marți, 31 martie 2015

O lună binecuvântată tuturor!


Începutul unei noi luni poate fi un început benefic şi pentru viaţa ta. Poate fi o renunţare, o conştientizare şi chiar o schimbare!
Poate fi o renunţare la ceea ce îţi face rău şi te răneşte sufleteşte. O renunţare la ceea ce te face slab şi temător. O renunţare la ceea ce îţi slăbeşte trupul şi îţi înrobeşte sufletul. O renunţare la judecăţile celor de altă credinţă şi de altă religie decât a ta. O renunţare la tendinţa către infatuare şi superioritate în faţa celorlalţi. O renunţare la pasivitate, resemnare şi indolenţă!
Poate fi o conştientizare a ceea ce eşti tu cu adevărat. O conştientizare a spiritului tău care nu te îndeamnă decât la curaj, învăţare, experimentare. O conştientizare a ceea ce se vrea cultivat şi aprofundat în viaţa ta. O conştientizare a luminii interioare care te cheamă la a trăi din sine şi pentru sine. O conştientizare a frumosului din tine, a armoniei interioare, a liniştii mentale!
Poate fi o schimbare a ceea ce a început deja să se ofilească în realitatea ta. Iar cu o floare ofilită nu mai poţi face nimic decât să o tai din rădăcină şi să plantezi una proaspătă şi plină de viaţă în locul ei. Seceră şi tu dacă ai curaj, limitările tale interioare care te ţin pe loc şi nu te lasă să trăieşti la adevărata ta valoare. Ară-ţi şi tu pământul conştiinţei tale ca astfel credinţele şi blocajele venite din frică şi condiţionare să fie date peste cap pentru a primi seminţele bucuriei, ale puterii interioare, ale tăriei sufleteşti, ale cunoaşterii şi deschiderii, ale iubirii necondiţionate!
Fii lumina şi luminează! Fii pacea şi împacă-te cu tine însuţi! Fii tăria şi întăreşte-i pe cei care au nevoie de tăria ta! Fii compasiunea şi acceptă-l pe celălalt fără gânduri ascunse! Fii bucuria şi împărtăşeşte-o în jurul tău! Fii credinţa care e dincolo de orice frică! Fii curajul care e dincolo de orice îndoială! Fii divinitatea pură care nu cunoaşte decât iubirea necondiţionată!

luni, 30 martie 2015

Cum ar fi dacă te-ai îndrăgosti de tine însuţi?


Atunci când te vei îndrăgosti de tine însuți viața ta se va transforma ca într-un mărgăritar de care vei avea grijă și pe care-l vei șlefui mereu fără să obosești vreodată. Atunci de-abia, îți vei acorda mai multă atenție și te vei aprecia la adevărata ta valoare. Atunci nu vei mai concura în veșnice dispute orgolioase cu unul sau cu altul. Pentru că atunci, te vei regăsi pe tine însuți, trezindu-te la viață ca dintr-un somn adânc.
Competiţia la care participi zi de zi este însăşi viaţa ta. De dimineaţă, te afli permanent la linia de start. După câteva ore, s-ar putea să te afli tot acolo. După amiaza, încă te mai gândeşti dacă să iei startul sau nu. Iar seara vine, ziua a trecut pe lângă tine, dar tu ai ratat startul pentru că de această dată ţi-a fost prea frică să intri în competiţie. Ai preferat să nu iei startul amănând pe mâine ceea ce doar azi poţi face. Pentru că fiecare zi e unică, la fel cum şi trăirea ta zilnic e unică.
Când eziţi să iei startul rămâi în defensivă, rămâi doar cu veşnica întrebare „ce ar fi fost dacă?” Ce ar fi fost dacă în ziua care tocmai s-a scurs, m-aş fi ocupat mai mult de mine, de lucrurile care odinioară îmi plăceau, dar pe care între timp le-am uitat? Şi le-am uitat pentru că aşa cum „ochii care nu se văd se uită”, aşa şi pasiunile noastre se dizolvă în timp dacă ele nu sunt întreţinute. Ce ar fi fost dacă nu aş mai judeca pe absolut nimeni măcar pentru o singură zi? Ce ar fi fost dacă nu m-aş mai îngrijora pentru „grija zilei de mâine”, alegând să trăiesc doar în bucuria zilei de azi? Ce ar fi fost dacă nu mi-aş mai reprima originalitatea şi felul meu unic de a fi? Cum ar fi fost dacă aş începe să mă disciplinez şi să nu mai pierd timpul aiurea? Cum ar fi dacă nu m-aş mai considera aşa superior şi aş accepta că pot învăţa câte ceva de la absolut oricine? Cum ar fi fost dacă astăzi aş fi experimentat măcar un singur lucru nou, cât de mic, pe care nu l-am mai experimentat niciodată? Cum ar fi fost dacă n-aş mai intra în contre cu absolut nimeni, pe motiv că doar eu am dreptate? Cum ar trece ziua în care să le dau dreptate tuturor fără să mai intru în nici un fel de polemică distructivă? Cum ar fi dacă nu mi-ar păsa deloc ce spune religia mea şi să rămân măcar o singură zi în libertatea stării de „eu sunt”? De ce mi-ar trebui oare un motiv anume ca să zâmbesc? De ce aş avea nevoie de nenumărate motive exterioare ca să mă simt bine în interior? Case, maşini, haine, obiecte, bani, etichete sociale, ce semnifică de fapt toate acestea pentru mine? Cu ce mă identific eu la urma urmei? Ce încerc să par prin mult efort şi totuşi nu reuşesc? De câţi maeştri, duhovnici, învăţători, cărţi, cursuri, mai am nevoie ca să înţeleg cine sunt? De ce dau curs unor minţi „luminate” şi nu îmi dau credit doar mie însumi? Ce rezistenţă am în mine, de nu mă pot lăsa definitiv în poala sinelui meu?
Ca să te iubeşti pe tine însuţi, ai nevoie doar să fii mereu de partea ta. Dar nu într-un mod egoist. Pentru că a fi de partea mea, nu înseamnă să mă pun pe mine pe soclu în defavoarea altora. Nu înseamnă să îmi fac loc dând din coate şi călcând cu nonşalanţă peste sufletele celorlalţi. Nu înseamnă să îmi poleiesc imaginea amăgindu-i pe ceilalţi cu măştile mele schimbătoare. Nu înseamnă să nu am compasiune faţă de cei care au nevoie de ea. Nu înseamnă să caut paiul din ochii celui de lângă mine, când bârna din ochii mei încă nici măcar n-am reuşit s-o dibui. Nu înseamnă să mă apuc să îi învăţ pe ceilalţi despre ceea ce nici eu nu prea am habar. Nu înseamnă să îi contrazic pe cei care au o credinţă diferită de a mea. Nu înseamnă să impun, să domin şi să stăpânesc sufletele celor mai săraci cu duhul care poate nu ştiu prea bine pe ce lume sunt. Oare eu ştiu pe ce lume sunt?
Cel îndrăgostit se va purta mereu cu mănuşi şi va avea mare grijă să nu rănească persoana cu pricina. Îi va face cadouri, o va surprinde zi şi noapte cu şoaptele sale. O va încuraja ori de câte ori va avea nevoie. Îi va face chiar promisiuni pe toată viaţa, deşi ştie în sinea lui că nici măcar până mâine nu va fi în stare să le ţină. Va aştepta toată ziua să o revadă pe prinţesa sa, iar ea îl va aştept mereu ca pe un prinţ. Pe scurt, persoana va fi prezentă mereu în mintea lui şi a ei. Însă oamenii sunt schimbători şi nu există nici un parteneriat bătut în cuie pe toată viaţa.
În schimb, ceea ce e într-adevăr pe toată viaţa, e parteneriatul cu tine însuţi. De tine, orice ai face, nu te poţi despărţi, nu poţi divorţa, nu există vreo instituție care să facă disocierea între sinele tău inferior și cel superior. Aşa că nu ai decât o singură alternativă:să te simţi cât mai bine în pielea ta! Aproprie-te de tine aşa cum te-ai apropia de persoana pe care o iubeşti. Dacă pe ea nu o poţi răni, oare te-ar răbda sufletul să te răneşti pe tine? Dacă celei de lângă tine îi spui poveşti, îi faci cadouri şi o surprinzi într-un mod plăcut, pentru tine ai putea face toate acestea? Te-ai putea surprinde mereu într-un mod plăcut?
Cum ar fi dacă măcar pentru o zi te-ai îndrăgosti de tine însuţi?

Până unde se avântă visul tău?


Dacă noi oamenii nu am mai visa, ne-am transforma în nişte roboţei teleghidaţi care nu simt nimic şi nu-şi doresc nimic. Aceşti roboţei se vor lovi din când în când unul de altul, dar nu vor înţelege niciodată nimic din ciocnirile lor. Ei se vor tot ciocni până când li se vor uza de tot butonaşele şi apoi vor fi aruncaţi pe bandă rulantă în groapa deşeurilor reciclabile. Dar noi oamenii dacă ajungem la groapa de gunoi a istoriei, nu mai are cine ne recicla, căci totuşi am avut toate oportunităţile la îndemnână în această viaţă.
Am avut totul la îndemână şi totuşi am ales să nu facem nimic cu noi. Am ales nimicul când de fapt am venit aici ca noi înşine să fim stăpâni pe realitatea noastră. Dar unde se află oare această realitate? Priveşte în jurul tău chiar acum şi observă fără rezistenţă ceea ce simţi privind realitatea ta din jur. Ceea ce se află în jur privind cu ochii, aceea energie se află prezentă şi în interiorul tău. Astfel încât energia interioară se materializează în exteriorul tău. Şi oare cum e în exteriorul tău? E multă mizerie, mult praf, multă dezordine? Sunt multe scursuri care dau pe afară? Iar oamenii din jurul tău oare cum sunt şi în ce stare se află? Sunt deprimaţi, plângăcioşi, sătui de viaţă? Sunt ponosiţi, murdari şi nespălaţi?
Dacă omul de lângă tine este sătul de viaţă, nu-l condamna pe el. Ci mai bine priveşte tot la tine. Căci acel om dacă este prezent mereu lângă tine, este pentru faptul că tu emani o vibraţie care îl ţine pe acel om în realitatea ta. Şi el va rămâne acolo atâta timp cât vibraţia pe care o generezi e una de joasă frecvenţă. Şi va rămâne acolo, în realitatea ta, tot praful şi mizeria care se vor curăţate dar pe care tu încă nu le poţi curăţa, căci nu eşti în stare de asta atâta timp cât generezi această vibraţie. Când alegi să te târâi, totul în jurul tău se va mişca în acest ritm, târâindu-se. Şi tu eşti la pământ, dar nu îţi dai seama pentru că nu îţi poţi ridica privirea sufletului mai mult decât este această vibraţie acum. Şi când tu eşti aşa, totul în jurul tău va fi la pământ.
Şi ce înseamnă oare să fii la pământ? Şi ce înseamnă să generezi o vibraţie extrem de joasă? Această vibraţie pleacă din mintea ta printr-un gând de frică, de inerţie,de pasivitate, de lipsă de respect de sine, de lipsă de iubire de sine, de lipsă de putere. Nu gândul în sine vibrează, ci emoţia pe care el o generează. Şi cum îţi dai seama de această emoţie? Dacă te identifici cu afirmaţii de genul: “sunt terminat”, “sunt la pământ”, “sunt păcătos, rob şi nevrednic”, “sunt debusolat”, “sunt sătul de viaţă”, atunci e foarte clar pe ce vibraţie te afli, căci imediat ce adaugi o mică negativitate după acest “eu sunt”, te-ai şi identificat cu negativitatea. Iar ca să afirmi astfel de lucruri nu ţi se cere nimic în plus decât să te afli la pământ. Oricine se află jos va rosti foarte frecvent acest gen de afirmaţii. Pentru că de acolo, din acea stare, nu se cere nici un efort, nici o disciplină, nici o conştientizare.
Pentru că în vibraţia de joasă frecvenţă nu puteţi avea vise realizabile, iubiţii mei. Ci doar stări de angoasă, de incertitudine, de teamă, de deznădejde. Aceste stări sunt hipnoze care îţi învăluie fiinţa, astfel încât tu nu vei putea să te înalţi agăţându-te tot de ele. Aceste stări nu caracterizează omul, ele sunt ca nişte ofense aduse universului şi divinităţii. La ce bun să te identifici cu ele, când nici ţie şi nici altuia nu au cum să folosească? Însă mulţi trăiesc tot pe aceste clişee de viaţă primitive, pentru că le-au luat de-a gata de la stră-stră-stră-strămoşii lor care nici ei nu au fost dispuşi să îşi schimbe realitatea în care trăiesc. Iar dacă aceste clişee limitative de viaţă vin de sute sau mii de ani, asta nu înseamnă că vechimea lor le conferă cumva un aer de superioritate. Nu, nicidecum. Prostia, lenea, indolenţa, resemnarea, pot fi perpetuate din tată în fiu de generaţii şi generaţii. Iar până ce unul nu se trezeşte şi nu începe lucrul cu el însuşi ca astfel să schimbe credinţele limitative şi blocajele mentale primite de la generaţiile trecute, nici realitatea sa nu se va schimba. Când măcar unul singur se va trezi, mulţi se vor trezi în jurul lui!
De aceea avem nevoie de vise, pentru că visele îţi ridică implicit vibraţia şi fără ele nu poţi merge înainte. Iar renunţând la vise, renunţi implicit la viaţă. Şi astfel începi să îţi spui că e bine şi aşa şi că te mulţumeşti cu puţin. Dar această mulţumire cu puţin nu te înalţă absolut deloc, ci îţi întăreşte şi mai mult credinţa ta limitativă la care te raportezi. Acolo unde vei întâlni oameni care se mulţumesc cu foarte puţin, fugi de ei căci boala aceasta e contagiosă şi pentru vindecarea ei ai nevoie de multe vitamine spirituale de luat. Aceşti oameni refuză să mai viseze doar pentru a-şi justifica existenţa lor mediocră. Dar fiecare alege din propriul său liber arbitru, peste care nu poate trece nici tot universul la un loc.
Aşadar cât de mult ai puterea de a visa şi cât practici acest exerciţiu? Cât de mult îţi place starea de bine şi cât de mult încerci să ţi-o întreţii? Oare până unde are putere visul tău în a se avânta?

vineri, 27 martie 2015

Mi-e dor de oameni...


