marți, 17 iunie 2014

Intre legamantul carnii si legamantul spiritului



Omul se mişcă permanent pe axa care uneşte cele două legăminte pecetluite între carne şi spirit. Atâta timp cât te afli în trup, eşti în acelaşi timp şi carne şi spirit, adică eşti şi partea văzută dar şi partea nevăzută.
Când spun că eşti carne, mă refer la faptul că uneori sau adeseori, depinde de la caz la caz, omul se identifică doar cu partea văzută din el. Iar această parte e foarte coruptibilă pentru un spirit slab, adică unul căruia nu i se dă întâietate. De fapt, spiritul nu este slab și nici coriptibil, dar atâta timp cât rămâne veşnic pe locul doi, metaforic vorbind e ca şi cum nu ar exista.
Când carnea primează, adică omul instinctual e la conducere, toate forţele umane duc doar către supravieţuire. În starea aceasta, omul se gândeşte mult doar la pâinea zilnică, care dacă nu apare la timp, se instalează subit panica. Odată panica instalată, omul intră în reacţii, adică în el apare conflictul. După conflictul lăuntric, apare tulburarea, iar după tulburare se înfiripă tristeţea care usucă nevoia de hrană spirituală. După tristeţe vine şi depresia, iar imediat după ea, deznădejdea.
Aceasta ar fi un fel de scară cu mai multe trepte. Însă nu e o scară prin care urci, ci una prin care cobori. Unii coboară o treaptă, îşi dau sema de prostia pe care e pe cale să o comită şi se întorc repede înapoi. Alţii coboară şi tot coboară, se obişnuiesc cu starea de supravieţuire şi nu mai revin. Pentru că una e să te întorci de pe prima treaptă, şi alta e să revii de pe ultima. Cu cât cobori, cu atât va fi mai greu să revii înapoi.
Când rămâi ancorat în zonele de vibraţie joasă sau în primele 3 sigilii cum se mai spune, totul în tine e într-un conflict care mereu îţi crează rezistenţe. Acolo nu eşti niciodată Tu, cel adevărat, cel spiritual, cel dumnezeiesc. Acum iei o hotărâre, ca imediat apoi să renunţi la ea. Acum mergi înainte, ca imediat apoi să te întorci pe alt drum. Aici, în această zonă plină de frică, ai impresia mereu că ai de pierdut ceva. Neînţelegând partea spirituală din tine, rămâi doar în zona carnală. Iar această zonă, îşi cere drepturile în modul cel mai agresiv cu putinţă. Şi lucrurile se întâmplă cam aşa. De cum te scoli, în mintea ta apar tot felul de gânduri care mai de care mai disperate, care ies în zori la iveală ca dintr-un muşuroi de furnici pe care-l zgândări: oare cum voi ajunge colo, oare cum voi face plata unui furnizor care mă tot presează, oare cum voi achita rata pe la bancă, oare cum mă voi descurca luna asta cu atâtea cheltuieli, oare cum îl voi cuceri pe x care nu vrea deloc să mă bage în semă, oare cum mă voi fofila şi astăzi de ceea ce sunt dator să fac...câte şi mai câte. Pe măsură ce ziua înaintează, carnea urlă şi mai mult, căci ea vrea mâncare, băutură şi cât mai mult confort. Ea nu suportă disciplina, ci doar vrea să îşi facă de cap ori de câte ori se iveşte ocazia. Şi îşi doreşte cât mai mult sex, pentru că partea animalică îşi cere drepturile în modul cel mai direct cu putinţă. Acestea sunt cele legate de trup, dar mai e şi o parte joasă, legată de suflet de această dată. Aici omul se face mare prieten cu suferinţa şi o poartă cu el pretutindeni. Multe emoţii puternice sunt puse în joc. Ce e foarte interesant că nici cei care se consideră cumva mai sporiţi nu scapă de seducţia sintagmei „săracul de mine”. Chiar şi din cei care au citit, au mers pe la cursuri şi seminarii şi au acumulat cunoaştere, nu scapă de împrietenirea cu suferinţa. De ce? Pentru că tot ce au acumulat nu s-a sedimentat ca experienţă, ci doar la nivel teoretic. Iar teoria pusă în balanţa vieţii, e mai uşoară ca fumul, mai moale ca ceara. Pe aceşti oameni, îi citeşti cu adevărat în momentul în care apare un obstacol sau o mare dilemă în calea lor. Atunci ei vor rămâne consternaţi căci realizează că le convenea mai mult înainte să se roage cu suspine negrăite şi cu ochii spre ceruri, decât să şi-l recunoască pe dumnezeul din ei. Şi nesuportând uşurătatea fiinţei lor, se vor întoarce iarăşi la tradiţia babelor, la plânsete şi lacrimi către doamne-doamne şi măicuţa domnului!
