luni, 31 martie 2014

Totul e doar un dar!



Dacă aceasta ar fi ultima ta zi pe acest pământ, ce ai putea spune ca o ultimă concluzie? Care ar fi ultimele tale cuvinte înainte de a pleca de aici?
Eu n-aș avea nevoie de prea mult timp de gândire, ci aș afirma fără să clipesc, că totul, dar absolut totul din viața mea a fost un mare dar.
Cui să mulțumesc pentru el? Doar mie însumi! Și atunci vine întrebarea întrebătoare: „cum îți poți mulțumi ție însuți pentru ce ai primit, nu s-ar cuveni să mulțumești altuia sau altora pentru ce ți-au oferit?”
Dacă toată lumea mi s-ar oferi la picioare dar eu aș respinge totul, ori din prea multă trufie, ori din prea multă falsă smerenie, cui i-aș mai putea mulțumi atunci și pentru ce? Dacă eu nu aș spune „da” acestor daruri, ele practic s-ar evapora într-o clipă în neant și n-ar mai fi vorba atunci de nici un fel de dar. Deci calitatea lor de daruri le-o conferă în primul rând cel care le primește, și apoi cel care le dăruiește.
Viața ne oferă permanent câte ceva, pentru că ea nu știe decât să ofere și să se ofere. Și celor care primesc cu bucurie tot ceea ce vine spre ei, dar și celor nerecunoscători și mereu nemulțumiți, viața li se oferă în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut, în fiecare clipă. Cum ar putea fi altfel, când orice situație nou ivită, când orice persoană nou cunoscută, când orice zi și orice gând, vorbă sau simțire, se creează spontan și în același timp surprinzător?
Darul surprinde, tocmai pentru că este spontan. Iar dacă ar fi chiar aparent controlabil, nu s-ar mai numi atunci dar, ci ar fi totul altceva. Uneori ne bucurăm de aceste minunății, iar alteori, când ele ne surprind într-un mod neplăcut, ne văităm pentru că avem senzația că pur și simplu viața ne testează, ne pune efectiv la încercare. Iar noi nu ne dorim să fim testați, ci dacă s-ar putea să plutim pe un nouraș diafan unde totul e doar lapte și miere. Însă viața nu e interesată de așa zisul nostru confort temporar, ci e interesată numai și numai de experiențele noastre care ne sporesc spiritual și care ne fac mai frumoși, mai luminoși, mai înțelepți, mai cunoscători, mai stăpâni pe noi înșine.
Și totuși, multora dintre noi, viața li se pare nedreaptă. Și asta doar pentru că unghiul din care privim, e cel conectat la suferință. Iar din acest unghi, totul e o corvoadă: și sculatul de dimineață, și mersul la job, și munca în sine, și colegii de acolo, și șeful care te exasperează, și partenerul care pare veșnic nemulțumit, și banii care niciodată nu ajung, și mașina care mereu se strică, și copii care mereu trag de tine, și prietenii care mereu par pe interes, și mâncarea care niciodată nu satură prea multe guri ale unei familii mult prea numeroase, și timpul care pare că niciodată nu ajunge...
Însă totul ține doar de un click, adică de schimbarea unghiului prin care percepem realitatea de lângă noi. Când tu îți schimbi viziunea, viața însăși se schimbă. Însă niciodată invers. Căci chiar dacă viața s-ar schimba în fața noastră într-un mod magnific, nu am putea-o percepe ca atare, atâta timp cât interiorul nostru lasă de dorit. Cum ar putea niște unde să rezoneze cu o frecvență care nu le e specifică? Așadar schimbă mai întâi frecvența ființei tale interioare, adică stai pe vibrație benefică și pozitivă, ca mai apoi să poți observa din această postură, minunăția vieții.
Când te vei afla în acest punct de vibrație, totul se schimbă în jurul tău. Odată conectat la bucurie, viața se preschimbă dintr-o catastrofă, într-un mare dar.
Atunci te vei scula mai proaspăt și mai dornic de experiență, cu fiecare dimineață care se înfiripă în fața ochilor tăi. Atunci vei merge la job cu nerăbdare și vei pricepe că chiar și un șef exasperant are ceva să te învețe, chiar și un coleg care te toacă mărunt la cap are și el un mesaj pe care universul tocmai prin el vrea să ți-l transmită. Vei realiza că tocmai partenerul de lângă tine pe care de multe ori nu îl asculți, are ceva foarte important să îți spună. Pleacă-ți urechile simțurilor asupra lui și învață lecția care ți se vrea predată, nu de vreun mare maestru indian, ci de marele „profet” care se află chiar lângă tine și se numește prieten, soț sau copil. Vei înțelege că nu degeaba s-a ivit această nouă oportunitate în viața ta, care deși pare dureroasă, e de fapt extrem de bogată în tot felul de vitamine spirituale. Vei realiza că fiecare om care își face apariția pe scena vieții tale are un rol bine stabilit, deși poate are un temperament extrem de greu de tolerat, nu întâmplător se află prezent lângă tine. Vei înțelege că până și faptul că nu ai bani sau poate că ai prea mulți, are un sens care deși ascuns în aparență, e doar un mare dar în realitate. Vei putea astfel accepta că până și boala poate fi un dar, când înțelegi că legea atracției nu e doar o simplă joacă sau doar cai verzi pe pereți, ci pur și simplu e o lege a universului care spune „da” la orice atenție sau băgare în seamă spre ceva dorit sau nedorit. Și atunci vei mulțumi chiar și pentru boala ta care a sosit surprinzându-te, fiind și ea atrasă în urma vibrațiilor tale emanate prin gânduri joase, care iarăși nici ele se pare că n-au știut de joacă.
Dar tu omule drag, ști cu siguranță câte ceva despre jocul vieții. Așadar nu fi surprins când viața plânge, atunci când tu însuți plângi. Nu fi trist atunci când universul pare că complotează împotriva ta, când tu de fapt ești singurul care nu ești de parte ta. Nu fi abătut când realitatea ce te înconjoară pare sumbră, când tu te devalorizezi și nu te iubești, nu te respecți și nu te apreciezi. Ceea ce oferi, ți se oferă. Cum ar putea fi altfel?
Dar bucură-te și nu uita să râzi atunci când ai înțeles că totul ține doar de atitudinea ta în fața vieții. Când ai realizat că totul aici se întâmplă cu un sens și nu aleatoriu, că ești responsabil pentru fiecare gând și vibrație pe care o transmiți, că nimeni și nimic nu conspiră la nefericirea ta. Vino și pășește fără frică pe drumul tău unic pe care doar tu însuți ți-l poți asuma, pentru că totul, dar absolut totul în viața ta e doar un mare DAR...

