marți, 29 iulie 2014

Foloseste-ti aliatii in avantajul tau


Nu degeaba te afli în mediul în care te afli. Nu degeaba trăieşti în locul, oraşul şi ţara în care eşti acum. Nu întâmplător te-ai născut într-o anumită familie. Nu întâmplător eşti singur(ă) sau convieţuieşti cu partenerul tău. Nu degeaba eşti sărac sau bogat material, nu întâmplător eşti sărac sau bogat spiritual. Nu întâmplător ai un anume temperament şi o anume sensibilitate. Nu degeaba ai un tip de atitudine şi un fel de mentalitate. Nu întâmplător ai un copil, mai mulţi sau nu ai niciunul. Nu degeaba te afli la prima, a doua sau a 4a căsătorie şi nu întâmplător poate nu te-ai căsătorit niciodată. Nu întâmplător ai corpul pe care îl ai, nu întâmplător ai chipul pe care-l ai. Nu întâmplător îţi vine foarte uşor să faci anumite lucruri şi nu întâmplător unele lucruri nu prea le poţi face. Nu întâmplător te descurci de minune în anumite situaţii, iar în altele eşti parcă veşnic repetent. Nu degeaba ai un anume fel de a fi, unic şi irepetabil.
Pentru că toate acestea sunt uneltele tale cu care singur îţi modelezi viaţa. Toate lucrează în folosul şi nu în detrimentul tău. De aceea, nu ar avea nici un rost să te ascunzi după degete la modul cum eşti, la felul cum arăţi. Nu ar avea nici un sens să te ascunzi în spatele unei măşti doar pentru că ţi se pare că nu eşti la fel de inteligent, cult, rafinat, frumos ca unul sau ca altul. Această raportare faţă de alţii, nu îţi face bine. Comparaţia cu ce are altul, iarăşi nu îţi foloseşte la absolut nimic. Pentru că în această poveste tu eşti un personaj unic, al cărui rol, singur ţi l-ai ales ca pe un dar. Fiecare om îşi joacă rolul său, mai bine sau mai puţin bine. Unii nu vor deloc să şi-l asume, au chiar până şi acest drept. Alţii au nevoie permanent de un sufleur care să le reamintească ce au de făcut, iar alţii se descurcă şi singuri. Dacă te afli în prima categorie, nu te îngrijora. Chiar şi sufleur-ul are farmecul lui. Dacă te afli în a doua, mergi fără oprire pe drumul tău jucându-ţi cu pricepere rolul ales.
Orice fel de stări mai grele avem uneori, indiferent de situaţia în care ne aflăm, noi niciodată nu suntem singuri. Totul conlucrează în sprijinul şi în folosul nostru. Fiecare zi nu seamănă cu alta iar oamenii de azi nu seamănă identic cu cei care au fost ieri. Stările noastre nici ele nu rămân la fel, acum poate eşti calm, mâine poate eşti mai irascibil. Azi ai multă energie, mâine poate nu vei mai avea aşa mult chef. Azi plin de entuziasm, mâine poate mai contemplativ. Unii mai pasionali trec prin aceste stări de nenumărate ori chiar în aceeaşi zi, alţii însă sunt mai stabili sau mai reci de felul lor. Dar chiar şi temperamentul poate fi folosit tot în avantajul tău.
Să îţi foloseşti în folosul tău tot angrenajul de care dispui e o mare provocare dar şi o aventură fabuloasă în acelaşi timp. Unii se nasc fără mâini şi fără picioare, dar lumina şi bucuria care emană din ei e copleşitoare. Alţii sunt sănătoşi, trăiesc într-un mediu foarte confortabil material, dar îi vezi mereu abătuţi şi trăiesc ca nişte ramoliţi deşi nu le lipseşte nimic. De fapt le lipseşte bucuria, adică esenţialul. La ce folos să ai de toate dacă nu şti să te bucuri de ele? Nu poţi fi în două bărci deodată, cu un picior în barca suferinţei iar cu celălalt în cea a bucuriei. Ele nu pot sta împreună, sunt antagonice şi nu se suportă una pe alta. Cum se explică că unul se bucură, neavând nimic, iar altul e nemulţumit, chiar având de toate? De unde vine starea de bine, de unde vine starea de rău? Când eşti numai Tu vei avea mereu o stare de bine, când eşti doar tu vei avea nenumărate stări de rău.