Şi aşa se întâmplă pentru că spiritualitatea nu e ceva de vacanţă sau de week-end când având prea mult timp liber te gândeşti să mai arunci nişte bani pe la nu ştiu ce seminarii. Legământul cu spiritualitatea e unul care nu îţi mai dă voie să faci pe prostul atunci când tu ai înţeles exact cum stau lucrurile. Dacă încă te zbaţi între carne şi spirit, gândindu-te la nesfârşit cui să îi dai întâietate, de fapt nu eşti sincer până la capăt cu tine însuţi şi nu ai înţeles mare lucru. Pentru că nu poţi sluji la doi domni, nu-i aşa?
Nu poţi să stai cu nasul prin cărţile de cuantică şi în acelaşi timp să boceşti că te-a părăsit „iubitul”. Nu are nici un sens să lucrezi azi cu tine, ca mâine să îţi dai din nou cu tifla în cap la braţ cu suferinţa. Nu ar avea nici o logică să tot aduni cunoaştere, dar în acelaşi timp să nu şti să te aperi de fiecare dată când ceva din afara ta vrea să îţi fure puterea din tine. Dacă faci aşa, mai gândeşte-te puţin la tine și la viața ta, înainte de a te considera deja „cineva”.
Minunat e atunci când reușești să îți impropriezi spiritualitatea în viața de zi cu zi. De fapt, dacă nu există o compatibilitate cu viața, acea formă de spiritualitate nu va sta prea mult în picioare. E ca și cum ar fi moartă în ea însăși. Testează-te și testează-ți cunoașterea și când ești la job, și când ești în trafic, și când faci dragoste, și când ești calm, și când ești plin de nervi. Nu căuta să rămâi în abstract și nu te amăgi că ai ajuns la un fel de zen poleit, care în aparență pare ceva, dar în realitate nu are nici o susținere în viața de zi cu zi. Îmbracă fiecare vorbă, fiecare faptă și fiecare gând cu mantia stălucitoare a spiritualității tale și vezi ce iese din tine atunci când reușești să transcenzi carnea și sângele. Dar pentru asta, e nevoie de puțină disciplină și măcar de o infimă constanță. Așa cum mănânci zilnic și încă la ore bine stabilite, așa poți începe ca în fiecare zi să îți faci o mică disciplină spirituală prin care în timp ajungi să conștientizezi ce merge și ce nu în viața ta. Pentru că spiritualitatea de fapt nu e un scop în sine, ci o unealtă și un mijloc de a mai urca o treaptă spre tine însuți. Altfel, rămâi doar carne, rămâi doar emoții, rămâi doar suferință într-un trup suferind.
Care e motivaţia ta din spatele celor două legăminte? Ce urmăreşti când eşti în spatele cărnii şi ce îţi doreşti de la spiritualitatea ta? De cine fugi şi încotro te îndrepţi?
Spiritul nu are nici o legătură nici cu supravieţuirea, nici cu frica, nici cu suferinţa, nici cu sexualitatea, nici cu gelozia, nici cu lipsa, nici cu conflictul, nici cu rezistenţa. Acestea sunt doar atitudini, dorinţe şi emoţii. Majoritatea oamenilor doar pe acestea şi le cultivă toată viaţa. Când trupul îşi cere hrana, imediat i se dă de mâncare, nu cumva să i se sară vreo masă. Dar când spiritul îşi cere şi el hrana, se amână pe altă dată. Iar unii oameni, îşi înfometează spiritul până la moarte. Când te axezi doar pe supravieţuire, îţi cultivi doar energia lipsei. Când te axezi pe spirit, îţi cultivi cunoaşterea de sine cu care pleci dincolo. Restul, haine, bani, case şi maşini vor rămâne aici unde furul le fură şi moliile le strică. Te-ai bucurat de ele pentru un timp, dar va veni un moment când le vei lăsa pe toate aici. E firesc, pentru că ceea ce este veșnic se duce în veșnicie iar ceea ce este efemer, rămâne pe pământul efemeridelor. Ceea ce se ia dincolo e doar partea nevăzută pe care ai trăit-o experimentând într-unul din cele două legăminte.

