luni, 29 septembrie 2014

Fericiti si nefericiti...


Fericiţi cei ce caută adevărul şi nu se opresc nicicând până ce nu îl descoperă în ei înşişi. Iar după ce l-au aflat, aceştia se ridică, se apropie de ceilalţi şi îl mărturisesc fără frică, prin vorbe, prin gânduri, prin fapte...
Nefericiţi cei ce se identifică doar cu adevărul celorlalţi şi nu iau în seamă adevărul din inima lor care se vrea revelat. Aceştia vor căuta la nesfârşit în alţii, dar setea lor nu va putea fi potolită total până nu se regăsesc pe ei înşişi...
Fericiţi cei ce au depăşit planul cauzal al suferinţei şi au intrat fără cale de întoarcere în planul spiritual al bucuriei. Aceştia, chiar şi singuri de-ar fi printre oameni, ard ca o făclie a cărei lumină luminează şi se oferă tuturor, fără discriminări, fără aşteptări deşarte, fără gânduri ascunse...
Nefericiţi sunt cei ce au ales să rămână în groapa fără fund a suferinţei. Aceştia se vaită şi umblă ca nişte fantome în „valea plângerii”, aşteptând mereu pe careva să-i mângâie şi să-i miluiască, un salvator venind pe norii cerului, o a doua venire care să-i răpească din prăpastia abisală umplută până la refuz cu lacrimile existenţei lor...
Fericiţi cei ce înaintează şi nu bagă în seamă piedicile care se interpun în calea lor. Aceştia au înţeles că singura lor menire este să-şi asculte propriul sine care îi îndeamnă iarăşi şi iarăşi să mai facă un pas, să mai urce o treaptă, să mai accepte încă o nouă provocare...
Nefericiţi cei ce au ales să rămână încorsetaţi în tot felul de credinţe false şi idolatre, prinşi ca într-o cursă. Aceştia şi-ar da viaţa pentru surogatele la care se închină dar nu şi-ar da pentru nimic în lume, răutatea, judecata şi nevoia de idolatrie care-i îndeamnă neîncetat să caute în afara lor, ceea ce e ascuns doar în ei înşişi...
Fericiţi cei ce ajung să-şi ţină în frâu trupul şi propria senzualitate. Mai fericiţi sunt cei ce îşi controlează gândurile şi nu cad mereu în tot felul de stări alterate. Şi încă mai fericiţi cei ce ascultă de spiritul lor ca de propriul lor Tată. Aceştia au înţeles că chiar şi o secundă de-ar fi despărţiţi de El, e încă mult prea mult pentru spiritul lor care se vrea pururea mângâiat în poala Lui...
Nefericiţi cei ce cad pradă robiei simţurilor. Mai nefericiţi cei ce îşi lasă mintea într-o veşnică tulburare a gândurilor, ca într-un imens muşuroi de furnici care n-au stare şi nu au odihnă. Şi încă mai nefericiţi cei care s-au defazat de spiritul lor, identificându-se astfel doar cu trupul, doar cu mintea. Aceştia umplu fără număr spitalele, dar doctorii pentru boala fiinţei lor interioare, încă nu s-a aflat...
Fericiţi cei ce rămân în starea lor pură care se numeşte „Eu sunt”. Această stare e singura ce rămâne nealterată dintre toate pentru că ea este însăşi Iubirea. Iar singura susţinere interioară e tocmai această Iubire care cuprinde la un loc, puterea, curajul, liniştea, creaţia, compasiunea, bucuria...
Nefericiţi cei ce aleargă dintr-un sistem într-altul, dintr-o religie în alta, dintr-o formă spirituală la o alta. Aceştia nu-şi găsesc pacea, pentru că orice noutate care apare în calea lor, le fură într-o clipă minţile şi identitatea. Un nou duhovnic mai cu „har”, un nou maestru mai însetat de bani, dar mult mai convingător ca precedentul...
Fericiţi cei ce experimentează şi se experimentează pe sine, chiar dacă toată lumea le-ar sta împotrivă. Aceştia nu mai au nevoie de aprobări exterioare şi de „binecuvântări tainice” pentru că singura lor binecuvântare nemincinoasă e cea a spiritului lor care îi îndeamnă să experimenteze fără reţinere ceva anume şi le dă implicit şi propria Sa binecuvântare...
Nefericiţi cei ce caută la alţii „iertări” şi „dezlegări” care-i leagă subtil dar totuşi real într-un blocaj mental ce va genera doar emoţii distructive. La unii ca aceştia, spiritul se află ca într-o sală de aşteptare şi tot aşteaptă ca sufletul lor să se trezească din „pomenirea morţilor” şi din „mântuirea prin suferinţă”, pentru a alege într-un sfârşit, pomenirea vieţii şi a mântuirii prin bucurie...
O săptămână binecuvântată tuturor!

joi, 25 septembrie 2014

Un tată către fiul său...