Prin ceea ce eşti poţi ajunge să fi mereu în avantaj dacă îţi recunoşti darurile primite. Poţi fi propriul tău alchimist care transformă orice slăbiciune într-un mărgăritar. De ce nu? Până la urmă de ce am mai venit aici, dacă nu ne folosim de puterea din noi şi de toate celelalte calităţi cu care fiecare am fost înzestraţi? De ce oare nu ne dăm voie să experimentăm acolo unde credem că nu suntem în stare de nimic? De unde şti că nu eşti în stare dacă niciodată nu ai încercat?
Să ajungi să îţi placă de tine înseamnă să lucrezi cu tine însuţi folosindu-te de toate uneltele care ţi s-au oferit gratis încă de la naşterea ta şi pe care le poţi oricând folosi în avantajul tău: mediul, familia, prietenii, locul, natura, apa, aerul, iubirea, viaţa... Ai putea face din toate aceste daruri aliaţii tăi?

duminică, 27 iulie 2014

Intrebarile potrivite



Uneori în viaţă e necesar mult curaj ca să răzbaţi. E necesar chiar să duci un mic război cu tine însuţi. Un război în care nu vor rămâne victime fără suflare pe câmpul de luptă, ci unul la al cărui final, vei rămâne doar tu singur în picioare în mijlocul tuturor preconcepţiilor, a nenumăratelor prejudecăţi, blocaje, automatisme şi credinţe limitative care la sfârşitul luptei, rămân întinse la pământ în faţa conştiinţei tale luminoase.
Lupta e doar una. Cu tine însuţi. Victimele însă sunt multe, în funcţie de cât de mult te-ai lăsat „furat” în faţa celor care te-au amăgit mai mult sau mai puţin că îţi vor doar binele. Învingătorul e doar unul. Tu însuţi. Câştigul? O plecare din acest peisaj temporar, cu sufletul şi cu conştiinţa împăcate.
Din tot ce scriu pe aici, reţine mai ales un singur lucru, pe care tu îl ştii foarte bine, dar care între timp e posibil să îl fi uitat. Eu doar ţi-l reamintesc: te afli aici, doar pentru creşterea ta spirituală şi nimic altceva. Nu uita nici măcar o secundă că tu în pemanenţă acumulezi ceva cu care vei pleca dincolo. Acumulezi informaţie, cunoaştere, experienţă, trăire, înţelepciune, discernământ, toate acestea sunt înregistrate cu mare drag de către spiritul tău care le va lua cu el la un moment dat în astral, atunci când inevitabil se va întoarce din această scurtă misiune, din nou Acasă.
De aceea orice clipă trăită e un mare câştig. Orice om cu care interferezi e un mare dar. Orice dimineaţă e o mare provocare. Orice „greutate” e de fapt încă un hop care odată trecut se transformă într-un mare bine care ţi se face pe termen lung, adică în veşnicie.
Chiar dacă am amintit de „luptă”, am făcut-o nu pentru a-ţi spune că viaţa e o luptă strângând din dinţi, ci doar pentru a înţelege responsabilitatea noastră în această viaţă. Iar aceasta nu se poate face cu veşnice mângâieri pe propria burtică, ci de cele mai multe ori e nevoie de o sinceritate cu tine dusă la extrem. De ce însă ai avea nevoie de acest „self-inquiry”, adică de această cercetare lăuntrică? Pentru că nu vrei să trăieşti crunta dezamăgire după plecarea ta de aici, atunci când îţi vei revedea şi retrăi toate oportunităţile pe care le-ai avut în această viaţă şi pe care ți le-ai repudiat. Nu vrei asta, crede-mă. Nu vrei să te reîntorci aici pentru a o lua de la capăt cu aceleaşi lecţii pe care nu ai vrut să le înveţi la timp ci doar ai vrut să tot copii la marele examen care s-a numit „viaţă”. Păcălind viaţa, de fapt te păcăleşti singur. Totul are un ecou în eternitate.
A-ţi pune întrebările potrivite, e un mare act de curaj. S-ar putea să nu îţi placă răspunsurile care vor veni din tine. Dar oricât de amară ar fi această introspecţie, fă-o cât nu e prea târziu. Adică în „aici şi în acum.” Fi tranșant cu tine și nu te menaja.