duminică, 15 iunie 2014

Pentru o altfel de dimineata



Cum ar fi oare dacă astăzi ar fi prima ta zi aici pe pământ? Imaginează-ţi că trăieşti acum o nouă dimineaţă pe care nu ai mai trăit-o niciodată până acum. Cum te-ai trezi şi cât de uimit ai fi?
Imaginează-ţi cum ai vedea pentru prima oară acest tărâm miraculos în care minunile au loc tot timpul dar pe care omul secătuit de prea multe griji, nu le mai simte, nu le mai observă, nu le mai bagă în seamă. Cum ar fi să faci pentru prima dată ochi aici, să te pui în postura de observator şi să observi oamenii, să observi locurile, să observi viaţa aşa cum este ea cu adevărat, nu aşa cum doar ţi se pare că este?
Ce ai simţi oare fiind pentru o zi în vizită printre oameni? Fără griji, fără suferinţă, fără necazuri închipuite, fără stres, fără depresii, fără spirit de competiţie şi fără fuga disperată după bani?
Ar fi fost prea frumos? Dar a fi în vizită aici pe pământ pentru doar o singură zi, oare nu e acelaşi lucru cu a fi musafir chiar şi pentru o viaţă? Ca şi cum ai fi aici într-o vizită mai lungă, în care ai venit, ai crescut, ai simţit, ai iubit, ai fost la răndul tău iubit sau poate că ai fost şi înşelat, ai călătorit, ai cunoscut oameni de care te-ai ataşat sufleteşte, ai şi repudiat poate oameni pe care nu i-ai mai putut suporta lângă tine, ai acumulat cunoaştere, ai trăit dezamăgiri nenumărate dar ai trăit şi bucurii nemăsurate, pe scurt ai adunat experienţe experimentând viaţa care ţi-a fost oferită în dar.
Iar după un timp, experienţele se termină iar tu pleci din acest peisaj cu ce ai acumulat şi ce ai învăţat prin aceste experienţe. Şi atunci dacă totul e atât de efemer şi atât de trecător, oare pentru ce ne facem atâtea iluzii şi pentru ce ne tot amăgim văcărindu-ne atunci când ne nemulţumeşte ceva?
Veşnicele probleme apar în capul omului dis-de-dimineaţă. Aşa cum te trezeşti, aşa îţi va fi şi ziua toată. Te vei scula cu silă în suflet? Viaţa îţi va returna sila înapoi căci ea nu are nevoie de aşa ceva. Te vei trezi înjurând că nu-ţi place ziua de luni? Viaţa îţi va returna la rândul ei înjurăturile prin gura oamenilor cu care vei interfera. Te vei trezi cu frică în suflet? Frica te va urmări toată ziua, pentru că viaţa îţi dă cu vârf şi îndesat ceea ce tu îi oferi ei. Sau poate te vei scula plin de ciudă că încă nu ai dat marea lovitură financiară pe care o tot urmăreşti de atâta timp. Nu te pripi, generează disperare şi ea ţi se va întoarce şi mai brutal înapoi. Sau poate că te-ai săturat să trăieşti această viaţă trezindu-te iarăşi în singurătate, simţind dimineaţa mereu acea goliciune care te scurge şi te face să te întrebi pentru ce mai trăieşti. Dacă te-ai săturat de singurătate, nu te apuca să umbli distrus încoace şi încolo după parteneri mai distruşi ca tine. Aşteaptă ca viaţa să îţi dăruie ceea ce are ea mai bun, nu ceea ce-ţi oferă tomberoanele dezolării. Dar poate că nu eşti încă pregătit să primeşti, te-ai gândit vreodată la asta? Partenerii apar din când în când în viaţa ta ca ciupercile după ploaie, dar aşa cum apar tot aşa dispar, pentru că de fapt nu eşti pregătit pentru a primi ceea ce este mai bun. Iar viaţa nu vrea să îţi ofere mizerii şi surogate, ci vrea să îţi dăruiască o comoară de om, doar meriţi tot ce e mai bun, nu-i aşa?
Însă oamenii s-au obişnuit atât de mult cu urâtul, încât ceea ce este frumos nu mai pare de interes. Ei vor mulţi bani şi pentru asta sunt dispuşi la multe sacrificii. Ajung să accepte orice fel de job bine plătit dar care le fură tot timpul, până când ajung să devină atât de epuizați încât nu mai ştiu ce să facă cu banii. Libertatea le-a fost cumpărată pe câţiva bănuţi, iar simţindu-se obligați, vor da totul din ei zi şi noapte, de dimineaţă până seara, ca nu cumva şeful care le-a acordat credit să nu fie dezamăgit. Iar după un an de sclavie aştepţi şi tu să pleci într-un concediu şi neapărat într-o ţară exotică, ca să uiţi şi mai mult cine ești. După care iar te întorci și o iei de la capăt. Ore chiar merită prețul acestei sclavii moderne?
De aceea rezervă-ţi măcar o dimineaţă, nouă şi curată în care alegi să fie altfel. Să te trezeşti zâmbind, să mergi în faţa oglinzii, să te priveşti direct în ochi şi să îţi spui fără ezitare: „Te iubesc”! Apoi să deschizi larg geamul camerei tale şi să respiri aerul răcoros de dimineaţă. Ia-ţi timp şi nu te grăbi, nu intra în corvoada rutinei care te mănâncă de viu. Preţuieşte timpul şi onoreză-te cu o mică plimbare înainte de a da buzna la job. Priveşte oamenii şi admiră natura ca şi cum le-ai vedea prima oară. Liniște-ți mintea și nu mai lăsa gândurile negative să te invadeze de la primul ceas. Potolește-ți și simțurile înainte de a intra iarăși în conflict cu tine. Înainte de a porni la lupta din afară, cucerește-ți reduta dinăuntru, căci dacă o vei cuceri pe aceasta, nu va mai exista nici o luptă zadarnică în afară.
Trăiește măcar o singură dată o altfel de dimineață. Unde miraculosul e prezent în jurul tău de cum faci ochi și până îi închizi. Zâmbind, vei primi doar zâmbete. Bucurându-te, vei primi cu bucurie tot ceea ce vine peste zi către tine. Susținându-te, vei primi susținere chiar și de la cei de la care nici nu te aștepți. Luminându-te, îi vei lumina și pe ceilalți care te vor lumina pe tine la rândul lor.
Binecuvântat să fi tu într-o altfel de dimineață!