Ascultă-mă fiule şi lasă-mă să îţi vorbesc prin şoapte în timp ce tu dormi, iar eu te privesc ca pe un înger. Prefer să îţi vorbesc prin gânduri şi vibraţii mai mult decât prin cuvinte. Prefer să îţi transmit doar iubire în locul mustrărilor mele. Dar nu pot face asta când tu eşti în stare de veghe căci nu ai destulă răbdare ca să m-asculţi, iar eu nu am destul tact ca să mă fac înţeles. Aşa că m-am strecurat lângă tine, în timp ce tu dormi şi visezi, contemplând poate locul de unde cu puţin timp în urmă tu ai plecat, hotărându-te să faci un mic popas printre oameni. Noi, cei maturi am uitat de unde venim, dar tu copile, încă nu ai uitat. Aşa că rabdă-ne pe noi cei ce uneori nu mai avem răbdare nici cu noi înşine. Suportă-ne aşa cum suntem, cu toate toanele şi egoismul din noi.
Iată la ce mă gândeam, copile: am fost de multe ori supărat pe tine dar toate aceste supărări au fost gratuite şi nejustificate. Te-am certat de multe ori, la fel de gratuit, la fel de nejustificat. Am ţipat plin de nervi, atunci când nervii s-au revărsat pe afară şi au ieşit din matca lor. Dar mă întreb iarăşi şi iarăşi, oare tu însuţi ce vină ai putea avea? Ce vină ai putea avea când viaţa în tine erupe de bucurie? Ce vină ai putea avea tu, care eşti tot doar iubire? Ce vină ai putea avea când tu predai gratis lecţii de viaţă tuturor, dar noi cei absorbiţi după cele fugitive ale vieţii, nu le putem pricepe? Ce vină ai putea avea când tu emani doar lumină în jur, iar noi ne lăsăm seduşi de bunăvoie doar de întunericul patimilor din noi? Spune-mi copile, ce vină ai putea avea?
Te condamnam în absurditatea mea că te mişti prea încet înainte de a pleca la grădiniţă. Pentru că seara îţi aruncai hainele pe unde apucai, iar dimineaţa nu le mai găseai. Pentru că te jucai cu apa în loc să te speli aşa cum doream eu. Pentru că spuneai „nu” atunci când eu vroiam să spui „da”. Pentru că te foiai de colo-colo în timp ce eu doream să stai doar într-un singur loc. Pentru că erai prea năzdrăvan şi mă distrăgeai de la lucrurile mele mult prea „serioase”. Pentru că în timp ce mâncai, erai absorbit de cu totul alte lucruri. Pentru că vărsai băutura sau înfulecai mâncarea în neastâmpărarea ta. Pentru că eu doream ca lucrurile să meargă în felul meu, iar tu nu îţi doreai decât ca totul să meargă în felul tău.
Te forţam să te scoli dimineaţa atunci când noaptea încă se îngemâna cu ziua şi asta doar pentru a nu întârzia la veşnica grădiniţă care se dovedea mereu mult prea conservatoare pentru tine. De multe ori nu aveai chef de a merge acolo, dar acceptai într-un final mai mult pentru noi decât pentru tine. Iar în timp ce ieşeam şi te lăsam, tu mă priveai şi îmi zâmbeai, eu mă încruntam şi te atenţionam: „să fi cuminte, să fi cuminte...”
Aş fi vrut ca jucăriile tale să rămână pururea întregi şi totul să rămână acolo unde îi era locul. Dar tu ştiai câtă nevoie aveam de lecţia răbdării şi a compasiunii. Tu ştiai câtă nevoie aveam de a învăţa să dărui şi să mă dărui fără a aştepta nimic în schimb, nici măcar un gest, nici măcar un cuvânt, nici măcar o mulţumire. M-ai învăţat toate astea, deşi nu a fost deloc uşor pentru mine, căci eu vroiam mereu să controlez totul. Vroiam permanent să am doar ultimul cuvânt. Tu m-ai învăţat copile, să renunţ la egoismul din mine şi să las viaţa să curgă simplu, curat şi firesc. M-ai învăţat care sunt lucrurile cu adevărat importante în viaţă, exact cele contrare pe care eu puneam preţ. M-ai învăţat atâtea lecţii la care eram un veşnic repetent, iar fără tine, cu siguranţă nici acum poate nu le-aş fi învăţat.
Îţi aminteşti tu copile, cum îmi veneai în întâmpinare, mereu vesel, mereu fericit doar pentru simplu fapt că exişti, doar pentru simplu fapt că exist? Cum te lipeai de mine, cum mă lipeam de tine, cum veneai şi îţi încolăceai tu mânuţele în jurul meu, încât şi acum mă întreb cum de încă nu m-am topit de atâta iubire? Tu veneai, îmi căutai privirea, îmi sărutai ochii şi îmi înlăturai orice rezistenţă, orice eschivare. Tu îmi dădeai tot altruismul din tine, iar eu mă lepădam câte puţin de egoistul din mine. Tu îmi aduceai ofranda purităţii tale, iar în mine se dizolvau tabieturile şi obiceiurile care mă ţineau ca prins într-o cursă. Îţi ceream mult prea mult când eu îţi ofeream mult prea puţin...
Şi era atâta curăţie în ochii tăi nevinovaţi, atâta frumuseţe în sufletul tău neîntinat. Ştiu, dacă ai fi treaz m-ai întreba poate de ce vorbesc la trecut, de ce sunt trist acum când te privesc? E adevărat copile, toate acestea sunt vii în mine şi toate sunt la prezent, fiul meu. Nu sunt trist, ci doar nostalgic la felul cum am reacţionat cândva, când nu înţelegeam natura ta. Ştiu, e o ispăşire palidă aceasta. Nu ai înţelege aceste cuvinte cu mintea ta, dar sigur poţi simţi chiar şi acum când dormi, ce îţi transmit cu inima mea.
Iubirea nu are nevoie de cuvinte şi nici de declaraţii puerile. Dar uneori, sufletul se umple şi nu mai poate suporta acest şuvoi de sentimente care se vor scoase la lumină. Aşadar, vino acum copile, primeşte aceste simple cuvinte şi nu mă judeca prea aspru, ci dacă ai putea, dă-mi doar iertarea ta!

marți, 23 septembrie 2014

Incepe cu tine insuti



Adeseori, când lucrurile nu merg aşa cum am dori în viaţa noastră, găsim imediat vinovaţi. Iar dacă nu-i dibuim rapid, îi căutăm şi scormonim în jurul nostru până-i găsim. Cineva „trebuie” să răspundă atunci când lucrurile din realitatea noastră încep să cam scârţâie. Cineva „trebuie” să fie ţapul ispăşitor care ne sabotează cu bună ştiinţă.
Dar de cele mai multe ori, acest ţap ispăşitor, adică vinovatul fără vină, nici măcar nu există. Dar el este prezent şi foarte viu încă, în mintea noastră. Suntem dependenţi de acest aşa-zis vinovat, pentru că frustrarea noastră e uneori prea sufocantă pentru a avea destul curaj în a recunoaşte că singurii ţapi ispăşitori suntem doar noi înşine. Şi fariseismul e o artă şi încă una foarte rafinată. Nu oricine e în stare să joace teatru în mod real, nu doar virtual. Unii se identifică atât de mult cu măştile lor, încât nici măcar ei înşişi nu mai ştiu exact care e partea autentică din ei şi care e cea simulată. Alţii renunţă pentru câte o perioadă la mască, dar după foarte scurt timp, apelează din nou la ea pentru că falsa imagine creată dinainte, a devenit între timp o dependenţă de care nu vor cu nici un chip să se debaraseze. S-au obişnuit aşa, iar obişnuinţa e de fapt a doua natură umană. Pentru că totul stă în această putere a obişnuinţei pe care o hrănim vrând-nevrând. Indiferent de ce fac în clipa de faţă, eu îmi creez o reţea, una care e formată din sinapsele care unesc neuron cu neuron, ca şi cum ar forma un lanţ creat conştient sau inconştient. Aşadar chiar dacă faci ceva, chiar dacă nu faci nimic, tu îţi formezi permanent aceast tip de reţea neuronală în favoarea sau în defavoarea ta.
În fond, nu există vinovaţi şi nici ţapi ispăşitori. Atunci când într-un final renunţi hotărât la propria mască şi te arăţi pe tine în toată splendoarea, realizezi ce alegere proastă ai putut face alegând să joci teatru profesionist chiar alături de cei care te iubesc sincer şi nu din interes. Pentru că acest joc presupune foarte mult efort în zadar şi mai devreme sau mai târziu tot vei fi prins în falsitatea ta, pentru că orice actor are nevoie şi de pauze. Dar viaţa nu are nevoie de pauze pentru că totul decurge firesc şi nimic nu face viaţa într-un mod forţat. Doar oamenii se forţează să pară mai mult decât sunt, mai mult decât ştiu, mai mult decât au, mai mult decât pot. Ei vor să impresioneze dar nu îşi dau sema că această falsă impresie mai devreme sau mai târziu îi va costa. Când îţi construieşti imaginea pe un soclu de nisip, să nu te surprindă că la un moment dat el se va surpa într-o clipă. Cel care se suie pe acest soclu iluzoriu, va trăi permanent cu teama că se va prăbuşi odată şi odată. Dar cel care îşi sedimentează experienţele pe adevăr şi nu pe minciună, nu va trăi niciodată cu această teamă căci soclul lui nu poate cădea chiar dacă înălţimea sa e de o palmă sau una cu mult mai mare.
De aceea, nu privi în afara ta cu mânie, ci priveşte cu iubire în tine însuţi. Nu te raporta la experienţele celorlalţi cu patimă, ci priveşte-le cu detaşare. Iar dacă poţi învăţa ceva din ele, fă-o într-un mod tăcut, nu cu surle şi trâmbiţe, nu cu arătatul degetului în stânga sau în dreapta, nu cu vorbe răutăcioase de genul „ţi-am spus eu...” Dacă cineva a făcut o alegere oarecum greşită, aceasta e experienţa lui nu a ta. Dacă tu însuţi ai făcut o alegere oarecum greşită, e iarăşi experienţa ta nu a lui. Aşa că lasă-i să te judece dacă nu mai pot rezista, căci la final doar tu vei fi cel câştigat când praful se va risipi în urma lor.
Începe cu tine însuţi. Mai întâi, fi recunoscător pentru toate calităţile cu care sufletul tău a fost înzestrat. Acceptă-ţi natura ta şi felul tău unic de a fi pentru care nimeni nu te-ar putea judeca vreodată. Creaţia divină nu se poate judeca, căci ea este exact aşa cum este, adică magnifică. Doar falsitatea atrage inevitabil ironia. Doar măştile atrag batjocura. Dar adevărata ta natură nu poate atrage decât frumosul, recunoştinţa, mulţumirea şi aprecierea. Iar mai apoi, după ce ţi-ai aflat virtuţile, ascultă-ţi cu inima deschisă glasul conştiinţei care îţi şopteşte foarte fin ce şi unde ai de lucrat la tine însuţi. Virtuţile ţi-au fost oferite tocmai pentru a te ajuta în demersul tău către cunoaşterea şi sporirea de sine. Nu uita că în fiecare clipă, reţeaua ta neuronală se dezvoltă tot mai mult în favoarea sau în defavoarea ta.
Aşadar, rămâi conştient de sine, rămâi conectat la divinitatea din tine...