Simplele întrebări, „cine sunt eu”, „ce simt acum”, „ce gândesc acum”, au o mare putere, te aduc imediat în prezent şi te fac imediat conştient de sine. Dar ele au o conotaţie mai mult generală şi mai puţin una personală. De aceea, după ce ai terminat cu aceste întrebări( impropriu spus „terminat”, oricând ţi le pui ele sunt binevenite), intră şi mai mult în tine, dar de această dată fă-o pe secţiuni de viaţă. Acolo unde există o implicare emoţională, pe acel fragment de viaţă, stai pe el, analizează-l şi pune-ţi întrebări.
De exemplu, ia secţiunea referitoare la job-ul tău şi la munca ta zilnică. Întreabă-te care e rostul tău acolo şi ce ai de învăţat? Ce răspundere ai aflându-te în acel sistem sau în acea companie? Te regăseşti în acea poziţie sau îţi faci treaba cu silă în suflet? Cazi de multe ori în inevitabilele bârfe despre colegi și despre boss-ul tău, sau nu te bagi în mijlocul lor? Când te scoli dimineaţa, o faci cu greutate când te gândeşti că „trebuie” să pleci acolo? Te duci la acel job doar pentru a-ţi plăti facturile şi pentru a supravieţui cumva? O faci doar pentru bani? Cu ce te întorci acasă după orele de acolo, cu o stare mai bună sau mai proastă?
Apoi ia fragmentul de viaţă în care eşti implicat relaţional. Prietenul sau prietena, soţul sau soţia, te susţin în ceea ce ai de făcut? Sunt de partea ta sau te critică şi te jignesc? Când ajungi acasă ţi-e bine sau îţi vine să o iei la sănătoasa? Ai tendinţa de evadare din acea relaţie sau te simţi total confortabil în ea? Îţi îmbrăţişezi partenerul de viaţă sau pleci dimineaţa bosumflat şi te întorci seara fără nici un chef? Există comunicare sau ai tendinţa de a te ascunde, de a disimula? Viaţa voastră e un întreg sau sunt două vieţi paralele care se intersectează când şi când? Relaţia în care eşti implicat e o corvoadă sau o bucurie?
Acum referitor la sănătatea ta şi la trupul tău. Îţi acorzi timp pentru puţin efort fizic zilnic? Faci un sport sau măcar te plimbi măcar puţin în natură? Te simţi bine în pielea ta şi cu kilogramele pe care le ai? Sau ai prins deja proporţii şi nu mai e nimic de făcut decât depresia în faţa televizorului? Mergi la fitness, tragi de tine, dar după ce pleci de acolo nu uiţi să te recompensezi cu o bere sau cu o îngheţată? Nu te amăgi singur, respectă efortul pe care îl faci şi nu te autosabota în zadar. Fi frumos și cu sufletul și cu trupul în același timp.
Referitor la religia ta. Majoritatea cred că religia în care se nasc e o chestie „pe viaţă”. Dar poate veni un timp în care nu te mai regăsești deloc în ea. Nimic nu e pe toată viața. Te regăseşti acolo, îţi face plăcere să participi la acel ritual, aştepţi acele ore petrecute în cadrul bisericii tale sau o faci de frică să nu semneze altul condica în locul tău? În timpul ritualului te bucuri sau abia aştepţi să pleci? Cei pe care îi urmezi acolo, preoţi, pastori, învăţători sau ce or mai fi, îţi dau libertate sau te constrâng într-un fel sau altul? Îţi impune cineva cum să te îmbraci, ce să mănânci şi chiar de câte ori ai voie să faci dragoste cu partenerul tău? Eşti respectat ca individualitate unică sau doar urmezi o turmă mânată încolo sau încoace? Religia ta funcţionează după calapodul discriminator „cine nu e cu mine e împotriva mea şi cine nu adună cu mine risipeşte”? Îi judeci pe cei care fac parte din alte religii? În decursul timpului şi a ritualului la care participi, ai sporit în bunătate sau în răutate? Ai ajuns cu adevărat să te iubeşti pe tine însuţi?
Referitor la spiritualitatea ta. Eşti cu adevărat sincer atunci când citeşti anumite cărţi de spiritualitate sau cauţi doar să îţi umpli timpul? Când participi la un seminar sau un curs pe o anumită temă, te duci mai mult pentru sporirea ta lăuntrică sau doar pentru socializare? Maestrul care te ghidează trăieşte aşa cum vorbeşte sau e doar un mic impostor al cărui idol este doar banul? De când urmezi şi practici acea formă de spiritualitate şi acele tehnici, ai crescut spiritual în iubire sau doar te autoamăgeşti singur? Are ea aplicabilitate în viața de zi cu zi?