vineri, 13 iunie 2014

Cand viata îti devine maestru



Până când nu ai senzaţia aceasta, că viaţa ţi-a devenit propriul tău maestru, încă pleci urechea la ce ar mai avea de spus x sau ce ar mai putea să te înveţe y. Iar până la un punct, e ok să fi interesat de ce fac sau spun anumiţi oameni care au avut un rol de susţinere în viaţa ta şi cu care pentru un timp mai lung sau mai scurt ai rezonat afectiv. Pentru o perioadă, aceşti oameni te-au ţinut în braţe iar tu te-ai lăsat cocoloşit la sânul lor. Dar totul e trecător atunci când trenul vieţii tale fuge de mănâncă pământul dintr-o staţie în alta. Atunci nu te mai poţi opri. Iar persoanele cu pricina devin doar amintire. Nu mai simţi nevoia nici să fi mângâiat, nici să mai stai pe lângă ei. Şi e firesc. Dar mai nefiresc e să rămâi în acelaşi ţarc o viaţă. Adică te legi afectiv de un om şi rămâi ca un bebeluş care tot vrea să sugă la sânul cunoaşterii acelui maestru. Chiar şi bebeluşii cresc, chiar şi ei învaţă să meargă, chiar şi ei la un moment dat pleacă de lângă mama lor. Iar mama le dă şi ea drumul din ţarc la un moment dat, că doar nu e nebună să-i ţină toată viaţa pe lângă ea. Dacă ea vrea însă să îi ţină tot acolo, problema e la mamă, nu la copil.
Însă viaţa însăşi te învaţă infinit mai mult decât oricine de pe lumea asta. Iar dacă te deschizi ei, ea îţi devine cu adevărat maestru. Dar unul care nu are interese mai mult sau mai puţin în favoarea lui, ci unul care are interes doar în creşterea ta spirituală. Şi îţi va oferi acest desăvârşit maestru multe şi nenumărate oportunităţi de a te cunoaşte şi de a te autodepăşi.
Aşadar viaţa te va învăţa unde eşti puternic dar şi unde eşti slab. Şi îţi va arăta asta, iarăşi şi iarăşi, până vei prinde ideea. Unii o prind imediat, alţii niciodată. Unii zboară din pisc în pisc, alţii de-abia se târâie cu aceleaşi lecţii neînvăţate care atârnă greu în urma lor ca nişte poveri care se măresc de la o zi la alta. Dar şi unii şi alţii, trăiesc şi experimentează. Fiecare aşa cum crede de cuviinţă.
Şi viaţa te va învăţa multe. Te va urca pe culmi când nu te aştepţi, dar te va coborî şi în noaptea neagră a sufletului atunci când întrebările fără răspuns se înfiripă în tine. Şi te va coborî tot spre folosul tău. Şi îţi va preda o lecţie pe care nimeni nu ţi-o poate preda. Căci prin aceste urcuşuri şi coborâşuri ea te învaţă răbdarea prin care te căleşti şi sporeşti. Te învaţă statornicia de a nu te preda, atâta timp cât nimeni nu ţi-a pus pistolul la tâmplă. Cui vrei să te predai de fapt, suferinţei? Fă-o dacă simţi nevoia, dar apoi nu veni şi plânge în pumni pentru că ai făcut o alegere greşită. Bună sau rea, a fost alegerea ta. Învaţă din ea şi mergi mai departe.
Viaţa ca un adevărat maestru care îţi vrea doar binele, te va învăţa discernământul. Acesta e imposibil să îl înveţi pe la cursuri sau de prin cărţi. Dacă eşti atent la ce simţi şi ce se întâmplă în urma unor alegeri făcute, discernământul va creşte în tine. Şi dintr-o frunză bătută-n vânt, te transformi în propriul tău far călăuzitor. Dar dacă nu eşti atent, pierzi darul, pierzi plata. Mergi, învaţă, testează-te şi în solitudine dar şi între oameni. Nu fugi de oameni dar nici nu te ataşa de ei. Pentru că iubirea nu e disperată să nu îşi piardă vreun prieten şi nici nu ţine cu dinţii de vreun „iubit”. Ea nu vrea nici să posede, nici să stăpânească. Nici să domine, nici să se trufească. Iubirea de sine, e dincolo de aşa-zisa iubire pentru un „iubit”, care azi te seduce dar mâine îţi dă cu flit.
Viaţa îţi va arăta exact cum stau lucrurile cu această doamnă versată care se numeşte „suferinţa”.Tu te naşti în sânul lui Dumnezeu şi trăieşti în poala sa toată viaţa. Eşti ca într-o cameră în care ai de toate, dar cel mai important e că acolo ai multă bucurie, adică eşti în firesc. Dar din când în când, la uşa ta bate această doamnă care vrea să te prindă în mrejele ei, să te ia cu ea şi să te răpească din bucuria ta. Iar fără discernământ fiind, tu îi deschizi, ea vine, te îmbrăţişează, îţi creează o poftă, adică un ataşament, după care te ia de mânuţă şi te poartă pe unde vrea ea. Iar tu crezi că e normal ce ţi se întâmplă. Şi mergi pe drumuri pustii şi neumblate, te răneşti şi dacă nu te întorci repede de unde ai plecat, începi să te obişnuieşti cu suferinţa care e o amantă în aparenţă dulce dar în realitate mai otrăvitoare decât o viperă. Şi ea nu ştie de glumă, dacă te-a prins în cursă, te va juca pe degete cum vrea ea. De fapt atunci când deschizi uşa către suferinţă, starea ta firească se alterează. Şi începi să decazi pentru că dacă înainte zburai pe aripile bucuriei, acum te târâi la braţ cu suferinţa. Dar nici măcar pentru o clipă nu uita: a fost doar alegerea ta!
Dar viaţa m-a învăţat cum să mă apăr când cei din jur vor să-mi facă neapărat cunoştinţă cu versata doamnă. M-a învăţat cum să identific starea alterată care vrea uneori cu orice preţ să se insinueze în mine. M-a învăţat că oamenii sunt mai schimbători decât vremea şi mai alunecoşi decât şerpii a căror urmă dispare instantaneu. M-a învăţat să nu disper când totul pare înceţoşat, ci să am încredere că soarele va răsări iarăşi în bucuria mea. M-a învăţat să nu am aşteptări de la nimeni, căci carnea şi sângele sunt pline de toane. M-a învăţat că chiar şi atunci când lumina de la capăt nu se mai vede, eu să străbat fără teamă acel culoar unde la capăt, limanul va fi doar unul luminos. M-a învăţat să nu trag concluzii pripite faţă de o situaţie sau alta, faţă de un om sau altul, ci mai bine să las ca timpul să decidă ce e de fapt cu acea situaţie sau cu acel om. M-a învăţat cât de amăgitoare sunt cele din afară, oricât de strălucitoare ar părea ele. Dar m-a învăţat şi cât de adevărate sunt cele din lăuntru care nu ştiu să mintă. M-a învăţat să descopăr căile din mine care mă susţin, în loc de a căuta susţinere la cei care vor neapărat să pară ceva în faţa mea. M-a învăţat simplitatea care nici nu se înfoaie cu mândrie dar nici nu se umileşte prosteşte cu ochii mereu în pământ. M-a învăţat să-mi curm egoismul, dându-mi viaţa pentru cel ce sunt acum şi scoţând din mine necunoscutul a cărui lanţuri le-am rupt şi le-am azvârlit la groapa de gunoi a penibilului. M-a învățat că chiar și pe marginea prăpastiei fiind, să nu privesc în jos, ci să îmi înalț mereu privirea dincolo de nori și dincolo de neguri...

