhul blândeţii, el îţi vrea doar binele. Dar nu binele său, ci binele tău. Astfel încât, el uneori se coboară şi te surprinde. Alteori te prinde de suflet şi ţi-l ridică odată cu el. Te ridică şi iarăşi te coboară ca să vezi cum e şi într-o parte şi în cealaltă, ca tu singur să alegi calea pe care o vei urma.
Lucrătorul în lumină ţi se va face punte atunci când te va vedea prea obosit de viaţă. Dar după această trecere, te va lăsa liber ca astfel să îţi creezi tu singur puntea peste care vei trece prin propria ta viaţă...

miercuri, 20 mai 2015

Cu sinele divin faţă-n faţă (3)


Sinele divin: Bună dimineaţa şi mulţumim. Ori de câte ori te hotărăşti pentru acest dialog este binevenit pentru noi.
Eu: Bună dimineaţa. Da, am tot amânat până când imboldul interior nu a mai putut fi estompat. De data aceasta am spus „da” după ivirea zorilor.
Sinele divin: Pentru noi nu are importanţă când are loc acest dialog, atâta timp cât mintea ta este destul de limpede pentru a nu interfera cu multitudinea gândurilor care vin din conştinţa socială. E vorba doar de vibraţia ta, nu de un timp anume. Şi e bine că nu ai forţat nimic, că nu ai încercat să controlezi sau să te scoli mai din timp. Totul vine de la sine atunci când te simţi pregătit interior. Aşa că nu are rost să îţi planifici un timp anume, lasă totul să se întâmple cât mai spontan.
Eu: Nu înţeleg încă de ce simt nevoia să fac asta şi care e scopul acestui dialog.
Sinele divin: Acum ai început să te încrezi mai mult simţurilor tale şi blocajul mental asimilat de tine în urma unor credinţe limitative din trecut, se dizolvă tot mai mult. E un proces care se desfăşoară în tine şi o continuă deschidere în acelaşi timp. Procesul de care amintim are loc în mulţi oameni care ascensionează în conştiinţă chiar dacă nu realizează încă asta. Cei care vor citi acest dialog sunt unii dintre ei, de exemplu. Scopul e ca tu să te vezi exact la adevăratul potenţial de care dispui şi indirect ca şi cei care te citesc să se vadă pe ei înşişi la adevăratul lor potenţial. E o terapie, o vindecare, o asumare, o înaintare, o conştientizare a fiinţei umane în toată plenitudinea ei, nu doar în frânturi şi limite.
Eu: Pentru mine totul se reduce la disciplină şi la lucrul conştient cu mine însumi. Îmi dau seama perfect că fără constanţă în practică, teoria acumulată nu are nici o substanţă, nici o putere şi nici o valoare.
Sinele divin: O valoare are chiar şi teoria pentru că nu poţi începe ceva practic fără ca să cunoşti teoretic mai întâi. Chiar şi ce ţi se întâmplă acum, a avut nevoie de o înţelegere raţională în prima fază ca mai apoi să se întâmple la modul practic. Încă nu ai încredere deplină în ceea ce eşti tu cu adevărat şi de asta ţi se întâmplă să te îndoieşti adeseori. Iar când apare îndoiala, vibraţia scade vertiginos, atunci nu mai eşti tu unul ca întreg, ci eşti scindat în conflicte, îndoieli şi neîncredere. De asta şi consideri atât de importantă disciplina pentru că tu însuţi ai realizat că fără ea, nu sporeşti în nimic şi nici măcar nu te poţi menţine pe o vibraţie cât de cât mai ridicată. Voi încă nu aveţi curajul deplin să vă asumaţi divinitatea din voi care nu cunoaşte limite. Însă noi vă înţelegem pentru că majoritatea aşa aţi fost crescuţi, cu frica şi devalorizarea de mână. Iar acum, după o viaţă trăită în condiţionări, nu e tocmai uşor să vă eliberaţi şi să ascensionaţi. Frica vă trage pe mulţi dintre voi înapoi şi nu vă permite să evoluaţi.
Eu: Am observat mulţi oameni care deşi cunosc spiritual foarte multe, la primul impact cu o situaţie mai delicată în viaţă, ceva le fură mintea şi pică imediat ca vibraţie. Astfel încât, mă conving a nu ştiu câta oară că fără disciplină nu e absolut nimic prolific în spiritualitate.