Mergi mai departe cu această introspecţie în funcţie de viaţa pe care o trăieşti. Ia-o uşor şi cu răbdare pe mici fragmente din realitatea ta, chiar şi din cele mai mici sau aşa-zis neimportante. Toate de fapt, sunt foarte importante. Nu uita că spiritul tău acumulează din absolut toate domeniile în care eşti implicat. Şi nu uita ca oriunde te vei afla și orice ai face, să ai curajul şi puterea de a te privi faţă-n faţă şi de a-ţi pune întrebările potrivite.
Fi ca o albină care adună din floare-n floare doar ceea ce este cu adevărat bun pentru ea. Nimeni nu știe cel mai bine ce ți-e de folos decât numai tu însuți.

miercuri, 23 iulie 2014

Cand viata si spiritualitatea devin una



În general când se vorbeşte despre spiritualitate, lucrurile neapărat devin mai profunde decât par. Dacă acea formă de spiritualitate de care se vorbeşte nu e una complexă care necesită mult efort fizic sau mental, nu prea e de interes, nu prea pare să aibă o valoare în sine. Dacă nu se bagă mult focus, concentrare, meditaţii sau alte tehnici de manipulare a subconştientului, oamenii nu devin interesaţi. Simplitatea, normalitatea şi firescul nu atrag.
Pentru mine, spiritualitatea înseamnă viaţa însăşi. Înseamnă puterea prezentului. Înseamnă bucuria creaţiei. Înseamnă mai mult a asculta decât a pălăvrăgi vrute şi nevrute. Înseamnă tărie de caracter. Înseamnă în primul rând a mă iubi pe mine însumi aşa cum sunt. Înseamnă să îţi recunoşti lumina din tine nu doar în privat ci şi în social. Înseamnă să nu te ascunzi după degete atunci când simţi nevoia de a spune „da” sau „nu”. Înseamnă să nu fi duplicitar nici cu tine, nici cu cei din jur. Înseamnă puterea de a îmi accepta punctele tari dar şi de a lucra la punctele slabe. Înseamnă curiozitatea de a cunoaşte şi entuziasmul de a experimenta. Înseamnă deschidere. Înseamnă non-judecativitate. Înseamnă adevărata smerenie care nu suportă trufia şi aroganţa. Înseamnă puterea de a recunoaşte că nu şti nimic şi că mai ai multe de învăţat.
Şi aşa şi este dacă stăm mai bine şi analizăm, nu ştim mai nimic în comparaţie cu cât are Universul să ne ofere. El are multe daruri şi surprize să ne facă. Unele plăcute, altele mai puţin.Unele din bucurie, altele din durere. Şi unele şi altele ne sunt oferite din iubire dar puterea de a le accepta rămâne doar la noi înşine. Puterea de a le respinge tot la liberul nostru arbitru rămâne. Oricând putem îmbrăţişa viaţa, oricând o putem şi refuza. În asta constă însăşi frumuseţea vieţii. Oricând o poţi lua pe un drum nou care îţi schimbă aliniamentul propriului destin ales. Pentru că nimic nu este bătut definitiv în cuie, nici măcar propriul tău destin trasat înainte de întrupare. Totul se poate schimba în funcţie de alegerile noastre de moment. Pentru că nu suntem pre-destinaţi, oricând putem schimba liniile temporare de destin. Dar cert este că avem totuşi ceva de îndeplinit, o misiune, un rost, o lecţie de învăţat sau chiar mai multe. Altfel viaţa nu ar avea nici o logică, nici un sens. Dar putem oare eşua în misiunea noastră? Sigur că da, altfel am fi doar simple marionete în mâinile Universului imperturbabil. Însă chiar şi un eşec, este tot o experienţă şi un mic câştig.
Unii oameni îşi împlinesc misiunea fără a cunoaşte absolut nimic despre spiritualitate. Şi o fac din prea plinul inimii lor. Alţii deşi cunosc foarte multe la nivel teoretic, fug încontinuu de misiunea lor. Fug pentru că nu vor să accepte o situaţie în care le e greu şi inconfortabil. Însă fuga nu e o soluţie, pentru că oricât vei fugi, de glasul conştiinţei nu vei putea scăpa. Ea îţi reaminteşte iarăşi şi iarăşi ce ai de făcut.