marți, 10 iunie 2014

Intre eroi si morminte


Descoperă eroul din tine. Identifică-l, urmează-l şi apoi ia-ţi zborul dintre morminte. Alege să trăieşti între cei vii şi puternici, nu între cei morţi şi slăbănogiţi. Descoperă-ţi crezul tău pentru care ai merge până în pânzele albe şi ţi-ai da chiar şi viaţa pentru el.
Priveşte de-a lungul istoriei şi bagă de seamă cine a rămas cu adevărat viu în conştinţa umanităţii. Doar cei care au crezut cu toată fiinţa, din toată puterea şi din tot cugetul lor. În ce au crezut? Într-o idee. Falsă sau adevărată, nu mai contează. Unii şi-au dat viaţa pentru crezul lor. Aceştia sunt martirii, cei cărora nu le-a păsat de viaţă pentru că au ales moartea în locul oricărui compromis. Ei au uitat atunci de oameni, dar oamenii nu i-au uitat nici după sute sau mii de ani. Pentru că ei s-au identificat total cu crezul lor iar acolo unde e adevărata credinţă, nu mai e loc de nici un fel de speculaţie.
Eroii sunt deschizătorii de drumuri iar martirii sunt cei care au pecetluit drumul cu sângele lor.
Şi în tine există un potenţial martir. Dar unul care nu are nevoie să îşi verse sângele şi nici să îşi dea trupul să fie măcelărit. Căci martirul din tine vrea să îşi dea viaţa slăbănogită, să şi-o îngroape într-un mormânt şi să renască într-un om nou.
Iar omul nou iese din întuneric şi intră cu bucurie în lumină. Omul nou îşi leapădă haina veche formată din tot felul de credinţe limitative şi se îmbracă cu mantia unei noi conştinţe. Omul nou renunţă la „săracul de mine” şi face trecerea înspre „magnificul din mine”. Omul nou uită de trecutul său putred, îl îngroapă şi pe acesta în mormânt, îşi ia cu el doar puterea prezentului şi se îndreaptă cu speranţă spre viitor. Căci fără speranţă omul rămâne cantonat în neputinţă, rutină și resemnare. Dar speranţa îi dă aripi și îl îndeamnă să meargă către adevărata credinţă. Iar odată ajuns la ea, nimeni şi nimic nu te mai poate subjuga. Acolo puterea rămâne în tine.
Aşadar ieşi dintre morminte şi dintre morţii care par vii. Dacă nu eşti autentic în crezul tău, rămâi duplicitar. Adică doar un plagiator. Doar încă un mediocru. La ce bun să tot îngroşăm numărul celor care doar par a fi ceva, când în realitate nu sunt nimic?
Descoperă-ţi eroul din tine. Nu te lăsa tras în jos atunci când toţi cei din jur vor să te tragă după ei în morminte. Lasă morţii să îşi îngroape pe morţii lor. Nu încerca să cucereşti lumea, ci doar cucereşte-te pe tine însuţi. Aceasta e cea mai grea redută dintre toate. Restul e doar un mizilic. Dar să îţi găseşti susţinerea doar în tine însuţi e mai mult decât orice fel de susţinere din afară. Nu sta cu sabia între dinţi ci doar cu zâmbetul şi bucuria în suflet. Iar asupra celor care vor să te lovească cu săgeata răutăţii, răspunde-le doar cu platoşul iubirii. Nu te lăsa provocat de iluzii ci mai bine lasă-te sedus de adevăr.
Descoperă bărbatul erou din tine. Cel care nu îşi reprimă adevărata sa natură şi nici nu caută să facă frumos în faţa altora doar de dragul unui anume interes. Cel care îşi menţine puterea în el şi nu îşi varsă sămânţa de aiurea prin aşternuturi străine. Cel care caută să se autodepăşească şi nu stă cu mâna întinsă ca un milog. Cel care preţuieşte timpul şi nu se lasă atras în polemici distructive. Cel care ştie să şi asculte, să şi vorbească, să şi primească, să şi dăruiască. Cel care își asumă alegerile făcute și nu se ascunde după degete în fariseismul lui. Cel care ştie să şi iubească, nu doar să stăpânească. Rămâi autentic şi identifică-te cu bărbatul din tine!
Descoperă femeia eroină din tine. Cea a cărei forţă stă chiar în inima ei. Cea a cărei menire rămâne pururea doar în iubire. Cea care rămâne puternică chiar şi atunci când pare slabă, singură şi părăsită. Cea care nu îşi oferă trupul oricui pentru o plăcere de nimic. Cea care alege un bărbat care să o susţină şi nu doar unul care să o domine. Cea care îşi recunoaşte feminitatea şi nu încearcă să pară altceva decât este. Cea care are tăria de a alege înainte ca un altul să o aleagă pe ea. Cea care nu fuge disperată după bărbaţii cu buzunare pline dar cu sufletele goale. Cea care atunci când apare, luminează totul în jurul ei. Rămâi autentică şi identifică-te cu femeia din tine!
Vino acum, descoperă eroul din tine, deschide-ţi aripile şi ia-ţi zborul dintre morminte!

duminică, 8 iunie 2014

Ramai prezent in prezenta!