Sinele divin: Noi vedem la tine râvna ta de a încerca să te menţii şi să ascensionezi şi apreciem acest lucru. Dar e important să înţelegi că fiecare cădere are rostul ei, atâta timp cât nu rămâi căzut şi te ridici cât mai repede. Cei de care spui, nu au exerciţiul acesta bine învăţat şi atunci la prima cădere încep să cocheteze cu depresia şi încep să şi-o hrănească inconştient. Fiecare clipă petrecută în această depresie hrăneşte reţeaua neuronală a devalorizării de sine. Asta înseamnă doar să reacţionezi la stimulii exteriori care vin asupra ta şi să te laşi pradă lor. Mulţi dintre voi aveţi reţele neuronale negative extrem de bine înrădăcinate, deşi aparent nici voi şi nici cei din jurul vostru nu îşi dau seama de asta. Provocările de viaţă tocmai şi pentru asta apar, să conştientizaţi şi mai mult nivelul interior la care vă aflaţi la un moment dat. Nu uitaţi că sunteţi creatori în adevăratul sens al cuvântului, nu teoretic. Când simţiţi că aceste provocări vă pun efectiv la pământ, aveţi nevoie nu de lamentare şi bocet, ci de a intra în spaţiul interior acolo unde depresia şi îndoiala nu mai au acces. Creaţi-vă un spaţiu mental ca astfel să puteţi intra în el ca într-un atelier de curăţare, de încărcare energetică, de meditaţie şi de creaţie în acelaşi timp.
Eu: Cam asta simt eu faţă de acest spaţiu unde scriu toate aceste inspiraţii.
Sinele divin: Aşa este şi e bine că realizezi faptul că fără creaţie nu eşti tu ca întreg, adică eşti o fiinţă divină dar încă nerecunoscută. Recunoaşterea voastră ca făpturi divine şi ca adevăraţi lucrători în lumină se face doar prin creaţie. Însă fiecare pe nivelul lui. Marea voastră rezistenţă e faptul că încă aveţi tendinţa de a vă compara unul cu altul şi atunci iarăşi începeţi să vă desconsideraţi. Acest atelier de care aminteam îl puteţi materializa imaginativ la început şi apoi veţi vedea că cu timpul el se va materializa chiar şi în realitate. Îl puteţi extinde cât de mult doriţi, îl puteţi deschide sau închide oricând doriţi. Ca şi cum aţi intra în casa sinelui vostru, ca într-un atelier de lucru cu voi înşivă. Tendinţa majoritară e ca să vă lamentaţi şi să vă plângeţi de milă, dar cu această atitudine defensivă, voi doar vă mai aduceţi încă o nouă ofensă în plus asupra voastră înşivă. Dacă veţi exersa această practică mentală şi imaginativă în acest atelier de lucru, veţi vedea că cu timpul nu veţi mai dori să ieşiţi niciodată din el. Vă veţi trăi viaţa voastră nu a altora. Vă veţi crea astfel realitatea voastră, căci pentru asta aţi şi acceptat să vă întrupaţi, ca să vă creaţi spaţiul vostru de lucru prin care voi ca fiinţe divine efectiv să străluciţi.
Eu: Poate că toate acestea sunt doar simple cuvinte frumoase şi fascinante şi nimic mai mult de atât.
Sinele divin: Lucrătorii în lumină acum sunt mai mult ca oricând în lucrarea lor cu ei înşişi şi implicit cu ceilalţi. Vechea paradigmă a reîncarnării în care se vehicula ideea că e nevoie să veniţi la întrupare iarăşi şi iarăşi pentru arderea karmei şi învăţarea lecţiilor de care aţi fugit în trecut, nu mai stă în picioare acum. Pentru că lucrurile se accelerează acum foarte intens şi se poate ascensiona mult mai mult acum într-o singură viaţă decât se putea înainte în sute de vieţi. Primiţi cu inima deschisă tot ceea ce vine către voi fără să respingeţi tocmai acel lucru de care voi înşivă aveţi nevoie, spiritual vorbind. Aici pe pământ nu există odihnă şi pauze, pur şi simplu nu aveţi nevoie de aşa ceva decât doar atunci când trupurile voastre sunt prea obosite. Dar cu cât vă identificaţi cu divinul din voi şi cu potenţialul lucrătorul în lumină care sunteţi, aceste pauze de odihnă nu îşi mai au rostul. Ceea ce vă împlineşte cu adevărat este numai munca creativă. Dar noi vedem acum că mulţi muncesc de dimineaţa până seara şi se află de fapt într-o depresie continuă, pentru că nu sunt fericiţi cu ceea ce fac. Eo goliciune interioară de nedescris în cuvinte. E ca şi cum nefericirea voastră vă arde sinele atunci când nu mai creaţi nimic. În loc să vă căutaţi fericirea, alegeţi să v-o creaţi singuri! Creaţi, meditaţi, contemplaţi-vă propria creaţie şi bucuraţi-vă de ea împărtăşind-o cu ceilalţi. Asta e menirea voastră adevărată pe pământ.
Eu: Mulţumesc pentru bucurie, pentru lumină!
Sinele divin: Noi îţi mulţumim ţie şi tuturor cititorilor potenţiali lucrători în lumină! Bucuraţi-vă de viaţă, bucuraţi-vă de voi înşivă, bucuraţi-vă de creaţiile voastre!



