miercuri, 29 octombrie 2014

Interviu


Colega Alexandra David a carui blog il puteti accesa aici http://personalitatea.com/, mi-a solicitat o dulce provocare cu cateva intrebari. Mai jos aveti interviul. Multumesc.


Cine este Cristi Ciorcilă?
Cristi Ciorcilă este un om simplu aflat în căutarea adevărului din el însuşi. Acest adevăr a fost trunchiat şi ascuns de-a lungul vremii de către societate şi religie, iar mult timp acest Cristi Ciorcilă a trăit complet rătăcit şi defazat de adevărata sa identitate. La un moment dat, lucrurile au luat o altă turnură, iar viaţa sa i s-a schimbat radical de la nivelul “păcătos, rob şi nevrednic”, la nivelul “minunat, magnific şi creativ”. Lucky me!

Cum te-ai apucat de scris? Ce anume te inspiră?
Scrisul pentru mine are valoare terapeutică. M-am apucat în momentul în care toată ființa mea practic urla în interior pentru că se vroia revelată. Aceasta e rugăciunea mea, spovedania mea, dacă vrei. La început îmi reprimam mult din ceea ce puteam scoate prin scris. Era o rezistență, o frică de a nu mă deschide decât până la un punct. Știi tu frica de penibil... Am trecut prin toate stările posibile și imposibile cu aceste eseuri scrise. Și totuși, deși rezistența era destul de mare, înaintam câte puțin spre mine însumi. După ani în șir petrecuți într-o falsă smerenie prin care doar mă devalorizam într-un mod pasiv, scrisul a fost creația care m-a scos din umbră. Am simțit mereu că ceva mă îndemna să nu renunț, deși la început după fiecare postare apărea iarăși gândul renunțării. Apoi tot înaintând, rezistența s-a topit în mine ușor-ușor și nu mi-a mai păsat absolut deloc dacă e ok sau nu să continui. Și acum apar provocări de genul “oare am destul curaj să scriu asta sau cealaltă”? Dar acum aproape că nu-mi mai reprim nimic din ce simt. Tot ce scriu e în primul rând pentru nevoia mea irezistibilă de a mă mărturisi, de a nu ține doar pentru mine. Însă eu nu învăț pe nimeni nimic prin ceea ce scriu, deși uneori lucrurile par scrise la persoana a doua și la un mod foarte imperativ. Mi le adresez tot mie, eu în primul rând am nevoie de acest îndemn. Și mă mențin cumva pe o vibrație pozitivă pentru că nu poți scrie așa ceva dacă ești picat în depresie. Scrisul e instrumentul prin care eu mă mențin pe vibrație luminoasă. Și în timp, am observat că mi-e bine făcând asta. Așa că întrebările nu-și mai au rostul. Ce mă inspiră? Viața! Eu scriu mai ales despre viață și despre trăirile acumulate în urma experiențelor mele de viață. Nu-mi place deloc să mă bag în abstract și să scriu speculativ, o fac uneori, dar foarte rar. Nici nu suport să scriu mereu pe același calapod, uneori sunt metaforic, alteori mistic, alteori mai dur...dar tot eu sunt. Această deschidere a mea este practic un îndemn indirect şi către deschiderea celorlalţi. În tot ceea ce scriu nu e absolut nimic controlat, îmi vine o inspiraţie, un titlu, şi apoi îmi dau drumul dar nu ştiu nimic dinainte la ce idei voi ajunge.

Mi-a plăcut mult tema pe care ai abordat-o într-unul din articolele tale recente: iubirea. Mai exact, spuneai despre modul in care este confundată  iubirea cu nevoile egoului. Mulţi oameni fac această confuzie inconştient, fiind convinşi că ei iubesc şi dau totul celuilalt. Cum putem să diferenţiem iubirea de troc, de schimbul de nevoi?
Da, vorbeam eu acolo despre iubirea ne-condiţionată, nu-i aşa? Iubirea ca afacere. Ce să spun, există tot felul de provocări într-o relaţie. Uneori ego-ul o ia în faţă iar iubirea rămâne în urmă şi atunci începem războiul de care pe care. Iar relaţia însăşi se transformă în egoism, fiecare în pătrăţica lui, eu devin duplicitar, tu începi să te ascunzi de mine… şi atunci nimic bun nu se mai poate întâmpla. Devenim doi străini cu acte sau fără, care trăiesc împreună dar care sunt de fapt în lumi paralele. Pentru că nu mai există  comunicare şi nu ne mai privim ochi în ochi atunci când discutăm. Procedăm aşa atunci când ceva în interiorul nostru se află în conflict şi atunci ne ferim privirea, nu o putem susţine în ochii celuilalt. Dar iubirea nu se ascunde pentru că nu are motiv. Ea doar îl lasă pe celălalt să fie aşa cum este, necondiţionat.  Însă, să nu cădem în ipocrizie şi să recunoaştem că uneori ne mai şi îndrăgostim. Nu suntem roboţi. Dar de fapt, mai mult ne rănim reciproc. Însă nu pot credita o stare pe care o simt momentan iar mâine se evaporă ca prin farmec. Efemerul doar vine şi pleacă.

Aş vrea să vorbim în continuare despre diferenţa dintre a iubi şi a poseda şi despre una dintre cele mai toxice componente ale posesivităţii: gelozia. De unde porneşte gelozia şi cum o vindecăm?
Ups… doar o femeie mă putea întreba aşa ceva. Există multă gelozie în peisaj e adevărat. Dar lucrurile astea diferă de la bărbat la femeie. Eu în general nu m-am împiedicat mai deloc de trăirea asta sau poate cine ştie, nu am avut motiv.. Sincer, ofer totală libertate celei de lângă mine, pentru că şi eu la rândul meu am nevoie de libertate. Nici nu poţi fi însă aşa indiferent, dacă nu îţi pasă, e clar că nu iubeşti persoana cu care stai. Dar dacă o iubeşti asta nu înseamnă implicit şi gelozie. Gelozia e generată la nivel subtil tot de către frică, dar unde e iubire nu poate fi frică şi nici gelozie. Cum o vindecăm sau cum ne vindecăm? Păi gelozia e o mare impostoare pentru că doreşte să aibă ceea ce nu îi aparţine. Eu nu-i aparţin celei cu care trăiesc şi nici ea nu-mi aparţine mie. Cum aş putea stăpâni ceea ce nu poate fi stăpânit, adică fiinţa interioară a omului? Eu ca bărbat am puterea să îţi recunosc natura ta de femeie şi să te las să fii aşa cum eşti? Tu ca femeie ai puterea să îmi recunoşti natura mea de bărbat şi să mă laşi să fiu aşa cum sunt? Dacă răspunsul e afirmativ, atunci gelozia e ca şi inexistentă. Posesivitatea de care spui se regăseşte mai ales la femeile care au o dependenţă totală faţă de partenerul lor. Le e frică să nu-l scape de sub ochi, dar iubire cu forţa nu se poate. E adevărat că bărbaţii se cam pierd în faţa atâtor frumuseţi străine, dar acum ce să fac să nu mai privesc femeia de la gât în jos pentru că există riscul să cad în ispită? Ba o voi privi şi voi rămâne tot eu, chiar aşa de slăbănog sunt să nu pot rezista? Am oare nevoie de interdicţii sau aprobări? Cine decide ce e moral sau nu? Biserica a făcut foarte mult rău pentru că efectiv a pus la colţ femeia şi tot îi spune să asculte de bărbat.  Ba să nu asculte deloc. Poate ar fi cazul ca şi bărbatul să mai asculte de femeie. Oricât de raţionali am fi noi bărbaţii, ceea ce simte o femeie noi nu putem simţi. Doar încercăm. Aşadar nu e cazul să ne raportăm la ce spune unul sau altul că ar fi sau nu moral. Integritatea mea mi-o dă doar conştiinţa, ea este singurul reper la care mă raportez

Trăim intr-o societate bazată pe frică. Încă din copilărie ni se transmite direct sau indirect că ar fi bine să renunţăm la autenticitate pentru a ne adapta şi că e mai convenabil să ne punem o mască socială decât să ne arătăm aşa cum suntem. Ralph Emerson spunea că "A fi tu însuţi într-o lume care caută în mod constant să te facă altcineva, este cea mai mare realizare". Cum putem cultiva autenticitatea şi cum facem faţă presiunii sociale? 
Asta cu presiunea socială mie nu-mi place pentru că există mereu tendinţa asta prostească de a ostraciza socialul. De ce nu o luăm ca pe o provocare, de ce trebuie neapărat să existe o presiune? Pentru ce am venit aici? Tocmai pentru a mă adapta la social, pentru că trăiesc printre oameni şi nu printre entităţi abstracte. Aşa doar vom condamna la nesfârşit societatea, guvernele şi politicul pentru că nu fac nimic pentru noi. Dar eu ce fac concret pentru mine însumi? Practic nu mă simt deloc la mâna socialului, nu el îmi dictează viaţa, ci doar eu dictez pentru mine. Sigur, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, asta e altă poveste. Mă aflu în sistem, nu în afara lui. Mă folosesc de el. Pentru ce să îl repudiez? Doar ca să-mi justific alegerea de a nu face nimic? Societatea nu e bazată pe frică. Simţim atât de multă frică pentru că nu ne iubim cu adevãrat şi atunci peste tot simţim doar frică. Sigur că există multă ipocrizie mascată, dar pădure fără uscături deocamdată nu am văzut. Într-adevăr, mare lucru e să ne descoperim autenticitatea şi să rămânem noi înşine în tot ceea ce facem. Cum putem face asta? Prin creaţie, să rămânem creativi doar.

Se pune mare accent pe spiritualitate şi pe ideea de Sine. Intră spiritualitatea în contradicţie cu religia? Ce anume le uneste ce le desparte? 
Da, acum e o mare deschidere pe care eu o simt prin toţi porii. Însă oamenii au în continuare mare nevoie de religie pentru că fără ea se simt orfani. Au nevoie în continuare de ritual, de magie prin contingenţă, de idolatrie. Pentru că încă cred într-un dumnezeu care le apare în minte ca o hologramă zeificată, o persoană care îi milostiveşte sau îi pedepseşte dupã toanele lui. Când de fapt e vorba de cu totul şi cu totul altceva, nu de o entitate abstractă. Creştinismul generează doar frică şi blocaje mentale care te menţin permanent pe vibraţia joasă de suferinţă. 15 ani am trecut prin asta, iar în final ortodoxia mi s-a revelat ca fiind o cumplită rătăcire şi atât. Mereu am auzit doar judecată în ortodoxie deşi i se mai spune şi religia iubirii. Se judecă şi se condamnă permanent în biserici celelalte religii. Oare asta înseamnă iubire, cine nu e cu noi e împotriva noastră? Se condamnă “păcatul” dar nimeni nu dispune de vreo soluţie practică şi constructivă, doar anateme şi canoane aruncate în stânga şi-n dreapta care ţin omul mereu în frică şi vinovăţie. Eu nu mai recunosc deloc această autoritate şi nu mă mai raportez deloc la această răutate căreia i se spune nonşalant“religia iubirii”. Dar ăsta a fost drumul meu, eu nu am spus nimănui niciodată să nu mai meargă la biserică. Dar s-o facă măcar conştient şi să fie sincer cu el însuşi, nu doar cu spiritul de turmă. Referitor la spiritualitate. Ce înseamnă de fapt spiritualitate? Pentru mine e viaţa însãşi. Unii au nevoie de religie, alţii de spiritualitate, dar nu cred că ele au ceva în comun. Una te înlănţuie, alta te eliberează. Dar şi în spiritualitate, schizofrenia de multe ori e la ea acasă. Toate sunt frumoase şi atrăgătoare dar e nevoie de un singur lucru: discernământ!  

Am făcut progrese uimitoare în tehnologie însă se pare că ea ne produce şi suferinţă. De exemplu, vad în jurul meu oameni care stau la aceeaşi masă şi totuşi preferă să comunice virtual cu alţi oameni în loc să  acorde atenţie persoanei din faţa lor. Ce alte probleme crezi că ne provoacă tehnologia si care sunt soluţiile?
Nu tehnologia e de vină. Să comunicăm mai mult ochi în ochi şi nu mereu doar cu ochii în facebook . Să ieşim în natură mai mult sau în parcuri, să ne jucăm în mod real nu doar virtual. Să facem mai multă mişcare, un sport oricât de simplu. Sportul imediat îţi ridică vibraţia şi după o oră de mişcare, te simţi cu toate motoarele pornite. Într-adevăr e foarte trist când priveşti doi oameni, unul lângă altul, care nu-şi vorbesc dar par total absorbiţi în faţa unor ecrane. Asta nu e viaţă, e doar un surogat. Eu de exemplu, doar scriu pe facebook dar nu stau absolut deloc pe fluxul postărilor pentru că nu mă simt ok acolo, nu văd mai nimic personal, aproape nimeni nu e dispus să scoată ceva din suflet. Aşa că mă folosesc de facebook, mă folosesc de tehnologie, dar nu o las ca ea să se folosească de mine.