miercuri, 26 martie 2014

Intre a-ti da voie sa fi si a da voie sa fie


Nu cred în jurăminte. Nici în promisiuni de fidelitate pe toată viaţa. Nici în vorbe frumoase aruncate fără discernământ spre un partener disperat care se agaţă de ele ca şi de ultimul colac de salvare. Nici în iubiri veşnice demne mai mult de povestit la gura sobei când imaginaţia o ia razna, unde prinţii se duelează între ei pe cai înaripaţi pentru muza lor, în timp ce veşnicele prinţese stau cu inimile frânte, nehotărându-se de partea cui să încline mai mult balanţa.
Nu cred în aceste aşa-zis jurăminte, pentru că nimic nu poate dura la fel o viaţă în nişte inimi de carne. Nimic nu poate fi veşnic, din simplu fapt că noi oamenii suntem atât de schimbători. Atât de atraşi spre diversitate. Atât de dornici de a experimenta mai ales ceea ce pare interzis(tot de către oameni!). Atât de fluctuanţi în stările noastre. Atât de alunecoşi uneori.
Şi totuşi, deşi suntem cu toţii atât de oscilanţi, mai mult sau mai puţin, asta nu cred că ne discreditează sub nici o formă. Suntem de fapt cu toţii magnifici şi minunaţi în diversitatea noastră, în trăirile noastre, în felul nostru unic de a fi. De ce ne străduim atât de mult să ne ascundem sentimentele unii faţă de ceilalţi? Şi de ce nu prea reuşim totuşi? De ce ne reprimăm aceste stări doar de gura lumii? De ce am considera o umilinţă simplu fapt de-ai spune cuiva „te iubesc”, fără a cere nimic în schimbul acestei afirmaţii? De ce ne e atât de jenă să ne expunem sufletele de frica celor neaveniţi care nu sunt în stare decât să ne judece pentru ceea ce simţim?
Dacă aş veni în faţa ta simplu şi firesc, şi ţi-aş spune că „te iubesc acum, în clipa asta”, oare m-ai crede? Dar dacă aş veni spunându-ţi că „te voi iubi pentru toată viaţa”, oare cum m-ai privi, ce ai simţi?
Dar cum aş putea afirma că voi simţi la fel pentru toată viaţa, când starea mea poate se schimbă de la zi la zi, de la oră la oră chiar? Cum poţi da o astfel de mărturie fără să iei în considerare că nimeni nu poate şti exact ce va simţi peste 5 minute?
Şi e întru totul adevărat. Oamenii se perindă prin faţa noastră, iar noi nu suntem roboţei teleghidaţi cărora li s-a implementat un fel de soft mental, prin care nu ne dăm voie decât să ne uităm doar la unicul nostru partener, iar ori de câte ori simţim ceva pentru un altul sau alta, intrăm într-un fel de virusare şi chemăm programatorul să ne reseteze şi să ne resusciteze simţurile care...surpriză, nu mai sunt aceleaşi ca acum câteva minute!
De fapt, nu mai suntem aceiaşi oameni ca cei de ieri, ca cei de acum o lună sau acum un an. Pur şi simplu ne schimbăm atât de mult, încât nu ne dăm noi seama. E ceva rău în asta? În nici un caz. Din contră, e minunat că pot recunoaşte din toată inima că nu mai gândesc la fel ca ieri, că nu mai simt la fel ca acum o lună, că nu mai am aceaşi percepţie ca acum un an. Dar sunt tot eu, chiar dacă sunt un altul. Ceva în mine rămâne la fel, ceva însă se schimbă permanent.