duminică, 21 septembrie 2014

Filmul vietii noastre



Pentru o clipă, să ne închipuim că nu ştim absolut nimic despre spiritualitate. Să ne imaginăm însă că ştim un singur lucru cert: că nu ştim nimic! Nu ştim nici cine suntem, nici pentru ce am venit în această întrupare, nici care e menirea noastră pe acest pământ. Uneori cunoaşterea se poate transforma într-o nebuloasă care se întăreşte tot mai mult pe măsură ce omul caută şi tot caută, dar nu găsește nimic care să-i întregească ființa. Setea omului către cunoaştere e cu două tăişuri atunci când această sete nu-l duce către ceva concret sau şi mai mult decât atât, nu-i dă destulă susţinere pentru a se putea sprijini pe ea oricând. Astfel încât, dacă această cunoaştere mai mult te încurcă decât te ajută, uită de ea măcar pentru un moment.
Iar dacă ai reuşit să înlături această rezistenţă care mai mult te bloca decât te elibera, oferă-ţi o pauză de la tot şi toate, şi intră în postura de observator. Nu judeca ceea ce vezi, nu critica ceea ce observi la tine şi la ceilalţi din jur. Nu intra în emoţii distructive şi nici nu-ţi crea scenarii imaginate în mintea ta. Fă ceea ce ai de făcut în continuare, dar fă-o de data asta ca un martor detașat al propriei tale vieţi.
Pentru că în ciuda a ceea ce crezi sau nu, acest martor există cu adevărat şi este unul real. E ca şi cum tu joci într-un film regizat de tine însuţi şi în al cărui rol principal eşti tot tu. Regia şi scenariul se schimbă mereu în funcţie de alegerile tale. Dar indiferent de alegerile făcute, pelicula filmului se învârte permanent, iar tu practic nu poţi opri nici măcar o secundă această înregistrare. Oriunde ai fi, şi în stare de veghe şi în stare de somn, acest martor îţi înregistrează fiecare faptă, fiecare vorbă, fiecare gând, fiecare trăire şi fiecare şoaptă. La unii această peliculă durează mai mult, la alţii mai puţin, iar la unii nici nu apucă bine să se deruleze că imediat filmul vieţii lor se şi încheie.
Ce rost ar avea această înregistrare şi de ce oare acest martor e permanent lângă noi observându-ne iarăşi şi iarăşi? Pentru că după ce această peliculă se va încheia în momentul plecării noastre de aici, ea se va derula iarăşi de la capăt, dar cu noi înşine în postura de spectatori de această dată. Nimic nu va scăpa ne-vizualizat şi ne-retrăit din tot ce am experimentat de-a lungul vieţii noastre. Din tot ce am făcut, vorbit şi simţit, vom retrăi iarăşi. Din tot ce am oferit celorlalţi, bucurii sau suferinţe, vom retrăi pe „pielea” sufletului nostru, dar de această dată mult mai intens decât cum a fost odinioară printre oameni, pentru că conştiinţa noastră de această dată nu va mai fi blocată şi sufocată de egocentrismul uman.
Multora poate nu le convine această idee, mai ales când trecutul lor nu e tocmai unul de care să fie prea încântaţi. Însă dacă nu ar fi aşa, ce rost ar avea această viaţă, care ar fi scopul acestei întrupări? Dacă după un număr de ani petrecuţi aici, nu ne-am revedea pe noi înşine şi ce a decurs din propriile noastre alegeri, atunci pentru ce toată această zbatere inutilă?
Alţii nu vor să accepte această idee pentru că nu se simt încă responsabili pentru alegerile şi viaţa lor. Îşi imaginează că după această oarecum falsă plecare de aici, va veni vreun mântuitor sau nişte sfinţi răposaţi la care s-au tot rugat o viaţă, şi vor veni aceste „fantome” şi-i vor lua în braţe şi le vor curăţi sufletele de toate rănile pe care şi le-au produs lor sau altora, cât ai bate din palme. Şi astfel se vor mântui şi astfel îşi vor găsi locaş întru veşnicie. Și toată lumea va fi fericită foarte.
Dar oare cine şi cum mă va mântui de propria prostie? Oare cine şi cum mă va face deodată conştient de mine, când eu toată viaţa am făcut abstracţie permanent de glasul conştiinţei? Oare cine şi cum mă va mântui de propria frică care a existat doar în capul meu? Oare cine şi cum mă va mântui de răutatea pe care-am împrăştiat-o în jur? Dacă s-ar întâmpla aşa, care ar mai fi logica acestor ani petrecuţi aici?
De aceea, pentru că altfel nu ar exista nici o logică, ADN-ul nostru înregistrează totul de la cap la coadă, fără nici un rabat. Acest martor nu e interesat că tu nu ai prea avut discernământ, căci şi discernământul se învață și se cultivă. Nu e interesat nici că ai aşteptat mereu să decidă alţii pentru tine când era doar menirea ta să o faci. Nu e interesat nici că ai ales să fi doar o frunză-n vînt şi că ai acceptat ca familia, societatea sau religia să îţi spele creierul şi să îţi introducă doar frica în el. Nu e interesat nici că inima ta a fost una prea slabă şi că nu te-ai putut opune manipulării şi ducerii de nas. Nu e interesat de toate astea, de mediul şi de circumstanţele în care ai trăit, pentru că ai avut la îndemână întregul colac de salvare, exact acolo unde ai ales să vii, înconjurat de acei oameni şi exact în acel mediu unde ai trăit.
Filmul vieţii noastre curge în continuare chiar şi acum, când eu scriu şi tu citeşti. Dar asta nu ca să fim judecaţi de vreo entitate abstractă care vrea neapărat să ne găsească vinovaţi, ci doar pentru ca noi ca suflet, să avem un reper şi un instrument de ghidare la care să ne raportăm atunci când vom asista dincolo ca spectatori în faţa alegerilor făcute aici. Doar aşa vom realiza atunci ce ne-a sporit ca suflet sau ce ne-a împedicat să depăşim anumite bariere care s-au interpus în realitatea noastră tocmai pentru a fi depăşite.
Oricât ar fi trecutul nostru de tenebros sau de traumatizant, el se poate oricând rescrie chiar în această viaţă. A ne ierta pe noi înşine, ţine doar de noi. A îi ierta şi pe cei care poate ne-au abuzat fizic sau psihic, sau pe care noi înşine i-am abuzat, ţine tot de noi. Nu ar putea veni nimeni din afară ca să ne acorde aceste iertări cu sila, căci în faţa liberului nostru arbitru, absolut nimeni nu se poate interpune.
E adevărat, lecţiile sunt multiple şi ele se vor învăţate. Dacă nu aici şi acum, poate altădată. Dacă nu în această viaţă, atunci cine ştie când. De câte întrupări am mai avea nevoie, pentru a învăţa lecţia compasiunii, a iertării, a non-judecativităţii, a acceptării diferenţelor dintre noi? De câte întrupări, pentru a trăi măcar o singură dată fără mască? De câte întrupări, pentru a ne da unuia altuia voie să fim?
Oare de câte întrupări am mai avea nevoie, pentru a învăţa să iubim şi să ne iubim?