În ce măsură crezi că rezolvă psihologia problemele omului actual? Dar spiritualitatea?
Psihologia şi-a mai schimbat  optica, de la Freud şi Jung încoace s-a mai schimbat câte ceva. Practic omul nu mai este acelaşi. Nici noi înşine nu mai conştientizăm viteza în care trăim. De aceea avem mare nevoie să ne mai şi oprim din goana noastră nebună după bani şi materie. Există atâtea instrumente acum la îndemână, atâtea cărţi, atâtea documentare de care ne putem folosi. În contiunare citesc foarte mult dar nu mă identific cu nici un fel de învăţătură. Filtrez doar ce mi se potriveşte şi atât. Dar şi pentru cărţi e nevoie de discernământ. Deschid câte una şi tot văd “trebuie, trebuie, trebuie…” Şi atunci stai şi te întrebi despre ce fel de spiritualitate vorbim, una impusă? Avem în continuare nevoie de repere dar de unele autentice nu de copy-paste-uri. Nu ne vindecă nimeni şi nimic decît întoarcerea la noi înşine. Doar să înţelegem cine suntem.

Se spune că suntem media celor 5 oameni cu care petrecem cel mai mult timp. Cum îţi alegi oamenii din jurul tău, pe ce criterii?
După ce am ieşit din religie m-am eliberat de mulţi ipocriţi din jurul meu. Dar stai liniştită că în spiritualitate dai de alţii. Însă nu mai am energie şi timp de a asculta ceea ce mă scurge energetic. Înainte toleram prea mult şi ascultam pe oricine. Salvatorul din umbră. Dar nu-mi dădeam seama că îmi făceam rău şi îmi călcam pe suflet. Acum, s-a schimbat ceva în mine, acei oameni nu mai vin spre mine şi atunci nici nu mai fac compromisuri inutile doar ca să dau bine pentru că de fapt făcând aşa, îmi fac mult rău mie însumi. O prietenie constructivă în care să existe susţinere reciprocă nu doar interes. Nu-mi plac deloc batjocura, ironiile ieftine, luarea în râs, acei oameni se elimină singuri din realitatea mea. Unii oameni vin şi intră cu o misiune bine definită în viaţa  noastră. Dar e doar ceva temporar. Ni se predă o lecţie după care vine inevitabil şi despărţirea care de multe ori e foarte dureroasă. Mi s-a întâmplat şi mie să mă despart de oameni pe care îi consideram repere sau maeştri. Era firesc să vină şi această despărţire n-ar avea nici un rost să ne purtăm trena unul altuia şi să ne mângâiem pe burtică la nesfârşit. Dar totuşi să rămânem recunoscători pentru cei care au jucat un rol benefic în devenirea noastră.  

Crezi în egalitatea dintre oameni? Cât de important e mediul în care ne naştem, educaţia primită acasă şi cât de mult ne pot influenţa viaţa de adult?
Suntem egali în diferenţele noastre dar fiecare dintre noi e unic. Normal că e important mediul şi educaţia. Dar despre ce fel de educaţie vorbim, tot una care obligă şi care duce tot la frică? Nu suntem aici ca să schimbăm lumea, ci doar să experimentăm viaţa pe care ne-o dorim în realitatea noastră.

De multe ori mi se pare că oamenii nu iau în serios problemele reale şi iau prea în serios problemele imaginare. Cîte din problemele oamenilor sunt reale şi câte sunt imaginare? De unde vine tendinţa de a ne crea probleme imaginare?
E un fel de masochism intelectual. Nu există probleme ci doar provocări, dar şi acestea sunt opţionale. Se spune că suntem “deja” şi că nu am avea nevoie să lucrăm cu noi înşine. Eu sunt primul care voi recunoaşte că nu sunt încă “deja” mai am unele rezistenţe în mine. Dar acum e mai bine ca înainte şi poate mâine va fi mai bine ca azi. Necazurile închipuite din mintea noastră ne autosabotează şi ne mănâncă viaţa. Şi astfel trece viaţa pe lângă noi şi plecăm de aici cu o mulţime de regrete pentru că nu am avut curaj efectiv să privim viaţa din alt unghi, cel al bucuriei.

Ce este suferinta si care sunt principalele surse de suferinta?
Suferinţa… Nu pot vorbi decât tot despre mine şi aici pentru că o mare parte din viaţă a fost sub spectrul suferinţei. Ceva mă seducea acolo, poate era vorba şi de temperament şi de o sensibilitate mai accentuată, nu ştiu, cert e că mă identificam mult cu ea. Nu vedeam mai nimic dincolo de suferinţă, asta pentru că eram şi ancorat total în creştinism. Iar suferinţa şi creştinismul se întrepătrund. Suferinţa e doar o alegere. Dar una extrem de egocentrică. Aleg să sufăr. De ce? Pentru că sunt egoistul perfect care vrea ca toată lumea să-i plângă de milă, iar el să nu contribuie cu nimic. Dar e o stare nefirească, nimeni nu se simte bine suferind dar majoritatea se complace în ea. Cele mai nocive stări pentru mine sunt frica, suferinţa, mila şi nostalgia. Toate te scurg de energie şi îţi fură demnitatea de om. Când pici din vibraţia bucuriei, cazi pe una din aceste stări, efectiv nu te mai afli în prezent.

Dacă ai avea 30 de secunde pentru a transmite un mesaj întregii omeniri, ce ai alege să spui?

Iubiţi-vă, iubiţi-vă, iubiţi-vă…

marți, 28 octombrie 2014

Când liniştea-ţi vorbeşte...



Când liniştea-ţi vorbeşte, opreşte-te şi ascult-o. Taci tu ca să-ţi vorbească ea. Dă voie acestei linişti lăuntrice ca să îţi şoptească îndemnul ei, dă voie acestui glas interior să te ghideze, să te îndrume şi să-ţi arate calea...
Când liniştea-ţi vorbeşte, închide-ţi porţile minţii şi deschide-ţi poarta sufletului.Lasă-ţi gândurile să se perinde care încotro, observă-le, dar nu te lăsa dominat de către ele. Cum ai putea da atât de mult credit la ceea ce este atât de efemer?
Când liniştea-ţi vorbeşte, e semn că sinele te cheamă din nou la el. Ai obosit mult tot alergând în zadar. Te-ai epuizat tot căutând cele fugitive ale vieţii. Dar înlăuntru tău, mărgăritarul cel de mult preţ, te-a aşteptat să te întorci din nou la el, ca un vechi, recunoscător şi statornic prieten...
Când liniştea-ţi vorbeşte, viaţa însăşi te cheamă la ea. Cum ar putea ea ca să-ţi vorbească, dacă nu chiar din interiorul tău? Cum ar putea ea să se facă ea înţeleasă, dacă nu chiar prin şoapta sinelui tău? Spune-mi, oare cum ar putea?
Când liniştea-ţi vorbeşte, renunţă măcar pe moment la zgomotul iluzoriu al minţii. Mintea îţi tot trimite frământări, îngrijorări, depresii, învinovăţiri şi necazuri închipuite. Transformă-le pe toate din cenuşă în diamante. Transformă-te pe tine în alchimistul desăvârşit care e pururea în favoarea sa...
Când liniştea-ţi vorbeşte, ceva se mişcă în tine ca şi cum s-ar fi trezit ca dintr-un somn adânc. E lumina care vrea să răzbată din întunericul fără fund al patimilor. Ca nişte reziduuri s-au aşezat ele peste sufletul tău. Poate că le-ai hrănit mult prea mult până ce au ajuns să te adumbrească. Acum însă, nu te mai învinovăţi în zadar, doar lasă lumina să se reverse, doar lasă-te tot îmbrăţişat de lumină...
Când liniştea-ţi vorbeşte, ai revenit în prezent şi te-ai apropiat iarăşi cu dragoste de tine. Doar aici şi acum te afli în starea ta pur naturală. Restul sunt doar stări care mai de care mai alterate, care îţi fură identitatea şi îţi confiscă prezentul. Lasă ziua de ieri şi lasă morţii să îşi îngroape pe morţii lor. Lasă ziua de mâine care există doar în închipuirea ta. Lasă-te fiind doar prezenţă prezentă în prezent...
Când liniştea-ţi vorbeşte, ego-ul începe să tacă şi să se cufunde în propria frustrare şi neputinţă. Transformă-l şi pe acesta tot în favoarea ta şi nu-l lăsa să te lucreze pe la spate. Nu-l lăsa să te condamne pentru că tu ai fi într-un fel sau altul. Nu lăsa pe nimeni să te condamne pentru nimic. Dacă aşa ai simţit, dacă aşa ai gândit, dacă aşa ai ales, oare cine ar putea să afirme că ce ai ales odinioară a fost bine sau rău?
Când liniştea-ţi vorbeşte, bucură-te şi rămâi în pace. Bucuria îţi inundă fiinţa atunci când după mult zgomot acordat marelui nimic, alegi în sfârşit să te reîntorci acasă. Păstrează-ţi tăcerea interioară, păstrează-ţi bucuria nealterată.
Nu întreba cum, cum, cum...Căci nu există tehnici şi nici sisteme care să îţi livreze ţie bucuria ca pe un simplu colet. Ea se află acolo unde s-a aflat dintotdeauna, dar tu între timp ai mai uitat de ea. Tu ai uitat-o, dar ea te-a aşteptat mereu şi nu a uitat nicicând de tine însuţi...