Spiritul trimite informaţiile la creier, pentru ca astfel trupul să îndeplinească ceea ce e de făcut. Dar mintea ego-centrică de multe ori reprimă informaţia primită pentru că o scoate din confort. Ea nu vrea ce e bine pentru suflet de experimentat, ci doar îşi joacă jocul „de-a v-aţi ascunselea” între ea şi spirit. Adică spiritul şi mintea, de multe ori sunt ca şoarecele şi pisica. Unul vrea să îl prindă pe celălalt care nu vrea să se lase prins. Acest du-te vino poate dura o viaţă, ca un conflict care nu mai are capăt.
Însă conflictul dispare când înveţi să îţi asculţi glasul lăuntric care începe să te ghideze. Acest glas e îndemnul care se creează prin portalul luminos dintre spirit şi Sursă. Adică spiritul tău primeşte informaţii de la această Sursă, Matrice, Univers, Dumnezeu (spune-i cum vrei), informaţie care ajunge la creier, unde mintea ta o procesează, îi dă credit sau nu. Dacă îi dă, trupul se va pune în mişcare şi va executa ce are de făcut. Dacă nu, informaţia se întoarce de unde a venit.
Când viaţa şi spiritualitatea devin una, totul se face din bucurie şi iubire. Adică eşti pe misiunea ta pe care ţi-ai ales-o. Şi ăsta e semnul că te afli pe drumul cel bun, bucuria. Dacă nu te afli pe misiune, eşti defazat de sinele tău şi atunci apare la interval tulburarea, nemulţumirea, frustrarea, epuizarea. Toate acestea sunt la polul opus bucuriei.
Când eşti una cu misiunea, informațiile îţi vin din toate părţile, mereu eşti alert, mereu eşti deschis. Şi primeşti şi de la oameni, şi din natură, şi de la entităţile luminoase care abia aşteaptă să te ghideze într-un mod sau altul. Dar nu te aştepta să ai vreo mare revelaţie „pe drumul Damascului”, să ţi se arate ceva sau cineva iar tu să pici în extaz de uimire. Un mesaj venit de „dincolo” poate fi mai uşor şi mai nevinovat decât atingerea pe obraz al unui fluturaş. Pe când dacă nu te afli pe misiune şi nu eşti în armonie cu sinele tău, entităţile de vibraţie mai joasă te pot destabiliza. Nu tot ce este în lumea spiritelor, este neapărat de vibraţie înaltă. Împărţirea între îngeri şi demoni, e foarte primitivă şi brutală şi a fost făcută mai ales ca să bage frica în oameni. Sunt doar entităţi de vibraţie mai joasă sau mai înaltă. Iar oamenii i-au clasificat ca fiind îngeri, arhangheli, ghizi spirituali. Eu i-aş denumi mai degrabă intermediari. De multe ori primim mesaje clare de la aceste entităţi dar pentru că nu suntem obişnuiţi cu ele, credem că de fapt mesajul vine de la sinele nostru superior. E ok şi aşa, până la urmă contează doar deschiderea noastră. Unii sunt mai deschişi către această zonă, alţii absolut deloc. Alegerea lor.
Însă pe orice zonă de spiritualitate te afli, nu uita de tine însuţi. Trăieşte în concordanţă cu natura ta, în armonie cu simţirea ta, în pace cu mintea ta. Fi Una cu tine însuţi, nu doi într-unul. Fi Una cu viaţa ta. Fi Una cu spiritualitatea ta.

luni, 21 iulie 2014

Invata sa te iubesti pe tine insuti



Mare lucru e să ajungi să te iubeşti aşa cum eşti. Iar dacă nu îţi place cum eşti, tot e bine pentru că ai ajuns să conştientizezi anumite lucruri la tine la care mai ai încă de lucrat. Dar dincolo de laturile pe care ţi le doreşti şi încă nu le ai, totuşi recunoaşte-ţi calităţile şi fi mândru de ele. E imposibil ca să nu ai multe daruri cu care ai fost înzestrat ca om. Porneşte la drum cu premiza că eşti unic în gândire, în simţire, în atitudine. Iar odată făcut acest mic pas (în aparenţă mic, în realitate unul uriaş), începe aprecierea de sine. Şi astfel începi să te accepţi aşa cum eşti momentan.