joi, 18 septembrie 2014

Vino catre lumina!



Se spune că în momentul plecării noastre din acest trup şi din acest plan fizic, sufletul nostru străbate un tunel întunecat la capătul căruia o lumină se amplifică pe măsură ce sufletul se apropie de ea. Pe acest drum şi prin acest aşa-zis tunel, sufletul întâlneşte la rândul său alte suflete pe care le percepe ca entităţi mai mult sau mai puţin luminoase. Unele merg cu viteză înainte, altele mai domol, altele se află în nedumerire şi nu-şi găsesc imboldul de a înainta, iar altele se opresc la începutul sau mijlocul acestui tunel.
Indiferent cum ar fi, plecarea noastră se face chiar de aici, din acest plan. Şi de când ne naştem, tot suntem pe drum în căutarea propriei noastre lumini, în atingerea potenţialului nostru care ne îndeamnă permanent să îl descoperim în noi înşine. Unii merg ca acceleratul prin viaţă, alţii de-abia se pot urni din loc. Şi nu se urnesc pentru că fiinţa lor interioară e prea împovărată de greutăţile scenariilor din mintea lor care îi îndeamnă către orice altceva numai spre cunoaşterea de sine nu.
Aşa cum sunt tot felul de suflete debusolate care nu-şi găsesc drumul şi puterea de a înainta prin tunelul către lumină, aşa şi aici sunt tot felul de oameni care nu-şi găsesc drumul către ei înşişi. Cum şi l-ar putea ei găsi oare, când materia îi atrage în mod irezistibil doar către ceea ce e efemer? Cum şi l-ar putea găsi, când trecutul lor e mai viu ca prezentul şi când ziua de mâine pare mai promiţătoare decât cea de azi? Cum şi-ar putea găsi acest drum, când toată atenţia le este captată către stimulii care vin din exterior şi care le produce la nesfârşit reacţii care mai de care mai agresive care le tulbură trupul, mintea şi sufletul?
Da, toate acestea trei sunt foarte fragile şi foarte sensibile în faţa a tot ceea ce primesc ele din afara lor. Însă cel care rămâne netulburat este Spiritul. Când cele trei nu sunt în armonie, Spiritul e în aşteptare şi tot aşteaptă o licărire de interes a acestora către ceea ce nu este efemer, către ceea ce nu trece, nu vine şi nici nu pleacă. Când Spiritul primeşte un mic semnal din partea acestora că ar fi interesate şi de altceva decât de lumescul efemeridelor, El va ieşi din aşteptare şi va începe con-lucrarea „cot la cot” cu copilaşii săi pe care îi are de crescut, şi anume trupul, mintea şi sufletul. De fapt bolile fizice sau mentale, sunt practic sfâşîieri lăuntrice care distrug armonia dintre Spirit şi aceşti copilaşi care pot fi seduşi foarte uşor pe acest tărâm în care primează carnea şi sângele, adică pipăitul faţadelor spoite. Iar Spiritul nu e interesat absolut deloc de aceste faţade şi măşti, El vrea doar să primească un răspuns deplin la impulsurile pe care le trimite către creier pentru a ajunge ca vibraţie la inimă şi implicit la suflet. Când toate acestea devin Una, poţi spune şi tu fără teamă „eu şi Tatăl, Una suntem”, adică suntem în unire şi nu separaţi, în con-lucrare şi nu în sciziune.
Dar încă nu putem spune asta, atâta timp cât rezistenţele din noi sunt mai puternice şi sunt mult mai hrănite decât impulsurile care vin de la Spirit. Cu cât rezistenţele din noi se topesc, cu atât senzaţia iluzorie a penibilului scade, iar creatorul necunoscut din noi devine tot mai dornic să se facă revelat şi cunoscut în afara noastră. Spiritul e cel care îndeamnă permanent către creaţie, dar se împiedică mult prea mult de rezistenţele şi blocajele noastre care din nefericire au ultimul cuvânt. Pentru că Spiritul nu se luptă şi nu se ia la trântă cu ego-ul uman, ci îl lasă pe acesta să facă ce alegere vrea. Când ego-ul alege într-un final Spiritul, atunci vor merge amândoi împreună doar către sporirea spirituală care e absolut singurul motiv pentru care sufletul a ales să se întrupeze şi să aterizeze în acest peisaj palpabil.
De aceea toţi cei care s-au întors de dincolo, ori printr-o experienţă în apropierea morţii, ori prin moarte clinică sau pur şi simplu printr-o regresie dirijată, au venit mult mai montaţi şi mult mai conştienţi decât erau până în acea clipă. Şi asta s-a întâmplat cu absolut toţi, până la unul. Toţi s-au întors cu conştiinţa că după acest dar care li s-a făcut, au acum o răspundere mai mare şi mult mai multe lucruri de făcut aici, printre oameni. Toţi îşi dau seama că raportat la veşnicie viaţa de aici, ţine cât o clipă. Dar această clipă poate fi trăită prin împlinire sau prin risipire.
Aşadar vino acum, vino către lumină!
Cine are ochi de văzut să vadă, cine are urechi de auzit să audă, iar cine arde pe dinăuntru, atunci să citească!