luni, 27 octombrie 2014

Conditiile iubirii ne-conditionate



Într-o lume a condiționărilor, iubirea ne-condiționată pare un copilaș orfan și părăsit, căruia nimeni nu îi dă atenție, nimeni nu vrea să îl adopte și să-l ia cu el acasă în sufletul său. Oamenii vin și privesc această floare rară, o contemplă, se minunează de frumusețea ei, dar nu au destul curaj să o atingă, nu au destulă tărie să o ia cu ei, nu au destulă putere să își planteze semintele iubirii ne-condiționate și apoi să le îngrijească permanent în inima lor.
În schimb se vorbește mult despre această iubire. Toată spiritualitatea abundă de clișee care sună foarte melodios, dar până ajung să fie puse și în practică, notele false corup gama melodică și refrenul începe să sune ca o moară hodorogită. Ipocrizia din peisaj e atât de ascunsă în spatele acestor etichete, încât ea devine ca o a doua natură, una denaturată evident. Și oamenii se afișează nonșalant cu aceste etichete pe care le mărturisesc cu gura, dar care din nefericire nu reușesc nici măcar să se apropie cât de puțin de crezul lor.
Iar acest crez nu are absolut nici o legătură cu acest fel de iubire. Când apar condițiile la mijloc, nu mai e vorba de iubire, ci doar de interes. Interesul hrănește gândurile ascunse, acestea la rândul lor hrănesc falsitatea, egoismul atroce se instalează și el subit, și astfel minunatul om plin de iubire ne-condiționată, nu mai mai funcționează firesc și natural, ci începe să își manifeste doar propriul ego exacerbat care duce spre o și mai mare defazare de sine, care se numește alter-ego. Adică dintr-un mic impostor, ajunge un mare manipulator.
„Te voi iubi necondiționat pentru toată viața!” Pe bune? Ești așa sigur că că cel de acum vei fi și mâine? Ai vreo certitudine că ce simți acum vei simți și peste un an și peste zece și pentru toată viața? Jurăminte și promisiuni poleite care de fapt, ascund multe condiționări în spatele lor.
Te iubesc omule, dar oare am ceva de câștigat din treaba asta? Iar dacă nu e un câștig la mijloc, la ce bun să te mai iubesc? Acuma mi-e bine, dar ai grijă și nu mă uita când îmi va fi mai greu. Și neapărat îți voi aduce aminte că odinioară te-am iubit, dar tu după un timp mi-ai întors spatele. Și nu uita încă ceva: cine nu e cu mine, e doar împotriva mea!
Te iubesc femeie, dar știi tu, eu ca bărbat iubesc în felul meu. Te privesc, îți spun că ești foarte frumoasă, dar asta o fac doar pentru că vreau să te ating, pentru că îți doresc cu disperare trupul. Așa că tu dăruiește-mi-te necondiționat mai întâi cu trupul și apoi mai vedem noi cum stăm și cu iubirea ne-condiționată!
Te iubesc bărbatule, dar știi, eu ca femeie iubesc în felul meu. Așa că ai grijă pe unde mergi și cu cine te întâlnești. Dacă vreo femeie străină îți va vorbi, tu să nu o privești în ochi ca să nu intri în „ispită”. Eventual privește pe lângă ea sau mai bine fă-te că nu o vezi! Pentru că tu, trebuie să mă vezi doar pe mine, eu muza ta! Orice altă femeie care îți penetrează realitatea, va fi inamicul meu pe viață și dincolo de ea!
Te iubesc copile, dar ai grijă să nu mă superi, să stai doar într-un loc, să faci doar ce îți dau eu voie și cam atât. Am eu grijă de educația ta, așa cum și părinții mei au avut mare grijă de educația mea. Îmi sacrific timpul și banii, așa că după un timp voi avea mari pretenții de la tine copilul meu, să nu care cumva să mă dezamăgești!
Te iubesc doamne-doamne, dar poate te vei „milostivi” și către mine, eu cel care te iubesc atât de mult și care am atât de multă nevoie de „mila” ta! Nu lipsesc nici o duminică de la biserică, doar vezi că îmi fac cu vârf și îndesat datoria de creștin! Merg în pelerinaje, merg pe la mormintele cele sfinte, nu scap nici o icoană „făcătoare de minuni” și nici o părticică din „sfintele moaște”. Și încă mai cred că făcând toate astea, te vei milostivi și asupra mea, și dintr-un ignorant mă vei face într-o clipă un mare iluminat și dintr-un sărăntoc mă vei face un mare bogătaș! Asta bineînțeles, fără absolut nici un efort din partea mea pentru că toată puterea e în mâinile tale, doamne-doamne!
Te iubesc spiritualitate și îmi plac foarte mult clișeele pe care le arunci în stânga și-n dreapta. Gândul îmi creează realitatea, dar asta până când în realitatea mea apare ceva ce pare că nu a fost creat de către mine. Dar culmea, tot eu am creat și acel „ceva”! Mintea e pe primul plan, așa că vom tot băga focus până când ceva palpabil se va materializa în realitatea noastră. Și neapărat ceva material să se creeze: o casă, o masă și bani cu nemiluita! Știu că sunt plin de iubire ne-condiționată, dar fără mulți bani, ea e necâștigătoare! Așa că o luăm de la capăt: focus, focus și iar focus...
Te iubesc viață, dar asta pînă la prima provocare care mă scoate din zona de confort. Când mi-e cald și bine, voi fi mereu cu zâmbetul pe chip și voi fi cel mai spiritual și autentic dintre toți! Dar nu cumva să-mi joci vreo festă, tu dragă viață, pentru că tu mă ști cel mai bine că una arăt în aparență și alta sunt în realitate! Așa că nu mă da de gol, nu mă vădi! Știi cât de mult țin la imaginea mea, doar tu îmi știi colecția de măști pe care le schimb non-stop după cum bate vântul! Așa că ai grijă cu mine dragă viață și nu mă dezamăgi!
Acestea sunt tot felul de flash-uri care apar în mintea noastră. Sursa lor e doar una singură: frica! Ne e frică să ne dăruim cu toată ființa noastră celuilalt, mai bine cu jumătăți de măsură! Ne e frică să spunem „da” din toată inima, ci o facem doar cu jumătate de gură și eventual să nu ne audă nimeni! Ne e frică mereu că vom fi dezamăgiți. Dar punând mereu dezamăgirea în față, de fapt mă afișez din plin cu o mare „iubire”, dar una falsă și foarte condiționată! Am o întreagă listă de condiții mentale iar dacă tu, cel de lângă mine, nu te supui lor, atunci am o mare problemă cu tine și mai bine ai ieși de bună voie din realitatea mea! Eu te condiționez pe tine, tu mă condiționezi pe mine, iar împreună, ne vom condiționa așa, până la adânci bătrânețuri!
Într-adevăr, nu e vorba de iubire în toate cazurile descrise mai sus. E vorba doar de meschinării și subterfugii. E vorba de veșnicul război din umbră, de „care pe care”. Viața și relațiiile privite ca o afacere. Dă-mi tu și poate îți voi da și eu ceva! Arată-te tu mai întâi și apoi poate mă voi arăta și eu! Spune-mi mai întâi tu despre tine și de-abia apoi poate îți voi spune și eu ceva despre mine! Deschide-te tu mai întâi și apoi poate voi face și eu o mică deschidere!
Termenul de „necondiționat” nu are ce căuta lângă iubire. Ce e aia iubire ne-condiționată? Iubirea e una singură și atât. Orice metaforă adăugată iubirii, îi accentuează o lipsă. Însă iubirea, nu are nevoie nici de accentuări, nici de efecte poleite, nici de adjective care să-ți fure ochii. Oare poți iubi cu mintea și cu rațiunea? Unii încearcă dar nu prea reușesc. Putem controla oare iubirea? O iubire controlată, iarăși nu mai e iubire, ci e doar un surogat. Iubirea topește orice limită interpusă în fața, în spatele sau în dreptul ei. A vorbi despre ea, e ca și cum i-ai aduce o ofensă, căci cum ai putea oare descrie ceea ce se află dincolo de orice descriere?
Aşa că acum mă voi opri și mă voi retrage, ca nu cumva să rănesc iubirea cu prea multele mele cuvinte...

sâmbătă, 25 octombrie 2014

Stand de vorba cu mine insumi...


Vorbind cu mine însumi, am înţeles că noi cu toţii suntem doar reflecţii. Eu mă oglindesc în tine, aşa cum tu te oglindeşti în mine. Mă recunosc în tine, aşa cum şi tu te recunoşti în mine. Privesc în ochii tăi şi mă văd tot pe mine. Priveşti prin ochii mei şi te vezi tot pe tine. Aşadar dacă tu te vezi prin mine şi eu mă văd prin tine, oare cine suntem noi doi cu adevărat?
Vorbind cu mine însumi, întrebările se rotesc ca într-un carusel a cărui mişcare doar răspunsurile reuşesc să o potolească. Întrebările stau ferm în faţa răspunsurilor, până când acestea reuşesc să pună la pământ fermitatea întrebărilor. E ca o luptă de unul la unul, la finalul căreia vor câştiga doar luptătorii care nu au abdicat de la crezul lor. Lupta s-a încheiat şi doar adevărul regăsit în răspunsuri s-a eliberat...
Vorbind cu mine însumi, observ cum toate stările lăuntrice vin şi pleacă în nestatornicia lor. Toate aceste stări sunt doar reacţii la stimulii exteriori care şi ei la rândul lor apar şi dispar. Primim, acceptăm şi mai apoi reacţionăm. Unii stimuli ne doboară, alţii ne ridică. Pe unii îi căutăm, iar de alţii fugim. Natura umană ne joacă uneori feste, dar observatorul rămâne mereu în stare nealterată, căci divinitatea din noi nicicând nu ar putea fi tulburată...
Vorbind cu mine însumi, mă întreb cum de sunt martor la toate aceste mişcări care se perindă prin faţa ochilor mei. Privesc la cei îngânduraţi a căror griji le obstrucţionează privirea. Vălul îi împiedică să mă vadă, dar eu îi văd. Ceva încă îi nelinişteşte, încă îi absoarbe, încă îi preocupă. Au uitat de unde au venit şi au uitat unde iarăşi se vor întoarce. Acum sunt doar preocupaţi să experimenteze cât mai mult, experienţe pe care sufletul le-adună, iar spiritul apoi, pe toate le va pune în balanţă...
Vorbind cu mine însumi, mă surprind trecând ca un simplu trecător printr-o lume a simplilor trecători. Învăţ şi eu să trăiesc lângă ceilalţi care la rândul lor învaţă şi ei să trăiască. Învăţ şi eu să le vorbesc celor care la rândul lor vor şi ei să-mi vorbească. Învăţ să-mi rămân alături şi să nu fug de ceea ce mă provoacă. Învăţ să folosesc cuvinte care fac sufletul să crească şi le alung din mine pe cele care nu ştiu decât să rănească...
Vorbind cu mine însumi, mă recunosc în cel de azi, dar nu mă mai recunosc în cel de ieri. Însă tot eu eram atunci şi tot eu sunt şi acum. Unul se leapădă de el însuşi la apus, celălalt renaşte din propria cenuşă odată cu zorile. Vântul mă poartă pe aripile schimbătoare ale destinului care mi se schimbă cu fiecare gând, cu fiecare simţire. Reguli, dogme, canoane, fasoane, permisiuni şi interdicţii, toate s-au dizolvat în oceanul nesfârşit al ipocriziei...
Vorbind cu mine însumi, alunec pe panta efemeră a timpului şi prind ca din zbor nostalgii şi amintiri pierdute undeva în negura vremii. Alunec, dar repede revin înapoi. Nu-mi pot lăsa sufletul nici măcar o clipă să se cufunde în nostalgii deşarte. Doar o clipă şi imediat trecutul prinde viaţă. Dar singura clipă în care mă simt din nou acasă, e numai clipa prezentă căci ea deţine cheia magică a acestei vieţi. Cum am pierdut cheia, cum am pierdut prezentul! Dar pentru a nu o mai pierde i-am făcut locaş în inima mea, acolo unde nici trecutul şi nici viitorul, de ea nu se mai pot apropia...
Vorbind cu mine însumi, toată fiinţa dinlăuntru îmi spune să încetinesc ritmul pentru ca să nu alerg de unul singur. Mi-e dor de oameni, aşa că îi voi aştepta să mă ajungă şi apoi să ne privim unul pe altul, fiecare trăind după chipul şi asemănarea lui însuşi şi nu după chipuri şi asemănări străine. Fiecare cel unic, cel irepetabil, cel a cărui simţire şi gândire, nu se poate copia. Tu cel din umbră, revino la lumină! Tu cel îndoielnic, revino la credinţa fiinţei tale! Tu cel temător, revino la iubirea din tine însuţi! Revino, doar revino...