Îmi plac oamenii simpli şi care nu au nimic de ascuns atunci când îi întâlnesc. Îmi plac oamenii naturali care nu se fandosesc cu tot felul de bizblitsuri absolut inutile. Îmi plac oamenii care au puterea să îşi recunoască vulnerabilitatea, slăbiciunea, frica, îngrijorarea, frustrarea, fragilitatea, conflictele interioare cu care se confruntă. Îmi plac oamenii de la ţară care se precipită care încotro şi nu stau o clipă. Îmi place simplitatea lor şi felul lor de a fi uneori brutal de sincer. Îmi plac copii care râd în hohote chiar şi dacă toată planeta s-ar scufunda în neant. Ei nu râd şi nu se bucură cum o facem noi, oamenii mari, mai mult de complezenţă ca nu cumva să deranjăm pe careva. Râsul copiilor nu e unul lumesc şi fals, ci unul autentic care vine din prea plinul inimii lor. Acolo e divinitatea în forma ei cea mai pură. Oamenii mari îşi cenzurează trăirile, îşi cenzurează opiniile, îşi cenzurează felul lor unic de a fi, îşi cenzurează până şi propriul lor zâmbet!. Ce rateu îngrozitor şi câtă chinuială zadarnică!
Mi-e dor de oamenii care ştiu să iubească şi nu se feresc să o mărturisească. Chiar dacă vor fi răniţi, chiar dacă vor suferi în tăcere această iubire tainică a lor. O vor mărturisi chiar cu preţul umilinţii lor. Chiar cu preţul batjocoririi venite din partea unuia sau altuia care nu pot pricepe această iubire. Chiar cu preţul de a rămâne singuri în urma mărturisirii iubirii lor. Dar ce mai contează această singurătate, căci a-ţi ascunde iubirea e ca şi cum te-ai sufoca într-o sinucidere lentă. Îmi plac femeile care îşi dezvăluie această iubire şi nu le e teamă să o mărturisească. Unele ca acestea şi-au înţeles pe deplin menirea lor pe pământ. Îmi plac şi bărbaţii care pot spune un simplu „te iubesc” fără ca să le tremure fundul în pantaloni de frica unei respingeri. Dar ce mai contează această respingere, căci un bărbat care iubeşte şi nu mărturiseşte e mai fricos decât un iepure care fuge la cel mai mic zgomot. Însă un bărbat care iubeşte nu va suporta să ţină în el acest sentiment, ci se va urca undeva cât mai sus, ca toată lumea să îl vadă, ca toată lumea să îl audă. Pentru că ştie atunci că nu mai are absolut nimic de pierdut.
Mi-e dor de oamenii care nu îşi schimbă faţa şi măştile atunci când mă întâlnesc. Şi nu încearcă să îmi arate cât sunt ei de deştepţi, de cunoscători, de altruişti, de spirituali. Dar nu am nevoie de asta, nu am nevoie de masca ta ca să mă impresionezi cu nimic. Mai bine arată-mi unicitatea ta, arată-mi originalitatea ta, arată-mi sensibilitatea ta! Pentru ce le ascunzi pe acestea şi îmi arăţi mereu doar cine nu eşti? Ce pot face cu o mască decât să o azvârl cu toată puterea în foc? Să ardă în veci şi pururea, pentru că nu am venit aici să ne tot deghizăm la carnavalul deşertăciunilor! Mai bine arată-mi sufletul tău sincer şi curat şi astfel îţi voi arăta şi eu sufletul meu sincer şi curat. Primeşte-mă fără gânduri ascunse în intimitatea ta şi astfel voi şedea alături de tine şi vom cina împreună şi ne vom bucura împreună.
Mi-e dor de oamenii care îmi spun în faţă ceea ce gândesc despre mine. Care nu mă menajează chiar dacă e foarte dureros. Dar dacă nu îmi spui adevărul din tine, la ce bun să îmi dai linguşirea ta? Ce să fac cu ea şi cum să mă folosesc de aceasta? Doar spune ceea ce simţi şi astfel te voi crede pe cuvânt chiar dacă mă va durea. Dar ce mai contează încă o rană în plus atâta timp cât mesajul tău e doar spre binele meu? Rana se va închide la un moment dat, căci nimic nu durează veşnic aici. Dar cât folos aduce sinceritatea, nimeni nu ştie. Efectul nu se vede, dar el se simte cu adevărat când vine de la un om căruia îi pasă de tine.
Mi-e dor de oamenii care în ciuda vicisitudinilor vieţii, nu şi-au pierdut frumuseţea interioară şi nu s-au abătut de la drumul lor. Au ales să rămână ei înşişi chiar dacă asta i-a costat într-un fel sau altul. Dar au rămas pururea credincioşi şi fideli fiinţei lor. Şi chiar dacă toţi din jur i-au părăsit, ei au rămas la fel. Şi chiar dacă toată lumea şi-a întors faţa de la ei, aceştia au rămas la fel. Adică loiali fiinţei lor. Ce e oare mai presus de această loialitate? Nimic, pentru că a-ţi fi loial ţie însuţi, înseamnă o declaraţie de dragoste către fiinţa ta. Te-ai îndrăgostit oare de aceasta, sau încă o mai ai de curtat? Te-ai îndrăgostit oare de tine, sau încă mai ai de cucerit redute care nu vor să fie cucerite? Te iubeşti cu adevărat şi poţi mărturisi asta ochi în ochi şi faţă către faţă?
Mi-e dor de oamenii care se iubesc cu adevărat pe ei înşişi...

joi, 26 martie 2015

Gândul de astăzi, recunoaşte-ţi valoarea!


Cum oare îţi poţi recunoaşte valoarea ta pe pământ? Nu raportându-te la gura lumii. Nu fiind în competiţie cu unul sau altul. Nu încercând să impresionezi pe cineva dintr-un anumit interes. Nu privind cu invidie şi ranchiună la cel de lângă tine. Nu făcând ceva doar ca să obţii altceva. Nu făcând compromisuri cu fiinţa ta interioară. Căci cel care le face pe toate acestea nu eşti tu. Adică nu eşti tu cel care ai ales să vii aici ca om printre oameni şi să-ţi trăieşti viaţa în toată plenitudinea ei, nu cu jumătăţi de măsură. De ce îţi pasă atât de mult de ceea ce cred ceilalţi depre tine? Oare ştiu ei mai bine decât tine cine eşti tu? Oare îţi cunosc ei sufletul mai bine decât ţi-l cunoşti chiar tu? Unde este toată această lume prezentă acum? E cineva acum lângă tine despre care ai putea spune că te cunoaşte în cele mai adânci profunzimi ale sufletului tău? Nu există aşa ceva, iubiţii mei. Părerea ta despre mine e doar o simplă părere şi nimic mai mult. Părerea mea despre tine e doar o simplă părere şi nimic mai mult.
Dar aceste păreri de apreciere sau de critică sunt mai mult amăgiri decât adevăruri. Nu e treaba ta să te intereseze ce crede sau simte unul sau altul despre tine. Nu e treaba ta să fii mai atent la ceilalţi decât la tine însuţi. Nu e treaba ta să îţi măsori forţele cu absolut nimeni decât cu tine însuţi. Treaba ta pe lumea asta e ca tu să îţi recunoşti valoarea pe care sigur o ai. Şi recunoscându-ţi valoarea, cu siguranţă îţi vei recunoaşte şi darul cu care eşti înzestrat. Şi astfel recunoscându-ţi darul, nu vei pregeta să îl împărtăşeşti tuturor fără frică. Căci acolo unde este valoare, nu mai există frică. Iar dacă nu mai este frică, atunci nu mai există decât divinitatea în mişcare pe acest pământ. Eu sunt divin, tu eşti divin şi cu toţii facem parte din acest întreg al divinităţii. Suntem cu toţii co-creatori şi nu există unul mai mic sau altul mai mare. Fiecare îşi aduce propria contribuţie la nivelul său dar pentru asta e nevoie de acest curaj care te duce către experienţă. Iar când ajung la experienţă, îmi aduc contribuţia mea în cadrul acestei divinităţi. Şi observ şi înţeleg ceea ce îmi foloseşte şi ceea ce nu. Şi nu mă judec ci doar merg înainte şi dau deoparte ceea ce nu e pentru mine. Căci dacă forţez lucrurile şi încerc să fac ceea ce nu îmi prieşte, nu contribui cu absolut nimic, ci din contra.
Ieri am vorbit despre pasiune, căci ea este reperul care ne ghidează şi ne îndeamnă efectiv să ne ocupăm de ea. Unde este pasiune, există valoare, căci pasiunea te îndeamnă să îţi pui sufletul în faţa tuturor şi astfel oricine care e interesat va veni şi se va adăpa din sufletul tău. Cei interesaţi vin şi se adapă, dar sufletul nu seacă niciodată, căci el se hrăneşte şi se menţine viu cu iubirea celor care vin către el. Aşadar nu-ţi reprima în zadar darul cu care eşti înzestrat. Nu te certa cu divinitatea pentru că crezi că nu ai cu adevărat o valoare. Dacă nu ai avea nici o valoare, pur şi simplu nu ai exista pe pământ. Pentru că fiecare dintre noi a ales să vină, aşadar fiecare îşi cunoaşte spiritual valoarea sa. Ce rost are să spui că eşti un „nimic” şi pe cine ajută toată această devalorizare infamă? Cum îţi aduci contribuţia desconsiderându-te la nesfârşit? La ce bun această melo-dramă ieftină şi de prost gust?
Nu uita de tine şi de valoarea ta. Nu uita nici de darul tău. Cineva aşteaptă cu mult interes să îl primească. Aşadar, oare cui i-l vei dărui?

miercuri, 25 martie 2015

Unde îţi este pasiunea, acolo îţi este menirea


Care este definiţia abundenţei? Să faci tot ceea ce faci, cu toată pasiunea de care eşti capabil!
Care este definiţia relaţiei perfecte? Să trăieşti alături de persoana iubită într-o relaţie învăluită de cât mai multă pasiune!
Care este definiţia succesului? Să îţi trăieşti viaţa cu o pasiune demnă de consemnat în istorie!
Care este definiţia credinţei adevărate? Să îţi manifeşti practic crezul tău trăindu-l clipă de clipă cu pasiune!
Care este definiţia originalităţii? Să creezi din pură pasiune tot ceea ce te inspiră!
Care este definiţia spiritualităţii? Să pui pasiune în fiecare loc unde ai fi, în fiecare moment pe care-l trăieşti, cu fiecare om pe care îl întâlneşti!
Astfel încât punând pasiune, generezi bucurie, iar generând bucurie, emani viaţă! Unde este omul acela care emană viaţă fără ca el să se oprească vreodată? Acela care trăieşte cu pasiune, acela emană viaţă! Iar cel care emană viaţă, va atrage mulţi oameni pe lângă el, care şi aceştia sunt dornici să simtă şi să trăiască precum acesta. Dar de acela care emană frică, goliciune şi dezinteres pentru viaţă, de unul ca acesta oamenii se vor îndepărta pentru că nu se simt vii lângă el. Oamenii se adună în jurul celui care emană viaţă şi care trăieşte cu pasiunea sa pe culmi, doar unul ca acesta şi-a găsit adevărata sa menire pe pământ!