Deocamdată poate nu ai multă răbdare cu cei din jur, dar poate ai compasiune. Poate nu ai prea mult discernământ, dar poate ai râvna de a cunoaşte mai mult. Poate nu ai prea multă îndemânare în lucrurile practice, dar poate că şti să fi lângă cei care au nevoie de cineva care să le asculte păsurile. Poate acum nu eşti tocmai prea mulţumit de comportamentul tău, dar aminteşte-ţi şi de situaţiile în care te-ai autodepăşit atunci când s-a ivit ocazia. Poate că ai un temperament impulsiv care uneori îţi joacă feste, dar nu uita că te poţi folosi de el şi într-un mod constructiv dacă ajungi să ţi-l temperezi. Poate îţi place să arunci cu cuvinte nu tocmai plăcute spre ceilalţi, dar nu uita că dacă tot îţi place să vorbeşti mult, ai marea şansă de a te folosi de această energie susţinându-i pe cei care au multă nevoie de încurajările tale. Poate lucrurile nu sunt chiar roz în viaţa ta, dar şi aici poţi găsi o oportunitate de a te redresa dacă îţi asculţi îndemnul lăuntric. Poate momentan singurătatea te macină, dar nu întâmplător eşti acum singur(ă), tocmai pentru că singurătatea acum îţi prieşte şi mai ai câte ceva de făcut în solitudinea ta. Poate nici munca pe care o prestezi nu se ridică la nivelul valorii tale, dar dacă tot eşti acolo unde te afli la acel job, ce ar fi dacă ai înţelege că ai ceva de învăţat de la acei colegi sau chiar de la şeful tău? Poate prietenul sau prietena ta te-a dezamăgit şi continuă să te dezamăgească iar tu încă îţi reprimi nevoia de a lua o hotărâre decisivă. Fă-o acum dacă asta simţi, nimeni nu e dator să se schimbe pentru tine. Însă unica ta datorie e să te iubeşti pe tine însuţi. Iubindu-te, apreciindu-te și fiind de partea ta, vei ajunge astfel indirect și la inimile celorlalți.
Pentru asta nu ai nevoie nici de tehnici meşteşugite, nici de poveşti motivaţionale, nici de falşi maeştri care să te îndemne la 7 paşi către atingerea fericirii. Nu ai nevoie decât de regăsirea copilului interior care aşteaptă să fie trezit la bucurie şi joacă. Da, chiar joaca însăși poate fi jucată într-un mod conștient, de ce nu?
Se spune că noi „ar trebui” să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Probabil de asta trăim într-o lume plină de conflicte şi lupte. Pentru că de fapt, nu ne iubim mai deloc pe noi înşine. Şi dispreţuindu-ne pe noi, îi dispreţuim şi pe ceilalţi. Devalorizându-ne pe noi, nu îi putem aprecia nici pe ceilalţi. Călcându-ne pe suflet prin compromisurile pe care le facem, călcăm şi pe sufletele celorlalţi cu bună ştiinţă.
Oare cum mă iubesc când de la primul moment al zilei, mă scol fără chef de viaţă, trântind, buşind şi înjurând? Oare cum mă iubesc când îmi îndop trupul cu tot felul de chimicale, alcool şi mâncăruri fără nici o măsură? Cum m-aş putea iubi atunci când fac ceea ce am de făcut cu silă şi plin de oftică? Cum m-aş putea iubi când îmi reneg fiinţa interioară şi accept să îmi dau puterea din mine celor care mă amăgesc cu promisiuni deşarte? Unde mai e iubire când îmi reprim nevoia de a mă arăta aşa cum sunt?
Învaţă să te iubeşti pe tine însuţi ca pe propriul tău copil. Unii oameni nu ştiu ce înseamnă iubirea până nu apare un copil în realitatea lor. Dar şi când acesta apare, se lasă şi mai mult pe ei înşişi deoparte pentru a acorda întreaga lor atenţie copilului. Oare e bine aşa? Copilul creşte practic singur deşi ai falsa impresie că fără tine ar fi pierdut în peisaj. Şi e o mare amăgire aici şi o mare necredinţă. Pentru că nu-i acorzi copilului dreptul său de a experimenta, de a cădea şi de a se ridica singur. Ţi-e frică că i s-ar întâmpla ceva şi asta pentru că nu te iubeşti tu îndeajuns, înainte de a-l iubi pe el. Nu ai încredere în tine, nu ai încredere nici în el. Când emani frică, roadele vor fi tot din frică. Când semeni iubire, vei secera doar roadele iubirii.