joi, 23 octombrie 2014

Intre iubirea femeii si ratiunea barbatului


Între iubire şi raţiune, între simţire şi discernământ, între „a gândi” şi „a simţi”, se manifestă întreaga noastră viaţă care variază de la o extremă la alta, întregind astfel într-un tot unitar, singurul adevăr despre mine, singurul adevăr despre tine, singura afirmaţie care nu lasă loc de speculaţie şi care se numeşte „Eu sunt”.
Fiinţa noastră oscilează astfel între nemărginirea iubirii şi infinitul raţiunii. Ce ar fi iubirea fără discernământ? Doar emoţii distructive. Ce ar fi raţiunea fără iubire? Doar idei goale şi lipsite de trăire. Ce ar fi bărbatul fără femeie? O minte raţională care caută să se dizolve în iubire. Ce ar fi femeia fără bărbat? Un prea plin de iubire care caută un locaş în care să se reverse. Nemărginirea iubirii caută infinitul raţiunii, iar când cele două se întâlnesc, atunci are loc contopirea raţiunii în iubire şi a iubirii în raţiune, astfel încât cele două nu mai sunt două, ci devin una, adică un singur întreg.
Femeia se sprijină pe raţionamentul bărbatului şi într-un fel îi face acestuia o mare favoare îndemnându-l să îşi manifeste puterea mentală cu care el a fost înzestrat. El are nevoie de acest îndemn din partea iubirii, căci fără acesta bărbatul riscă să se usuce pe picioarele raţiunii lipsite de sentiment. Puterea din el are nevoie de un sprijin care se numeşte trăirea iubirii. Are nevoie ca această putere să se reflecte în ochii celei care se bazează pe el şi care-l susţine necondiţionat pentru ca natura sa de bărbat să se dea pe faţă şi să nu şi-o mai reprime inutil. Un bărbat defensiv în faţa vieţii e doar un surogat. Unul prea agresiv e doar un tiran despotic. Dar iubirea, echilibrează această balanţă şi o aduce la un nivel armonios, acolo unde bărbatul nu mai fuge ca un laş de reponsabilitatea care pare să îl copleşească şi nici nu mai abuzează fără discernământ de tirania din el.
Bărbaţii care fug din calea vieţii, încă nu şi-au descoperit magnifica putere din ei, nu şi-au găsit încă menirea de a fi creativi şi astfel nu îşi găsesc împlinirea niciunde. Ei adună frustrări, adună nemulţumiri, adună angoase, adună furie, adună frică, adună multă negativitate, până ce tot acest amalgam emoţional erupe şi se revarsă tot asupra celei cu care trăieşte. Caută vinovatul fără vină şi nu-l găseşte. Caută soluţia în afara lui pentru că îi e prea frică să caute în el însuşi. Şi negăsind-o, iar se pune pe fugă şi-şi varsă tot amarul în dependeţe care-l fac să uite pe moment de nesiguranta lui. Dar totul e doar temporar, doar o noapte prin aşternuturi străine, doar un chef zdravăn, doar o fugă de acasă spre un ţinut al nimicului, doar o amăgire a conştiinţei care trece imediat ce deschide ochii şi se izbeşte iarăşi cu realitatea faţă-n faţă...
Când se întâmplă aşa şi bărbatul pare rătăcit în peisaj şi nu-şi mai găseşte busola, rolul femeii e unul decisiv. Doar ea are iubirea la îndemână pe care o poate folosi în favoarea ei. Iar iubirea înseamnă putere, înseamnă curaj, înseamnă răbdare, înseamnă forţă, înseamnă compasiune, înseamnă tărie de caracter. Toate acestea adunate, pot muta din loc muntele care este bărbatul. Îl pot aduce iarăşi pe acesta în matca lui, iarăşi revenind în „acasă”, iarăşi regăsindu-se pe sine, cel puternic şi nu cel înfricoşat şi defensiv. Iar cel care se va întoarce din nou în „acasă” ca un mic fiu risipitor, merită să-i fie acordată o a doua şansă. Pentru asta, el are nevoie ca un timp să fie lăsat în pace să se reîntregească, să se adune şi să îşi revină în sine. Atunci femeia e bine ca să se retragă şi să-l lase un timp în turnul său de fildeş, unde bărbatul îşi va linge singur rănile şi va realiza după un timp ce e cu el.
Metaforic vorbind, putem spune că femeile sunt de pe Venus şi bărbaţii de pe Marte, dar culmea e că ambii se află aici şi acum, adică pe planeta Pământ. Dacă cei doi nu învaţă aici să trăiască unul cu celălalt, oare unde şi când vor putea învăţa să se susţină unul pe altul şi nu doar să se războiască în zadar? Suntem atât de diferiţi şi totuşi atât de asemănători. Atât de spontani şi imprevizibili unul faţă de celălalt. Şi totuşi natura umană e aceeaşi şi în bărbat şi în femeie. Fiecare însă are nevoie de un sprijin, unul de iubire, celălalt de raţiune. Pentru a fi un întreg e nevoie de două margini care să unească întregul şi să nu lase iubirea să intre pe o parte şi să se reverse pe cealaltă parte. Iar raţiunea pune astfel o stavilă şi opreşte iubirea să se risipească în nimic. Bărbatul de o parte, iar femeia de cealaltă parte, contopindu-se unul în altul şi împlinindu-se unul alături de altul. Când fiecare din cei doi trăieşte în universuri paralele, fiinţa lor interioară e una scindată, ruptă în două, de o parte se instalează indiferenţa, iar de cealaltă parte egoismul. Fiecare îşi vede doar de pătrăţica lui în aparenţă, dar e mereu cu ochii pe celălalt în realitate. Nici unul nu face pasul reconcilierii, ci fiecare aşteaptă de la celălalt să lase de la el. Şi uite aşa, trece timpul şi trece viaţa pe lângă noi când lăsăm acest război al orgoliilor să tot ia amploare şi să ne mănânce nervii. Devenim duplicitari, începem să ne ascundem şi trăim astfel o viaţă fariseică, ascunsă de ochii celuilalt.
Peisajul cotidian e plin de astfel de cupluri care rămân împreună doar de ochii lumii. Iar când insuportabilul nu mai poate fi disimulat, singura soluţie rămâne fuga după o altă relaţie. O nouă relaţie, ca un veşnic refren cântat pe note diferite. Şi totuşi ce te face să crezi că o nouă relaţie va decurge mai bine ca cea precedentă? Oare ai găsit pe cineva care poate fi stăpânit şi manipulat mai uşor ca cel de dinainte? Ai găsit oare vreo persoană care are cumva vreo slăbiciune de care tu pe îndelete ai putea profita? Nu te amăgi căci tot de unde ai plecat vei ajunge când tot cauţi senzaţii noi răsfrânte în iluzii.
Dacă crezi că te-ai schimbat atât de mult, arată-i şi celui de lângă tine schimbarea ta, nu o ţine doar pentru tine, nu rămâne prins în cursa egoismului interior. Şi cine ştie, poate celălalt va rezona cu schimbarea ta şi te va susţine. Şi astfel relaţia voastră va căpăta un nou sens. Dar dacă vei fugi, oare unde te vei duce, tot spre o nouă relaţie, o nouă persoană, o nouă îndrăgosteală?
Aşadar voi femeilor şi voi bărbaţilor, rămâneţi fideli şi statornici în schimbările voastre, dar reînnoiţi permanent şi relaţia dintre voi odată cu aceste schimbări. Rutina aplatizează relaţia dar schimbările interioare o pot reînnoi. Tocmai aceasta mi se pare o mare provocare, aceea de a nu fugi ca un laş spre un altul sau spre o alta, ci de a o lua de la capăt cu aceeaşi persoană dacă încă se mai poate.
Rămâneţi în pace, rămâneţi în armonie, rămâneţi în lumină!

marți, 21 octombrie 2014

Sinceritatea e valabila doar in prezent


Doar acum poţi mărturisi ceva autentic despre tine, nu-i aşa? Doar acum mărturisirea ta ar avea relevanţă. Doar acum te-ai elibera cu adevărat de minciună, dacă ai mărturisi sincer despre tine. Doar ce gândeşti şi simţi acum este adevărat, restul e doar minciună, doar speculaţie. Ai avea oare destul de mult curaj pentru a-ţi privi partenerul sau partenera ochi în ochi şi faţă către faţă, spunându-i direct şi fără ocolişuri ce crezi tu în modul cel mai sincer despre ea, despre el? Dar despre tine însuţi, ce i-ai putea spune, ce i-ai putea mărturisi?
Oamenilor le place să ascundă prezentul după degete. Dar oricât l-ar ascunde, oricât de duplicitari ar fi, până la urmă adevărul despre ei înşişi iese la lumină chiar printre degetele lor. Ei nu vor să recunoască că poate acum nu au o stare tocmai bună. Şi e ceva ruşinos în asta, te-ar condamna gura lumii că nu te simţi tocmai bine? Cât de mult ar conta? Cât de mult ar conta să recunoşti că eşti vulnerabil? Cât de mult ar conta să recunoşti că eşti nefericit? Cât de mult ar conta să spui partenerului tău că tu simţi că viaţa ta lângă el nu este tocmai una care să te împlinească? Cât de mult ar conta să recunoşti că job-ul tău nu te mai provoacă şi nu îţi aduce nici o satisfacţie? Cât de mult ar conta să recunoşti că ţi-e frică să nu rămâi singur, să nu mai ai nici un venit, să nu mai şti pe ce cale să o apuci? Cât de mult ar conta să constaţi că nu mai ai de ce sau de cine te agăţa? Într-adevăr, ar conta foarte mult...
Ar conta foarte mult să mărturisim cu gura noastră, partenerului de lângă noi toate aceste frustări şi îngrijorări. Iar dacă el sau ea deocamdată se lasă aşteptaţi şi încă nu au apărut în realitatea noastră, mărturiseşte toate aceste nelinişti ale tale, celui cu care trăieşti în casă sau unui prieten în care ai încredere. Iar dacă stai singur, mărturiseşte-ţi ţie însuţi privindu-te ochi în ochi şi faţă către faţă. Nu ţine în tine mărturisirea pe care fiinţa ta interioară te îndeamnă mereu să o faci cunoscută. Pentru că toate aceste emoţii, senzaţii, conflicte, îndoieli, clădesc în timp un vulcan a cărui lavă va erupe mai devreme sau mai târziu.
Dar noi în general, vorbim despre noi mai ales la trecut când e vorba de situaţiile mai grele cu care ne-am confruntat. Şi deşi le-am trecut cândva, nimeni nu a ştiut de ele pentru că nu am avut curaj să ne mărturisim nici măcar persoanei pe care o iubim cel mai mult. Deşi trăim cu ea, deşi mâncăm împreună cu ea, deşi ne plimbăm împreună, deşi facem dragoste împreună, deşi...împărţim totul împreună! Facem dragoste şi ne împărtăşim unul altuia trupurile, dar sentimentele şi gândurile...niciodată! Am părea oare penibili dacă am face-o? Am părea ridicoli? Da, rămânem cu adevărat penibili, dar numai în ochii noştri, pentru că ne e prea frică de ce va gândi celălalt despre noi. Ne e prea frică de rănile care ar putea urma în urma acestei sincerităţi. Însă nimeni nu are de fapt puterea să te rănească cu adevărat. Doar tu însuţi o poţi face, doar tu însuţi te poţi răni. Cum te răneşti singur? Prin duplicitatea pe care singur ţi-o întreţii. Una arăţi în afară, alta simţi în interior. Una crezi în mintea ta, alta rosteşti cu voce tare. Ce rost ar avea să trăieşti în acest univers paralel care nu se intersectează niciodată cu realitatea? Cât ai putea rezista?
Ne place la nebunie să ne auto-amăgim. Ne place să fim periaţi de către ceilalţi care ne văd doar într-o lumină falsă. Doar tu singur şti ce se află în tine, nimeni altcineva. Dar lumina ta cea adevărată de ce nu ţi-o arăţi niciodată? La ce bun să încerci să păcăleşti viaţa? Viaţa însăşi nu poate fi păcălită. Ea te-a chemat aici să te arăţi oamenilor aşa cum eşti. Ea te-a chemat şi încă te mai cheamă să fii de partea ta şi să nu te trădezi pe tine însuţi niciodată.
De ce ar fi oare aşa ruşinos să recunoşti că acum lucrurile nu merg chiar cum ai vrea, că ai anumite nelinişti, că eşti vulnerabil, că ai anumite dependenţe? De ce nu ai puterea să recunoşti că te-ai schimbat, că nu mai gândeşti la fel, că nu mai simţi la fel, că eşti acum un altul? Fii absolut sincer faţă de tine însuţi, căci absolut nimic nu este valabil pentru toată viaţa. Nimic nu e pentru totdeauna. Totul e în schimbare, la fel cum e şi viaţa, la fel cum eşti şi tu.
Uneori ne e atât de teamă să ne arătăm pe noi înşine şi să ne deschidem în faţa vieţii. Uneori e brutal de dureros să recunoşti exact cine eşti. Dar de fapt, cine eşti tu cu adevărat?
Oare eşti acel „defect” pe care-l ascunzi mereu? Eşti oare acea vulnerabilitate sau sensibilitate pe care o ţii într-un colţ să nu o vadă nimeni? Eşti oare starea de nefericire pe care o simţi acum? Eşti cea prea mult dezamăgită de către oameni? Eşti cea care se identifică cu frica, cu trădarea sau cu neliniştea? Nu eşti nimic din toate acestea, tu omule drag. Acestea sunt doar stări temporare care vin şi care pleacă. Poţi spune oare „eu sunt frica” sau „eu sunt nefericirea”? Dar dacă aceste stări sunt prezente în tine, nu te preface că nu le simţi, nu te amăgi că ele nu există. Scoate-le însă şi nu te identifica cu ele, pentru că tot în trecut ajungi făcând astfel, acolo unde totul nu mai este decât în închipuirea şi amintirea ta. Scoate-le prin creaţie. Şi simpla mărturisire a vocii e şi ea o creaţie. Scrisul e şi el o mărturisire. A respira la unison în tandem cu partenerul tău spunându-i ce simţi şi ce crezi despre el, despre viaţă, despre tine şi despre relaţia voastră, e şi ea o creaţie mărturisitoare.
Ai venit aici printre oameni, chiar şi pentru a trăi şi simţi uneori aceste stări care practic te provoacă permanent să le depăşeşti. Ele apar şi dispar, dar sufletul tău se căleşte trecând prin aceste experienţe de viaţă. Nu te întreba la ce îţi folosesc ele. Toate le vei înţelege la timpul potrivit, prin detaşare, prin deschidere. Opunând rezistenţă, îţi amâni practic la nesfârşit menirea ta de a fi în „aici şi acum”.
Aşadar, nu uita că sinceritatea e valabilă doar în prezent. Degeaba mărturiseşti ce simţeai sau credeai odinioară, nu mai contează, nu mai are relevanţă, pentru că tu cel de acum, nu mai eşti acelaşi ca cel de atunci. Aşa că la ce bun o amintire a cuiva care s-a dizolvat în timp şi nu mai există?
Şi aminteşte-ţi, aminteşte-ţi mereu că nu eşti doar un om care are pe pământ de dus o experienţă spirituală, ci că eşti un spirit care a ales pentru un timp cât o clipă, să treacă aici, printr-o temporară şi minunată experienţă umană...

vineri, 17 octombrie 2014

Sunt oameni si oameni...