marți, 16 septembrie 2014

Alba-ca-Zapada si cele 7 chakre



Unele din aşa-zisele poveşti pentru copii au un tâlc ascuns şi o semnificaţie aparte dincolo de aparenţe şi de comicul situaţiei. Practic în majoritatea poveştilor şi basmelor există un sens alegoric şi ocultat de către autor. Şi asta pentru că omul a avut dintotdeauna nevoie de poveşti, de mituri şi legende, de o viziune care să transceandă lumescul şi realitatea pur palpabilă. Nu ştiu cât de vizionari or fi fost fraţii Grimm, dar cu siguranță poveştile lor au un miez inspiraţional care nu vine din lumea aceasta. Semn că erau conectaţi la spiritul lor divin şi implicit la Sursă. Iar când eşti conectat la Sursă, „in-spiraţia” se foloseşte de tine ca un canal prin care trec informaţii care se vor revelate şi prezentate tuturor. Când conştiinţa îţi e mai mult sau mai puţin expandată, informaţiile curg prin tine valuri-valuri, în funcţie de deschiderea ta. Însă nu e ceva care să te „posede”, ci e doar ceva care te îndeamnă foarte fin să dai curs acestui imbold. Aceste informaţii vin din astral sau după unii, din Akasha, cum a mai fost etichetat acest plan în care sunt înregistrate experienţele cunoaşterii. Însă şi această Akasha este o simplă etichetă pusă de oameni pentru a identifica un plan aflat dincolo de simţuri. Tot ceea ce nu se vede, poate fi un adevăr, dar poate fi şi pură speculaţie. Cert e că inspiraţia vine de undeva şi este filtrată prin mintea şi sufletul omului care îşi aduce şi el aportul său personal atunci când se decide să o facă cunoscută.
Fraţii Grimm au scris multe poveşti cu tentă mistică şi cu un sens ascuns dincolo de rânduri, dincolo de cuvinte. „Cenuşăreasa”, „Hansel și Gretel”, „Frumoasa adormită” şi multe altele, fiecare din ele având un mesaj propriu ascuns printre rânduri.
Dar acum mă voi opri puţin asupra Albei-ca-Zăpada. Această minunată poveste este una despre vindecare şi trezire spirituală. Regina stă în faţa oglinzii şi se întreabă trufaşă şi sfidătoare: „Oglinjoară, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?” Iar răspunsul vine fără urmă de îndoială: „Alba-ca-Zăpada!” Cine e de fapt regina şi cine e de fapt Alba-ca-Zăpada? Regina simbolizează ego-ul sau sinele inferior ataşat de simţuri şi materialism. Iar Alba-ca-Zăpada reprezintă simbolul sinelui superior al Reginei, pe care aceasta nu vrea să-l recunoască. Ea nu-şi suportă acest sine divin pentru că o scoate din zona de confort şi o face să perceapă adevăruri mult prea dureroase pentru ea. Somnul raţiunii naşte monştri iar Regina vrea să doarmă în continuare fără a simţi vreo urmă de mustrare din partea conştiinţei, a sinelui superior, iar pentru a nu mai fi deranjată, acesta trebuie cumva ucis. Însă sinele superior nu pare deranjat de Regină, pentru că Alba-ca-Zăpada se ocupă în continuare de curăţenie şi de frecatul podelelor, bucurându-se de tot ce înseamnă viaţă.
Regina însă, îi ordonă vânătorului s-o ucidă pe Alba-ca-Zăpada şi să-i aducă inima ei, adică chakra din mijloc (anahata), care face legătura dintre primele 3 chakre sau sigilii de vibraţie joasă şi celelalte 3 chakre aflate deasupra inimii care fac legătura cu divinitatea. Adică ea vrea să taie de fapt, legătura dintre sinele inferior şi cel superior. De reținut că Regina nu vrea creierul ci inima, lăcașul puterii din om și generatoarea iubirii. Ea știe că mintea e doar o unealtă care odată curățită de gândurile impure, va trimite gânduri luminoase către inimă, acolo de unde se manifestă în deplinătatea ei iubirea. Însă vânătorul (care poate simboliza ispita frumuseţii lumeşti sau percepţia simţuală), nu are cum să o ia cu el, pentru că realizează că Alba-ca-Zăpada , adică sinele superior, nu are nimic din lumea aceasta iluzorie. Aşa că ispita se evaporă, iar Alba-ca-Zăpada îşi începe noaptea întunecată a sufletului, petrecându-şi timpul în pădure de una singură. Adică e testată şi călită înainte de a fi declarată biruitoare. Trecând prin noaptea neagră a sufletului, ea îşi descoperă de fapt puterea din ea şi susţinerea interioară, devenind astfel conștientă.
Rămânând astfel fidelă puterii sale lăuntrice, în zori de zi îşi dă seama că animalele (care pot reprezenta entităţile de lumină care ne ghidează), se află în jurul său doar pentru binele ei. Dimineața, realizând cine este ea cu adevărat, merge de acum fără frică pe drumul ei şi trece astfel podul spre propria casă, ca o trecere a Rubiconului, o trecere către acceptarea sinelui ei superior, fără cale de întoarcere. Iar după trecerea podului intră cu bucurie în căsuţa noului ei sine care nu mai poate fi sabotat de ego-ul sinelui inferior. Odată intrată în casă, începe să facă curăţenie şi să îşi lustruiască comoara nepreţuită din ea însăşi. În această stare, nu îi mai pasă de ce crede lumea din jur, Regina fiind definitiv învinsă, iar Alba-ca-Zăpada regăsindu-se cu adevărat pe ea însăşi.
Cei 7 pitici care vin din mină, obosiţi, epuizaţi şi înneguraţi vor să intre înăuntru, dar până nu se spală şi până nu se curăţă de orice impuritate, nu pot intra. Acolo unde e lumină, întunericul nu are acces. Astfel încât, atunci când Alba-ca-Zăpada îşi descoperă cele 7 chakre, începe lucrul cu ea însăşi şi se apucă imediat să le curăţe de toate impurităţile acumulate: frica, ignoranţa, îndoiala, blocajele mentale, credinţele limitative şi idolatre. Această curăţire începe de jos în sus, ca o purificare a forţei vitale care stă încolăcită la baza şirei spinării dar odată trezită, ea se înalţă tot mai sus spre creştetul capului.
Regina între timp, află cu stupoare că a fost amăgită de vânător care i-a adus altă inimă şi nu cea dorită de ea, face rost de un măr otrăvit, adică fructul interzis al cunoaşterii binelui şi răului, iar Alba-ca-Zăpada muşcând din el cade într-un somn adânc. În timp ce doarme, ea descinde în lumea cealaltă, unde realizează că are nevoie de contopirea principiului masculin şi feminin al sufletului său. Din această contopire spirituală rezultă practic renaşterea unei întregi fiinţe ca din propria cenușă: omul cel nou care transcende lumescul!
Această poveste metaforică cuprinde de fapt în esența ei, toate stadiile prin care trece omul în decursul vieţii, ca un întreg ritual de trecere de la întuneric la lumină sau de la ignoranţă până la iluminare.

luni, 15 septembrie 2014

Binecuvantare



Binecuvântată să fie această zi în care toți copiii pornesc cu nădejde pe un nou drum al desăvârșirii în viață...