Învaţă şi dăruieşte-te!


Învață bunătatea de la cel care oferă şi se dăruieşte, fără ca să aștepte nimic în schimb, nici o confirmare, nici măcar o simplă recunoștință...
Învață frumusețea de la o floare, ea nu încearcă nicidecum să pară mai frumoasă decât este deja, ci doar creşte încet şi sigur până la paroxismul frumuseţii sale...
Învață inocenţa de la un copil, el nu ştie să își ascundă trăirile și felul său simplu de a fi, nu îşi ascunde zâmbetul nici măcar în faţa celor ce l-ar putea răni...
Învață recunoștința de la cel care mulțumește în sinea lui și atunci când îi este bine și atunci când poate îi este mai greu, unul ca acesta nu reprimă şi nu respinge nimic din ceea ce viaţa îi dăruieşte...
Învață curajul de la cel care se aruncă în zbor fără vreo parașută, fiind însă cu adevărat încrezător că până va ajunge la pământ și-o va putea confecționa singur...
Învață smerenia de la cel care este autentic, unuia ca acesta nu-i pasă cum este perceput de către ceilalți, căci el a înțeles că adevărata smerenie stă în bucuria creației și fericirea de a ei contemplare...
Învață consecvența de la cei care nu abdică de la crezul lor și care s-au obișnuit prin disciplină să urce pe scara cunoașterii fără a mai privi vreodată în urmă cu mânie, cu remuşcări, cu nostalgie...
Învață tăcerea de la cel care deși știe în adâncul sufletului său că are dreptate, nu va încerca însă să își apere cu orice preț propria dreptate prin vorbe, ci mai mult prin propria sa tăcere...
Învață să recunoști omul din spatele aparențelor, care poate deși la suprafaţă nu pare ceva anume, în profunzime însă are multe răspunsuri la întrebările care te frământă, aşa că rămâi atent la vorba, atitudinea şi comportamentul lui...
Învață să recunoști femeia din spatele unor ochi frumoși, caută dincolo de trup și dincolo de simțuri, acolo unde inima ei arde ca un foc sacru și sufletul ei tânjește doar către a primi iubire, doar către a dărui iubire...
Învață să recunoști bărbatul din spatele aroganței și trufiei sale egocentrice, caută ceea ce nu se vede cu ochi de carne dar se poate străpunge cu privirea sufletului, acolo unde orgoliul îngheaţă inima dar iubirea o topeşte într-o clipă…