La fel se întâmplă de fapt şi cu copilul tău interior pe care îl încorsetezi adeseori în frică. Vino în întâmpinarea lui cu dragoste de el, cu dor. Nu-l sufoca şi nu-l înlănţui inutil. Aşa cum copilaşului tău de acasă îi acorzi atenţia cuvenită, îi faci surprize şi îi dai tot ce ai mai bun, cu aceiaşi atenţie apleacă-te şi asupra ta însuţi, oferă-ţi şi ţie tot ce e mai bun. Când o vei face dacă nu acum, când vei ajunge să te iubeşti dacă nu astăzi?
Dacă ai experimentat vreodată iubirea pentru un copil atunci vei înţelege cum să te apleci spre tine însuţi. Dacă nu, îţi vei găsi singur(ă) calea când vei avea destul curaj în a te observa pe tine în toate ipostazele vieţii la care eşti participant în mod real şi nu fictiv. Aceasta e adevărata „mântuire” sau eliberare. Acea eliberare de frică, acea evadare din propriul egoism care te ține în prizonierat și care nu îţi dă voie să fi cu adevărat liber, .
Învaţă să te iubeşti aşa cum eşti, aşa cum arăţi, aşa cum gândeşti, aşa cum simţi, ce poate fi mai provocator, mai frumos şi mai eliberator în acelaşi timp?

duminică, 20 iulie 2014

Cat iti reprimi din puterea ta?



Uneori cuvântul „putere” e înţeles oarecum greşit, adică i se dă o conotaţie falsă. Și asta pentru că se face o legătură negativă între această putere și felul cum e ea folosită. Dacă e folosită într-un mod manipulator, nu e de vină puterea din om, ci cel care se folosește de ea. Cu un cuțit te poți tăia singur sau poți să îl folosești în mod util. Te poți arde când nu ști să te joci cu focul, dar dacă i-ai înțeles menirea atunci poți face nenumărate lucruri folositoare prin el.
Poate că trăim în prezent vremuri extrem de benefice de a ne recăpăta puterea uitată din noi. Se vorbeşte mult despre iubire, cum că totul e iubire. Şi aşa și este. Dar ce ar fi iubirea fără putere, pe ce s-ar sprijini ea, prin ce s-ar putea susţine?
Toată lumea iubeşte sau are doar impresia asta. În spiritualitate, toţi par că se iubesc unii cu alţii. Unii o fac la propriu, alţii doar la figurat. Unii fac schimburi tantrice de energie, alţii îşi reprimă total energia sexuală în speranţa că zeul Kundalini îşi va îndrepta atenţia şi asupra lor, văzând atât de mult efort depus pe altarul cunoaşterii de sine. E multă veselie în peisaj dar şi multă prostie în acelaşi timp. Şi asta pentru că nu e discernământ. În schimb, nimeni nu face rabat de la experienţă. Orice e permis pentru că nu există alb, nu există negru, nu există adevăr, nu există minciună, nu există bine, nu există nici rău. Dintr-un unghi albul se vede negru, din alt unghi minciuna se transformă în adevăr, iar privind de sus în jos, tot aşa zisul rău devine doar un mare bine! Oare?
De aceea nu dau doi bani pe limbajul de lemn şi pe declaraţiile sforăitoare a unor aşa-zis maeştri care se închină zi şi noapte la singurul lor dumnezeu care este banul. Pentru mine, minciuna e minciună, ea nu va putea fi niciodată declarată ca adevăr. Însă dacă unii vor să pară foarte „cuantici” în minciuna lor, se pot declara în acelaşi timp şi schizofrenici ca lumea să ştie măcar puţin cu cine are de-a face. Dar să nu generalizăm, sunt şi oameni sinceri şi autentici în căutarea lor. Însă pădure fără uscături, se pare că încă nu s-a inventat.
Probabil scriind toate astea, nevoia de a nu-mi reprima puterea din mine e prea irezistibilă ca să-i pot face faţă. Aşa că îi dau credit, să se exprime în toată splendoarea dacă asta doreşte. Pentru că văd că în general această putere ascunsă în om, e utilizată greşit sau deloc chiar. Se acordă mult credit unor lucruri care nu au nici o valoare în ele însele. Mai puţin însă puterii cu care omul a fost înzestrat. Ni se tot spune să ne iubim şi iarăşi să ne iubim dar uneori această iubire e atât de slabă, pentru că inima care o generează e ea însăşi una slabă. Şi atunci dacă nu e susţinută în acelaşi timp şi de putere, iubirea colapsează, adică întră în faliment energetic.
Dar de fapt, ce e această putere? Ea e un amalgam şi un tot care cuprinde mai multe „iniţieri”.