Alba-ca-Zăpada şi cele 7 chakre


Unele din aşa-zisele poveşti pentru copii au un tâlc ascuns şi o semnificaţie aparte dincolo de aparenţe şi de comicul situaţiei. Practic în majoritatea poveştilor şi basmelor există un sens alegoric şi ocultat de către autor. Şi asta pentru că omul a avut dintotdeauna nevoie de poveşti, de mituri şi legende, de o viziune care să transceandă lumescul şi realitatea pur palpabilă. Nu ştiu cât de vizionari or fi fost fraţii Grimm, dar cu siguranță poveştile lor au un miez inspiraţional care nu vine din lumea aceasta. Semn că erau conectaţi la spiritul lor divin şi implicit la Sursă. Iar când eşti conectat la Sursă, „in-spiraţia” se foloseşte de tine ca un canal prin care trec informaţii care se vor revelate şi prezentate tuturor. Când conştiinţa îţi e mai mult sau mai puţin expandată, informaţiile curg prin tine valuri-valuri, în funcţie de deschiderea ta. Însă nu e ceva care să te „posede”, ci e doar ceva care te îndeamnă foarte fin să dai curs acestui imbold. Aceste informaţii vin din astral sau după unii, din Akasha, cum a mai fost etichetat acest plan în care sunt înregistrate experienţele cunoaşterii. Însă şi această Akasha este o simplă etichetă pusă de oameni pentru a identifica un plan aflat dincolo de simţuri. Tot ceea ce nu se vede, poate fi un adevăr, dar poate fi şi pură speculaţie. Cert e că inspiraţia vine de undeva şi este filtrată prin mintea şi sufletul omului care îşi aduce şi el aportul său personal atunci când se decide să o facă cunoscută.
Fraţii Grimm au scris multe poveşti cu tentă mistică şi cu un sens ascuns dincolo de rânduri, dincolo de cuvinte. „Cenuşăreasa”, „Hansel și Gretel”, „Frumoasa adormită” şi multe altele, fiecare din ele având un mesaj propriu ascuns printre rânduri.
Dar acum mă voi opri puţin asupra Albei-ca-Zăpada. Această minunată poveste este una despre vindecare şi trezire spirituală. Regina stă în faţa oglinzii şi se întreabă trufaşă şi sfidătoare: „Oglinjoară, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?” Iar răspunsul vine fără urmă de îndoială: „Alba-ca-Zăpada!” Cine e de fapt regina şi cine e de fapt Alba-ca-Zăpada? Regina simbolizează ego-ul sau sinele inferior ataşat de simţuri şi materialism. Iar Alba-ca-Zăpada reprezintă simbolul sinelui superior al Reginei, pe care aceasta nu vrea să-l recunoască. Ea nu-şi suportă acest sine divin pentru că o scoate din zona de confort şi o face să perceapă adevăruri mult prea dureroase pentru ea. Somnul raţiunii naşte monştri iar Regina vrea să doarmă în continuare fără a simţi vreo urmă de mustrare din partea conştiinţei, a sinelui superior, iar pentru a nu mai fi deranjată, acesta trebuie cumva ucis. Însă sinele superior nu pare deranjat de Regină, pentru că Alba-ca-Zăpada se ocupă în continuare de curăţenie şi de frecatul podelelor, bucurându-se de tot ce înseamnă viaţă.
Regina însă, îi ordonă vânătorului s-o ucidă pe Alba-ca-Zăpada şi să-i aducă inima ei, adică chakra din mijloc (anahata), care face legătura dintre primele 3 chakre sau sigilii de vibraţie joasă şi celelalte 3 chakre aflate deasupra inimii care fac legătura cu divinitatea. Adică ea vrea să taie de fapt, legătura dintre sinele inferior şi cel superior. De reținut că Regina nu vrea creierul ci inima, lăcașul puterii din om și generatoarea iubirii. Ea știe că mintea e doar o unealtă care odată curățită de gândurile impure, va trimite gânduri luminoase către inimă, acolo de unde se manifestă în deplinătatea ei iubirea. Însă vânătorul (care poate simboliza ispita frumuseţii lumeşti sau percepţia simţuală), nu are cum să o ia cu el, pentru că realizează că Alba-ca-Zăpada , adică sinele superior, nu are nimic din lumea aceasta iluzorie. Aşa că ispita se evaporă, iar Alba-ca-Zăpada îşi începe noaptea întunecată a sufletului, petrecându-şi timpul în pădure de una singură. Adică e testată şi călită înainte de a fi declarată biruitoare. Trecând prin noaptea neagră a sufletului, ea îşi descoperă de fapt puterea din ea şi susţinerea interioară, devenind astfel conștientă.
Rămânând astfel fidelă puterii sale lăuntrice, în zori de zi îşi dă seama că animalele (care pot reprezenta entităţile de lumină care ne ghidează), se află în jurul său doar pentru binele ei. Dimineața, realizând cine este ea cu adevărat, merge de acum fără frică pe drumul ei şi trece astfel podul spre propria casă, ca o trecere a Rubiconului, o trecere către acceptarea sinelui ei superior, fără cale de întoarcere. Iar după trecerea podului, intră cu bucurie în căsuţa noului ei sine care nu mai poate fi sabotat de ego-ul sinelui inferior. Odată intrată în casă, începe să facă curăţenie şi să îşi lustruiască comoara nepreţuită din ea însăşi. În această stare, nu îi mai pasă de ce crede lumea din jur, Regina fiind definitiv învinsă, iar Alba-ca-Zăpada regăsindu-se cu adevărat pe ea însăşi.
Cei 7 pitici care vin din mină, obosiţi, epuizaţi şi înneguraţi vor să intre înăuntru, dar până nu se spală şi până nu se curăţă de orice impuritate, nu pot intra. Acolo unde e lumină, întunericul nu are acces. Astfel încât, atunci când Alba-ca-Zăpada îşi descoperă cele 7 chakre, începe lucrul cu ea însăşi şi se apucă imediat să le curăţe de toate impurităţile acumulate: frica, ignoranţa, îndoiala, blocajele mentale, credinţele limitative şi idolatre. Această curăţire începe de jos în sus, ca o purificare a forţei vitale care stă încolăcită la baza şirei spinării dar odată trezită, ea se înalţă tot mai sus spre creştetul capului.
Regina între timp, află cu stupoare că a fost amăgită de vânător care i-a adus altă inimă şi nu cea dorită de ea, face rost de un măr otrăvit, adică fructul interzis al cunoaşterii binelui şi răului, iar Alba-ca-Zăpada muşcând din el cade într-un somn adânc. În timp ce doarme, ea descinde în lumea cealaltă, unde realizează că are nevoie de contopirea principiului masculin şi feminin al sufletului său. Din această contopire spirituală rezultă practic renaşterea unei întregi fiinţe ca din propria cenușă: omul cel nou care transcende lumescul!
Această poveste metaforică cuprinde de fapt în esența ei, toate stadiile prin care trece omul în decursul vieţii, ca un întreg ritual de trecere de la întuneric la lumină sau de la ignoranţă până la iluminare.

marți, 24 martie 2015

Convingerea ta de bază te defineşte


Ce este oare această convingere? Este sursa tuturor gândurilor şi trăirilor care generează crearea realităţii tale. Tu nu poţi trăi decât în această realitate pe care singur ţi-o creezi zi de zi şi clipă de clipă. Este singura realitate pe care o poţi recunoaşte, este creată din tine şi se răsfrânge în jurul tău. Poate fi un basm sau poate fi un haos. Poate fi o poveste sau poate fi o vale a plângerii. Poate fi o realitate deschisă la orice experienţă, sau poate fi o realitate limitativă şi închistată în tot felul de prejudecăţi. Poate fi o continuă bucurie sau poate fi un fel de scrâşnire a dinţilor. Oare ce alegi, pasiunea, zâmbetul şi bucuria sau frica, suferinţa şi depresia?
Aşadar, urmăreşe-ţi convingerea ta de bază, căci ea te defineşte cu adevărat. Aparenţele sunt doar înşelătoare. Putem schimba măştile la nesfârşit. Putem să ne amăgim că suntem într-un fel sau altul, dar dacă convingerea de bază din subconştientul nostru ne sabotează, toată realitatea noastră nu poate fi mai mult decât această convingere. Poate fi una foarte permisivă care nu se împiedică de nici o rezistenţă. Atunci vei trăi cu adevărat din sine. Dar poate fi şi o convingere extrem de limitativă. Astfel încât, vorbeşti despre iubire necondiţionată cu gura, dar convingerea ta de bază e să profiţi de pe urma oricui dacă ai putea. Vorbeşti despre abundenţă, dar buzunarele sunt încă goale, căci convingerea ta despre bani e una foarte condamnabilă. Vorbeşti despre relaţia perfectă, dar eşti încă singur, pentru că convingerea ta e că bărbaţii sunt cu toţii nişte „afemeiaţi” sau că femeile sunt cu toate nişte „materialiste”. Vorbeşti despre sănătate radiantă, dar bolile te macină pentru că conflictele interioare te devastează încet şi sigur. Vorbeşti despre spiritualitate, dar încă condamni şi te judeci pentru că efectele religiei încă nu s-au dizolvat. Şi una mărturiseşti pe faţă, alta trăieşti în ascuns. Într-un fel te arăţi de ochii lumii, în alt fel te porţi atunci când eşti doar tu cu tine însuţi. Dacă purtarea ta e impecabilă şi într-o situaţie şi în cealaltă, atunci ţi se cuvine o mică reverenţă. Dar dacă e o mare diferenţă însă, atunci convingerea ta interioară cea mai profundă te lucrează cumva pe la spate. Tu vrei una, dar ţi se întâmplă cu totul altceva, conform doar acestei convingeri.
Mergi din treaptă în treaptă până ajungi la ea şi astfel vei înţelege de ce ţi se întâmplă lucruri pe care chiar nu ţi le-ai dorit. Ţi se întâmplă pentru că din conştient pleacă frumosul şi bucuria, dar din subconştient pleacă urâtul şi frica. Şi atunci acesta din urmă câştigă pentru că el îţi generează trăirile şi toată vibraţia ta. De acea nici o rugăciune nu are putere dacă ea rămâne doar la nivel mental şi nu ajunge să genereze o vibraţie. De aceea orice afirmaţie pozitivă repetată la nesfârşit nu are nici o putere atâta timp cât ea nu se transformă în vibraţie. Convingerea ta de bază e dincolo de orice teorie. Ea îţi defineşte atitudinea, gândirea şi trăirea. Dacă e una limitativă, nu te aştepta să trăieşti uşor din sine, ci vei trăi cu greu doar din personalitate. Aşadar, dacă convingerea ta de bază e una permisivă atunci cultiv-o permanent şi nu te opri niciodată! Dar dacă e una limitativă, urmăreşte-o, identific-o şi schimb-o din mers prin schimbarea obişnuinţelor, adică prin formarea unei noi reţele neuronale. Ce rost are să porţi poveri în zadar, când poţi trăi viaţa frumos, uşor şi fără frică?

duminică, 22 martie 2015

Bună dimineaţa!


Am făcut ochi şi primul gând care-mi vine e acesta: că exist doar ca să strălucesc! Aşa că m-am trezit din aşternutul lumesc şi iată-mă lucrând cu bucurie în poala sinelui meu. Zorii au răsărit în afară, aşa cum a răsărit şi lumina spirituală înlăuntru. Totul miroase a primăvară, a prospeţime, a lumină! Dar oare ce miros ar putea avea lumina? Lumina miroase a primăvară. Lumina înseamnă energie, primăvara înseamnă şi ea energie. Aşa că avem acum multă energie acum în peisaj. Soarele este şi el tot numai energie pură şi benefică. Aşa că atunci când îl vezi făcându-şi apariţia, priveşte-l, căci astfel te vei privi cu adevărat pe tine însuţi. Dar dacă încă nu îl vezi pe cer, nu te îngrijora. La un moment dat tot va ieşi din nori. Dar până atunci lasă soarele tău lăuntric să iasă din nori. Dar oare ce fel de nori îl pot acoperi pe acesta? Aceşti nori sunt ca un abur spiritual care îţi acoperă ca o părere fiinţa ta interioară. Dar această interpunere nu e una reală, ci una imaginară. Soarele e pururea prezent pe cer şi acolo străluceşte fără oprire. Norii şi ceaţa, vânturile şi ploile, nu-i fac nici un rău, nu au cum să îi estompeze nicidecum strălucirea. El nu poate face decât un singur lucru, doar să strălucească din firescul lui!.
Iar tu omule, ai venit aici doar pentru un singur lucru, ca să străluceşti din firescul tău!. Indiferent de norii care se interpun în faţa ta, ei nu îţi pot eclipsa strălucirea. Doar ţi-o adumbresc pentru moment, căci aici dualitatea e la ea acasă. Tu însă străluceşti mereu, dar nu vrei încă să recunoşti asta. Aşa că alegi veşnica îngrijorare şi te tot agăţi fără încetare de acest nor, adică de un abur, adică de un fum. Dar nu uita că străluceşti chiar şi atunci când te seduce depresia şi îţi tot repeţi ca un papagal „nu mai pot, nu mai pot”. Tu nu mai poţi de atâta epuizare mentală şi de atâtea gânduri care vin şi pleacă. Dar spiritul tău nu se recunoaşte în acest teatru al absurdului. El poate mereu şi străluceşte mereu. Căci pentru asta a venit aici, doar ca să strălucească, nu ca să se odihnească după nimic.
Soarele de pe cer nu se epuizează, el nu oboseşte şi nu e susţinut de nimeni şi de nimic. El se susţine doar prin el însuşi. Iar menirea lui este să fie doar. Iar menirea ta este să fii doar. Aşa că dacă el poate, poţi şi tu. Bucură-te de soare, bucură-te de tine însuţi. Salută-l chiar dacă nu îl percepi cu ochii fizici. Spune-i un sincer „Bună dimineaţa”. Tu nu îl vezi, dar el este acolo. Tu nu îţi percepi strălucirea, dar asta nu înseamnă că ea nu există. Aşa că salută-te din toată inima şi pe tine. Salută-ţi fiinţa interioară care abia aşteaptă să fie pusă la treabă. Salută-ţi libertatea de a fi şi lasă măcar pentru o zi toate credinţele limitative deoparte. Salută-ţi propria existenţă care nu se poate recunoaşte în nimic altceva decât în starea invulnerabilă care se numeşte „eu sunt”. Aceasta este strălucirea ta: „eu sunt”! Aceasta este lumina ta: „eu sunt”! Aceasta este bucuria ta : „eu sunt”!
Aşa că nu mai am acum decât un lucru de făcut acum: să mă bucur că sunt şi să vă spun tuturor „bună dimineaţa”!