marți, 19 mai 2015

Jocul nevăzut al vieţii


E adevărat. Viaţa e un joc, în care şi cei mici şi cei mari, şi cei învăţaţi şi cei ignoranţi, şi cei puternici şi cei slabi, copii, bărbaţi şi femei, se joacă împreună. Iar câmpul de joacă e uriaş. Cât ţine pământul în lung şi în lat, pe mare sau pe uscat, în văzduh sau în adâncuri, regulile jocului sunt aceleaşi. Dar reguli de fapt nu există. Există doar puterea alegerii, iar când omul alege jocul vieţii, implicit alege bucuria, pentru că nu poţi juca un joc fără bucurie. Ai uitat cum e să fi copil, cum e să te bucuri de viaţă fără motiv? Mergi între-un părculeţ plin de copii şi priveşte detaşat cum joaca şi bucuria reuşesc să depăşească lumescul. Iar acest lumesc, nu poate fi depăşit decât printr-o vibraţie ridicată. Acolo unde se află mulţi copii, vei simţi vibraţia cum te învăluie spontan. Nu ai nevoie să mergi până pe vârfuri de munte pentru asta. Totul e la îndemână în realitatea noastră.
Pentru că noi suntem şi scenariştii, şi regizorii, şi actorii care jucăm în propriile noastre filme. Provocările vin în viaţa noastră pe măsură ce ne deschidem inimile şi minţile în faţa vieţii. Iar atunci când realizăm asta, provocările vor fi adevărate daruri oferite ca nişte binecuvântări mascate. Pentru că de fapt, primim feedback în fiecare zi, de la oameni sau alte situaţii care se ivesc chiar spontan. Iar feedback-ul ne este oferit în funcţie de câmpul energetic în care ne aflăm la un moment dat. Nu am putea primi nimic mai mult sau mai puţin decât ceea ce îşi găseşte rezonanţa în vibraţia noastră.
Dar dacă conştientizezi că nu eşti ok, că nu eşti fericit, atunci opreşte-te şi schimbă jocul, adică schimbă vibraţia, căci de la un om nefericit nimeni nu are de învăţat nimic. Însă dacă eşti într-o stare de mulţumire, continuă-ţi jocul şi lasă-i şi pe cei care intră în realitatea ta să se joace împreună cu tine.
Cînd simţi că ai încheiat un nivel, nu rămâne închistat tot acolo unde simţi că nu mai poţi spori. Ci treci curajos la următorul nivel. Căci despre asta e vorba la urma urmei, a rezolva un nivel până la capăt pentru a trece la un altul. Dacă nu îl duci până la capăt, viaţa nu îţi va da voie să ascensionezi la următorul nivel. Logic.
Viaţa e un proces de învăţare continuă, iar dacă vei alege să rămâi într-un colţ şi să îţi plângi de milă, ceilalţi poate te vor compătimi, dar de fapt nici tu, nici ei, nu veţi avea de câştigat din această jalnică lamentaţie. Dar cât de mult vei putea ridica entuziasmul în ceilalţi când te vor vedea trăindu-ţi viaţa la maximum şi nu alegând să suferi degeaba. Orice suferinţă e absolut degeaba, pentru că e nefirească, nu îţi aparţine ţie ca fiinţă divină, ci aparţine doar minţii egocentrice. Nu trăi în iluzia minţii.
Firescul înseamnă bucuria de a percepe viaţa ca un joc, prin care câştigătorul ia cu el o cupă aurită care se numeşte „experienţa”. Iar atâta timp cât eşti pe terenul de joacă, vei fi unul dintre câştigători, pentru că nu există un număr finit de campioni. Tuturor celor care se vor afla acolo li se vor înmâna câte o cupă magnifică care îşi va face locaş în sufletul lor. De acolo nimeni şi nimic nu le-o va putea fura, căci ceea ce este odată experimentat şi trăit la propriu, e definitiv pecetluit.
Fiecare pas în viaţă ne transformă fiinţa şi ne face să nu mai privim înapoi cu mânie. Dacă au fost poate aşa-zis greşeli în trecut, schimbă percepţia lor şi transformă-le în simple experienţe fără a te mai simţi vinovat pentru nimic, de abia atunci nivelul de conştiinţă se va schimba şi viaţa atunci nu mai poate fi aceaşi. Nu e o simplă metaforă, experimentează şi pune în balanţă, ca astfel singur să te convingi.
Lucrurile bune atrag tot pe cele bune, fericirea atrage fericirea, bucuria atrage bucurie şi totul curge ca la un robinet din care la început vor cădea mici picături, apoi firicelul de apă se va transforma într-un şuvoi de daruri binecuvântate care nu mai poate fi închis. Odată ce ai gustat jocul vieţii şi înţelegi cum stau lucrurile, nu te mai poţi întoarce înapoi, căci totul devine atât de entuziasmant, încât vrei să te depăşeşti mereu şi să treci la următorul nivel cât mai repede.
Cu fiecare experienţă trăită prin jocul vieţii devenim ca nişte magneţi prin care atragem oportunităţi în realitatea noastră. Şi atunci înţelegem perfect că fiecare oportunitate e de fapt o nouă uşă care se vrea deschisă, un nou joc care se vrea jucat. Să nu etichetăm din start schimbările ca fiind rele, chiar dacă pe moment poate vom fi derutaţi. Nu va trece mult şi vei înţelege ce rol major a avut acea schimbare din viaţa ta.
Însă nu e obligatoriu să ascensionezi şi să treci la următorul nivel. Poţi rămâne la stadiul grădiniţei spirituale toată viaţa dacă vrei. Nu te obligă nimeni la nimic, nimeni nu îţi ia liberul arbitru. Doar tu eşti jucătorul şi atunci când te afli pe terenul de joacă eşti susţinut nevăzut din tribuna universului de întreaga divinitate care e cu ochii pe tine şi te aplaudă şi te ovaţionează ori de câte ori faci paşi înainte către evoluţia ta. Pe când dacă ieşi de pe teren, nu mai ai suporteri şi nici susţinere. Căci resemnarea şi pasivitatea îţi frâng evoluţia. Aşadar, rămâi pe terenul de joacă al vieţii şi orice provocare ţi se va ivi în faţă, înfrunt-o pe ea ca astfel să te câştigi pe tine însuţi!