Sunt oameni care îşi aştern sufletul în faţa lumii şi care în sinceritatea lor nu ştiu să mintă. Ei îşi dezvăluie inocenţa simplu şi curat, dar lumea fuge înfricoşată de unii ca aceştia, pentru că lumea nu ştie să-i ocrotească şi n-a învăţat încă cum să-i iubească...
Sunt oameni care nu suportă compromisul şi ar accepta mai degrabă să-şi piardă viaţa decât să-şi piardă demnitatea. La unii ca aceştia, oamenii se uită ca la o ciudăţenie sau ca la o nălucă, şuşotesc şi-i bârfesc pe la colţuri, întrebându-se nedumeriţi de unde vin şi încotro se îndreaptă...
Sunt oameni care apar în realitatea noastră tocmai atunci când avem cu adevărat nevoie de ei. Aceştia sunt flori rare care înfloresc în faţa ochilor noştri doar o singură dată. Ei apar şi dispar după un timp, lăsând în urma lor doar petalele căzute ale unei frumoase amintiri...
Sunt oameni care vorbesc doar prin tăcere şi numai prin prezenţă. Ei nu au nevoie de vorbe, căci privirea lor vorbeşte mai mult decât ar face-o chiar şi zeci de mii de cuvinte. Cuvintele rostite zboară către efemer, dar prezenţa rămâne statornică doar timpului prezent....
Sunt oameni care par pururea răniţi în faţa acestei lumi ce nu a ştiut nicicând să-i preţuiască. Ei observă lumea dar nu înţeleg răutatea, nu înţeleg judecata. Ei nu pot fi în rândurile lor, nu pot fi în rând cu lumea, căci pentru ei, lumea şi-a frânt rândurile, iar oamenii au ieşit din matca lor...
Sunt oameni care alunecă uşor şi nimeni nu-i simte. Dar sunt şi unii care lasă furtuni în urma lor. Primii vin ca o adiere, a cărui parfum ţi-l reaminteşti cu adevărat atunci când nu-ţi mai sunt în preajmă. Pe ceilalţi însă, îi uiţi imediat cum s-a potolit furtuna, căci în urma lor n-a mai rămas decât fum, fum, fum...
Sunt oameni simpli care umplu însă spaţiul prin autenticitatea lor. Din ei răzbate credinţa, căci ei nu pot fi vânduţi, nici cumpăraţi. Nu pot fi falşi, nici duplicitari. Nu pot fi încadraţi în nici o religie, căci religia acestora e doar fidelitatea iubirii din sufletele lor...
Sunt oameni care fug de ei, care nu se iubesc şi care nu se suportă. Aceştia caută măştile cele mai colorate şi carnavalurile cele mai halucinante. Ei nu se simt bine în linişte, căci liniştea îi pune faţă-n faţă cu ei înşişi şi cu patimile lor. Doar cât mai mult zgomot să fie, ca să-şi uite menirea, să uite de şoapta sinelui lor...
Sunt oameni frumoşi şi luminoşi care nu îşi reprimă nimic din ceea ce fiinţa lor interioară îi îndeamnă. Pe aceştia nu-i interesează gura lumii şi nu pun preţ deloc pe toanele ei. Ei merg pe un drum al luminii şi răspândesc în jur seminţele iubirii. Ei nu-şi ascund lumina sub obroc, ci o arată tuturor. Cine va vrea, acela se va lumina, cine nu, acela uimit doar se va întreba...
Sunt oameni care par învăluiţi într-o negură, acceptând să facă ceea ce nu le era menit. Iar sunt oameni care strălucesc chiar făcând lucruri pe care nu mulţi le-ar putea face. Primii trăiesc cu nefericirea pe chipurile ofilite şi se vlăguiesc în zadar. Ceilalţi şi-au găsit menirea, şi-au găsit locul, şi urcă fără încetare împărtăşind lumina din prea plinul inimii lor...
Sunt oameni buni la suflet dar cu inimi frânte şi rănite. Pe aceştia cu o floare de-i vei mângâia, se vor simţi prea bruscaţi de prezenţa ta. Ei nu mai au încredere în oameni, căci oamenii au profitat prea mult de vulnerabilitatea lor. Şi-au închis porţile sufletului ca dezamăgirea să nu mai poată intra, şi-au ferecat porţile simţurilor ca ele nicicând să-i mai poată trăda...
Dar veniţi acum, veniţi voi toţi cei obosiţi de viaţă şi dezamăgiţi de oameni!
Cei trişti şi împovăraţi, veniţi şi voi! Cei prinşi în cursele trecutului nostalgic, veniţi şi voi! Cei înlănţuiţi de către necazurile închipuite, veniţi şi voi! Cei abandonaţi, părăsiţi şi singuri, veniţi şi voi! Cei bolnavi cu trupul dar vii cu sufletul, veniţi şi voi! Cei amăgiţi, trădaţi şi înşelaţi, veniţi şi voi!
Veniţi spre lumină, veniţi spre bucurie, veniţi spre voi înşivă...

marți, 14 octombrie 2014

Unde locuieste frica?


Frica e o doamnă versată şi unsă cu toate alifiile. Ştie exact unde are acces şi unde nu are. Cunoaşte toate porţile prin care s-ar putea strecura. Ea se insinuează tiptil fără să-i simţi prezenţa. Se încolăceşte în jurul tău şi îţi fură demnitatea. Se plimbă mai întâi braţ la braţ alături de tine, îţi face ochi dulci şi te seduce până când accepţi să te uneşti cu ea. Iar după ce ai făcut-o, devii ca un cocon înfăşurat în emoţii distructive, de unde nu mai poţi constata şi spune decât un singur lucru: „eu şi frica, una suntem!”
Această doamnă trufaşă şi perversă, locuieşte doar acolo unde există o lipsă. Are multe feţe, iar măştile ei sunt nenumărate. Le schimbă după caz, ca şi cum ar fi participantă la un bal mascat. E de ajuns doar o mică breşă şi frica se va strecura prin ea cât ai clipi. E de ajuns o mică îndoială şi ea începe să te stăpânească. E de ajuns o mică grijă şi identitatea ta începe să se clatine. E de ajuns doar să o bagi în seamă pentru o clipă, ca imediat ea să vină şi să te îmbrăţişeze până ce te vei dizolva în ea.
Ce este frica? Doar lipsă. Ce este lipsa? Acea stare care îţi aduce tulburare. Când simţi tulburare? Doar când simţi frica.
Ea locuieşte în inimile slabe a căror trecut nu s-a cicatrizat încă. Simplele aduceri aminte sapă şi mai adânc rănile unui trecut pe care tu îl consideri dezastruos. Trecutul te învinovăţeşte iar judecata ta e una prin care încerci şi mai mult să îţi justifici neputinţa. Veşnicul refren pe acest calapod este: „am greşit, sunt vinovat, am greşit sunt vinovat!” Nostalgia şi mila de sine întreţin prin învăluire frica.
Ea locuieşte în minţile agitate care se consumă permanent în grija zilei de mâine. Viitorul pare în ceaţă la fel ca şi gândurile celor care nu trăiesc în prezent. Aici totul e înceţoşat, totul e doar o continuă grijă. Refrenul e altul dar frica e aceeaşi: „ce va fi mâine, cum vom răzbate, cum vom plăti?” Aici frica e întreţinută de necazurile închipuite care vor veni în viitor.
Ea locuieşte în respingere. Oamenii vor părerile celorlalţi, vor umeri pe care să poată plânge sau îi vor pe alţii să vină şi să se plângă pe umerii lor. Oamenii vor să plângă şi să sufere împreună. Cu cât vom fi mai mulţi, cu atât suferinţa va părea mai dulce. Dar atunci când ne lovim de indiferenţa sau respingerea celor care nu vor să intre pe suferinţa noastră, începem să ne simţim singuri şi părăsiţi. Refrenul e acesta: „ce mă voi face în viaţă de unul singur?” Singurătatea şi tânjirea după iubirea şi aprecierea celorlalţi, întreţin şi ele frica.
Ea locuieşte în lipsa puterii de a lua decizii şi în eventualul eşec. Aşa că decât să eşuăm, rămânem în vechile tipare limitative care nu ne ucid dar nici nu ne lasă să trăim. Frica de greşeală ne ţine prizonieri şi ne împiedică să dăm curs glasului interior care ne îndeamnă să fim creativi şi să schimbăm macazul atunci când experienţa din urmă s-a epuizat. De aceea, de multe ori avem impresia că vrem ceva dar pur şi simplu nu ne putem hotărî. Refrenul de pe acest flux: „un pas înainte, doi înapoi...”
Ea locuieşte în idolatrie. Veşnicul dumne-Zeu care vede tot, ştie tot, ne „iubeşte mult” dar tocmai când ne e lumea mai dragă, ne pedepseşte. Holograma falsă din mintea noastră ne vădeşte cât suntem de fricoşi. Zeul la care apelăm de fiecare dată când ne e greu, icoanele făcătoare de „minuni”, moaştele celor răposaţi la care mergem cu sufletele tremurânde şi de la care aşteptăm „minuni” fără ca noi să mişcăm un deget în favoarea noastră. Şi apoi găsim mereu justificări la frica noastră spunând cu nonşalanţă... „Aşa a vrut dumne-Zeu”. Dar tu omule, oare ce ai vrut cu adevărat? Să îţi dai mereu puterea din tine şi să rămâi doar ca o frunză-n vânt? Refrenul aici îl cunoaşteţi cu toţii: „doamne miluieşte”!
Ea locuieşte în ignoranţă şi necunoaştere. Omul care nu se cunoaşte pe el, e unul temător pentru că nu are destulă susţinere interioară şi caută mereu confirmări şi susţineri din partea celorlalţi. „Oare o fi bine aşa sau altfel?” Şi omul ignorant caută în afara lui ceea ce se află doar în el însuşi, el caută preoţi cu „har” şi maeştri cu puteri „miraculoase” care dacă s-ar putea să îi schimbe total viaţa printr-o simplă atingere. Iarăşi, tot „harul” şi tot „miracolul” e doar în noi înşine, restul e doar vânare de vânt care ne întreţine frica.
Mai locuieşte ea şi în multe alte locuri. Dar numai şi numai acolo unde se află câte o lipsă. Lipsa luminii e doar întuneric. Lipsa adevărului e doar minciună. Lipsa bucuriei e doar suferinţă. Lipsa iubirii e doar frică.
Aşadar dacă tu frică, locuieşti doar în lipsă,...oare care e numele tău?

luni, 13 octombrie 2014

„Intoarce-te si traieste-ti viata fara frica!”