vineri, 20 martie 2015

Ascultă-ţi doar glasul lăuntric


Dacă te judeci pentru ceea ce simţi, de fapt ajungi să îţi judeci propriul suflet. Şi el nu poate fi judecat, nu poate fi condamnat. Pentru că el este divin, iar divinitatea nu se poate judeca. Şi tocmai în simţirea noastră avem instrumentul de ghidare cel mai autentic. Acolo e confirmarea sau infirmarea noastră, în ceea ce simţim. Simţurile doar ne ghidează şi ne vorbesc mereu prin vibraţiile pe care le emit. Aici totul e vibraţie, tu însuţi eşti tot numai vibraţie!
Uneori eşti pe o frecvenţă joasă, alteori pe una foarte înaltă. Când te afli pe cea joasă, eşti de obicei deprimat, îngrijorat, abătut, nefericit, trist, descurajat şi în ultima fază chiar deznădăjduit. Aici te desconsideri ca fiind un „nimic”, un „păcătos”, un „vierme” pe pământ. Te desconsideri pentru că nu ai respect de sine şi crezi că nu meriţi nimic mai bun. Şi astfel începe să îţi fie silă de tine, de ceea ce simţi. Şi începi să crezi că atracţiile tale sunt „păcătoase”, că gândurile tale sunt „murdare”, că sufletul tău este „viciat”. Asta se întâmplă atunci când te raportezi la anumite sisteme de gândire morală care au reuşit să te convingă că ceea ce simţi tu nu este chiar în regulă. Ba este chiar foarte în regulă. Pentru că absolut totul face parte din viaţă, nu din afara ei. Şi ceea ce simţi face parte din viaţă, şi ceea ce gândeşti, şi ceea ce vorbeşti, căci tu însuţi faci parte integrală din acest univers şi nu eşti în afara lui. Iar universul nu te judecă pentru ceea ce simţi. Doar tu o faci pentru că te seduce la nesfârşit suferinţa şi mila de sine. Şi atunci te târâi pe această frecvenţă extrem de joasă, pentru simplu fapt că ai ales să nu te iubeşti. Şi de aici apar toate problemele şi angoasele tale, de la faptul că ai ales să nu te iubeşti.
Dar ce se întâmplă când creşte puţin vibraţia? Atunci toate cele descrise mai sus, se evaporă ca prin farmec, ca şi cum nici nu ar fi fost. Omul nou nu îşi mai aduce aminte de cel vechi şi nu se mai judecă pentru ceea ce era el odinioară. Pentru că s-a iertat pe el şi a făcut pace cu trecutul său. A făcut pace cu interiorul său. A făcut pace cu simţurile sale. Astfel încât, simţurile încep să îl ghideze uşor-uşor şi a făcut din aceasta un aliat al său, nu un inamic ca odinioară. Şi el înţelege acum că nu are pentru ce să se mai judece, căci şi-a înţeles natura sa, atracţiile sau repulsiile sale. Dar dacă tot a ajuns să şi le înţeleagă, asta nu înseamnă că va lăsa ca acestea să îl subjuge. De abia atunci când face pace cu fiinţa sa şi cu tot ceea ce simte el, de abia atunci va pricepe unde mai are el de lucrat câte ceva. Dar această lucrare nu e una obositoare şi epuizantă, ci una care ea însăşi îţi ridică vibraţia. Nu există om care să lucreze conştient la el însuşi şi să fie pe o vibraţie joasă. Dar fiecare o face în felul său şi cum i potriveşte. Căci ceea ce mi se potriveşte mie, nu ţi se potriveşte ţie şi invers. Aşa că nu întreba mereu „cum, cum, cum?”, ci mai bine şezi în tăcere şi alungă zgomotul din afară ca să îţi poţi asculta glasul interior. Nu-ţi întreba mintea, ci întreabă-ţi sufletul. Vibraţia ta e răspunsul.
Nu fă din viaţa ta o melo-dramă doar ca să pari mai interesant în ochii celorlalţi. Mai bine şezi în tăcere şi ascultă-ţi glasul lăuntric. Nu încerca din răsputeri să te lupţi contra simţurilor tale. Mai bine şezi în tăcere şi ascultă-ţi glasul lăuntric. Nu te condamna singur doar ca să îţi reprimi în zadar natura ta. Mai bine şezi în tăcere şi ascultă-ţi glasul lăuntric. Nu te exila singur din împărăţia sinelui tău, ci rămâi pururea stăpân asupra ei. Şezi în tăcere şi doar ascultă-ţi glasul lăuntric...

Aici nu există nici călăi şi nici victime, doar participanţi voluntari


Sufletele noastre şi-au asumat pe de-a-ntregul viaţa pe pământ. Au ştiut exact la ce să se aştepte atunci când au ales să sosească aici într-un trup uman. Au ştiut dinainte că provocările care li se vor ivi în faţă vor fi şi ele nenumărate. Au ştiut bucuriile şi durerile care îi încearcă pe oameni adeseori. Au ştiut exact despre acest teritoriu, unde într-o parte parcă e numai lapte şi miere, iar în altă parte numai lacrimi şi sânge. Au ştiut că nu le va fi uşor, dar nu le va fi nici greu, atâta timp cât îşi intuiesc menirea printre oameni. Au ştiut toate astea şi totuşi aceste suflete au ales de bună voie să vină iarăşi aici. Oare de ce or fi ales ele acest tărâm al dualităţii, de ce au ales să ia contact cu această materie oscilând permanent între lumini şi umbre, între frică şi iubire? Oare ce au aceste suflete de învăţat de aici?
Am venit pentru că am ales să fim participanţi voluntari la tot acest joc temporar. Unii au stat chiar în prima linie şi şi-au depus imediat cererea de revenire. Lor le place tare mult aici, ei vor adrenalină, lupte, împăcări, despărţiri, mai pe scurt aceste suflete iubesc pasiunea, iubesc viaţa pe pământ. Alţii au venit pentru că au de finalizat lucruri începute şi neterminate. Alţii au venit pentru că au o misiune bine întemeiată pe care dacă şi-o vor îndeplini, entităţile din astral vor avea şi ele de câştigat de pe urma lor. Iar alţii şi cred că foarte mulţi, au venit pentru că pur şi simplu le-a fost dor de oameni, de pământ. Le-a fost dor să se joace, să înveţe să meargă, să cadă şi iar să se ridice, să vorbească cu unul sau altul. Le-a fost dor să se îndrăgostească, să cucerească inimi, să flirteze, să facă dragoste, să simtă toate aceste provocări sufleteşti şi trupeşti deopotrivă. Le-a fost dor să muncească, să reuşească, să eşueze chiar, să poarte polemici, să caute soluţii, să se autodepăşească.
Pentru că aici, iubiţii mei, nu sunt cu adevărat nici victime şi nici călăi. Aşa zisa victimă se va urca pe eşafod, iar aşa zisul călău o va aştepta mândru şi trufaş ca să o spintece. Spectatorii sunt şi ei prezenţi ca observatori. Căci absolut totul face parte din marele joc al vieţii. Victima vine în faţă tremurând, dar spiritul ei o îndeamnă mereu să meargă până la capăt, căci sufletul are nevoie să treacă prin experienţa asta. Călăul va fi fără milă, căci şi sufletul lui are de acumulat ceva prin experienţa asta. Spectatorii sunt prezenţi, pentru că tot acest spectacol le crează şi lor tot felul de trăiri interioare. Aşa că toată lumea are ceva de câştigat. Nimeni nu pleacă cu mâinile goale. Participanţii sunt voluntari, aşa că nu s-a pus niciodată problema plăţii lor. În aparenţă nu li se vede plata, dar în realitate tot ceea ce experimentează sufletul îşi pune amprenta pe el, în veci şi pururea.
Pentru că cu adevărat aici pe pământ cu toţii suntem eroi. Nu doar cei veneraţi că şi-au găsit sfârşitul pe câmpurile de luptă. Nu doar cei măcelăriţi pentru crezul lor. Nu doar cei pomeniţi prin calendare. Ci toţi, până la unul, de la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel mai slab până la cel mai tare, de la cel mai sărac până la ultimul bogat, de la cel ignorant până la cel mai învăţat, cu toţii suntem eroi! Dar încă nu ne dăm seama de asta. Încă nu realizăm curajul pe care îl avem în noi, de am acceptat cu toată puterea noastră să venim aici. Nu ne-a forţat nimeni, nu ne-a împins nimeni ca să cădem cu forţa din iubirea pură în materia duală. Am acceptat asta, pentru că cu adevărat ne foloseşte. Dar roadele nu se văd aici. Experienţele se desfăşoară în plan material, dar roadele lor sunt adunate pe plan spiritual.
Şi am venit ca astfel să mai facem un pas spre evoluţia noastră. Dar poate cineva va spune că nu are nevoie de nici o evoluţie. Chiar dacă o spune şi vrea neapărat să creadă asta, el este chiar şi în acest moment în permanentă evoluţie, dar nu-şi dă seama. Căci este imposibil să nu evoluezi într-un fel sau altul. Evoluţia spirituală e cel mai firesc lucru de pe faţa pământului. Existenţa însăşi e o evoluţie. Noi tot creştem, unii cu paşi mărunţi, alţii cu adevărate salturi în conştiinţă. Fiecare însă alege cât de mult sau cât de puţin e dispus la efort, la disciplină, la angajament. Dar orice suflet de pe tot globul se află acum într-o experienţă. Acea experienţă se vrea împlinită, oamenii vor învăţa câte ceva din ea, entităţile luminoase şi toată divinitatea are şi ea de învăţat ceva din ea. Doar aşa ne putem aduce contribuţia noastră, făcând alegeri, reuşind sau eşuând.
Şi unde mai este binele atunci, unde mai este răul? Dar oare ce este acest bine şi ce este de fapt, acest rău? Cine poate face diferenţa între acestea două, fără să se agaţe de absolut nici un clişeu spiritual sau religios, de nici o morală, de nici o condiţionare? Reuşeşte cineva? Atunci eu mă bucur pentru unul ca acesta, căci acolo nu mai există judecată, ci doar observare. Acolo nu mai există milă, ci doar compasiune. Nu mai există condamnare, ci doar acceptare. Nu mai există îndoctrinare, ci doar deschidere. Spiritul nostru e deschis permanent la orice fel de experienţă pe care simte nevoia să o treacă. Mintea însă îi pune adesori numai piedici şi ea tot bolboroseşte ca o moară stricată: „asta e bine, asta e rău, asta e bine, asta e rău!” Şi astfel se insinuează frica şi experienţa sucombă şi ea. Însă doar se amână pentru un timp, căci spiritul nu suportă frica şi va găsi el alte metode de a a trece prin acea experienţă la un moment dat.
Energia iubirii este prezentă aici printre victime şi printre călăi. Unul abuzează de altul, celălalt se plânge de acest abuz. Însă şi asta face parte din marele joc. Dar după ce şi unul şi altul trec de bună voie prin experienţa umană, spiritele lor se îmbrăţişează şi îşi fac o mică reverenţă unul în faţa celuilalt. Ei ştiu că toţi au de câştigat doar. Dar lumea nu ştie asta, căci ea vrea doar să aprecieze „binele” şi să condamne „răul”. Între lumini şi umbre, sufletul tot evoluează şi acumulează. Căci aici pe pământ, nu există nici călăi şi nici victime, ci doar participanţi voluntari!