Mergând printre oameni cu trupul sau zburând prin văzduh cu cugetul, rămâi prezent în prezență. Fi de partea ta până la începutul răsăritului și până la sfârșitul apusului. Diminețile îți spun cu bucurie „Bine ai venit!” Înserările îți spun și ele cu pace „Bine ai sosit!”
Nu fi complexat că ești bărbat. Nu fi complexată că ești femeie. Nu te frământa nici că ești prea slab, nici că ești prea grasă. Nu te măcina nici că ești prea bogat, nici că ești prea săracă. Să nu-ți pese dacă vreunul te lingușește, nici dacă vreun altul te sfidează. Nu regreta trecutul, nu îți fă griji nici pentru viitor. Doar fi prezent în prezență. Acolo unde te afli chiar acum, acolo ai un rol de îndeplinit și ai o mică misiune de rostuit. Nu-ți bate joc de locul pe care ți l-a rezervat Universul în această viață. Ci umple-l cu prezența și nu îl goli cu absența.
Nu te întuneca privind în jurul tău, ci luminează-te intrând înlăuntru. Oare ce găsești acolo, unde nimeni nu are acces, unde nimic nu poate pătrunde? Coboară și realizează încă odată cine ești, de ce ai venit aici și care e menirea ta printre oameni. Vorbește cu tine însuți și învață să te asculți, dincolo de zgomote, dincolo de vorbe, dincolo de șoapte.
Nu îți anihila glasul conștiinței, căci el este canalul prin care îți vorbește Universul către domnul dumnezeul tău. Zâmbește dacă vrei când citești aceasta, dar nu-ți călca pe sufletul domnului dumnezeului tău. Ascultă acest glas căci el nu te minte. El vine din interior și pleacă tot în interior, pentru că în realitate nu există nici o despărțire între tine și mine, între tine și Dumnezeu. Tu ești Eu iar Eu sunt tot Tu. Sinele e Una doar personalitatea diferă. Așa că nu te precipita, rămâi prezent în prezență.
Când simți că te-a cuprins subit întunericul și nu te mai poți susține, iarăși rămâi prezent în prezență. Nu te lupta cu nimicul ci doar observă-te până când lumina se va înfiripa iarăși în tine. Lasă gândurile negre să vină și să-și facă treaba. Dacă tot le-ai dat atâtea drepturi, vor și ele acum să își mănânce pâinea lor. Nu-i nimic, vor veni și iarăși vor pleca. Însă fi atent la ce simți în urma acestor gânduri negre și cum se insinuează panica ca un șarpe încălzit la sân. S-a obișnuit poate de o viață și între timp s-a instalat acolo unde îi e bine, adică între panică și disperare. Observă cum se creează acest mic șarpe și cum se mărește cu fiecare gând negativ generat. Nu pierde nici o senzație dar în acelați timp nu fi copleșit. Oprește această mașinărie și această minte de maimuță, după care iarăși observă-te și vezi ce simți. Oricât de rău ar fi, nu uita: până și acest moment greu va trece...
Dar fă într-un final saltul și trecerea de la întuneric la lumină. Scutură-te de penibil, renunță la prejudecăți. Înlătură și competiția dintre tine și un altul. Estompează și nevoia de a le da peste nas altora atunci când prințul egocentric din tine vrea să facă pe nebunul. Lasă-i pe ceilalți să facă pe nebunii în nebunia lor. Nu căuta pacea acolo unde e doar tulburare. Nu te hrăni cu răutatea, învață mai bine detașarea.
Așadar, pe culmile disperării sau pe piscurile bucuriei, rămâi prezență! Într-o barcă sau în alta, pe o cale ușoară sau pe un drum mai greu, indiferent unde ai fi și indiferent ce ai face, te afli pe un drum. Acesta este drumul tău, unic, irepetabil. Onorează-te din plin mergând pe drumul tău, căci el îți aparține și tu ești singurul menit să mergi pe el. Celebrează fiecare obstacol ca fiind o nouă oportunitate de a te depăși, de a experimenta și de a te cunoaște. Privește în stânga sau în dreapta, în față sau în spate, dar nu te opri. Mergi doar înainte, nu un pas înainte și doi înapoi. Iar când drumul tău se intersectează cu drumul altuia, vezi să nu intri pe drumul lui, să rămâi acolo și să-ți pierzi identitatea. Respectă calea altuia, dar recunoaște-ți fără ezitare calea ta. Nu judeca și nu te judeca. Doar rămâi prezent în prezență!