luni, 18 mai 2015

„Să intrăm pe frecvenţa Universului”


Astăzi vă voi vorbi câteva cuvinte despre o carte şi anume „Să intrăm pe frecvenţa Universului”, scrisă de regizorul David Thomas. De fapt, impropriu spus scrisă, ci mai mult concepută de el. Cartea ne pune în faţă 6 oameni pe care acest regizor i-a filmat şi le-a pus întrebări, în timp ce aceştia transmit în transă fiind, informaţii de la diferite entităţi venite dincolo de planul în care ne aflăm noi aici. Acest fenomen se mai numeşte „chanelling”, adică informaţia vine de dincolo şi este canalizată prin conştiinţa omului care o transmite mai departe.
Referitor la acest fenomen de „chanelling”, recunosc că am fost foarte circumspect faţă de el până la un punct. Am vrut să mă lămuresc, să compar, să analizez, să pun în balanţă şi să înţeleg pe cât se poate înţelege. Concluzia mea finală e că nu e nimic miraculos sau nemaipomenit în aşa ceva. Oricine poate face „chanelling” dacă asta intră în raza lui de acceptare. Dar pentru asta, metaforic vorbind, e necesar „să îţi pierzi minţile”. Adică să înlături rezistenţa şi blocajul mental care încearcă să te convingă că asta e o prostie şi o aiureală. Iarăşi, impropriu spus că mintea te blochează. Doar programele asimilate de către subconştient într-o viaţă de om şi care nu te lasă să te eliberezi de prejudecăţi şi lanţuri emoţionale, doar aceste programe mentale te blochează.
În acelaşi timp, personal nu rezonez cu orice mesaj transmis. Asta nu însemnă că ele nu ar fi adevărate, dar nu sunt pentru mine. De exemplu, primul meu contact cu acest fenomen a fost prin entitatea numită Ramtha, cu care am rezonat o perioadă dar acum nu mai rezonez aproape deloc, deşi mesajul în sine nu e chiar unul de lăsat, dar acum mi se pare puţin depăşit şi chiar denaturat mai ales din pricina celei care face transmisiile. Nu e chiar ok ce se întâmplă în acest show pur americănesc, de asta nu pot credita un fenomen spiritual atâta timp cât dincolo de aparenţe se întâmplă cu totul altceva. Uneori şi schizofrenia poate deveni o adevărată artă de a face bani pe seama unei turme gură-cască rămasă fără discernământ.
Însă fenomenul de "chanelling", orice s-ar spune, este real. Însă datorită faptului că nu este acceptat întru totul, oamenii pleacă din start cu premize false că ar fi mereu vorba despre înşelătorii. Făcând o paranteză, e interesant că încă nu se dă credit spiritualităţii, dar se dă în continuare credit religiei „iubirii” şi cultului morţii care este creştinismul. Deşi mulţi dintre noi, acum mai mult ca oricând ascensionăm în conştiinţă chiar dacă nu ne dăm seama, tot la fel de mulţi însă sunt sugrumaţi efectiv de programele mentale venite din creştinism. Da, pentru mine majoritatea credinţelor limitative din această religie vin. Şi pentru mine cel puţin, creştinismul este cu adevărat cultul morţii. Nu mi-e frică să o spun, chiar cu riscul de a nu mă crede nimeni, chiar cu riscul de a rămâne singur pe aici. Fiecare e liber să creadă ce vrea, eu asta simt şi cred la momentul ăsta când privesc înapoi la mine însumi prin tot ceea ce am trecut. Dacă esenţa e către moarte şi promisiunea mântuirii e dincolo de moarte, nu pot privi la această falsă promisiune decât cu compasiune şi condescendenţă.
Revenind la carte, mesajul ei în sine este unul luminos şi eliberator în acelaşi timp. Filmările celor 6 au fost făcute în locuri şi timpuri diferite, deci nu e vorba de nici o influenţă a unuia către celălalt. Tocmai pentru că şi autorul cărţii, a fost el însuşi foarte circumspect de la început. Există multe similitudini în toate transmisiile, mai ales privind conceptul de divinitate, unde vechea paradigmă religioasă nu mai stă efectiv în picioare. În toate transmisiile omul este îndemnat către iubire, către creaţie, către realizarea sinelui, către bucurie. Există şi multe asocieri cu civilizaţiile extraterestre, inclusiv sunt amintiţi aceşti reptilieni şi anunnaki, nu intru în detalii aici, mulţi poate ştiu despre ce e vorba, dacă nu, pot afla.
Încă odată, nu e nimic nefiresc sau paranormal în tot acest „chanelling”. Oricine dintre noi este conectat de multe ori la tot ceea ce înseamnă divinitate în aceaşi zi de exemplu, fără ca să îşi dea seama. Dar uneori vin inspiraţii şi nici măcar tu însuţi nu realizezi de unde vin. Dar pentru că nu conştientizăm aceste stări, picăm într-o clipă tot în grija lumească şi iarăşi vibraţia scade vertiginos, iar pe vibraţie joasă nu mai poate fi vorba de inspiraţie sau „chanelling”. De fapt, este acelaşi lucru cu a fi inspirat, adică a fi „în spirit” şi nu pe lângă el.
Sigur că e nevoie de discernământ,dar dacă voi pune totul la îndoială, mă reneg pe mine însumi şi îmi anihilez orice deschidere. Totul se raportează la ceea ce simţi când iei contact cu aceste transmisii. Dacă te tulbură şi încă nu le poţi accepta, lasă-le pentru moment şi nu forţa nimic. Dar dacă simţi că vibraţia creşte în momentul citirii acestor transmisii, atunci mergi mai departe şi nu te opri, filtrează pe sufletul tău ceea ce ţi se potriveşte, restul nu e pentru tine, cel puţin deocamdată.
Mulţumesc acestei cărţi atât de autentice pentru cine are ochi de văzut dincolo de ceea ce se vede, pentru cine are urechi de auzit dincolo de ceea ce se aude, pentru cine are minte de înţeles dincolo de ceea ce se poate înţelege!