marți, 17 martie 2015

Interviu - intre religie si spiritualitate

Între religie şi spiritualitate
Un interviu alături de colega Stan Mihaela, mulţumesc Mihaela pentru întrebări!
-Care este chemarea sufletului ?
-Chemarea sufletului este acolo unde simţi bucurie, unde simţi pasiune, unde simţi interes, unde simţi împlinire. De-a lungul vieţii trecem prin diverse etape şi simţim mai multe chemări. De exemplu, pentru o bună perioadă în viaţa mea, am simţit foarte intens chemarea religioasă. Şi m-am simţit ok în experienţa asta până la un punct. Am dat totul acolo, până când pur şi simplu nu mai aveam ce da, pentru că nu mai exista nici o chemare sufletească în acea zonă la un moment dat. Acum simt chemarea către spiritualitate şi către eliberarea de orice condiţionare religioasă asimilată in trecut. Dar când eşti permanent în acest proces de cunoaştere, te schimbi foarte repede, conştiinţa se tot expandează şi te surprinzi efectiv deschis la multe lucruri pe care înainte ţi le reprimai din frică.Te surprinzi mereu că practic eşti alt om. Şi începi să te simţi bine în pielea ta pentru că nu mai opui atâta rezistenţă la chemarea sufletului, aşa cum poate o făceai înainte. Eu cred că avem şi reminiscenţe din vieţile anterioare pe care le reluăm în viaţa actuală exact de unde le-am lăsat în viaţa precedentă. Aşa se explică de exemplu pentru mine atracţia irezistibilă către chitara clasică, deşi nimeni în jurul meu, în familie sau dintre prieteni nici nu auziseră măcar de acest instrument. Şi pentru mine acum e clar că e ceva lăsat în urmă din viaţa anterioară, început dar nefinalizat. Şi atunci atracţia sufletului m-a dus în partea aceasta ca să mai acumulez câte ceva aici. Ăsta e doar un exemplu, dar sunt mai multe. Inclusiv scrisul e tot o atracţie sufletească începută într-o viaţă anterioară pe care am lăsat-o la un nivel, dar pe care o cultiv şi o cizelez mai mult în viaţa asta. Să fim atenţi la chemarea sufletului pentru că acolo unde se simte o atracţie către ceva, se cere o cultivare, o împlinire, o desăvârşire.
-Care este diferenţa între religie şi spiritualitate şi ce beneficii aduc ele oamenilor ?
-Diferenţa e una foarte mare, din punctul meu de vedere. Deşi se spune că ar exista asemănări, personal nu văd absolut nici una între ele. Religia nu are nici o treabă cu spiritualitatea. Ea nu te eliberează, ci din contră, doar te îndoctrinează. Şi eu am fost la rândul meu îndoctrinat, dar nu e absolut nimeni vinovat pentru asta, nici măcar eu însumi. Atunci am făcut o alegere, pur şi simplu a trebuit să trec prin asta ca mai apoi să aduc o mărturie sinceră acestei experienţe. Religia nu e permisivă, nu e creativă, nu e în schimbare. E permanent aceeaşi de 2000 de ani, vorbesc de ortodoxie aici. Se va schimba vreodată? Tare sunt curios. Oamenii se schimbă, mentalitatea se schimbă, conştinţa se schimbă, dar religia rămâne pururea la fel. E rău sau bine că rămâne la fel? Nu pot răspunde, căci atunci când eram prezent în ea, nu vroiam să se schimbe nimic. Presupun că mulţi din cei care se regăsesc în religie, nu vor să se schimbe nimic. Aşa că pentru unii oameni, religia e chemarea sufletului lor. Ei nu vor o eliberare sau o creştere spirituală, ci doar o urmare necondiţionată a tipicului şi a ritualului. Dar e loc pentru toată lumea pe planeta asta. Spiritualitatea înseamnă deschidere, înseamnă înnoire, înseamnă libertate. Dar nu există libertate fără discernământ. Iar discernământul vine doar prin experienţă practică în viaţa de zi cu zi, nu prin teorie. Spiritualitatea adevărată înseamnă să fii conştient de tine, să fii vigilent şi să te observi permanent. Nu cred într-o spiritualitate de vacanţă sau de duminică. Dacă nu eşti în fiecare clipă atent la tine însuţi, atunci de fapt, nu eşti niciodată.
-Care sunt binecuvântările date de Dumnezeu şi cum să fim conştienţi de ele ?
-Adeseori folosim pe pilot automat acest termen de Dumnezeu, însă nu reuşim să pătrundem mai adânc în profunzimea lui. Religia tot a dogmatizat acest termen, dar ce a reuşit să facă a fost doar să-l abstractizeze până la limita imposibilă. La ce bun toată această abstractizare când nimeni nu e interesat de aşa ceva acum? Au fost atâtea concilii ecumenice de-a lungul timpului care tot au dezbătut acest concept, dar oamenii simpli habar nu au de toate aceste dezbateri pentru că pur şi simplu nu le înţeleg. Dogmatica nu a reuşit deloc să lumineze minţile oamenilor privind divinitatea. Dar nu-şi bate nimeni capul cu asta, biserica vorbeşte, turma doar ascultă şi aprobă. Încă se vorbeşte de acest Dumnezeu într-un mod de separare pentru că oamenii religioşi vor neapărat să îl pună pe un piedestal ca să îl tot venereze. Pentru că nu vor să renunţe la frica lor şi la convingerea lor de bază, precum că sunt un “nimic”. Aşa li s-a spus în biserică, aşa au crezut. Şi atunci normal că nu poţi ieşi din acest “doamne miluieşte” şi din tradiţia babelor. Dar totul în jurul nostru e doar conştiinţă şi doar energie. Ne-am separat pentru un timp de Sursă doar cu trupul, dar spiritual suntem permanent în contact cu ea. Însă uneori nu mai simţim asta pentru că provocările minţii sunt nenumărate. Cea mai mare binecuvântare e însăşi viaţa. E izvorul tuturor celorlalte binecuvântări. Şi ele sunt infinite. Unele se văd, altele sunt ascunse. Dar mulţi cred că numai sănătatea, bogăţia şi relaţia sunt adevăratele binecuvântări, toţi îşi doresc o împlinire pe aceste 3 planuri. Însă mai sunt şi binecuvântările mascate care ne scot din zona de confort. Boala poate fi una din ele, ea te opreşte de la un drum pe care nu ai avut puterea să îl schimbi prin liberul tău arbitru. Sărăcia sau singurătatea au şi ele rostul lor benefic. Dar oamenii fug de ele, le condamnă la alţii şi le văd doar într-un mod reactiv şi în nici un caz ca o binecuvântare. Totul însă poate fi o binecuvântare, depinde doar unghiul din care priveşti.
-Ce speranţă ai când alegi calea spiritualităţii sau să fii în echilibru cu Universul ?
-Nu vorbim de speranţă, pentru că Universul nu transmite speranţă, ci numai certitudine. Speranţa e mai mult o nostalgie, o tânjire după ceva ce nu mai vine. Pentru mine speranţa face parte din credinţele limitative şi nimic mai mult. Dar când vorbim despre credinţă e cu totul altceva, nu? Religia te ţine defensiv în faţa vieţii. Spiritualitatea îţi dă curaj şi încredere în sine. Ea te tot îndeamnă să experimentezi şi să ai încredere în Univers. Să fii în echilibru cu Universul înseamnă să fii în echilibru cu tine însuţi. Totul e în strânsă legătură cu interiorul tău. Dacă starea ta interioară e conflictuală şi tulburată, nu eşti în armonie cu Universul, ci în totală dizarmonie. Pentru că interiorul tău e foarte slab atunci când eşti conflictual. Iar Universul nu e slăbiciune şi dizarmonie, ci putere şi echilibru. Credinţa fiinţei tale interioare te conecteză cu divinitatea. Putem vorbi la nesfârşit despre legea atracţiei, dar dacă credinţele mele din subconştient sunt încă limitative, pot bolborosi afirmaţii pozitive toată ziua, va fi absolut degeaba. Universul nu rezonează la cuvinte, ci doar la vibraţii. Oamenii aud de spiritualitate şi când intră în ea, vin cu o minte exaltată pentru că se amăgesc că le va fi cumva mai bine, vor deţine un cont mai dolofan în bancă, o casă mai mare, o maşină mai strălucitoare. Dar nu este aşa pentru că cu cât evoluezi spiritual, cu atât provocările sunt pe măsură. Abundenţă spirituală nu înseamnă şi abundenţă materială. Experienţa de a trăi nemaiavând nimic, i-a dus pe unii foarte departe dacă şi-au învăţat acolo lecţia. Până la urmă spiritualitatea este starea noastră firească pentru că noi suntem spirit. Totul se reduce la întrebarea “cine sunt eu?”. Dacă înţelegi răspunsul, înţelegi totul. Dacă nu, nu poţi înţelege nimic.
-Ai trăit vreo experienţă care ţi-a schimbat existenţa ?
-Toate experienţele de viaţă îţi schimbă existenţa dacă ai răbdare şi discernământ să te observi trecând prin ele. Oamenii încă mai aşteaptă minuni, dar singura minune care ţi se poate întâmpla cu adevărat e să te întorci la tine însuţi. La acest “Eu sunt”. Restul e doar fum şi fugă după himere. Aici nu poţi trăi nefăcând nimic, neexperimentând nimic. Aşa că orice experienţă e benefică, chiar şi una condamnabilă din exterior. Sufletul vrea ca noi să facem alegeri căci pentru asta am venit aici, să experimentăm şi să învăţăm. Decât nici o alegere, mai bine chiar una condamnabilă, dar din care se învaţă mai apoi. Universul nu are treabă cu moralitatea umană şi judecata noastră limitativă. El lucrează după cu totul alte legi, paradoxale pentru noi. Eu am suprimat totul din perspectiva religioasă şi încă îmi mai curăţ reminiscenţele rămase dacă mai sunt active în subconştient. Refuz să trăiesc viaţa asta condiţionat şi refuz să mai cred o minciună poleită şi perpetuată de 2000 de ani. Ăsta e drumul meu şi calea mea, dar eu nu sunt un reper pentru absolut nimeni. Însă nu mă judec pentru că am înţeles că pur şi simplu a trebuit să trec şi prin asta pentru a lăsa aici o mărturie sinceră. Mulţumesc

duminică, 15 martie 2015

Gândul de astăzi, pentru lucrul cu tine însuţi


Lucrul conştient cu tine însuţi este cel mai mare dar pe care îl poţi face Universului şi umanităţii. Şi de ce ar fi neapărat nevoie să faci acest lucru? În primul rând, toată această lucrare e înspre binele tău. Şi ce înseamnă oare să îţi fie bine? Şi de unde să iei acest bine, unde să îl cauţi şi unde să îl gaseşti? Nu ştii de unde să începi şi încotro să îţi îndrepţi atenţia? Pentru început îndreaptă-ţi atenţia către slăbiciunile şi temerile tale. Realizezi cu adevărat ceea ce te face slab? Eşti conştient de ceea ce ţi-e frică? Crezi oare că este ok ca tu să fii slab într-o anumită privinţă şi chiar să persişti în slăbiciunea ta?
A fi slab lăuntric nu e ceva firesc, iubiţii mei. Nici a fi contradictoriu. Nici a fi în tulburare. Nici a trăi în minciună. Nici a te ascunde de unul ca să stai cu un altul. Nici a ascunde adevărul tău de gura lumii. Nici resemnarea. Nici pasivitatea. Nici defensiva. Nici îndoiala. Căci toate acestea te fac slab, îngrozitor de slab. Nimeni nu îşi doreşte un om slab lângă el. Asta e ca o ciumă care se împrăştie şi se răspândeşte de la un om slab către un alt om slab şi tot aşa mai departe. Slăbiciunea e ca o boală molipsitoare care îşi activează viruşii acolo unde găseşte o inimă slabă. Şi ce înseamnă să ai o inimă slabă? Înseamnă să fii vulnerabil şi labil în faţa vieţii. Ce poţi face cu o mămăligă care nu se poate modela? Dar viaţa nu te vrea slab, ci te vrea puternic. Şi cum să fii puternic într-unele, dacă eşti extrem de slab în altele? Suferi doar pentru că tu vrei să suferi. Pentru că nu ai încredere cu adevărat în tine. Pentru că nu ai răbdare de a te observa în interior înainte de a cocheta cu suferinţa. Pentru că nu eşti atent la tine însuţi, ci eşti mai mult atent la atenţia celorlalţi care se îndreaptă sau nu asupra ta. Oare ce face x, oare de ce nu mă mai caută y? Cum de te poţi îndrăgosti de nişte ochi albaştri în virtual, când niciodată nu ai văzut faţa acelui om în real? Şi de fapt nu te îndrăgosteşti de acel om pe care nu l-ai cunoscut vreodată, ci te îndrăgosteşti de o simplă nălucă pe care tu singur(ă) ai hrănit-o în imaginaţia ta. Oare de ce vrei neapărat să fii atât de slab(ă), de ce vrei neapărat să îmbrăţişezi suferinţa?
Oamenii se complac în slăbiciunile lor şi le împărtăşesc tuturor celor amatori de ele. Iar amatori care să-şi bată joc de slăbiciunile celorlalţi sunt cu duiumul. Eu îţi dau slăbiciunea mea şi tu mi-o dai pe a ta, ca astfel situaţia dintre noi să fie fără ieşire. Şi astfel să rămânem amândoi prinşi aşa ca într-o cursă. Dar oare de ce vrei să îmi dai pe tavă doar inima ta slabă? Arată-mi puterea din tine pe aceea cui i-o vei arăta? Arată-mi tu cum lucrezi cu tine însuţi, ca astfel să am şi eu curaj să îţi arăt cum lucrez cu mine însumi! Nu mă ofensa cu slăbiciunea ta, ci întăreşte-mă cu puterea ta! Pentru că cu toţii suntem Una, aşa că la rândul meu mă va afecta slăbiciunea ta, la rândul tău te va afecta slăbiciunea mea! De ce să spunem “oameni suntem”, când putem afirma “suntem oameni”? Aşa că acordă-ţi toată atenţia slăbiciunilor tale şi lucrează la început acolo cu răbdare, cu grijă, cu atenţie. Apoi când ţi-ai rezolvat aceste mici-mari conflicte, apleacă-te şi asupra celor ce ştii că te fac puternic. Nu le lăsa să putrezească undeva neştiute de nimeni, ci cultivă-le şi cizelează-le permanent! Căci dacă înţelegi ce te face slab, atunci vei înţelege cu siguranţă şi ceea ce te va face puternic!
Lucrează cu tine însuţi şi nu te opri niciodată. Nu staţiona prea mult în nici o gară, pentru că nu ai venit aici să priveşti cum trece trenul vieţii şuierând pe lângă tine. Nu ai venit nici să te comporţi ca un milog tot aşteptând un salvator venind pe norii cerului. Nu ai venit nici să îi combaţi degeaba pe cei care nu vor să fie combătuţi. Nu ai venit nici să frângi la nesfârşit inimi prin aşternuturi străine. Nu ai venit să schimbi lumea, ci doar să trăieşti din sine, căci doar aşa îţi aduci cu adevărat contribuţia. Nu ai venit nici să te complaci în mentalitatea defensivă a săracului de tine. Ci ai venit doar pentru un singur lucru: să îţi trăieşti cu adevărat visul tău, nu să visezi în zadar despre trăire!