vineri, 6 iunie 2014

Grija de a nu avea nici o grija



Oamenii sunt atât de sătui de grijile cotidiene încât sunt dispuşi la aproape orice ca să nu mai simtă aceste griji cum le încovoiază sufletele şi le întunecă minţile. De cum fac ochi dimineaţa, grijile încep să le invadeze gândurile care se transformă într-un fel de hiene sau de câini sălbatici care îi urmăresc, îi înconjoară şi încep să-i muşte când pică epuizaţi după atâta fugă în zadar.
Epuizaţi de lipsuri şi de dorinţele care parcă niciodată nu vor să se mai împlinească, epuizaţi de lipsa banilor care niciodată nu ajung, epuizaţi de oamenii din jur care îi trag în jos, epuizaţi de un mediu primitiv în care se învârt, epuizaţi de colegii care îi bârfesc pe la spate, epuizaţi de un job care le mănâncă tot timpul şi toată energia, epuizaţi de grija...de a nu mai avea nici o grijă!
Şi oamenii fug iar hienele sălbatice adunate în haite îi urmăresc iarăşi şi iarăşi. Aceste haite se hrănesc cu frica din om iar acolo unde există miros de frică, există şi un stârv, iar unde se află stârvul acolo se vor aduna şi vulturii. Astfel încât hienele le muşcă călcâiele iar vulturii le agită gândurile. Poţi scăpa oare dintr-o astfel de vânătoare şi dintr-o asemenea cursă?
Doar dacă ai ajuns la pragul limitei de epuizare şi atunci vine un gând care îţi şopeşte: "Lasă-te în voia lui Dumnezeu, sau în voia Universului dacă vrei"!
Când ajungi să te laşi de meseria falimentară de a controla şi a tot controla în stânga şi în dreapta viaţa şi oamenii, apare detaşarea şi dispare frica. Însă până aici, rezistenţa e atât de mare încât vrei să te agăţi de orice doar-doar controlul va rămâne tot în mâinile tale. Şi eşti dispus la mai mult efort şi la mai mult control pentru că aşa ai fost învăţat de "oamenii de bine" care cică îţi doresc doar binele.
Dar despre ce fel de bine vorbim? Cel în care te epuizezi de prea multă muncă îndârjită până când ajungi să înmulţeşti numărul depresivilor muşcaţi de hiene şi tulburaţi de vulturi?
Oamenii vor să controleze viaţa şi să fie stăpânii absoluţi ai universului.
Ei vor să îşi creeze realitatea şi vor neapărat să îşi aducă în ea şi persoana potrivită dacă s-ar putea. Astfel încât bagă control prin tot felul de tehnici citite sau predate de către alţii prin care vor să-şi bombardeze subconştientul non-stop, poate-poate se întâmplă ceva. Ei fac din mintea lor un idol dar acest fals dumnezeu îi trădează tocmai atunci când cred ei că au găsit cheia şi au deschis porţile bogăţiei, a sănătăţii şi a relaţiilor dorite. Între aceste trei unghiuri se vrea creată realitatea şi cam la orice om, unul din aceste trei laturi reprezintă pentru el călcâiul lui Ahile. Adică punctul sensibil unde ai tendinţa să constaţi că vrei dar nu prea poţi. Şi nu poţi pentru că îţi foloseşti doar mintea, numai că ea având funcţie de polaritate, adică şi bine şi rău, te va trăda la un moment dat. Mintea vrea control şi caută tehnici prin care să se întâmple vreo minune la minut: banii să curgă şuvoi, prinţul sau muza să apară pe un cal înaripat, iar sănătatea să radieze în jur de la kilometri distanţă.
Însă mintea e doar o unealtă, una foarte utilă ce-i drept, sau foarte periculoasă în acelaşi timp. Dacă e doar un mijloc prin care să ajungi la inimă, adică în acel locaş ascuns de unde izvorăşte toată iubirea, atunci e perfect. Coboară-ţi mintea în inimă şi rămâi acolo unde nu mai există nici griji, nici frică, nici control. Iubirea nu cunoaşte aceste trei surogate şi nu se împiedică de ele. Ea nu cunoaşte grija pentru că nu ştie de frică şi nici nu vrea să controleze pe nimeni şi nimic.
Dar deşi omul simte că nu dă înainte prin control, nici nu se opreşte ca să experimenteze şi latura cealaltă, a detaşării. Iar detaşarea nu înseamnă să stai într-o visare plutind pe un nouraş diafan, ci a face tot ceea ce ai de făcut dar schimbând unghiul, schimbând atitudinea.
Priveşte la un păianjen. El îşi face treaba neîngrijorat, ţese şi iar ţese, iar după ce a terminat, se duce liniştit într-un colţ şi se instalează în postura de observator.
De acolo priveşte, aşteaptă şi are încredere că universul îi va trimite ceva care să se agaţe în plasa lui. Dar a muncit pentru asta şi nu a trişat. În sufleţelul său, el ştie că merită un dar. Şi-a îndeplinit menirea şi misiunea pentru care a venit şi de restul nu îi mai pasă, pentru că nu mai e treaba lui. E treaba universului care nu va sta niciodată împotriva celor care au înţeles cine sunt şi care îşi cunosc menirea pe acest pământ.
Aşadar, spor la lucru şi nu încercaţi să controlaţi chiar totul, mai lăsaţi şi ca viaţa să vă dăruie una sau alta, mai înlăturaţi din voi şi câte o mică-mare rezistenţă. Ce aţi avea de pierdut la urma urmei, puţină frică?
Conlucraţi cot la cot cu Universul şi nu vă opuneţi lui. Mergeţi pe fluxul bucuriei şi nu împotrivă.