Binecuvântați să fie toți copilașii de grădiniță care fac și ei acum cu bucurie primii pași spre cunoaștere și binecuvântate să fie toate educatoarele care vor îndruma din prea plinul inimii lor acești magnifici copilași...

Binecuvântați să fie toți elevii de gimnaziu împreună cu toți bobocii de clasa întâi și binecuvântați să fie toți învățătorii care vor ghida cu inima curată aceste suflete minunate...

Binecuvântați să fie toți elevii de liceu împreună cu toți profesorii care îi vor învăța cu iubire și discernământ pe acești adolescenți care abia așteaptă să dea piept cu viața față-n față...

Binecuvântați să fie toți studenții și toți profesorii care îi vor susține pe aceștia în demersul lor către o viață ce se vrea împlinită pe toate planurile, și familial, și financiar, și spiritual...

Binecuvântați să fie toți părinții acestor copii luminoși și binecuvântată să fie alegerea lor de a da viață acestor suflete, așa cum la rândul lor li s-a oferit șansa și darul de a veni în această lume prin alegerea propriilor lor părinți...

Binecuvântate să fie toate grădinițele, creșele, școlile, liceele, universitățile, fie ca aceste spații să fie spații de iubire și de susținere reciprocă, în care frica și răutatea nu au acces. Fie ca energia cunoașterii, a răbdării, a compasiunii, a înțelegerii, a bucuriei să umple aceste spații cu lumina netăiată a iubirii...

Binecuvântate să fie trupurile, minţile şi sufletele tuturor copiilor, părinţilor şi profesorilor. Fie ca trupurile să fie perfect sănătoase şi pline de putere. Fie ca minţile să fie perfect ancorate pe fluxul cunoaşterii şi al asimilării de informaţii atât teoretice cât şi practice. Fie ca sufletele să fie în pemanentă legătură cu spiritul lor divin şi fie ca acest spirit să le umple în toată plenitudinea cu energia frumuseţii, a entuziasmului, a curiozităţii...

Binecuvântat să fie acest nou an școlar şi binecuvântată să fie fiecare dimineaţă a acestor zile care vor urma. Aşa cum soarele pe cer străluceşte pururea, fie ca şi spiritele acestor suflete care merg pe drumul cunoaşterii şi al desăvârşirii de sine, să strălucească pururea!

Fie ca gândurile voastre cele bune să învăluie cu lumină binecuvântată trupurile, mințile și sufletele tuturor copiilor! Așa să fie!

vineri, 12 septembrie 2014

Viata te iubeste!



Viaţa te bate mereu pe umăr ca un vechi şi statornic prieten care stă permanent lângă tine. Uneori o face mai voalat, alteori mai direct. Atunci când ai nevoie să iei o hotărâre pe care o tot amâni, Viaţa îţi va trimite un om care să te scuture la propriu dacă n-ai reuşit să pricepi la figurat. Ea îţi va scoate în faţă obstacole pe care le vei depăşi foarte uşor dacă vei accepta să le confrunţi faţă-n faţă şi nu pe de lături. Îţi va călăuzi paşii spre anumite porţi care se vor doar puțin împinse pentru a se deschide imediat în faţa ta. Dar fără minimul tău efort, ele vor rămâne pururea închise. Pentru că Viaţa nu va face niciodată în locul tău, ceea ce e doar menirea ta să faci. Ea îţi cere minimum de efort pentru a-ţi oferi fără rezerve tot ceea ce este mai bun pentru tine. Pentru că Viaţa te iubeşte și ea vrea de la tine doar un singur lucru: inima ta!
Dăruieşte-ţi toată inima ta Vieţii şi ea nu îţi va rămâne nicicând datoare. Dar fă-o fără rezerve, fără condiţionări, fără negocieri, fără a aştepta nimic în schimb. Nu cu jumătăţi de măsură şi cu mâna tremurândă, ci dăruieşte-te total, nu part-time, ci full-time.
Ori de câte ori cauţi cu entuziasm starea ta de bine şi rămâi cât mai mult timp în această stare, contribui şi îţi aduci aportul la crearea propriei tale realităţi. Dar nu o faci pasiv, ci într-un mod activ şi binecuvântat în acelaşi timp. Atunci însă când nu mai eşti ok, când nu te mai simţi bine interior, starea ta lăuntrică lucrează în defavoarea ta şi în defavoarea realităţii tale. Efectul tuturor stărilor tale lăuntrice conflictuale, va fi unul de genul: o zi euforic, altă zi în depresie, o zi bucuros, o alta deprimat, o zi luminos, o alta întunecat. Dar în aceste stări alterate, fiinţa ta interioară nu-şi găseşte pacea niciodată. Mereu vrea să se agaţe de ceva sau de cineva, pentru a uita măcar pe moment de insuportabila goliciune care o pustieşte.
Adeseori omul caută cu îndârjire doar zona de confort, unde se amăgeşte că îi e mereu cald şi bine. Îşi doreşte o persoană lângă el care să-i facă toate mofturile şi care nu cumva să o scoată din acea zonă. Îşi doreşte un job care să îi ofere o căruţă de bani, dar unde să nu simtă absolut nici un fel de presiune. Îşi doreşte un mediu de „dolce far niente” unde să nu existe nici un fel de provocare. Pe scurt, omul nostru îşi doreşte doar „binele”. Dar acest „bine” e unul fals şi egoist care ţine doar de ego şi nu de binele spiritual. Ego-ul te îndeamnă să păcăleşti viaţa, pe când spiritul te îndeamnă la creaţie, la autodepăşire, la acceptarea provocărilor care apar în drumul tău.
Viaţa e cea care ştie exact de ceea ce ai tu nevoie ca personalitate. Dacă ai nevoie de un partener nu tocmai docil dar prin care poţi creşte spiritual, îţi va oferi pe tavă acest tip de partener. Dacă ai nevoie de un job mai provocator care să nu-ţi dea voie să pici în depresie, îţi va oferi acest tip de job. Dacă ai nevoie să îţi manifeşti puterea şi curajul din tine, îţi va da poate un copil al cărui temperament va avea nevoie de puterea ta revelată şi nu cea reprimată. Tot ce îţi oferă Viaţa, e doar spre binele tău. E mare lucru să accepţi acest crez pentru că de cele mai multe ori e şi foarte dureros în acelaşi timp. Situaţiile inconfortabile, le suportăm cu greu şi de obicei fugim de ele sau le pasăm altora. Făcând astfel, fugim de oportunităţile care ni se oferă, fugim de fapt, de noi înşine.
Toată minunăţia vieţii începe de la iubirea de sine. Şi toate problemele încep de la ne-iubirea de sine. Mulţi declară că iubesc Viaţa şi că se iubesc pe ei nespus de mult. Dar majoritatea fac aceste declaraţii doar din gură. Iubeşti Viaţa doar când ţi-e bine şi confortabil sau iubeşti inclusiv provocările pe care ea ţi le oferă? O altă categorie de oameni merg pe afirmaţiile pozitive şi repetă ca nişte papagali aceste afirmaţii, fără a face conştient nimic mai mult. Aceste afirmaţii sunt moarte în ele însele dacă tu nu faci pasul(practic vorbind) şi nu începi să cooperezi efectiv cu Viaţa. Nu repeta afirmaţii în van doar pentru a evita un adevăr care te doare prea mult sau pentru a-ţi refula propriile trăiri. Dacă îţi oferi intenţia de a face ceva, până nu vei face pasul direct spre intenţia ta, nimic bun nu se va concretiza pentru că de-abia atunci când conlucrezi şi cu trupul, şi cu mintea şi cu sufletul, te pui la unison cu energia Universului şi inviţi efectiv Viaţa să îţi iasă în întâmpinare şi să îţi netezească drumul. Magia care dă putere afirmaţiilor pozitive rezultă din jocul minte-inimă. O afirmaţie cu adevărat utilă e cea care pleacă din minte, ajunge la inimă şi îţi oferă vibraţia necesară de a face pasul în direcţia dorită. Dacă afirmaţia însă nu are forţă să treacă de nivelul mental, acolo va înţepeni în veci şi pururea.
Am văzut pe mulţi care nu suportă mediul în care trăiesc, mediul în care lucrează, nu-şi suportă colegii, şefii, vecinii, partenerii de viaţă. Unii caută disperaţi perechea potrivită dar vor neapărat pe unul sau pe una care să-i accepte toate toanele fără să ofere nimic în schimb. Oare asta o fi perechea potrivită sau cineva care să te susţină cu adevărat în creşterea ta spirituală? Cei care nu suportă mediul şi persoanele pe lângă care stau, nu se suportă nici pe ei înşişi. Nu se iubesc, nu iubesc nici Viaţa. Dar totuşi Viaţa îi iubeşte pe ei aşa cum sunt. Ei lucrează în detrimentul lor prin stările alterate pe care adeseori le au şi în care rămân perioade lungi, pentru că nu sunt obişnuiţi absolut deloc să lucreze cu ei înşişi, pe când Viaţa lucrează doar în favoarea lor şi nu uită de ei niciodată. Nu uită să le acorde tot sprijinul de care au nevoie, uneori într-un fel poate mai brutal, dar extrem de folositor. Nu uită să îi îndemne să se auto-depăşească prin ocaziile şi oamenii care intră cu un anume scop în realitatea lor. Nu uită să îi atenţioneze de fiecare dată când fac alegeri care mai târziu o să-i coste. Dar Viaţa îi iubeşte atât de mult, încât niciodată nu le fură liberul arbitru.
Pentru că Viaţa e însăşi „prana” care intră în tine permanent şi îţi binecuvintează gratis şi necondiţionat întreaga ta fiinţă. Adu-ţi aminte clipă de clipă de această magnifică binecuvântare. Inspiră „Viaţa” şi expiră pe „mă iubeşte”: Viaţa mă iubeşte, Viaţa mă iubeşte, Viaţa mă iubeşte...