Astăzi vă voi vorbi despre o carte. Sunt convins că mulţi dintre voi ştiu de ea dar poate că mai sunt şi unii care încă nu ştiu. Însă şi pentru unii şi pentru alţii, această reamintire poate fi un motiv de bucurie şi în acelaşi timp de introspecţie. Cartea se numeşte „Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi” şi a fost scrisă de Anita Moorjani. Cazul ei este relativ recent, se întâmpla prin 2006.
Deşi au trecut mai bine de 2 ani de când am luat prima oară contact cu această carte, ea a stăruit permanent în mintea mea şi mi-am zis că totuşi ar fi cazul să scriu ceva şi despre această experienţă autentică. Cred că oricine ar avea ceva de învăţat din această carte, indiferent de religia, de spiritualitatea sau credinţa sa. Pentru că mărturia ei nu e una a minţii şi a raţiunii, ci este cu desăvârşire o mărturie a sufletului. Viaţa, moartea, iubirea, frica, boala, toate sunt cuprinse în paginile acestei cărţi, toate sunt adevăruri care pur şi simplu nu pot fi combătute.
Anita Moorjani s-a născut în Singapore şi trăieşte în continuare în Hong Kong. Fiind de religie hindusă, a trăit sub impactul condiţionărilor religioase şi sociale care a generat spre ea foarte multă frică. Nevoia de a nu dezamăgi, de a părea altceva decât era în realitate, a făcut-o să poarte o mască datorită fricii care ajunsese să se insinueze în corpul ei energetic. O viaţă trăită sub jugul fricii şi al necunoaşterii de sine, a dus-o către un punct culminant al vieţii care s-a numit cancerul. Când a primit verdictul, medicii îi mai dădeau doar 3-4 luni de trăit. Practic era un cancer al nodulilor limfatici în stare foarte avansată. Astfel încât, în scurt timp, tot corpul, de la baza craniului şi până la abdomen i se umflase de tumori de mărimea unei lămâi. Boala i-a devorat practic trupul, ajungând la 38 de kg. Menţinută pe aparate, i se cheamă apropiaţii pentru a fi prezenţi la ultima ei suflare. În acel moment, în agonie fiind, sufletul îi părăseşte corpul şi începe să asiste la toată disperarea din jurul ei, simte fiecare emoţie a soţului care o ţinea de mână şi acelor apropiaţi, observă agitaţia medicilor, dar sufletul nu este absorbit de drama lor. Conştiinţa i se expandează şi vede dincolo de zidurile acelei camere unde trupul îi zăcea, îl vede chiar şi pe fratele său care pleca atunci tocmai din India către ea în Hong Kong, îi vede şi pe cei care se rugau pentru ea, fiecare în felul său, în casele sau bisericile lor. Toate acestea le-a povestit cu lux de amănunte după revenirea de dincolo.
Pe când sufletul era încă ieşit din corp, are loc întâlnirea cu tatăl ei decedat înainte şi cu încă o prietenă, şi aceasta răpusă tot de cancer. Întâlnirea de pe celălalt tărâm are loc sub forma unei comunicări telepatice. Deşi nu mai dorea să se întoarcă din nou în acel trup epuizat de boală, tatăl ei îi dă de înţeles că e mai bine pentru ea să se întoarcă. Atunci ea înţelege rapid de ce s-a îmbolnăvit de cancer pe pământ: pentru că nu a fost niciodată ea însăşi şi pentru că frica i-a dominat toată viaţa! Tot atunci realizează că dacă se va întoarce, se va însănătoşi rapid. Ultimul mesaj al tatălui, rămâne un mesaj pentru posteritate: „Acum, că ai înţeles cine eşti cu adevărat, întoarce-te şi trăieşte-ţi viaţa fără frică!”
Realizează atunci că există un scop şi o menire a vieţii sale. Iar scopul nu se vrea căutat cu îndârjire, ci el se aşterne de la sine în faţa ta, pe măsură ce laşi lucrurile să se întâmple şi pe măsură ce îţi dai voie tot mai mult, să fii doar tu însuţi.
Când a povestit despre această experienţă în apropierea morţii, a spus că „dincolo” nu mai există nici un fel de separare, aici doar trupurile ne separă, pe când acolo suntem cu toţii Una, interconectaţi la aceeaşi conştiinţă. După revenire s-a lovit de scepticismul doctorilor care în ciuda faptului că după 5 zile tumorile i se micşoraseră cu 70%, i-au dat drumul acasă de-abia după 5 luni. Adaptarea din nou la această viaţă, nu a fost tocmai una uşoară, toată percepţia vieţii i s-a schimbat imediat după întoarcere.
Concluziile pe care le-a tras în urma acestei experienţe, au fost următoarele:
-Iubirea. Nu este de ajuns să spui că iubeşti oamenii dacă tu nu te iubeşti pe tine însuţi. Cu cât te iubeşti şi te apreciezi mai mult, cu atât te vei dărui mai mult din tine celorlalţi. Când te iubeşti nu mai simţi nevoia nici să controlezi pe careva, nici nu mai suporţi să fii controlat de absolut nimeni. Trăieşti şi laşi să trăiască.
-Frica. Suntem învăţaţi să ne fie frică şi aceasta ne este cultivată încă de la o vârstă foarte fragedă, astfel încât nu mai funcţionăm firesc din iubire, ci ne manifestăm adeseori cu sabia fricii deasupra capului. Această frică este de cele mai multe ori ascunsă şi nu o percepem direct ca fiind prezentă, te obişnuieşti până ce te identifici cu ea şi devine a doua ta natură. Trăiești, te culci și te scoli cu ea. Nu frica te păzeşte, ci doar iubirea.
-Fericirea şi râsul. Ne naştem cu aceste tendinţe către veselie dar societatea şi religia mai ales, reuşesc de-a lungul vieţii să ne taie pofta de viaţă şi să ne bage doar frica în oase. Copii se nasc cu bucuria pe chip dar în scurt timp, această bucurie păleşte de pe faţa lor. Ne naştem cu multă iubire dar şi aceasta devine condiţionată după ce creştem. Bucuria e cea mai importantă activitate spirituală şi de fapt toate meditaţiile şi tehnicile folosite converg doar către recăpătarea stării de bucurie. Când pierzi bucuria, pierzi starea firească şi începi să apelezi la...tehnici!!!
-Conştientizarea că viaţa este un mare dar. Unii se auto-amăgesc că viaţa e o corvoadă şi că au karme grele de dus. Spor la trasul karmei, dacă asta doriţi. Toate greutăţile sunt daruri şi nestemate pe care noi în fuga noastră după confort, le aruncăm şi pierdem astfel o mare creștere și binecuvântare spirituală.
Aşa cum spune şi autoarea, ea de fapt se sinucidea lent de una singură, până la apariţia cancerului. Cum se sinucidea? Inconştient prin frică. Iar boala de fapt a salvat-o de la moarte prin darul care i s-a făcut şi pe care ea într-un târziu de-abia l-a conştientizat. Dacă încă te zbaţi şi nu primeşti provocările vieţiii ca pe nişte daruri, încă nu ai ajuns până la capăt, încă nu ai înţeles cine eşti.
-A fi tu însuţi. Când porţi măşti, intri în conflict interior cu sinele tău, conflict care va duce mai devreme sau mai târziu la boală. De fapt, e foarte chinuitor să porţi o mască şi să trăieşti în minciună şi duplicitate. E o mare povară. Dar cel mai simplu e să fii mereu tu însuţi, atunci nu vei mai încerca din răsputeri nici să impresionezi pe careva, nici să joci teatru ieftin şi de prost gust.
E adevărat, de cele mai multe ori, de-abia când pierdem ceva ne dăm seama de valoarea lui. Oare n-ar fi o mare irosire a acestui timp pentru a ne pierde această viaţă în zadar, iar după plecarea noastră de aici, să ne dăm cu adevărat seama de ceea ce am avut și am pierdut?
Aşadar revino copile, iubeşte-te, râzi din toată inima ta, fii recunoscător pentru darul vieţii, rămâi mereu tu însuţi şi împărtăşeşte cu curaj acest mesaj sublim mai departe: „Întoarce-te şi trăieşte-ţi viaţa fără frică!”

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Cu ce fel de poza te identifici?


Cam acum un an scriam pe aici articolul de mai jos si pentru că mi-a tot revenit în minte zilele astea, m-am gândit să îl mai repostez odată, refăcut însă, pentru că nu mă mai recunosc întru totul în ce scriam atunci, însă mesajul a rămas acelaşi.
Cum oare să abordez subiectul cu pricina fără să rănesc pe cineva, fără să ofensez şi fără să dau senzaţia de aroganţă sau de superioritate? Greu, dar nu imposibil.
Aşa că cel mai bine e să vă povestesc experienţa mea, pentru că viaţa este maestrul din umbră care nu ne minte niciodată.
Aşadar, când eu mi-am făcut cont pe facebook, mi l-am făcut doar din curiozitate la început, dar mărturisesc că nu rezonam atunci deloc cu obiceiul de a împărţi poze sau citate în stânga şi-n dreapta. Cu toţii putem fi mai mult decât un un copy-paste, nu-i aşa?
Când am realizat că se poate şi scrie pe facebook câte ceva, am început să scriu cam de acum 2 ani pe un anumit grup. Însă pagina mea era absolut goală şi nici poză nu aveam. Scriam pe acel grup destul de rar la 2-3 săptămâni, iar încercările mele de a mă dezvălui erau foarte palide şi timide pe atunci.
Nu aveam destul curaj să-mi arăt partea nevăzută din mine, dar totuşi înaintam spre interior puţin câte puţin. Deşi, toată fiinţa mea urla din toţi rărunchii ca să mă deschid odată şi odată şi să nu-mi mai reprim ceea ce nu se mai putea reprima. Însă mă făceam pe atunci că nu aud glasul sinelui meu interior care mereu mă îndemna să scot cumva necunoscutul din mine. Eram de partea mea şi totuşi nu eram. Mă iubeam şi totuşi nu mă iubeam. Mă apreciam puţin dar mai mult mă cenzuram. Frica de penibil a fost şi la mine la mare preţ.
În realitate, nu eram însă de partea mea. Scrierile mele se pierdeau în neant undeva pe acel grup, iar eu nu-mi postasem măcar una singură pe pagina mea. Ca să vedeţi cum stăteam cu aprecierea de sine. Zero absolut.
Însă tot reprimându-mi nevoia de a scrie exact ce simţeam, acumulam frustrări. Adică îmi călcam pe suflet. Dar în ciuda frustrărilor, nici nu încercam să găsesc o soluţie. Asta pentru că nu mă apreciam deloc, altfel imediat m-aş fi gândit că totuşi am şi eu o pagină a mea personală, iar pentru ce aş scrie pe ea, nu aş fi dator nimănui cu nici o explicaţie.
Când îţi calci pe suflet şi-ţi tot reprimi energia din tine care se vrea eliberată, se întâmplă ceva mai devreme sau mai târziu. Ceva neplăcut şi chiar dureros, dar spre binele tău. Pentru că dacă nu-ţi asculţi îndemnul sinelui şi tot faci abstracţie de el, doar printr-o situaţie extremă şi dureroasă poţi înţelege schimbarea de care ai nevoie.
Exact aşa s-a întâmplat şi cu mine. La un moment dat, o tipă mai rea de gură, s-a luat de mine precum că aş fi ca o fantomă pentru că nu am curajul de a-mi pune şi eu o poză. Dar eu tot o scăldam şi mă ascundeam după degete, spunându-i că ce nevoie am de poză, contează mai mult mesajul pe care-l transmit. Şi discuţia tot înaintând, la un moment dat ea a ieşit din discuţie şi a postat pe acel grup, o poză foarte sugestivă a unui om cu masca pe faţă, scriind în acelaşi timp: „o poză pentru Cristi, te reprezintă?”
Acum când îmi amintesc de acel episod mă amuz, dar atunci nu mi-a căzut bine deloc. Orgoliul meu(mare cât casa), a fost lovit pe nepregătite. Ca şi cum stai la masă cu cineva, discuţia e cât de cât decentă, iar la un moment dat, persoana din faţă, se ridică deodată şi-ţi trage una de te bagă sub masă. După care, foarte nonşalantă te întreabă: „Te-a durut? N-am vrut, a fost doar o glumă”!
Aşa a şi fost pentru ea, doar o glumă. Atunci nu am avut puterea să o gust, am luat-o prea în serios şi m-a durut. Însă nu am rămas căzut ci m-am ridicat repede, deşi eram tare furios. Copilării...
Aşa trebuia de fapt să se întâmple pentru că nimic nu e întâmplător. O lecţie dureroasă se vroia învăţată, iar eu mi-am învăţat-o repede.
A doua zi mi-am pus poza. Şi la asta vroiam să ajung, de asta am şi povestit episodul cu pricina.
Când am pus-o, mi-am dat seama că nu îmi pot pune decât o poză de aproape în care să mi se vadă ochii. Dacă tot mi s-a predat o lecţie dureroasă, atunci măcar să mi-o învăţ până la capăt, astfel încât de fiecare dată când deschid facebook-ul să am puterea de a mă uita în ochii mei.
Am scris acestea ca să dau o mică mărturie din care se poate învăţa ceva. Din ziua aceea în care mi-am pus poza, am şi început să scriu pe pagina mea fără să îmi pese ce crede x sau y despre mine. Energia pe care o tot reprimam, s-a descătuşat, deşi într-un mod violent, dar...ce eliberare uriaşă a venit pe urmă!
Am scris toate astea pentru voi, cei care nu aveţi încă destul curaj să vă puneţi o poză autentică pe profilul vostru. Dar nu vă condamn şi nici nu vă judec. Ştiu că fiecare are ritmul său. La mine lucrurile au degenerat oarecum brutal pentru că eu nu înţelegeam de bună voie şi doar aşa puteam lua atitudine.
Doar pot constata că poza pe care o aveţi sau nu, vă reprezintă în mare măsură. Unii nu au deloc, alţii şi-au pus ori peisaje, ori animăluţe, ori maşinuţe...foarte ingenios! Chiar vă identificaţi cu acele imagini?
Iar alţii şi-au pus pozele ori din profil, ori din spate, ori cu mâna la ochi sau cu ochelarii de soare pe nas. Oricum, numai să nu li se vadă ochii. Foarte artistic, dar nu vi se pare că ascundeţi ceva, sau mai exact că vă ascundeţi de voi înşivă?
Interesant e că, chiar şi la unele persoane care îşi arogă un statut spiritual, am observat că îşi ascund ochii. Şi atunci despre ce vorbim? Mărturisesc cu gura că realitatea îmi este creată de credinţele mele, dar în viaţa de zi cu zi mi-e frică chiar şi de mine însumi!!!
Probabil de asta ochii sunt singura parte a a corpului uman care nu poate fi ascunsă, împodobită sau înzorzonată, pentru că acea parte din om, adică ochii, sunt cei care nu mint niciodată.
Iar dacă încă nu poţi să îţi arăţi ochii deodată, fă-o încetişor, apropie-te uşurel de tine însuţi. Prima oară arată-te mai de departe, apoi apropie-te şi vei vedea cam în cât timp ajungi să-ţi vezi chipul şi ochii. Fă-o ca o joacă şi nu te lua prea în serios.
Pentru că de fapt, pe nimeni nu interesează nici cum arăţi, nici ce culoare au ochii tăi. Dar s-ar putea să ai o mare revelaţie atunci când vei deschide facebook-ul şi te vei privi ochi în ochi. Vei avea revelaţia frumuseţii tale interioare şi exterioare în acelaşi timp. Să nu crezi cumva că eşti urât(ă). Nu există aşa ceva decât doar în imaginaţia ta care uneori îţi joacă feste. Nici eu nu mă plăceam înainte dar am început să fac paşi mici spre mine însumi. Totul începe cu un pas. Unul mic, dar care poate fi atât de decisiv în acelaşi timp...