Viaţa ca paradox


Uneori suntem furtuni. Alteori suntem râuri de apă vie. Uneori ca nişte cascade învolburate. Alteori ca nişte lacuri nemişcate.
Şi într-o situaţie şi în alta suntem tot noi. Atâta timp cât suflăm suflare de viaţă, suntem într-o continuă schimbare. Poate încă nu vrem să recunoaştem asta, sau încă nu realizăm cât ne schimbăm de la an la an, de la lună la lună, de la zi la zi, sau chiar mai mult decât atât. Dar e adevărat, unii parcă nu se schimbă niciodată...
Vorbesc doar de cei care se află pe o cale, pe calea lor proprie, spre poarta fiinţei lor. Pentru ceilalţi....tot ce scriu poate că nu sunt decât vorbe-n vânt. Dar şi vântul are rolul său. Cu cât vom fi mai uşuraţi de povara rezistenţei noastre mentale, psihice sau sufleteşti, cu atât îi va fi mai uşor vântului să ne poarte spre împlinirea misiunii noastre.
Acest vânt e de fapt, fluxul conştinţei noastre. Dacă ne aflăm pe el, vom fi uşori şi liberi, aşa cum ne va fi şi viaţa noastră, uşoară, liberă, conştientă. Când mă aflu în flux, acesta mă poartă pe căi nebănuite şi îmi aduce în faţă noi situaţii prielnice şi chiar paradoxale de a mai spori puţin, noi oportunităţi a căror uşi aşteaptă doar să fie deschise, noi oameni care au ceva să-mi transmită chiar şi în cel mai simplu mod posibil. Sunt deschis acestor daruri care vin spre mine? Cu siguranţă da, atâta timp cât mă aflu în sensul fluxului meu. Dacă mă aflu în el, totul va fi doar un dar în viaţa mea. Acolo nu mai există tendinţe inutile de păreri de rău, de remuşcări, de judecăţi sau critici, de invidii sau gânduri ascunse, de bârfeli şi sporovăieli fără sens, de comparaţii şi competiţii.
Acolo, în acest flux şi în bătaia vântului prielnic, nu mai există timp şi energie pentru aceste nimicuri. Pentru că acolo, spiritul domină şi vibraţia sa e pe măsură. Pe cine domină? Pe cele trei unelte magnifice care ni s-au dat în dar: sufletul, mintea şi trupul. Când spiritul conduce, el va avea grijă de acești trei slujitori ai săi și-i va da fiecăruia ceea ce dorește. Sufletului îi va da bucuria și încântarea care vine din muzică, din pictură și din celelalte forme de artă. Minții îi va da cunoaștere, studiu, înțelepciune. Iar trupului îi va da mișcarea de care are nevoie pentru a fi mereu plin de energie. Când unul din aceste trei unelte, din acești slujitori fideli ai spiritului, suferă, ceilalți nu se vor simți nici ei prea bine. Unul pentru toți și toți pentru unul.
Dar când nu mă mai aflu în cursul fluxului și încerc să înot contra curentului, mă voi lupta mereu cu morile de vânt. Voi încerca să par ceea ce nu sunt. Să salvez pe cei care nu vor să fie salvați. Să ajut pe cei care nu vor să fie ajutați. Să fiu atent la alții și mai deloc la mine. Să fac ceea ce nu mi se potrivește. Să fiu înconjurat de oameni care mă sabotează și nu mă susțin. Să fac compromisuri și să îmi calc pe suflet. Să confund lumina cu întunericul şi minciuna cu adevărul.
Iar după ce am tot făcut eforturi zadarnice în acest sens, simt cum mă nărui, cum rămân permanent scurs de energie și cum epuizarea mă învăluie. Căci atunci când aleg să ma aflu în afara fluxului meu, totul devine plin de efort, de aşteptări și de control. Nu mai vin daruri spre mine, pentru că nu le pot aprecia. Nu mai vin oameni care să îmi predea o lecție sau alta, îi voi alunga și pe aceștia. Nu mai apar situații prielnice și uși care se vor deschise, nu le voi recunoaște nici pe acestea. Nu mai apar cărţi care vor să îmi spună ceva util pentru mine, le voi deschide doar cu dispreţ şi le voi azvârli cât colo ca să nu le mai văd. Contra curentului, viața nu mai este un dar și o binecuvântare, ci ea seamănă cu un câmp de luptă, unde orgoliile se zbat ca să-și câștige supremația.
Viața se manifestă paradoxal de cele mai multe ori. Când ne dorim ceva cu adevărat, nu îl obținem până nu reușim să ne detașăm de acel ceva, până nu ne smulgem din identificarea cu dorinţele noastre. Cu cât efortul de a poseda va fi mai crâncen, cu atât împlinirea dorinței se va îndepărta de noi. Pentru că efort înseamnă rezistență. Iar control înseamnă frica de a nu fi stăpân pe situație, frica de a avea ceva de pierdut. Când frica își face prezența, am ieșit imediat din cursul fluxului meu de conștiință și am intrat pe alt flux unde voi înota iarăși contra curentului.
Când te afli stăpânit de tot felul de credinţe limitative, unele lucruri care ţi se întâmplă le cataloghezi ca fiind “minuni”, nu le poţi primi ca pe un firesc. Însă tot ceea ce vine spre noi, e răspunsul mascat al universului la frământările noastre. Le putem respinge sau le putem primi. Dar tendinţa majoră e să le respingem pentru că efectiv aceste răspunsuri ne zdruncină uneori şi ne scot din zona noastră de confort.
Adeseori viața ne surprinde, de aceea poate fi numită ca fiind paradoxală. Dar dacă nu ne-ar mai surprinde, atunci nu am mai aprecia darurile pe care ea ni le face. Ci am crede că printr-un anumit control atragem aceste daruri spre noi. Le atragem e adevărat, dar nu prin control, ci prin detașare. Cum le atragem? Doar fiind pe fluxul nostru și nu în contra lui. Doar purtați de adierea vântului, a sinelui nostru divin care știe exact ce ne folosește și pe unde să ne poarte...