joi, 5 iunie 2014

Viata intre lumini si umbre



Pe pămînt şi între oameni, viaţa oscilează permanent între lumini şi umbre. O zi mai plină, una mai puţin fastă, o zi cu soare, una cu nori, o zi cu mai mult chef de viaţă, alta fără entuziasm, o zi practică, alta contemplativă. Dacă ar fi în absolut toate zilele la fel, oare cum ar mai fi?
De aceea, viaţa însăşi rămâne autentică prin infinitele ei căi de a se manifesta. Fiecare zi nu seamănă cu alta, aşa cum fiecare om nu seamănă cu altul. Iar trăirile oamenilor diferă şi ele şi niciodată nu rămân la fel. Iubirea însăşi e şi ea variată iar razele ei nu se împrăştie peste tot asemenea. Către un om simţi ceva, către altul simţi altceva, deşi ai putea spune că pe ambii îi iubeşti. Așa este, dar nu îi iubești pe toți în aceeași măsură. Totul aici variază, totul se mişcă pe o undă când ascendentă, când descendentă.
Dacă nu ar fi aşa, viaţa şi-ar pierde farmecul, şi-ar pierde menirea ei de a fi spontană şi surprinzătoare în acelaşi timp. La fel cum e arta, aşa este şi viaţa. Muzica se desfăşoară între acorduri minore şi majore, între urcuşuri şi coborâşuri, între pasaje triste şi optimiste. Pictura se arată şi ea între lumini şi umbre, începând cu alb şi negru, până la cele mai variate nuanţe de culori. Aşa este şi viaţa, niciodată la fel, niciodată încorsetată de rutină şi plafonare.
Doar omul se sufocă şi rămâne fără aer în timp ce tot trage după el povara unei vieţi abrutizate. Doar omul rămâne cantonat în reacţie atunci când nu doreşte să se autodepăşească prin creaţie. Şi atunci viaţa se experimentează doar între alb şi negru, devenind astfel fadă şi insipidă. Mereu cu gândul la grija zilei de mâine sau la frustrarea zilei de ieri. Dar viaţa adevărată nu merge între aceste 2 false repere, ci doar într-un prezent continuu care trăieşte bucuria la diferite niveluri, nu numai în lumină, ci şi în umbră asemenea.
E uşor să arunci cu clişee citite de prin cărţi şi să tot repeţi ca un papagal că viaţa e minunată doar într-o singură ipostază, cea a atitudinii mereu trufaşe care nu se sinchiseşte deloc să dea din coate în mijlocul celorlalţi. E uşor să spui că artiştii sunt cu mintea în trecut când tu habar nu ai ce e aia artă. Oare şi Bach era tot cu mintea în trecut? E uşor să spui că anumite cuvinte sunt aşa-zis limitative când de fapt absolut orice cuvânt îşi poate avea un rol de susţinere. Grija de a nu folosi acest tip de cuvinte este şi ea de fapt, tot un fel de limită. Totul însă depinde de contextul folosit, dacă mesajul final e unul constructiv și reușește să îți ridice măcar puțin vibrația, atunci nici nu mai contează ce cuvinte folosești, aşa că mai uşurel cu pianul pe scări.
Viaţa este ceea ce este şi este exact aşa cum este, de aceea pentru mine, ea nu poate fi categorisită nici rea, nici bună, nici grea, nici uşoară, nici lungă, nici scurtă. Acest fel de caracterizări sunt prea banale şi prea superficiale la câtă diversitate există în peisaj. Dacă poţi spune din toată inima ta că viaţa e magnifică atunci fă-o mereu, nu într-un mod duplicitar doar când lucrurile merg pe roz pentru tine.
Dar când totul pare cenuşiu în jur, atunci viaţa nu mai e magnifică? Când pierzi o persoană dragă, atunci viaţa nu mai e minunată? Când nu ai ce mânca, viaţa nu mai e atunci pe val? Când buzunarele sunt goale, nu mai eşti tot la fel de spiritual?
Din contră, toate aceste ipostaze dau mărturie prin ele însele la cât de extraordinară este viaţa chiar şi atunci când nouă ni se pare oarecum tristă şi dureroasă. Dacă eşti o persoană religioasă, dă slavă lui Dumnezeu permanent, nu doar când ţi-e uşor şi bine. Iar dacă între timp „ai făcut ochi” și ai mai acumulat ceva cunoaştere iar spiritualitatea „dă pe afară”, vezi să nu te împiedici la primul obstacol şi să uiţi subit cine eşti. Dacă se întâmplă aşa, ia-o de la capăt dar în alt mod. Uită de cărţi, de cursuri, de maeştri, uită tot ceea ce ai învăţat şi nu ţi-a folosit la nimic în viaţa de zi cu zi. Mergi mai bine în mijlocul oamenilor, observă-i şi observă-te pe tine în timp ce gândeşti şi simţi ceva faţă de ei. Acolo, în mijlocul lor, vei vedea exact câte parale faci tu şi spiritualitatea ta.
Cunoaşterea e la mare preţ şi fără ea nu poți înainta ci doar rămâi în ignoranță, e adevărat. Dar iubirea eclipsează orice formă de cunoaştere şi orice învăţătură. Stai în mijlocul oamenilor şi vei simţi exact ce înseamnă viaţa între lumini şi umbre. Stai ferm în sufletul tău şi nu te lăsa amăgit. Învaţă să asculţi, învaţă să comunici, învaţă să iubeşti într-un mod nediscriminator. Nu te lăsa prădat dar nici tu nu încerca să prazi pe un altul. Nu fugi de ceea ce simţi şi nu te ascunde după degete, încercând să disimulezi propria-ţi trăire.
Fi tu cel autentic, simplu şi curat, şi atunci când faţa îţi este scăldată în lumină dar şi când chipul îţi este adumbrit. Nu te forţa să pari ceva sau cineva anume, căci falsitatea ţi se va întoarce împotrivă mai devreme sau mai târziu.
Iar dacă momentan eşti căzut, rabdă-te un timp, observă-te în noaptea neagră a sufletului şi nu doar când eşti pe culmi, adună-ţi gândurile împrăştiate din propria cenuşă, renaşte şi înalţă-te precum odinioară pasărea Phoenix, ca să devii ceea ce eşti deja: un om nou pe un pământ nou...