vineri, 10 octombrie 2014

Deschide-ti floarea constiintei cu o mie de petale


Caută desăvârşirea, caută împlinirea, caută înţelepciunea, caută frumosul şi astfel floarea de lotus a sinelui tău se va deschide, lăsând cele o mie de petale să se arate în toată splendoarea lor. Caută divinitatea din tine şi o astfel de floare ţi se va oferi în dar. Iar când o vei primi, vei mulţumi Universului şi-i vei face o reverenţă, înclinându-te cu recunoştinţă, pentru că toată setea ta în căutarea comorii lăuntrice ascunse în tine însuţi, ţi-a fost într-un final potolită.
Dar ai ajuns oare până acolo? Ai depăşit oare primele trepte care te duc către deschiderea celor o mie de petale?
Ca să ajungi la floarea cea cu o mie de petale, ai nevoie de un drum şi ai nevoie de o conştientizare. Astfel încât ia-o uşurel, pas cu pas, treaptă cu treaptă. Nu încerca să faci salturi mari ca să nu te surprinzi căzând cădere jalnică. Toarnă-ţi fundaţia spirituală începând cu primul sigiliu, de la prima chakră. Porneşte de jos în sus şi nu invers. Porneşte de la cele mici pentru a le întrezări pe cele mari. Porneşte de la un mic semn de întrebare pentru a ajunge la tine însuţi. Toate căile unui munte, pornesc de la bază şi se unesc cu toate în vârf. Acolo totul e doar Una. Toate spiritele se revarsă în oceanul iubirii. Acolo toate sunt doar Una, unindu-se cu Sursa, unindu-se cu Iubirea.
Deschide-ţi mai întâi prima floare, cea cu doar 4 petale, unde se află prima chakră. Aici se adună frica, aici supravieţuirea te sufocă, aici nesiguranţa, frustrările şi angoasele se adună cu nemiluita. Când te blochezi pe acest nivel, rămâi prins în cursa fricii şi nu poţi rămâne decât în grija vieţii de zi cu zi. Lasă această floare să se deschidă, lasă aceste 4 petale să îşi recapete frumuseţea lor.
Când ţi-ai rezolvat aceste conflicte, urcă mai sus spre cea de-a doua floare, cea cu 6 petale. Aici se adună multă reprimare sexuală, multă nelinişte instinctuală, multe sentimente nemărturisite. Lasă aşadar şi această floare să se deschidă împreună cu minunatele lor petale, lasă fiinţa ta să se exprime în modul său unic.
Iată-te acum ajuns la cea de-a treia floare, cea cu 10 petale. Aceasta are un rol major căci se află în regiunea plexului solar care te revigorează şi prin care energia intră în tine dacă există deschidere. Altfel, aici se vor aduna nevoia de dominare şi tiranie, nevoia de a avea ultimul cuvânt, sau la polul opus, timiditatea şi teama de a te arăta în faţa celorlalţi îşi va spune cuvântul. Deschide şi aceste 10 petale, deschide-ţi plexul solar şi primeşte cât mai multă vigoare şi energie, din natură, din creaţie.
Urcă după eliminarea acestor conflicte şi mai sus. Aici te aşteaptă deschiderea celor 12 petale şi unde chakra inimii, anahata, face legătura dintre primele 3 sigilii inferioare şi ultimele 3 superioare care te apropie din ce în ce mai mult către divinitate. Aici înveţi iubirea necondiţionată, compasiunea, încrederea, iertarea, tot ceea ce se bazează pe sentiment. Dacă însă această chakră e blocată, apare aici respingerea iubii, respingerea sentimentelor care vin spre tine şi lupta zadarnică cu trăirile lăuntrice care se vor scoase la lumină. Nu lăsa această floare să se ofilească, ci primeşte iubire şi dăruieşte-te necondiţionat, fără aşteptări.
După ce ţi-ai eliberat iubirea, urcă mai sus către a 5a floare, cea cu 16 petale. Aici comunicarea se vrea şi ea exprimată, altfel vei rămâne în incapacitatea de a spune „nu” când e de spus „nu” şi de a spune „da” când e de spus „da”. Aici mai apare frica de a fi judecat şi tendinţa către judecarea celor ce nu îţi împărtăşesc crezul. Lasă şi aceste petale să înfrumuseţeze lumea din jurul tău, spune ceea ce ai de spus, comunică şi împărtăşeşte.
După ce ai eliberat şi comunicarea, ai ajuns şi la cea de-a 6a floare, cea cu 2 petale de culoare albastru închis. Aici se află cel de-al treilea ochi şi glanda pineală, unde se adună cunoaşterea, gândirea, imaginaţia, vederea interioară, nevoia de a accede planurile spirituale. Dacă această chakră este închisă, vei fi domiant de raţional care îţi blochează accesul la planul metafizic.Aşa că lasă aceste 2 petale să se deschidă, lasă raţiunea să lucreze laolaltă cu spiritualitatea.
Iată-te acum ajuns şi la floarea de lotus cu o mie de petale, unde se află cea de-a 7a chakră a conştiinţei pure. Aici e starea de unire cu Iubirea însăşi care nu mai lasă fiinţa ta interioară să intre în nesfârşitul conflict interior.
Floarea de lotus este însăşi spiritul nostru. Lotusul îşi are rădăcinile pe fundul lacurilor, în mâlul de sub ape, dar floarea sa se află deasupra şi pluteşte permanent curată, permanent luminoasă. Aşa şi spiritul nostru, deşi se află ancorat în trup, el ne luminează toată fiinţa prin ochii noştri care spun totul despre noi. Deşi floarea străbate zone şi ape mocirloase, ea îşi păstrează frumuseţea care nu-i piere niciodată. Aşa şi spiritul nostru, deşi prins cu trupul în mrejele socialului, el îndeamnă mereu fiinţa din noi să se ridice deasupra lumescului, deasupra întunericului şi patimilor care îşi fac culcuş atât de insinuant uneori la „sânul” sufletului nostru.
Rămâi deschis şi lasă divinul să se exprime prin tine, lasă floarea de lotus în puritatea şi deplinătatea ei să îţi poarte sinele după fina adiere a spiritului tău...




miercuri, 8 octombrie 2014

Castiga-te si daruieste-te!


Vino spre culmi. Spre culmile a căror piscuri nu se pot întrezări decât doar de cei care ajung acolo. Vino dincolo de nori. Ca să-i poți observa e necesar să ajungi până la ei. Iar când ai ajuns, cu siguranță îi vei transcende. Așa că urcă și nu te opri. Numai așa poți să te câștigi pe tine însuți, ajungând până la nori. Iar odată ajuns acolo, când vei privi de sus în jos, vei observa norii trecători cum vin și pleacă, cum apar din nimic și se risipesc apoi ca un fum. Pentru că norii sunt doar fum. Așa este și suferința, doar fum. Așa sunt și norii fricii, doar fum. Așa sunt și norii îngrijorării, doar fum. Așa sunt și norii neputinței, doar fum. Așa sunt și norii răutății, doar fum. Așa sunt și norii depresiei, doar fum. Așa sunt și norii invidiei, doar fum. Așa sunt și norii geloziei, doar fum. Toate apar din nimic și se evaporă în nimic. Așadar, cum ai putea pune atât de mult preț pe ceea ce este doar fum?
Câștigă-ți dreptul de „a fi” și nu fugi cu disperare doar după dreptul de „a avea”. Află cine ești, înainte de a afla ce îți dorești. Află ce se află în tine însuți, înainte de a afla ce se află în afara ta. Află de ceea ce are nevoie trupul tău, înainte ca durerea să îți vorbească. Află ce se află în mintea ta, înainte ca gândurile negative să te invadeze. Află după ce tânjește sufletul tău, înainte ca nefericirea să îți dea târcoale. Află ce e viața, înainte de a pleca de aici cu lecția neînvățată. Leapădă-te de omul cel vechi înconjurat de norii suferinței și îmbracă-te cu mantia iubirii, ca să renaști ca din propria cenușă în Omul cel nou.
Iar apoi, vino în întâmpinarea vieții și în întâmpinarea oamenilor. Îmbrățișează viața, îmbrățișează oamenii. Nu fă din viață doar un concept abstract și impersonal. Nu privi oamenii doar ca trup, ci privește-le ochii, căci ei sunt luminătorul sufletului. Nu-ți fie frică de viață, pentru că viața însăși e foarte îndrăgostită de tine și doar la tine însuți se gândește. Nu repudia oamenii, ci mai degrabă mângâie-le sufletele obosite de prea multă alergătură în zadar. Nu sta într-un colț singur și părăsit, ci ieși din falsa smerenie, adică din mândrie, și vino în mijlocul cetății, adică a stării tale pure și individuale care se numește „eu sunt”. Nu ține doar pentru tine cunoașterea și experiența ta, ci împărtășește-le tuturor și astfel se va dizolva și ultima fărâmă de egoism din tine. Nu mai da mereu citate din cei care-au părăsit acest tărâm, ieși din „veșnica pomenire” a morților și revino către tărâmul celor vii, acolo unde părerea ta contează și unde experiența ta e mult mai valoroasă decât copy-paste-uri ale celor răposați. Și nu în ultimul rând: nu-ți reprima nimic din ceea ce spiritul tău te îndeamnă, nu reprima divinitatea care vrea să se reveleze și să se facă cunoscută. Nu te lupta cu morile de vânt, doar dă-ți voie să fi, doar dă voie să fie...
Iar când ai depășit frica de penibil și teama de gura lumii, arată-te simplu și curat, fără împopoțonări deșarte. Fii tu însuți, căci acest drept privilegiat ți s-a acordat încă de la naștere. Spune pe față ceea ce gândești, arată și ceea ce simți, iar cine va rezona cu simțirea și mentalitatea ta, va lua aminte, iar cine nu, acela se va duce doar spre fluxul de conștiință cu care va rezona. Vibrațiile se atrag. Iar sufletele care trăiesc doar după chipul și asemănarea spiritului lor și nu după chipuri și asemănări străine și idolatre, se vor atrage și ele.
Dăruiește ceea ce ai de dăruit, fără să analizezi și fără să stai prea mult pe gândurile filozofiei. Dăruiește din ființa ta, citează-te pe tine, cel viu și autentic, și lasă deoparte pomelnicul celor ce nu mai au viață în ei înșiși. Dăruiește-ți ființa toată, nu cu jumătăți de măsură, nu cu negocieri ascunse, nu cu așteptări și recompense. Dăruiește iubire, chiar dacă crezi că nu o ai. Dăruiește bucurie, chiar dacă nu o simți. Dăruiește compasiune, chiar dacă ești nerăbdător. Dăruiește putere, chiar dacă simți că ești căzut. Dăruiește din ceea ce ești, nu numai din ceea ce ai. Dăruiește lumină chiar dacă ceața s-a abătut pentru o clipă asupra ta. Dăruiește toate acestea fără să te gândești dinainte dacă le ai sau nu.
Oare cum le vei dobândi dacă nu le vei dărui? Oare cum te vei regăsi dacă nu te vei dărui?