sâmbătă, 16 mai 2015

Împrietenește-te cu tine însuți!


„Bine ai venit pe facebook, unde prietenii se adună în lista ta, dar când te întâlnesc pe stradă, se fac că nu te văd!”
Cam aşa suna un dicton al unei postări pe care o văzusem din întâmplare la cineva. Interesant, mi-am spus. Şi paradoxal, în acelaşi timp.
E adevărat. Negru pe alb sau alb pe negru, nevoia de socializare e atât de pregnantă încât aproape că nu mai contează cine cu cine se adună sau cine pe cine adaugă în această listă de prieteni virtuali. Oricum și oricine, numai să nu rămânem singuri...
Oare de ce ne e atât de teamă de singurătate? De ce ne e frică aşa mult să fim doar cu noi înşine şi atât? De ce căutăm confirmări în afara noastră?
Mi-a plăcut ce spunea Octavian Paler odinioară, că el de fapt, nu e un mare singuratic, ci este solidar cu solitudinea lui. Solidar şi solitar, în acelaşi timp.
Când nu te cunoşti, e adevărat, nu poţi suporta singurătatea care îţi ţipă în urechi. Nu poţi accepta uşor indiferenţa şi nebăgarea în seamă venită din partea celorlalţi. Şi atunci, decât să te usuci de singurătate, începi să faci mici compromisuri cu unele persoane, care nu numai că nu te susţin, dar îţi mănâncă şi propria energie pe deasupra.
Când intră o astfel de persoană în viaţa ta, începi să joci un fel de teatru ieftin, doar-doar el sau ea nu te va părăsi, doar-doar cineva te va privi ca pe un mic idol, doar-doar nu vei mai rămâne singur(ă). Aşa că, fără să îţi dai prea bine seama de ce ţi se întâmplă, devii un fel de actor, începi atunci să îţi intri bine în rol, îţi schimbi manierele, îţi schimbi atitudinea, îţi schimbi comportamentul, hainele, vocea, limbajul...totul făcut bineînţeles cu cele mai bune intenţii, în numele sfintei „socializări”!
De cele mai multe ori, pe mulţi bărbaţi îi surprind în astfel de ipostaze, absolut ridicole. Dar bineînţeles, scopul scuză mijloacele, ei au de apărat un statut, un orgoliu, îşi au de apărat propria bărbăţie în faţa femeilor care vor să îi privească ca pe nişte adevăraţi zei.
Iar unele femei nu se pot mulţumi cu orice fel de bărbaţi. Ele vor unul disponibil non-stop, zi şi noapte, controlabil oriunde şi oricum, dispus oricând să stea cu ele la telefon ore în şir pentru a asculta tot felul de lamentări. Şi asta desigur, pentru a mai atenua puţin nefericirea unei inimi singure şi frânte. Şi neapărat să existe o rezonanţă afectivă, adică bărbatul să sufere odată cu ea faţă de marea ei nefericire, faţă de cumplita ei singurătate. Pe scurt, să existe cât mai multe emoţii la mijloc, altfel ne scoatem din listă și...la revedere, drum bun!
Iar când bărbatul începe să joace acest rol, adică cel de mare salvator al unei femei nefericite, el are impresia că face totuşi ceva util. De fapt, e sătul până peste cap să tot audă acelaşi refren zilnic, dar pentru a nu-i scădea câtuşi de puţin statutul de „stăpân pe situaţie”, continuă acest joc ca un păunaş care atunci când se înfoaie, ia faţa tuturor păuniţelor din jurul său. Nu mai contează că îşi pierde energia, timpul şi eventual banii, consacrându-se unei cauze pierdute din start. Mai presus de toate, rămâne orgoliul salvatorului care ar fi în stare să aducă chiar luna de pe cer și să o pună la picioarele muzei sale.
Femeia în schimb, nu renunţă la nevoia de a fi măgulită chiar când îl vede pe bărbatul de lângă ea (prieten, soţ sau amant nu contează), topindu-se pe picioare în încercarea lui lamentabilă de a o impresiona cumva. Unora dintre ele chiar le place la nebunie jocul acesta ce include ”zadarnicile chinuri ale dragostei”.
Asta se întâmplă pentru că unele femei sunt prea deştepte, iar unii bărbaţi sunt pur şi simplu prea slabi pentru a se putea opri din acest vârtej emoţional în care singuri au intrat. Culmea este că ei chiar se cred destul de puternici ca să facă faţă oricărei femei disponibile care i-ar băga în seamă. Ghinionul lor fiind acela că tot încercând să salveze femeile nefericite din jurul lor, eșuează lamentabil tocmai în salvarea lor înşişi.
O femeie nefericită, rămâne o femeie nefericită. Măritată sau nu, n-are importanţă. Ceea ce nu i se oferă de către bărbatul de lângă ea, va căuta în altă parte, important e să fie un „el” acolo undeva, la care să se gândească şi de care să fie sigură că începe să-i bată pulsul mai repede ori de câte ori se gândeşte la ea.
Pe facebook sau pe oriunde, în carne şi oase sau ascuns în spatele vreunui monitor, important e ca să fie sigură că există cineva care simte ceva pentru ea, asta mai ales după ce tocmai s-a despărţit în lacrimi de crocodil de ultimul „ex-”.
De fiecare dată mă amuz oarecum amar, când aud descrieri care mai de care mai explozive, vis-a-vis de „fostul” sau „fosta”. Dacă ex-ul este bărbat, neapărat el trebuie decimat de către fosta consoartă, pentru că oricum nu era bun de nimic, nu aducea destui bani în casă, îi fugea ochii după altele și o mai și înșela cu secretara sau vecina, nu muncea destul, era şi beţiv şi agresiv pe deasupra... cum de s-a putut schimba în asemenea măsură dintr-un adevărat gentleman care a fost la început...nimeni nu poate pricepe...
Iar dacă „fosta” a ieşit din realitatea lui, neapărat prințișorul își va aminti de fiecare dată când va avea ocazia, că ea nu avea grijă de casă, de copii, nu gătea aşa cum trebuie, nu avea chef de făcut dragoste de fiecare dată când avea el chef și nu-i spăla lui ciorapii ori de câte ori acesta îi lăsa aruncaţi printr-un colţ...
Şi uite aşa, când doi oameni se despart, ori de câte ori îşi aduc aminte de celălalt în prezenţa vreunui prieten, nu uită să arunce spre fostul sau fosta, cu tot felul de invective pentru a ieşi tot ei basma curată după o relaţie care le-a pus nervii în pionieze.
Multă energie se pune după o despărţire sau după un divorţ, în denigrarea celuilalt. Dar chiar să nu fi fost nimic frumos în toţi anii petrecuţi împreună? Chiar să nu existe nici măcar o calitate pe care să o evidenţiem atunci când ne aducem aminte de foştii parteneri? Alunecând pe gheaţa răutăţii, de fapt ne facem rău doar nouă înşine. Denigrând fostul partener, ne denigrăm pe noi înşine şi nu învăţăm nimic prin această atitudine răzbunătoare.
Înainte de găsirea partenerului ideal, poate ar fi cazul să ne regăsim pe noi înşine şi să descoperim frumosul şi bunătatea din noi. Altfel, dacă noi nu ne suportăm pe noi aşa cum suntem, cine altul ne-ar putea suporta? Dacă noi nu ne iubim şi nu suntem de partea noastră, cine oare să ne iubească, cine oare să ne susţină?
Pentru că adevăratul remediu al singurătăţii, nu este nici facebook-ul, nici vreo altă reţea de socializare, nici măcar compania celorlalți în carne şi oase. Dacă te deranjează singurătatea, dacă nu te simţi ok când rămâi doar tu cu tine, nu îţi căuta identitatea în privirile celor care nu pot ajunge la sufletul tău. Ei doar îți pot crea mici iluzii în privința imaginii tale. Întreabă-te de ce nu suporți singurătatea și golul interior. Ce sau cine lipsește de fapt acolo? Unde te afli tu, când goliciunea lăuntrică te copleșește cu totul?
Nu căuta să te împrietenești cu oricine, doar pentru a mai uita puțin de goliciunea din tine. Mai întâi caută să te împrietenești cu tine însuți! Trimte-ți chiar ție o invitație de prietenie, înainte de a le trimite una altora. După care vezi dacă poți accepta sincer acea invitație. Iar dacă o declini, nu mai continua să trimiți altora, până când nu ajungi să te accepți pe tine însuți așa cum ești.
Împrietenește-te cu tine, fii prietenul tău cel mai fidel care nu te trădează niciodată. După care, de-abia după asta lasă pe oricine dorește să devină prietenul tău!