vineri, 13 martie 2015

Gândul de astăzi, către frumuseţea din tine


Aminteşte-ţi astăzi mai mult de frumosul din tine. Aminteşte-ţi de oamenii pe care i-ai iubit şi pe care îi iubeşti acum. Aminteşte-ţi de locurile minunate pe care le-ai vizitat pe această planetă. Aminteşte-ţi clipele de pasiune pe care le-ai trăit în compania unei femei sau a unui bărbat. Aminteşte-ţi de zilele însorite când razele soarelui curgeau către chipul tău şi îţi bucurau sufletul. Aminteşte-ţi de natură, de pădure sau de mare, de copaci sau de flori. Aminteşte-ţi de zilele copilăriei tale când nu exista nici o grijă în sufletul tău, căci atunci doar te lăsai învăluit în poala Universului. Aminteşte-ţi chiar şi de clipele în care erai îndrăgostit şi sufereai tăcut după un om care nu avea pe atunci ochi pentru tine. Aminteşte-ţi de toate acestea, oare nu erai chiar tu cel care le trăia, nu erai tocmai tu cel care le observa? Nu te judeca pentru ceea ce simţeai odinioară, nu te judeca pentru ceea ce simţi acum.
Înlătură întunericul, ca astfel să poţi vedea lumina. Înlătură îngrijorarea, ca astfel să poţi întrevedea bucuria. Înlătură frica, ca astfel să îţi poţi asuma curajul. Înlătură grija zilei de mâine, ca astfel să trăieşti cu adevărat doar în prezent. Înlătură încrâncenarea, ca astfel să se însenineze chipul tău. Înlătură frustrarea eşecului, ca astfel să poţi celebra victoria simplului fapt de a fi şi de a exista. Înlătură vălul regretului şi al învinovăţirii, ca astfel să te împaci cu trecutul tău. Nu există vină şi nu există vinovaţi. Nu există călăi şi nu există victime. Există doar experienţa pe care o trăieşte sufletul tău. Acesta e adevărul care dizolvă speculaţia. Ceea ce simţi, ceea ce gândeşti, ceea ce observi! Acesta e adevărul tău şi doar lui se cuvine să îi faci o reverenţă, nimănui altcuiva!
Înlătură tot ceea ce umbreşte viaţa ta, ca astfel să îţi poţi descoperi frumuseţea din tine....

miercuri, 11 martie 2015

„Întoarce-te şi trăieşte-ţi viaţa fără frică!”


Astăzi vă voi vorbi despre o carte. Sunt convins că mulţi dintre voi ştiu de ea, dar poate că mai sunt şi unii care încă nu ştiu. Însă şi pentru unii şi pentru alţii, această reamintire poate fi un motiv de bucurie şi în acelaşi timp de introspecţie. Pentru mine cel puţin, e una din mărturiile cele mai autentice. Cartea se numeşte „Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi” şi a fost scrisă de Anita Moorjani. Cazul ei este relativ recent, se întâmpla prin 2006.
Deşi au trecut aproape 3 ani de când am luat prima oară contact cu această carte, ea a stăruit permanent în mintea mea şi mi-am zis că totuşi ar fi cazul să scriu ceva şi despre această experienţă autentică. Cred că oricine ar avea ceva de învăţat din această carte, indiferent de religia, de spiritualitatea sau credinţa sa. Pentru că mărturia ei nu e una a minţii şi a raţiunii, ci este cu desăvârşire o mărturie a sufletului. Viaţa, moartea, iubirea, frica, boala, toate sunt cuprinse în paginile acestei cărţi, toate sunt adevăruri care pur şi simplu nu lasă loc speculaţiei.
Anita Moorjani s-a născut în Singapore şi trăieşte în continuare în Hong Kong. Fiind de religie hindusă, a trăit sub impactul condiţionărilor religioase şi sociale care a generat spre ea foarte multă frică. Nevoia de a nu dezamăgi, de a părea altceva decât era în realitate, a făcut-o să poarte o mască datorită fricii care ajunsese să se insinueze în corpul ei energetic. O viaţă trăită sub jugul fricii şi al necunoaşterii de sine, a dus-o către un punct culminant al vieţii care s-a numit cancerul. Când a primit verdictul, medicii îi mai dădeau doar 3-4 luni de trăit. Practic era un cancer al nodulilor limfatici în stare foarte avansată. Astfel încât, în scurt timp, tot corpul, de la baza craniului şi până la abdomen i se umflase de tumori de mărimea unei lămâi. Boala i-a devorat practic trupul, ajungând la 38 de kg. Menţinută pe aparate, i se cheamă apropiaţii pentru a fi prezenţi la ultima ei suflare. În acel moment, în agonie fiind, sufletul îi părăseşte corpul şi începe să asiste la toată disperarea din jurul ei, simte fiecare emoţie a soţului care o ţinea de mână şi a celor apropiaţi, observă agitaţia medicilor, dar sufletul nu este absorbit de drama lor. Conştiinţa i se expandează şi vede dincolo de zidurile acelei camere unde trupul îi zăcea, îl vede chiar şi pe fratele său care pleca atunci tocmai din India către ea în Hong Kong, îi vede şi pe cei care se rugau pentru ea, fiecare în felul său, în casele sau bisericile lor. Toate acestea le-a povestit cu lux de amănunte după revenirea de dincolo.
Pe când sufletul era încă ieşit din corp, are loc întâlnirea cu tatăl ei decedat înainte şi cu încă o prietenă, şi aceasta răpusă tot de cancer. Întâlnirea de pe celălalt tărâm are loc sub forma unei comunicări telepatice. Deşi nu mai dorea să se întoarcă din nou în acel trup epuizat de boală, tatăl ei îi dă de înţeles că e mai bine pentru ea să se întoarcă. Atunci ea înţelege rapid de ce s-a îmbolnăvit de cancer pe pământ: pentru că nu a fost niciodată ea însăşi şi pentru că frica i-a dominat toată viaţa! Tot atunci realizează că dacă se va întoarce, se va însănătoşi rapid. Ultimul mesaj al tatălui, rămâne un mesaj pentru posteritate: „Acum, că ai înţeles cine eşti cu adevărat, întoarce-te şi trăieşte-ţi viaţa fără frică!”
Realizează atunci că există un scop şi o menire a vieţii sale. Iar scopul nu se vrea căutat cu îndârjire, ci el se aşterne de la sine în faţa ta, pe măsură ce laşi lucrurile să se întâmple şi pe măsură ce îţi dai voie tot mai mult, să fii doar tu însuţi.
Când a povestit despre această experienţă în apropierea morţii, a spus că „dincolo” nu mai există nici un fel de separare, aici doar trupurile ne separă, pe când acolo suntem cu toţii Una, interconectaţi la aceeaşi conştiinţă. După revenire s-a lovit de scepticismul doctorilor care în ciuda faptului că după 5 zile tumorile i se micşoraseră cu 70%, i-au dat drumul acasă de-abia după 5 luni. Adaptarea din nou la această viaţă, nu a fost tocmai una uşoară, toată percepţia vieţii i s-a schimbat imediat după întoarcere.
Concluziile pe care le-a tras în urma acestei experienţe, au fost următoarele:
-Iubirea. Nu este de ajuns să spui că iubeşti oamenii, dacă tu nu te iubeşti cu adevărat pe tine însuţi. Asta e doar o minciună. Cu cât te iubeşti şi te apreciezi mai mult, cu atât vei dărui mai mult din tine celorlalţi. Când te iubeşti, nu mai simţi nevoia nici să controlezi pe careva, nici nu mai suporţi să fii controlat de absolut nimeni. Trăieşti şi laşi să trăiască.
-Frica. Suntem învăţaţi să ne fie frică şi aceasta ne este cultivată încă de la o vârstă foarte fragedă, astfel încât nu mai funcţionăm firesc din iubire, ci ne manifestăm adeseori cu sabia fricii deasupra capului. Această frică este de cele mai multe ori ascunsă şi nu o percepem direct ca fiind prezentă, te obişnuieşti până ce te identifici cu ea şi devine a doua ta natură. Trăiești, te culci și te scoli cu ea. Începe să îţi fie frică de oameni, de viaţă, pentru că pur şi simplu trăieşti în iluzia minţii, nu în plenitudinea bucuriei fiinţei tale interioare.
-Fericirea şi râsul. Ne naştem cu aceste tendinţe către veselie, dar societatea şi religia mai ales, reuşesc de-a lungul timpului să ne taie pofta de viaţă şi să ne bage doar frica în oase. Copiii se nasc cu bucuria pe chip, dar în scurt timp, această bucurie păleşte de pe faţa lor. Ne naştem cu multă iubire dar şi aceasta devine condiţionată după ce creştem. Bucuria e cea mai importantă activitate spirituală şi de fapt, toate meditaţiile şi tehnicile folosite, converg doar către recăpătarea stării de bucurie. Când pierzi bucuria, pierzi starea firească şi începi să apelezi la...tehnici!!!
-Conştientizarea că viaţa este un mare dar. Unii se auto-amăgesc că viaţa e o corvoadă şi că au karme grele de dus. Spor la trasul karmei dacă asta doriţi, iubiţii mei. Toate greutăţile care vin spre mine, eu le percep doar ca porvocări. Ele sunt de fapt, daruri şi nestemate pe care noi în fuga noastră după confort, le aruncăm şi pierdem astfel o mare creștere și binecuvântare spirituală. Aşa cum spune şi autoarea, ea de fapt se sinucidea lent de una singură, cu mult înainte de apariţia cancerului. Cum se sinucidea? Inconştient, prin frică. Iar boala de fapt a salvat-o de la moarte prin darul care i s-a făcut şi pe care ea într-un târziu de-abia l-a conştientizat. Dacă încă te zbaţi şi nu primeşti provocările vieţiii ca pe nişte daruri, încă nu ai ajuns până la capăt, încă nu ai înţeles cine eşti.
-A fi tu însuţi. Când porţi măşti, intri în conflict interior cu sinele tău, conflict care va duce mai devreme sau mai târziu la boală. De fapt, e foarte chinuitor să porţi o mască şi să trăieşti în minciună şi duplicitate. E o mare povară. Dar cel mai simplu e să fii mereu tu însuţi, atunci nu vei mai încerca din răsputeri nici să impresionezi pe careva, nici să joci teatru ieftin şi de prost gust.
E adevărat, de cele mai multe ori, de-abia când pierdem ceva ne dăm seama de valoarea lui. Oare n-ar fi o mare irosire a acestui timp pentru a ne pierde această viaţă în zadar, iar după plecarea noastră de aici să ne dăm cu adevărat seama de ceea ce am avut și am pierdut?
Aşadar, revino copile, iubeşte-te fără ca să te cenzurezi în zadar, râzi din toată inima ta, fii recunoscător pentru darul vieţii, rămâi mereu tu însuţi şi împărtăşeşte cu curaj acest mesaj sublim mai departe:
„Întoarce-te şi trăieşte-ţi viaţa fără frică!”

Gândul de astăzi, pentru împăcarea cu tine însuţi


Oamenii îşi tot repetă că nu au timp. Vor cu tot dinadinsul să se convingă de treaba asta. Mai vreau cu orice preţ să îi convingă şi pe ceilalţi că nu au timp. Dacă ar putea, ar ţipa în gura mare „nu am timp, nu am timp”! Ba timp este şi încă foarte mult. Dar ceea ce s-a pierdut este starea de împăcare interioară care te tot îndeamnă să afirmi că nu ai timp. Când înăuntrul tău este un mic dezastru, e adevărat, nu vei avea timp pentru nimic. Şi te vei precipita pe ici pe colo, căutând tot felul de soluţii, dar pierzând foarte mult timp de fapt. Omul contemporan e un adevărat maestru în arta pierderii timpului. A învăţat atât de bine să o facă, încât găseşte subterfugii în orice îl face să uite de el însuşi. Se va interesa mereu ce-a mai făcut x sau y, poate cumva va mai uita puţin ceea ce are chiar el de făcut. Va privi cu mare interes la ştirile zilnice pentru că simte nevoia să se încarce negativ şi pentru asta e dispus să dea multă atenţie celor ce nu fac parte din realitatea lui. E dispus să fie mereu la curent cu ce se întâmplă într-un loc sau altul, făcând abstracţie iarăşi de ce se întâmplă cu adevărat în viaţa lui. Va fugi şi va tot fugi oriunde e o mică portiţă care-i fură mintea. Oare de ce face asta? Pentru că îi este mult prea frică de el însuşi.
Timp este dar nu este împăcare cu tine însuţi. Şi când nu eşti împăcat, nu are nimic spor benefic în viaţa ta. E ca şi cum te învârţi permanent într-un cerc din care nu mai poţi ieşi pentru că eşti prea conflictual şi efectiv nu poţi vedea ieşirea. E ca o cursă a supravieţuirii în care intră cine vrea şi scapă cine poate. Viaţa nu se poate opri pentru tine ca să îţi revii. Nu va veni nimeni să îţi spună pe ce drum să o iei şi ce să faci cu viaţa ta. Nu se va întâmpla nici o minune care să te lovească în moalele capului pentru ca tu să te trezeşti. Nu va veni nici un „iluminat” să înlăture melo-drama din viaţa ta. Căci răspunderea ta, e doar răspunderea ta. Tu eşti singurul răspunzător de timpul tău. Dacă alegi să îl risipeşti, nu fi surprins că alegi mereu veşnica lamentaţie „nu am timp, nu am timp”. Interesează pe cineva că tu nu ai timp? Pe absolut nimeni.
Vei avea foarte mult timp atunci când vei avea răbdare cu tine însuţi. Când îţi vei înţelege personalitatea ta, total diferită de a celorlalţi. Când îţi vei pune întrebări cu sinceritate, întrebându-te pentru ce faci ceea ce faci acum, sau de ce vrei să faci un lucru anume? Când vei accepta comunicarea intimă cu partenerul tău şi nu te vei mai ascunde de tine însuţi la nesfârşit. Când vei pune în practică ceea ce cunoşti şi înveţi. Când vei experimenta viaţa chiar şi acolo unde înainte îţi era tare frică. Nu vei scăpa niciodată de această frică până când nu vei pune mâna pe ea la propriu, nu la figurat. Când nu vei mai fi atât de obsedat după bani, ci îi vei lăsa să intre în viaţa ta firesc ca un bonus sau ca o mică răsplată a creaţiei şi contribuţiei tale. Adu-ţi contribuţia în felul tău şi la nivelul tău, şi universul nu îţi va rămâne niciodată dator. Când nu te vei mai plânge în zadar tuturor, căci nimeni nu e obligat să îţi asculte lamentările tale. Când nu te vei mai raporta la nimeni şi la nimic decât la tine însuţi.
Pentru toate acestea, nu opri viaţa ta şi tu nu te opri niciodată. Mergi fără oprire şi învaţă totul din mers. Observă şi observă-te! Priveşte şi priveşte-te! Înţelege şi înţelege-te! Împacă-te cu divinitatea, cu aproapele şi cu tine însuţi!