miercuri, 10 septembrie 2014

Necazurile inchipuite din mintea noastra



Necazurile închipuite sunt fantasme, dar efectul lor nociv asupra noastră este unul real. Pentru că mintea noastră nu prea ştie de glumă, cu ce o hrăneşti, cu aceea vei fi servit. Hrăneşte-ţi mintea cu o minciună şi vei vedea că într-un timp oarecare, ea va deveni un adevăr pentru tine. Hrăneşte-o cu negativitate şi ea îţi va cere permanent negativitate. Hrăneşte-o cu falsitate şi mintea va face din tine falsitatea întruchipată. Hrăneşte-o cu superficialitate şi aceasta îţi va deveni o a doua ta natură. Hrăneşte-o cu frică şi frica îţi va deveni călău. Hrăneşte-o cu suspiciuni şi neîncrederea se va insinua în tine ca un hoţ. Hrăneşte-o cu tot felul de dependenţe fizice, psihice sau imaginare şi ele îţi vor deveni stăpâni despotici. Hrăneşte-o cu multă grijă şi grija lumească te va măcina oriunde te vei afla, şi în lume şi pe vârf de munte.
Oamenii încă mai cred chiar şi acum, că se află aici într-o lume suferindă şi într-un trup suferind. Încă mai cred că au nevoie de nu ştiu ce „drept divin” ca să se simtă bine. Încă mai cred că au nevoie de ceva exterior pentru a se simţi bine interior. Încă mai cred în tradiţia babelor şi în „ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”. Încă mai cred că dacă vor ajunge la nu ştiu ce mormânt venerat, viaţa li se va îmbunătăţi cât ai bate din palme. Încă mai cred că obiectul santificat pe care-l poartă la gât sau la mână ca pe un fetiş, îi va proteja de „forţele malefice” care n-au altă treabă de făcut decât să-şi bată joc de prostia omului care vrea cu orice preţ să îşi dea afară puterea din el. Oamenii încă mai cred asta. De ce? Pentru că au nevoie cu disperare de idolatrie. Iar într-o lume idolatră, susţinerea interioară e ca şi inexistentă. Dacă ţi-ai pierdut „ansa” oare cum vei mai măsura energetic pe unul sau altul? Dacă ţi-ai rătăcit cristalul, oare ţi-ai rătăcit şi puterea din tine odată cu el? Dacă ţi-ai pierdut cruciuliţa sau metania de la mână oare cum te vei mai proteja? Unde vei mai găsi susţinere fără toate acestea? Când vei pleca de aici, oare îţi vei lua aceste simple fetişuri cu tine în lumea de dincolo? Cât oare vor mai valora ele atunci?
Când discernământul nu e prezent, îşi face în schimb apariţia idolatria, iar odată cu ea se insinuează necazurile închipuite. Paradoxul e că nici măcar nu realizezi că toate aceste „suferinţe” sunt doar închipuiri care se rotesc la nesfârşit în mintea ta, ca un carusel a cărui motor e generat de gândurile negative care vin şi tot vin. Ţi se pare firesc să trăieşti în nefiresc. Ţi se pare normal să fi plângăciosul de serviciu, care se lasă „trăit” de propria sa viaţă. Ţi se pare prea greu şi chiar imposibil să faci o schimbare. Mediul te trage în jos, iar tu te laşi inevitabil tras în jos, pentru că nu ai destulă susţinere interioară pentru a rămâne strălucind în mocirla negativităţii care-i seduce atât de mult pe cei din jur.
Pentru a nu mai primi negativitate din jur, ai nevoie de un „switch”, de o schimbare în propria conştiinţă. Majoritatea ajung să facă această schimbare majoră doar atunci când lucrurile se agravează atât de mult în realitatea lor, încât ajung să îşi spună cu năduf: „nu mai pot”!
Ştiu că par cuvinte mari, dar asta pentru că nu ne-am obişnuit încă să ne trăim viaţa, ci mai mult ne lăsăm trăiţi de către ea. Nu suntem obişnuiţi cu acest fel de mentalitate, ci ne-am obişnuit poate prea mult cu batjocura şi luarea în râs a noastră şi a celorlalţi.
E adevărat, acum cu greu mai găseşti oameni care să te susţină fără nici un fel de interes la mijloc, să te încurajeze, să te îndemne să rămâi puternic, orice ţi s-ar întâmpla. Majoritatea preferă să plângă pe umărul celorlalţi pentru că aceştia acceptă să le plângă de milă trăind de fapt şi ei pe acelaşi flux al necazurilor închipuite. Iar cu cât sunt mai mulţi plângăcioşi în peisaj, cu atât suferinţa pare mai dulce.
Dacă nu ai nici un om în jurul tău care să fie de partea ta, acordă-ţi şansa de a fi tu însuţi propriul tău far călăuzitor. Călăuzindu-te pe tine cu discernământ, îi vei putea susţine necondiţionat şi pe cei prezenţi în realitatea ta, care la rândul lor au nevoie de susţinere. Nu îţi ascunde lumina sub obroc, ci împărtăşeşte-o tuturor. Dacă vreodată îţi va mulţumi careva, dacă vreodată vei primi un feedback pozitiv din partea cuiva, nici nu mai contează, aceasta nu mai e treaba ta. Tu, cel care îţi menţii flacăra interioară, nu vei avea niciodată nimic de pierdut, ci doar de câştigat. Căci dăruind vei dobândi. Dăruind negativitate, vei dobândi doar negativitate. Dăruind necazuri închipuite, vei dobândi doar necazuri închipuite. Dar dăruind iubire, vei dobândi şi mai multă iubire. Dăruind susţinere, vei dobândi implicit şi mai multă susţinere în tine însuţi. Iar aceasta nu se poate face în izolare şi fugă de lume, ci trăind efectiv între oameni. Pentru că nu am venit aici ca să fugim speriaţi de răutatea unora care poate n-au aflat încă comoara ascunsă din ei înşişi. Răutatea nu se lipeşte decât doar de cel care emană la rândul său răutate. Frecvenţele se caută una pe alta iar ele când se întâlnesc, se contopesc. Unde e lumină, nu poate fi întuneric, unde e bunătate, nu poate fi răutate, unde e compasiune nu poate exista milă, unde e susţinere interioară, nu pot exista nici un fel de necazuri închipuite. Aşadar rămâi în iubire, rămâi pe frecvenţa iubirii şi contopeşte-te odată cu ea...