joi, 14 mai 2015

Dacă discernământ nu e, nimic nu e


Până la urmă ce înseamnă să ai discernământ şi de unde oare l-ai putea procura? Ţi l-ar putea oferi cineva, l-ai găsi pe undeva printr-o carte, pe la vreun curs, de pe la vreun „,maestru”? Dacă ar fi aşa simplu, te-ai ilumina cât ai bate din palme, fără nici un efort. Dar discernământul nu se poate acumula decât prin propria experienţă de viaţă, nu prin experienţa altora. El nu e ceva luat de-a gata. Ci e ca un amalgam care îţi modifică simţirea în funcţie de cunoaştere, de studiu, de punerea în balanţă. Atunci când e multă ignoranţă, inima tresaltă şi se extaziasă la orice afirmaţie mai convingătoare care vine din gura celui care pare mai convingător. Dar decât unul la care îţi vine să adormi când îl asculţi, mai bine unul convingător, în ciuda multor exagerări spuse. Cel care te face să adormi chiar dacă deţine un mare adevăr, nu va avea nici un efect asupra ta. Pe când celălalt, s-ar putea să trezească ceva în tine prin convingerea lui. Dacă arzi pentru adevărul tău, te voi asculta, dar dacă mă apucă căscatul, mai bine mă duc la somn.
Acuma observ trei mari categorii de oameni în peisaj. Primii sunt cei conservatori şi rigizi care merg în continuare cu biserica şi tradiţia. Aceştia sunt ferm convinşi că Dumnezeu a creat lumea în 6 zile iar în a şaptea chiar s-a odihnit. Plus toate celelalte scrise pe care le cred la literă. Loc pentru altă deschidere în mintea lor nu este, cel puţin deocamdată. Orice se află în afara religiei şi a bisericii lor, e condamnat fără scrupule ca fiind „dracul”. Oricine vine şi spune alt adevăr decât cel cu care sunt ei obişnuiţi, acela e tot „dracul”. Chiar şi un simplu card e tot un fel de „drac”, chiar dacă e scris invers. Poţi să te superi pe astfel de oameni? Poţi să le ceri ceea ce nu au? Poţi să îi condamni pentru credinţa lor la literă? Nicidecum. Nici măcar nu îi poţi combate sau provoca la o discuţie, pentru că nu ar putea-o accepta decât în condiţiile lor, adică cu cărţile pe masă. Neavând susţinere inetrioară, ei vor scotoci mereu după citate, pentru că părerea lor nu contează, ci doar a altora. Aici nu avem de-a face cu discernământul, ci doar cu un blocaj mental şi emoţional.
A doua categorie este cea formată din cei care merg paralel în două bărci. Adică şi cu biserica dar şi cu spiritualitatea. Aceştia mai devreme sau mai târziu se vor elibera de una din două, dar doar dacă sunt sinceri în căutarea lor. Altfel, vor trăi în această duplicitate, adică în minciună. Pentru că după părerea mea, cele două nu prea se pupă absolut deloc. Aici există un interes. Cochetezi cu spiritualitatea dar nu eşti ferm convins pentru că nu experimentezi mai nimic, vrei ca alţii să o facă pentru tine, să experimenteze alţii pentru tine, să greşească şi să se ridice tot alţii pentru tine. Iar atunci când aceştia vor veni şi îţi vor spune prin ce au trecut, atunci îi vei crede, dar adevărul lor nu poate avea nici o putere asupra ta. E adevărul lor, nu şi al tău. E experienţa lor, nu şi a ta. Aici frica încă e la mare preţ, pentru că dacă toată spiritualitatea e doar o aiureală, măcar să rămână undeva un dumnezeu care să ne ierte pentru rătăcirea noastră. Aşa că îl ţinem pe acest dumnezeu ca un as ascuns sub mânecă pe care îl vom scoate cu nonşalanţă atunci când viaţa ne buşeşte la propriu şi atunci fugim iarăşi în genunchi la doamne-doamne. Mulţi însă joacă teatru şi nu lasă religia din mână doar pentru a nu pierde o clienteală, să nu îşi piardă turma care s-a adunat în spatele lor. Dacă toţi pleacă, oare cine le va mai duce trena din spate unora ca acestora?
A treia categorie e cea care cochetează doar cu spiritualitatea. Unii au trecut prin etapele descrise mai sus şi au luat-o uşurel pas cu pas. Alţii s-au aruncat în spiritualitate deodată, dar după o vreme luând contact cu ortodoxia de exemplu, au lăsat toată spiritualitatea deoparte şi au intrat în religie cu multă judecată pe care o aruncă în stângă şi-n dreapta. Ei vor neapărat să ştie toată lumea cât au fost ei de „păcătoşi” şi ce „rătăciţi” erau odinioră, iar acum în ce „iubire necondiţionată” se află, deşi judecă pe oricine care nu le împărtăşeşte crezul lor. Nici aici nu există discernământ.
Metaforic vorbind, personal sunt mai necredincios decât Toma necredinciosul. Adică nu cred o iotă din ce mi se spune până când nu pun totul în balanţă. Şi în ultimii ani, am auzit atât de multe enormităţi, exagerări, oameni foarte convingători dar care te mint cu multă convingere. Unii chiar cred în prostiile pe care le debitează. Nu mai fac distincţie între adevăr şi minciună pentru că trăiesc ca într-o bulă schizofrenică şi atunci aruncă tot felul de enormităţi la care mulţi gură-cască stau şi se minunează. Nici aceştia nu sunt de condamnat, într-o zi toată lumea se va trezi, dar ce bine ar fi să se întâmple chiar în viaţa asta, nu-i aşa?
Pentru mine barometrul care nu mă minte este simţirea mea. Ce simţi când te afli lângă un om, tulburare, agitaţie, pace sau bucurie? Care din aceste stări ţi-o transmite? Care e efectul mesajului transmis, este unul eliberator sau unul care te condiţionează? Pentru că cuvinte frumoase poate transmite oricine şi se poate vorbi foarte frumos despre această iubire necondiţionată, dar înlăuntrul celui care vorbeşte poate fi cu totul altceva.
Uneori oamenii sunt foarte derutaţi pentru că nu mai ştiu pe cine să creadă. Unul vine şi spune ceva, altul altceva. Ascultă-i pe toţi dacă simţi nevoia dar nu crede pe absolut nimeni până nu te convingi tu însuţi cum stau lucrurile. Dar ca să te convingi, nu poţi sta pasiv şi resemnat. Caută din mai multe surse, nu din una singură. Acolo unde rezonezi, apropie-te până în profunzime nu cu superficialitate. Iar cu ceea ce nu rezonezi acum, lasă pentru altădată. Toate vin la timpul lor, nu are rost să forţezi nimic. Cu cât discernământul se va acumula în tine, cu atât vei vedea lucrurile din ce în ce mai limpede. Căci dacă discernământ nu e, nimic nu e....