marți, 10 martie 2015

Gândul de astăzi, după chipul şi asemănarea noastră


Dacă ţi-ai putea vedea sufletul cu ochii fizici, oare cu ce fel de floare s-ar asemăna sufletul tău? Ce senzaţie ţi-ar da această floare atunci când ai privi la ea? Iubire, bucurie, armonie, lumină, pace? Sau frică, tulburare, tristeţe şi dezgust? Cu fel de floare te-ai asemăna dacă fiinţa ta s-ar înfiripa şi ar răsări în faţa ta? Ai putea să te apropii de ea cu gingăşie ca să-i priveşti mai atent frumuseţea sau ţi-ai întoarce faţa de la ea pentru că nu ai putea suporta urâciunea ei materializată în faţa ta? Ai îngriji-o şi mai mult ca până acum sau ai secera-o din rădăcină cu brutalitate ca să nu te mai vezi niciodată exact aşa cum eşti?
Oare te-ai asemăna cu un ghiocel firav care de-abia l-ai putea mângâia de teamă să nu-i frângi petalele? Sau cu un trandafir care nu te lasă să îi atingi decât numai floarea? Te-ai asemăna cu o orhidee multicoloră şi totuşi atât de smerită în felul ei care te îndeamnă permanent să o contempli? Sau te-ai asemăna cu un fel de cactus care nu suportă nici un fel de atingere?
Oare ce fel de miros ar emana această floare a sufletului tău? Te-ar apropia sau te-ar îndepărta? Te-ar convinge ca să o iubeşti şi mai mult sau te-ar dezamăgi atât de cumplit încât ai fugi pur şi simplu de ea?
Are ea destulă putere în rădăcina ei ca să se susţină în fiecare zi? Sau la prima adiere a unui vânt se frânge în două? Are ea destulă rezistenţă interioară sau la primul îngheţ se usucă şi se ofileşte?
Floarea aceasta de care îţi vorbesc eu, e cea creată după chipul şi asemănarea ta. Oare e vie şi străluceşte sau încă e adormită şi nu se mai satură de atâta somn? Sufletul tău zboară tot mai sus sau se vaită pe undeva în valea plângerii? Creşte şi se îndreaptă tot mai aproape de divinitate sau descreşte şi se afundă tot mai adânc în patimi? Oare se bucură în lumină sau suferă resemnat în întuneric? Înaintează fără să privească cu frică îndărăt sau merge şchiopătând un pas înainte şi doi înapoi?
Cu ce fel de floare te-ai putea asemăna dacă sufletul tău s-ar materializa în faţa ta?

luni, 9 martie 2015

Dar despre bărbaţi ce s-ar putea spune?


După apologia făcută ieri femeilor, oare aş putea aduce un mic elogiu şi bărbaţilor? Aş vrea să scriu şi despre ei ceva dar nu prea ştiu ce. Nu prea ştiu de unde să încep şi pe unde să termin. Cum să umplu o pagină scriind ceva despre bărbaţi? Cu ce să o umplu de fapt, cu laude, cu aprecieri, cu ironii sau critici?
Ahhh...dacă bărbatul şi-ar deschide sufletul ce comoară nepreţuită s-ar dezvălui acolo! Şi ce mărgăritar de mare preţ ar descoperi femeia în el însuşi! Şi totuşi, mai nici unul nu e dispus să se dea pe sine în vileag, să scoată necunoscutul din el şi să se arate lumii aşa cum este. Să arate el lumii toată slăbiciunea lui, toată laşitatea lui, toată frica care îl învăluie adesori dar pe care el nu vrea să şi-o dezvăluie niciodată. Pentru că el nu vrea să pară slab în faţa nimănui şi mai ales în faţa unei femei. Slăbiciunile şi le cunoaşte doar el, dar îl lovesc atât de puternic încât nu suportă să le privească într-un mod direct, ci alege să-şi tot întoarcă faţa de la ele. Aşa că mai bine ascunde şi îndeasă şi mai puternic totul în cufărul slăbiciunilor sale. Lacăte şi lanţuri închid cufărul necunoscutului din el, lacăte şi lanţuri zăvorăsc sufletul său!
Ahhh...dacă bărbatului nu i-ar mai fi atât de frică de penibil şi de zâmbetele ironice ale femeilor din jurul lui! Câte ar putea el spune, câte ar putea el înfăptui! Dar penibilul îl macină şi îl frustrează, pentru că orice ar fi şi orice s-ar întâmpla, niciodată femeia nu trebuie să-i afle slăbiciunea. Astfel încât şi-o va ascunde cât mai adânc ca să nu pară cumva vreun prostănac care de-abia poate deschide gura în faţa ei. El nu se poate arăta slab în faţa unei femei, asta ar fi culmea penibilului pentru el. Dacă ar face-o, cine îl va mai putea oare reabilita din această umilinţă cumplită? Cum se va mai redresa el în ochii ei? Nu, nu, nu! Nu va face niciodată prostia de a îşi deschide sufletul, ci mai mult şi-l va închide ca nici măcar o privire neavenită să nu ajungă în străfundurile lui!
Ahhh...dacă bărbatul ar putea renunţa măcar puţin la orgoliul şi mândria lui! Dar nu poate să o facă, căci e prea umilitor pentru el. El trebuie să cucerească inima unei femei şi pentru asta e neapărat nevoie ca el să strălucească. Astfel încât, se va îmbrăca el în armura strălucitoare care îl va apăra de toate săgeţile aruncate spre el de către cele ce vor să îi cunoască sufletul. El doar vrea să impresioneze şi pentru asta e dispus să meargă până la capătul lumii pentru a cuceri inima femeii de care se îndrăgosteşte. Atunci nu va mai exista nici un obstacol în calea lui. Când un bărbat se îndrăgosteşte, e imposibil să mai ţină treaba asta doar pentru el. Aşa că toată lumea va afla atunci când asta se va întâmpla. De abia atunci va accepta să îşi zdrobească lacătele şi lanţurile sufletului său şi să se arate el aşa cum este. Slăbiciunea şi laşitatea sa, atunci nu mai contează. Nici senzaţia de penibil pe care o ascundea înainte nu mai contează. Nimic nu mai contează pentru el atunci, decât numai femeia pe care el o iubeşte. Numai ea reuşeşte să-i topească armura impenetrabilă cu care el şi-a învăluit fiinţa. Numai iubirea ei îi poate topi rezistenţa, mândria şi orgoliul, numai iubirea ei autentifică bărbatul ascuns în el însuşi!
Ahhh...ce putere uriaşă posedă bărbatul, ce energie se află în el, ce înţelepciune e gata să se reverse din toată fiinţa lui! Dar cum ar putea să o facă de unul singur, cum să îndepărteze el stăvilarele care îl ţintuiesc în pasivitate? El nu poate îndepărta stăvilarele, numai o femeie o poate face. Şi atunci când ea vine în realitatea lui, stăvilarele fricii se urnesc singure, lăsând astfel bărbatul să se exprime în toată splendoarea lui. El s-a născut zeu dar până ce o femeie nu recunoaşte puterea divină din el, îşi va reprima permanent această forţă. Pentru că de fapt, îi este frică de ea. Dar tocmai iubirea unei femei îi dizolvă toată această rezistenţă şi frică interioară. El ştie că poate mai mult şi mai mult şi mai mult...Dar fără susţinere cu greu se va urni din loc. Fără motivaţie nu-şi va scoate sabia din teacă ci va rămâne cu ea atârnând, lăsând-o să ruginească fără nici un rost. Motivaţia sa e însăşi femeia. Pentru că vrea să confirme cumva bărbăţia lui în faţa ei. Femeia îl poate face cu adevărat bărbat dacă el realizează că puterea care vine din ea însăşi e mai mare decât a lui. Pentru că ea vine cu tot sufletul, el în schimb vine adeseori doar cu raţiunea şi cu multă îndoială în suflet. Până când fiinţa lui nu va interfera cu iubirea unei femei, bărbatul rămâne doar un copil mare care se va juca de-a vânătoarea doar în virtual, niciodată însă cu adevărat în viaţă pe un teren real. El se cizelează doar în preajma ei. Învaţă să se comporte şi să vorbească în preajma ei. Învaţă să trăiască cu adevărat doar în preajma ei.
Ahhh...dacă bărbatul ar lăsa ca femeia să-i modeleze fiinţa, ce bărbat ar ieşi atunci modelat din mâinile ei...

duminică, 8 martie 2015

La mulţi ani tuturor creatoarelor!



A vorbi despre femeie şi a încerca să o descrii în cuvinte e ca şi cum ai încerca cu mintea să pătrunzi vraja misterului care o învăluie. Dar misterul care e dezvăluit îşi pierde farmecul, la fel cum femeia care se dezvăluie pe sine îşi pierde farmecul. Bărbatul o priveşte, o caută, o doreşte, dar niciodată nu ajunge până în profunzimea sufletului ei. Aşa că el nu are încotro decât să se mulţumească cu firmiturile care pică uneori din poala misterului ei. Ea lasă firmiturile să cadă doar pentru cel care are destul curaj să se aplece şi să le culeagă. Unuia ca acesta i se va dezvălui în aparenţă, pentru că măcar el a făcut un mic efort ca să o înţeleagă. Căci totul este aparent la o femeie. Atunci când vrea să fie frumoasă, orice femeie este frumoasă. Când vrea să fie înţeleaptă, orice femeie este înţeleaptă. Când vrea să fie ascultată, orice femeie este ascultată. Când vrea să fie cucerită, orice femeie este cucerită. Dar când vrea să fie inabordabilă, nimic nu ar putea înfrânge reduta orgoliului ei. Când vrea să se impună, o va face indiferent peste ce sau cine ar trebui să treacă. Când bărbatul de lângă ea nu e în stare să o conducă, atunci va prelua hăţurile raţiunii şi îl va conduce ea pe el. Ea va face totul în aşa fel încât să păstreze aparenţele, cu gândul că la un moment dat şi relaţia şi bărbatul se vor schimba după voia sa. Ea se va sacrifica până la un punct pentru binele bărbatului pe care-l iubeşte şi va juca şi rolul de drama-queen dacă e cazul, tot pentru binele lui. Ea vrea să schimbe multe la el şi uneori chiar reuşeşte dacă bărbatul nu e foarte încăpăţânat în mândria lui. Ea îl educă, el doar se lasă educat. Ea îl susţine, el doar se lasă susţinut. Ea îl întăreşte, el doar se lasă întărit.
Bărbatul are nevoie să primească toate acestea, femeia simte nevoia ca să le dăruiască. Fără un om care să primească toată iubirea pe care ea vrea să o dăruiască, femeia simte că trăieşte în zadar chiar dacă ar deţine cheia de la poarta paradislui. Pentru că paradisul ei e însuşi bărbatul. El este sculptura care se lasă modelată prin mâinile femeii. Ea îl dăltuieşte cu iubirea ei, până ce el reuşeşte să capete o formă definită. Căci femeia modelează bărbatul, nu invers. Dar dacă substanţa lui e prea rigidă, ea se va opri la un moment dat dacă realizează că cel de lângă ea nu se vrea nicidecum modelat. Aş spune că menirea femeii e ca ea să modeleze tot ceea ce se vrea desăvârşit în jurul ei: partenerul, copilul, viaţa. Pentru asta, există doar o singură condiţie: ca ea să se simtă iubită!
Dar ce ştiu eu de fapt cine e femeia şi ce se află înlăuntrul ei? Cum pot eu descifra misterul care nu pote fi decodat? Cum pot eu măsura ceea ce nu poate fi măsurat? Cum pot eu înţelege ceea ce se află dincolo de orice înţelegere?