luni, 6 octombrie 2014

Experimenteaza si pune în balanta


În viața fiecăruia dintre noi, vine la un moment dat o clipă a adevărului, o clipă de sinceritate cu noi înșine. Adunăm experiențe, adunăm cunoaștere, adunăm repere, adunăm inițieri, adunăm tehnici care mai de care mai sofisticate, toate ne atrag în setea noastră permanentă după absolut. Însă „absolutul” nostru e de fapt viața noastră de zi cu zi, împreună cu provocările ei, împreună cu oamenii care ne stau în prejmă.
Și pentru că trăim în acest trup care și el la rândul lui ne aruncă în fiecare zi câte o mică sau mai mare provocare, e necesar să ne armonizăm conform naturii noastre, conform înzestrării sufletului nostru. Împotriva naturii tale, tu nu poți face nimic. Nu te poți lupta cu ea, e ca și cum ai încerca să te lupți contra divinității. Și totuși unii oameni o fac, sau mai bine zis se lasă călcați în picioare de mintea lor egotică. Când se întâmplă așa, ființa noastră se disociază, apare o ruptură în noi, o despărțire. Cine de cine se desparte?
Templul spiritului este trupul. Dar dacă spiritul nu se mai simte bine acolo, îl părăsește. Și există într-adevăr oameni cu trup dar fără spirit în ei. Legătura nu se pierde nici la aceștia definitiv, dar în cazul lor spiritul mai rămâne legat printr-un așa-zis „cordon de argint”. Adică legătura energetică rămâne dar spiritul iese pentru o vreme din acest trup, pentru că nu mai suportă stăpânirea minții egotice care face corpul slab și prădat de vibrațiile inferioare. Părăsirea spiritului din trup, poate apărea din cauza multitudinii de conflicte interioare, din cauza abuzurilor trupești sau pur și simplu din defazarea care apare când te îndepărtezi de la menirea ta. Pe acest fel de oameni îi recunoști după privirea pustie din ochii lor și după vibrația negativă transmisă. Spiritul e ca și cum ar fi un oaspete de seamă al acestui corp, dar dacă nu este binevenit și nu este ținut în curățenie acolo, iese și așteaptă în afară o mică vibrație pozitivă pentru a se reîntoarce din nou.
Toate experiențele noastre în fond, se vor puse în balanță. Întreabă-te mereu dacă experiența prin care treci acum, te re-conectează cu spiritul sau cu mintea egotică. Întrebă-te dacă cunoașterea ta te ajută în împlinirea ta, aici și acum. Întreabă-te dacă tehnicile pe care le aplici îți sunt de folos sau le aplici pur și simplu pentru că cineva pe care-l consideri mai „sus” decât tine te-a convins să le aplici. Atunci aplică-le, dar nu uita să le pui și în balanță, să înțelegi exact dacă sunt pentru tine sau nu, dacă îți folosesc la ceva.
De exemplu, pentru mine scrisul și aceste postări mă ajută foarte mult în a-mi menține vibrația la unison cu spiritul meu. Însă am avut și eu multe provocări scriind pe aici și a fost cazul de multe ori să pun în balanță într-un mod chiar brutal această formă de cunoaștere prin scris. M-am întrebat de multe ori, dacă nu cumva caut să impresionez pe careva și dacă nu cumva aceste postări vin din mintea egotică. Am luat uneori chiar pauze conștiente de la scris pentru a sesiza dacă inspirațiile care mă copleșeau uneori, erau mai puternice decât mine. Și când am spus „nu”, a rămas „nu” și atunci am înțeles că nimic nu îmi poate fura liberul arbitru. Spiritul nu te forțează cu nimic, el te poate doar îndemna să faci ceva, dar ultimul consimțământ tu îl ai. Această terapie prin scris, mă pune efectiv în postura de a mă privi ca într-o oglindă. Îmi arată cât de mult mă schimb, alegând să am aceste repere scrise pe care dacă după un timp apuc să le recitesc, realizez practic că nu mai sunt același, că nu mai simt la fel, că nu mai gândesc la fel ca acum un an sau chiar și mai puțin. Dintr-o postare de acum 6 luni să zicem, poate nu mă mai recunosc decât într-un procent mai mare sau mic, dar aproape niciodată 100%. Și e firesc să fie așa, totul e doar sub impactul prezentului când simți efectiv că te afli într-un tren care te poartă într-o viteză amețitoare și că fiecare experiență care apare în față se vrea trăită și apoi pusă în balanță, după care trenul vieții iarăși își urmează drumul său. Așadar treptele sunt: apariția experienței, acceptarea ei, punerea în balanță, asumarea lecției și învățarea ei, plecarea mai departe. Așa se întâmplă în cazul meu dar eu nu pot fi un reper pentru nimeni și nici nu caut asta, doar poate ție, celui care citești, îți dărui un mic imbold de a căuta și tu în tine, de a fi conștient și tu de glasul spiritului tău.
Am constatat de fapt, că totul se rezumă la cum reușești să îți menții conectarea permanentă cu spiritul tău, conform vibrației lui. Și pentru asta ai nevoie de un instrument de ghidare pe care să îl aplici constant , nu doar când și când. Pentru mine, scrisul e unul din aceste instrumente dar nu singurul. Mai e și chitara clasică, mai sunt și cărțile, plimbările prin natură, discuțiile constructive care hrănesc spiritul, în nici un caz polemicile distructive. Tot ce îmi ridică vibrația la unison cu spiritul meu, urmez fără să mă întreb dacă e ok sau nu, pur și simplu simt asta. Când ajungi însă să îți pui prea multe întrebări, pici ușor către mintea egotică și iar te scurgi energetic.
Dar nu toată lumea are timp de meditații și de acest lucru conștient cu sinele. Timpul pentru unii e floare rară, iar dacă un job îți înghite tot timpul, totuși chiar și acolo unde te afli te poți conecta permanent la spiritul tău, pentru că dacă nu ești alături de el, pur și simplu nu te vei simți bine. Cel mai ușor te re-conectezi prin respirație. Toată lumea respiră, așa că nimeni nu poate face abstracție de respirația sa. Atunci când ești îngrijorat, temător, trist, deprimat, respirația ta va fi mereu una sacadată și frântă, iar tendința va fi să ți-o reții, nu să o eliberezi. Dar imediat ce începi să respiri profund de câteva ori, trupul se relaxează, mintea se eliberează, spiritul vibrează. Practic, atunci când respiri profund este imposibil să fii îngrijorat sau temător. Și aceste pauze de respiro, le poți face oriunde și oricând, nu ai nevoie de un loc sau un timp anume. Respirația superficială și sacadată te împovărează, în timp ce respirația profundă te ușurează. De asemenea, când te afli în natură, alege-ți un copac cu un trunchi mai gros, lipește-te cu spatele de el, pune-ți mâna stângă la spate cu palma lipită de trunchi, iar mâna dreaptă așeaz-o la nivelul plexului solar, unde se află a 3a chakră, deasupra ombilicului. Și transmite acelui arbore, dorința ta de a te reîncărca cu energie pură și benefică. Aceasta ți se va transmite prin palma stângă și se va scurge în tine prin palma dreaptă. Important e să nu te gândești la nimic altceva decât la această conectare. Natura în toată splendoarea ei, lucrează mereu în favoarea, nu în defavoarea noastră.
Așadar experimentează cu bucurie tot ceea ce spiritul tău te îndeamnă și apoi pune în balanță aceste experiențe pentru a învăța din ele ceea ce se vrea învățat. Iar după ce ai trecut de o experiență, mergi mai departe la următoarea, nu rămâne nici măcar o secundă cu mintea legată de vechea experiență. Ce-a fost s-a dus, însă ceea ce vine, eclipsează într-o clipă orice nostalgie a trecutului.

O săptămână binecuvântată tuturor!

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Tanjirea si dorul dupa „acasa”



Există într-adevăr un spaţiu sacru şi intangibil care depăşeşte cu mult zidurile şi curtea casei noastre, care se află dincolo de acel „acasă” din spaţiul nostru fizic la care ne întoarcem mereu. Acesta e spaţiul fizic a ceea ce înseamnă într-un mod clasic „acasă”. Însă mai există un spaţiu care nu se vede cu ochii trupeşti, ci doar se simte şi se întrezăreşte cu ochii nevăzuţi ai sufletului. Acel loc nu e înconjurat nici de ziduri, nici de porţi, nici de garduri, nici de acoperişuri. Toate acestea fac parte din cele fugitive ale vieţii, noi le căutăm atât de mult dar ele parcă fug mereu de noi. Sufletul însă nu se poate hrăni oricât am încerca, cu cele trecătoare care vin şi pleacă, care azi sunt, iar mâine nu mai sunt. Dar oamenii în goana lor nebună, au schimbat valorile şi pe cele minore le-au transformat în lucruri majore, iar pe cele trecătoare le-au aşezat pe un soclu, la care se uită de jos în sus ca la un idol. Şi atunci când după mult chin pun mâna pe ele, idolul se topeşte ca prin farmec printre degetele lor şi omul rămâne iarăşi surprins că nimic din cele fugitive nu-i poate potoli setea sufletului.
Dar nu vorbesc despre acestea, pentru că ele nu pot fi un scop în sine, ci doar un efect, un bonus, o reflecţie oglindită a sufletului tău. Reflecţia se oglindeşte în realitatea ta. Partea materială e bonusul şi răsplata vieţii spirituale pe care o duci. Când alegi lumina, tu răspândeşti lumină, chiar de mediul în care te afli se află foarte jos, chiar în suferinţă. Dar cu cât te luminezi, cu atât mediul nu mai are nici o putere asupra ta, simţi însă că doar tu ai putere asupra lui. El nu te va trage în jos, ci tu îl vei trage către vibraţia ta prin simpla ta prezenţă.
Despre ce fel de „acasă” vorbesc? Tocmai despre această parte luminoasă din tine care cu cât o cultivi, cu atât ea se amplifică şi mai mult. Dar cu cât nu o hrăneşti, cu atât ea se acoperă de rezidurile grijii lumeşti şi cu frica tiparului de supravieţuire. Acolo unde frica domină, vibraţia va fi ori spre „păcătos, rob şi nevrednic”, ori spre mila de sine şi manipularea celorlalţi prin inducerea acestei mile, ori spre grija zilei de mâine care te ameninţă, ori spre „nu pot şi nu sunt în stare”, ori spre depresia care se insinuează ca un hoţ din pricina frustrărilor acumulate, ori spre judecata celorlalţi care nu rezonează cu starea ta negativă. Acolo unde frica domină, întunericul pătrunde pentru că lumina, adică iubirea, lipseşte. Dar oare unde este prezentă mereu lumina şi unde nu are acces întunericul?
Zilele trecute priveam un clip scurt cu o autoare foarte dragă mie, Elizabeth Gilbert, cea care a scris printre altele, două cărţi magnifice, acea „Mănâncă, roagă-te, iubeşte” şi mai nou „Semnătura tuturor lucrurilor”. Şi după vizionare am rămas oarecum cu gândul la ceea ce spunea ea referitor la acest concept de „acasă”. Povestea ea acolo că după succesul avut cu primul titlu apărut, a apărut în ea o reţinere şi un blocaj, întrebându-se dacă să mai continue să scrie sau nu, după succesul fulminant şi mai ales după eforturile făcute timp de 6 ani până ce a fost publicată. Reţinerea venea din faptul că apăruse frica de eşec ulterior cu următoarea carte, care în imaginaţia ei, se putea să nu mai aibă acelaşi succes ca precedenta. Şi deşi simţea nevoia să continue, îşi reprima din frică această nevoie, până ce a înţeles într-un final că nu succesul e scopul în sine, ci întoarcerea ei la scris, întoarcerea în acel spaţiu pe care îl numeşte atât de frumos „acasă”.
Şi aici vroiam să ajung. În acel spaţiu sacru care te face să te simţi bine şi împlinit, care îţi menţine entuziasmul şi bucuria, întunericul şi frica nu au acces. De multe ori însă, aşa cum spunea şi această autoare, se întâmplă să ieşim din acest „acasă” şi să ne rătăcim ca şi cum ne-am fi pierdut busola. Dar busola nu e niciodată pierdută, ea se află mereu în faţa noastră, dar noi, printr-o alegere total schizofrenică şi fără nici o logică, alegem să facem abstracţie de ea. Şi ne îndepărtăm de „acasă” şi umblăm pe aiurea, ne rătăcim, ne rănim, uităm cine suntem. Ca în pilda fiului risipitor care pleacă pe meleaguri străine în răzvrătirea sa şi ajunge să se hrănească cu roşcovelele aruncate la porci. Când ieşim din „acasă” începe chinul, începe suferinţa. Şi tânjim după locul de unde am plecat dar nici nu revenim imediat pentru că între timp mai acumulăm nişte angoase şi frica de a reveni se face tot mai mare. Şi începe să ni se facă ruşine de noi, şi ne întrebăm cum de-am putut pleca de acolo unde era doar bucurie şi lumină? Şi ne dăm la un moment dat sema că ceva ne-a păcălit. Aceasta e momeala minţii care te seduce printr-o fantasmă, printr-o atracţie care te fascinează pe moment.
Unii îşi găsesc uşor acest „acasă” şi rămân în el toată viaţa. Alţii rămân o perioadă în el dar apoi pierd acest loc, în urma criticilor şi a răutăţilor mediului în care se află, a celor care nu îi susţin. Şi descurajarea lor e atât de mare încât aleg să nu se mai întoarcă niciodată acolo. Alţii sunt ca nişte pelerini în acest loc, vin, intră, creează ceva acolo, dar lenea, superficialitatea şi indisciplina îi fac să nu aibă constanţă şi aceasta practic îi aruncă afară din acest locaş. Mai sunt şi unii care încă nu şi-au identificat încă acest „acasă”, ceva îi distrage, ceva exterior îi absoarbe prea mult pentru a se alege pe ei înşişi.
Dacă te afli acolo în „acasă”, mulţumeşte-ţi că nu te-ai lăsat ademenit de nimicurile vieţii. Rămâi statornic şi fidel ţie însuţi. Dar dacă între timp ai ieşit de acolo, revino, căci dorul nu te va lăsa în pace până ce nu vei reveni iarăşi. Vei tânji mereu sufleteşte după ceea ce ai pierdut: lumina, bucuria, entuziasmul şi vibraţia înaltă care te făceau să ajungi acolo sus, unde doar vulturii spirituali se avântă....