Putere înseamnă cunoaştere. Fără ea, suntem doar frunze credule-n vânt. Experienţa vieţii te poate învăţa multe. Propriul partener îţi poate arăta exact unde mai ai de lucrat cu tine. Propriul copil e un adevărat învăţător dacă accepţi că ai multe de învăţat de la el. Cărţile au şi ele rolul lor, pentru că doar citind şi analizând anumite situaţii prin care trece unul sau altul, doar filtrând esenţa acelor cuvinte citite, începi să capeţi putere în interior, sau mai bine zis puterea ascunsă din tine începe să iasă la lumină puţin câte puţin.
Putere înseamnă discernământ. Fără el suntem ca fecioarele cele nebune care au uitat să îşi ia cu ele untdelemn pentru candelele lor. Adică ele erau curate la trup, dar ce folos dacă nu aveau discernământ? Ce folos dacă nu şi-au câştigat trezvia minţii? Ce folos dacă nu au venit cu lecţiile învăţate. Ce folos dacă nu şi-au călit sufletul prin cunoaştere ci au dat atenţie doar la trup? „Înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”, parcă aşa spunea învăţătorul lor odinioară.
Putere înseamnă compasiune. Să te poţi apleca asupra oricui nu cu o inimă slabă şi miloasă, aşa nu-i faci nimănui nici un bine. Scoate mila că nu e bună nici de aruncat la câini. Cu ea nu rezolvi nimic şi nu ajuţi pe absolut nimeni. Mulţi nu realizează ce efect nociv are acest cuvânt şi această simţire. Milă înseamnă vulnerabilitate şi labilitate psihică. Adică manipulare prin emoţii, „doamne miluieşte” şi tot tacâmul. Dacă te vei identifica mereu cu stadiul de „rob, păcătos şi nevrednic” tot la „doamne miluieşte” vei rămâne. Însă compasiunea deja e pe alt nivel de conştiinţă, unul constructiv însă. În timp ce mila generează emoţii distructive, compasiunea generează susţinere.
Putere înseamnă disciplină. Iarăşi fără ea, nu avem constanţă şi credinţa noastră nu prinde rădăcini. De aceea se întâmplă ca uneori să ai senzaţia că mergi un pas înainte şi doi înapoi. Puterea obişnuinţei se mai numeşte şi reţea neuronală. Sinapsele dintre neuroni, legăturile lor se creează prin disciplină în timp. Toţi avem deprinderi, dar multe dintre ele s-au creat pur şi simplu prin indolenţă şi lene, căci şi acestea formează reţelele lor distructive în timp. Însă pentru o nouă deprindere bună şi utilă, e nevoie de disciplină şi constanţă.
Putere înseamnă curajul de a lua decizii. Pentru că luând decizii îţi asumi în acelaşi timp şi consecinţele, deci faci un pas către responsabilul din tine. Dacă a fost o decizie proastă sau bună, tu singur ai hotărât. Înveţi să spui „da” însă înveţi să spui şi „nu” când e cazul. Diplomaţia e bună doar în politică, în viaţa de zi cu zi însă prea multă diplomaţie înseamnă compromis creator de conflicte lăuntrice, care duce la boli şi într-un final la „veşnica pomenire”.
Putere înseamnă de fapt lucrul conştient cu tine însuţi. Şi e atât de frumos. Atât de benefic şi ţie dar şi celor din jurul tău. Aceasta se poate face oricând, oriunde. Nu ai nevoie nici de un loc şi nici de un timp anume. Viața însăși e timpul, viața însăși e locul.
De cele mai multe ori oamenii își reprimă din frică această putere covârșitoare din ei înșiși. Nu știu ce să facă cu ea, nu știu cum să o folosească. Nu știu nici măcar că dețin așa ceva. Dar mulți nici nu vor să știe pentru că preferă impasibilitatea și mentalitatea de genul „dacă o vrea dumnezeu”. Și atunci acestora nu le este dat să ajungă să se cunoască pe ei înșiși. Nu ar avea ce face cu această cunoaștere decât să și-o reprime și mai mult.
Însă unii, mai ales la momentul acesta, își dau seama ce comoară ascund în ei înșiși. Înțeleg că sunt mult mai mult decât au visat vreodată. Realizează că pot mult mai mult decât au fost îndemnați să creadă vreodată. Când unul se trezește din întuneric la lumină și cei din jurul lui se trezesc, și cei din apropierea lui încep puțin cîte puțin să se lumineze.