vineri, 6 martie 2015

Gândul de astăzi, în căutarea destinului


Cum adică să îmi caut destinul când el îmi este oferit deja? Unde să îl caut şi unde să îl găsesc? Pe unde să scormonesc şi încotro să mă îndrept? Pe ce scară să urc şi la ce poartă să bat? Pe cine să întreb şi cine m-ar putea lămuri? Cine ar putea spune, destinul e în partea asta sau în partea cealaltă?
Fiecare alegere pe care o facem, ne schimbă sau ne întregeşte linia temporară a destinului nostru. Nimic nu este bătut în cuie decât numai frica care te împiedică să faci schimbări în viaţa ta. Credinţele limitative atârnă şi ele ca răstignite, ţintuite cu piroane de sufletele celor ce nu vor să îşi asume propriul lor destin. Unii şi-l îmbrăţişează, alţii nu vor să şi-l recunoască. Unii şi-l consolidează prin fiecare alegere asumată, alţii şi-l repudiază prin fuga de el. Unii privesc mai mult către ceilalţi şi li se pare că aceştia sunt mai privilegiaţi decât ei. Îi roade invidia şi-i macină frustrarea că nu trăiesc viaţa celor la care privesc. Şi asta pentru că încă nu au înţeles că şi-au asumat un destin înainte chiar de a fi venit aici pe pământ. Şi-au asumat o menire, o misiune, un scop.
Unul alege să fie preşedinte, altul alege să fie un simplu cerşetor. Dar şi unul şi altul îşi împlineşte propriul destin în felul său. De ce au ales această cale, nimeni nu ştie, doar spiritul lor. Ce se află dincolo de această alegere, ce e ascuns în spatele aparenţelor? Ce au trăit oare în viaţa precedentă de au ales acum o astfel de cale? Unul alege să fie un mare aventurier în viaţa aceasta, pe când un altul alege să rămână aplecat unui studiu anume pentru toată viaţa. Primul are nevoie de multă adrenalină şi-şi trăieşte viaţa din plin, pe când celălalt se mulţumeşte cu foarte puţin. Unul alege să fie marinar, altul alege să fie un simplu boschetar. Marinarul nu va suporta să rămână prea mult timp în acelaşi loc şi ar pleca în aventura sa pe mare, chiar dacă ar şti dinainte că oricând îşi poate pierde viaţa. El nu suportă confortul, ci vrea să simtă viaţa în toată plenitudinea ei. Boschetarul însă, nu mai are nevoie de tot ceea ce trăieşte acum acest marinar, o astfel de viaţă a trăit şi el în alte vremuri. Acum, în această viaţă, nu mai are nevoie de aşa ceva, ci de cu totul altceva.
Acesta este destinul, aceasta este „sadhana” fiecăruia dintre noi. Această „sadhana” e practica spirituală pe care o exersăm zilnic, fiecare la locul său, la job-ul său, în casa sa, în familia sa. Oamenii caută în afara lor, ceea ce nu pot găsi decât în ei înşişi. Oamenii merg până la capătul pământului după o himeră şi când se întorc în mediul lor, îşi dau seama că chiar acolo se află răspunsul. Lângă familia ta, e un răspuns. Lângă prietenii tăi, e un alt răspuns. La job-ul tău, se află un alt răspuns. Aici pe facebook, e un altfel de răspuns. Totul e un răspuns care are un înţeles dincolo de aparenţe. Soluţiile nu pică din cer şi te lovesc în moalele capului, poate într-un final te vei trezi cumva. Lucrurile nu se întâmplă aşa, ci într-un mod mult mai fin şi mai simplu. Fii atent permanent la drumul tău, nu la drumul altora. Doar nu fugi de tine în zadar, nu întoarce spatele destinului tău!

miercuri, 4 martie 2015

Gândul de astăzi, către rugăciune


Rugăciunea adevărată e cea care vine din suflet. Simţirea contează, nu cuvintele. Simţirea e de fapt ca un fulger care străbate corpul şi îl uneşte pe om cu divinitatea. Dar dacă e doar o scânteie firavă acolo, implicit nu există nici o putere de unire. Omul bolboreseşte cuvinte şi rugăciuni care mai de care mai meşteşugite, citite de prin cărţi, dar acestea nu sunt rugăciuni adevărate, ci sunt un fel de lamentări jalnice care doar umplu văzduhul de cuvinte. Când vrei să te rogi, uită de toate acestea, căci simpla bolborosire de rugăciuni frumoase la arătare, dar goale de orice conţinut, nu te unesc cu divinul, ci mai mult de despart de El. La fel, simpla bolboroseală a afirmaţiilor pozitive, este doar vânare de vânt. Încerci să te autosugestionezi la nesfârşit că dacă tot vei repeta nişte afirmaţii, vei deveni sănătatea, bogăţia şi inteligenţa întruchipată. Asta nu e psihologie cuantică, ci prostie auto-indusă.
Adeseori când dorim să ne rugăm, încercăm să ne găsim cuvintele. Parcă am încerca să impresionăm divinitatea prin aceste cuvinte pompoase, prin gestică, prin atitudine, prin felul în care le rostim. La ce bun tot acest teatru ieftin, aceste aplecăciuni şi această smerenie falsă? Smerenia cu ochii plecaţi, adică smerenia cu trupul, e o altă minciună. Decât cu coloana plecată dar cu sufletul plin de răutăţi, mai bine cu coloana dreaptă, privind realitatea ochi în ochi şi faţă către faţă. Demnitatea, recunoştinţa, respectul, impecabilitatea, astea unesc cu divinul, nu fariseismul, făţărnicia şi vorba mieroasă.
Oamenii se roagă prin acele rugăciuni create de către alţii, dar cât oare se regăsesc ei în cuvintele lor? Şi cum să te regăseşti acolo, când sufletul tău este atât de diferit faţă de al celuilalt? Ele se potrivesc lor, celor ce l-au creat, dar oare ţi se potrivesc şi ţie? Noi suntem ca nişte portaluri de lumină care pleacă de pe pământ în astral. Dar de multe ori, aceste portaluri se închid de la sine şi nu mai lasă lumina să răzbată. Ce le închide? Tot ceea ce îţi alterează fiinţa, tot ceea ce îţi scindează bucuria: frica, rezistenţele, blocajele mentale, îngrijorarea. Aceste stări alterate, nu aparţin fiinţei noastre autentice, ci au fost preluate din mentalitatea negativistă cu care am fost crescuţi şi îndoctrinaţi. Sunt oare oameni care să nu fi fost atinşi de această mentalitate? Există cineva?
Rugăciunea e însăşi omul şi omul e însăşi rugăciunea. Noi cerem permanent câte ceva, conştient sau inconştient. Dar de multe ori nu suntem atenţi la răspunsul pe care îl primim. Nu suntem atenţi la modul cum lucrează divinitatea cu noi şi la ce ne transmit entităţile luminoase din jurul nostru. Pentru că dăm importanţă mai mult minţii decât simţirii noastre. Şi când asculţi mai mult mintea, devii cu totul derutat pentru că nu şti de care gând te poţi agăţa. Nu mintea îţi oferă răspunsul rugăciunii tale, ci fiinţa ta interioară. Intuiţia. Simţirea. Liniştea. Introspecţia. Contemplarea. Toate răspunsurile vin din rugăciunea simplă şi curată!

marți, 3 martie 2015

Gândul de astăzi, către auto-motivare


Oamenii îşi doresc foarte multe. Pe plan material, totul să prospere în jurul lor, abundenţa să se reverse şi prosperitatea să curgă necontenit. Pe plan spiritual, oamenii vor să se simtă cât mai bine, dacă s-ar putea să nu se simtă niciodată deprimaţi, panicaţi şi conflictuali. Oamenii îşi doresc confort, atât material cât şi spiritual. Când nu îl au sau îl pierd cumva, se instalează subit panica, apoi resemnarea, apoi depresia. Mulţi nu vor să iasă din aceste stări de bună voie, ci vor să fie traşi cu forţa din amărăciunea lor. Şi tot aşteaptă, poate o veni careva, poate m-o salva cineva! Dar culmea e că nu e nimeni dispus să vină, nu e nimeni dispus să mă salveze, nu e nimeni dispus să îmi plângă de milă, nu e nimeni dispus să îmi acorde timpul său şi energia sa. Nu e nimeni prezent acolo unde tu eşti singurul care trebuie să fii prezent. Tu ai soluţia, dar o aştepţi adeseori de la un altul, pentru că nu ai încredere în tine însuţi. Paradoxul e că omul se plânge, dar de cele mai multe ori el nu e dispus să facă nimic concret pentru a-i fi mai bine. Se amăgeşte că va veni o zi, că vor veni vremuri mai bune undeva-cândva. Nu va veni nici o zi mai bună şi nici vreun timp mai bun. Niciodată. Căci singura clipă pe care o ai la îndemână este doar clipa de faţă. Ziua de mâine e doar iluzie, doar speranţă, doar fum!
Lucrează la tine, lucrează cu tine şi sapă tot mai adânc în interior ca astfel să fii tot mai motivat şi în exterior. Nu poţi trăi fără urmă de pasiune pe lumea asta. Când îţi pierzi pasiunea, îţi pierzi menirea de a trăi, îţi pierzi bucuria, îţi pierzi suflul motivării. Ce faci concret ca să îţi fie mai bine? Cât eşti dispus să renunţi la confortul temporar pentru a trece dincolo de starea alterată a supravieţuirii? Cât timp din cele 24 de ore îţi acorzi ca să reflectezi la ceea ce vrei cu adevărat de la viaţă? Un moment, o secundă, un minut sau chiar mai mult de atât?

duminică, 1 martie 2015

Gândul de astăzi, către impecabilitatea de sine


Ce înseamnă să fii impecabil cu tine însuţi? Să îţi urmezi crezul şi să stai drept atunci când îl manifeşti. Ce înseamnă să stai drept? Să ai coloană vertebrală, adică ceea ce spui ca fiind „da”, să fie „da” şi ceea ce spui ca fiind „nu”, să fie chiar „nu”. A fi impecabil înseamnă să ai o ţinută impecabilă. Haina nu face pe om, dar îi susţine respectul de sine. O ţinută îngrijită nu e o gaură în cer, dar dacă nu o ai nici pe aceasta, poţi să vorbeşti despre orice că nu vei putea stârni decât cel mult un zâmbet batjocoritor la adresa ta. Când începi să crezi că nu meriţi mare lucru, începi de fapt să îţi semnezi sentinţa ratării cu propria ta mână. Şi pe sentinţa asta ce scrie de fapt? Trei lucruri mari şi late: fraier, bolnav şi falit! Nu interesează pe nimeni că eşti fraier, poţi să fii în continuare toată viaţa aşa, nu te opreşte nimeni. Nu interesează pe nimeni că eşti bolnav, va mai apărea câte unul când are timp şi îţi va mai plânge puţin de milă. Nu interesează pe nimeni că eşti falit, atâta timp cât îţi doreşti bani dar în sinea ta simţi că nu îi meriţi, nu-i vei avea niciodată.
Când un om începe să nu mai fie impecabil cu viaţa lui, se instaurează declinul social şi dezastrul lăuntric. Exact cum e pe dinăuntru, aşa va arăta şi pe dinafară. Neîngrijit, ponosit, vlăguit, blazat, mirosind a transpiraţie şi rupt în fund. Asta nu ţine de câţi bani ai sau nu ai, ci de faptul că nu mai ai efectiv respect de sine şi nu te mai iubeşti chiar deloc. Şi începi să te târăşti aşa, trăind de pe o zi pe alta, împovărat şi cu umerii lăsaţi, sătul de viaţă, sătul de tine. Când devii aşa, totul în jurul tău începe să decadă pentru că transmiţi permanent energia ta în jur ca pe o otravă. Unii o preiau şi se infestează, alţii încep să-şi ia jucăriile şi să iasă din realitatea ta insuportabilă. Pentru că nimeni nu are nevoie de încă un ratat, de încă un fraier, de încă un bolnav, de încă un falit.
Cum te simţi atunci când porneşti dimineaţa plin de entuziasm, îmbrăcat frumos şi îngrijit, impecabil total cu fiinţa ta? Dar cum te simţi când te îmbraci urât, cu haine rupte sau murdare? Experimentează şi asta dacă ai curaj, totul pleacă de la cele mici şi ajung la cele mari, niciodată invers. Orice poate avea rol de susţinere, căci totul face parte din viaţă, inclusiv haina, inclusiv imaginea, inclusiv atitudinea. Experimentează o zi măcar impecabilitatea. Măcar o zi nu îţi mai bate joc de fiinţa ta prin tot felul de glume proaste folosind la nesfârşit umorul depreciativ. Măcar o zi radiază entuziam şi pasiune, decât să radiezi plafonare şi invidie. Măcar o zi stai drept în faţa vieţii şi nu te apleca în zadar în faţa nimănui. Măcar o zi spune-ţi de mai mai multe ori că te iubeşti, chiar dacă la început vei suporta mai greu senzaţia de penibil privindu-te ochi în ochi. Obişnuieşte-te cu impecabilitatea ta care te reîntregeşte, nu cu suferinţa ta care te tot îndeamnă să nu faci nimic.
Doar fii mereu impecabil cu vorba ta, cu atitudinea ta, cu mentalitatea ta, cu crezul tău! Fii impecabil cu timpul tău, cu fiinţa ta, cu viaţa ta!
O primăvară frumoasă şi impecabilă tuturor!