luni, 1 septembrie 2014

Conectarea la spiritul toamnei


Spiritul toamnei bate la uşă şi pentru că un nou sezon calendaristic e pe cale să se împlinească, e necesar ca și spiritul nostru uman să se acordeze pe aceeaşi frecvenţă.
Aşadar spiritul verii s-a dus iar odată cu el s-a dus orice urmă de nostalgie, melancolie şi amintire a unei perioade deja încheiate. Fă această trecere de la spiritul verii la cel al toamnei fără nici cea mai mică urmă de regret. Nu rămâne cu gândurile în trecut, undeva departe pe ţărmuri însorite. Nu tânji nici după soare, nici după mare, nici după munte, nici după „ce-a fost odată ca niciodată”. Nu te cantona în „ce-ar fi fost dacă”, ci menţine-te în „aici şi acum”. Nu te bloca în amintiri nostalgice moarte şi îngropate, ci rămâi pe vibraţia zilei de azi în concordanţă cu energia pe care o generează spiritul toamnei.
O nouă perioadă în viaţa ta începe şi spiritul tău porneşte şi el să se hrănească cu această energie binecuvântată. Sufletul, mintea şi trupul îţi sunt acum perfect sănătoase, perfect în armonie cu spiritul toamnei. Eşti ca un prunc care abia ce a făcut ochi, începe să se minuneze de propria sa viaţă. Nu ai trecut, nu ai nici viitor. Simţi şi cugeţi doar în momentul prezent. Îţi trăieşti viaţa doar în nesfârşitul prezent continuu. Zâmbeşte şi bucură-te de clipa prezentă!
Sufletul tău tânăr, renaşte odată cu schimbarea aerului şi în acelaşi timp cu schimbarea naturii. Sufletul tău e puternic, statornic şi fidel ţie însuţi. Lui îi plac tare mult schimbările şi provocările pe care le aduc aceste schimbări. El le îmbrăţişează cu toată puterea pentru că ştie că fiecare schimbare aduce de fapt cu ea, o nouă schimbare în conştiinţă. Un nou început genereză mereu multă bucurie pentru că el sparge tipare învechite şi stătute. Ceea ce nu suportă sufletul tânăr este stagnarea şi blocarea în preconcepţii, în credinţe limitative şi tot felul de idolatrii. Sufletul mereu entuziast şi plin de viaţă care-şi menţine puterea în el, nu are nimic ce venera din afara lui însuşi. El se bucură de tot şi toate însă nu se identifică cu nimeni şi cu nimic, căci ştie că este una cu Tatăl, izvorul tuturor sufletelor, de unde a plecat şi unde înapoi se va întoarce. El ştie că acest Tată nu e un substantiv nemişcat sau un dumnezeu pasiv şi plină de toane, ci e chiar verbul „a fi” pururea aflat în mişcare. Totul în jurul tău dă mărturie despre acest adevăr, totul e permanent în mişcare şi veşnic în schimbare.
Spiritul toamnei aduce cu el multă putere, sănătate, forţă, fericire. Roada pământului ia naştere prin trudă, iar sufletul tău exultă. Natura îşi schimbă culorile iar sufletele îşi schimbă la rândul lor vibraţiile. Mecanismele creierului tău sunt şi ele acum pe un nou flux mai înalt, pentru că toamna e ca o explozie de energie care te îndeamnă la multă mişcare fizică. Roada se vrea culeasă iar aceasta nu se poate face decât prin multă mişcare. Dar nu este un efort zadarnic, ci unul care aduce multă bucurie şi împlinire celui care munceşte cu mâinile. La fel este şi pentru cei care muncesc mai mult cu creierul. Toţi copii pornesc la un nou drum, toţi învăţătorii pornesc şi ei la îndrumarea acestora. Frica nu are ce căuta în acest demers. Dacă sistemul e unul bolnăvicios şi manipulator, nu lăsaţi ca sistemul să genereze în voi frică şi constrângere, ci mergeţi doar pe fluxul creativ al bucuriei şi al auto-depăşirii. Învăţaţi cu tragere de inimă şi nu din frică şi ameninţare. Dacă vacanţa tocmai e pe cale să se termine, o altfel de vacanţă e pe cale să înceapă: una constructivă!
Conectează-te uşor dar sigur la spiritul mirific al toamnei. Nu poţi trăi defazat de natură, pentru că trăieşti în ea şi odată cu ea. Ea se schimbă şi tu te schimbi. Roadele toamnei sunt minunate şi copleşitoare. Lasă şi bucuria din tine să te copleşească. Lasă spiritul ei să te călăuzească. Rămâi în starea ta pură indiferent de ce întâmplări au loc în realitatea ta. Rămâi în picioare chiar dacă totul s-ar dărâma în jurul tău. Ţine puterea în tine şi lasă orice „greutate” care apare, să te ghideze spre o nouă cunoaştere, spre un nou salt. Stai cât mai mult în natură şi fii pe cât poţi, conştient de ea, conştient de tine, conştient de spiritul toamnei...

O toamnă binecuvântată tuturor!