Bărbaţilor le place să facă promisiuni care mai de care mai pompoase, ei nu au nimic de pierdut. Le place să vrăjească şi să se lase vrăjiţi, cine ştie poate-poate iese ceva. Adoră să arunce tot felul de momeli, doar-doar s-o prinde careva. Majoritatea având mintea şi simţurile mai jos de ombilic, nu prea le pasă dacă dau multe rateuri, până la urmă...intră cine vrea, scapă cine poate...
Femeile la rândul lor, abia aşteaptă un jurământ pe toată viaţa, chiar dacă de cele mai multe ori acesta sună atât de fals şi atât de insipid, încât te ia somnul până se încheie. Ele vor neapărat ca relaţia să fie oficial recunoscută de biserică, printr-un ritual care le oferă iluzia de a gândi despre partener că astfel e doar a lor şi nu mai e un bun comun ca înainte. Dar e o mare păcăleală aici, crezând că bărbatul care până mai ieri schimba femeile de la zi la zi, odată cu oficierea tainei cununiei, se va transforma într-un mieluşel blând, cuminte, muncitor, loial şi mereu devreme acasă. Ce-i drept, pe unii acest ritual îi mai potoleşte cât de cât, băgând frica şi ruşinea puţin în ei, însă fidelitatea lor nu poate ţine prea mult. Pentru că obiceiurile de o viaţă, nu se schimbă doar prin „sfânta” cununie, asistând impasibili la aceste „sfinte” bolboroseli, gură-cască.
Nu, nu vă amăgiţi că năravurile se schimbă peste noapte şi printr-o aşa-zis taină. Însă totul se poate schimba pur şi simplu devenind conştient, iar pentru asta nu ai nevoie jurăminte pompoase şi înflorite. Nu ai nevoie de constrângeri sociale sau religioase care să te toace mărunt cu ameninţări. Acestea mai mult rău fac, acumulând frustrări reprimate iarăşi şi iarăşi, până când încep să se reverse în nemulţumiri, nervi şi anxietate. Despre ce fel de taină vorbim?
Iubirea nu are nevoie de jurăminte. Ea dă voie celuilalt să fie şi îl susţine pe acesta necondiţionat, căci dacă ar fi ceva condiţionat la mijloc, nu s-ar mai numi iubire, ci doar interes. Nu s-ar mai numi iubire, ci un fel de prostituţie oficializată. Nu ar mai fi iubire, ci doar abuz psihic şi subjugare trupească. Pentru că o relaţie nu îţi dă drepturi asupra celuilalt, controlându-l la fiecare oră pe unde umblă şi cu cine s-a mai văzut.
În fond de ce ţi-e frică? Că te-ar înşela? Ce înseamnă oare să te înşele partenerul sau partenera de viaţă? Are vreun sens această exprimare sau e doar un clişeu care merge așa ca pe bandă rulantă?
Ai cumva vreun drept de proprietate asupra celuilalt cu care trăieşti? Simţi că e numai şi numai al tău? Cine spune asta, biserica, societatea? Dar tu omule, dar tu femeie, ce crezi despre asta?
Jurămintele pe toată viaţa nu au fundament, ci sunt simple cuvinte aruncate în vânt, iar cine seamănă vânt culege furtună. Dar ne e frică atât de mult de gura lumii, încât suntem în stare să suportăm orice de la partenerul nostru între patru pereţi, numai să ştie lumea că suntem ok, cu acte în regulă.
Eternul soţ, se regăseşte doar prin romanele lui Dostoievski, unde bărbatul etern fidel, vine acasă în fiecare zi la ora x, pleacă de acasă la job la ora y, însă ajunge după o astfel de aşa-zisă viaţă, să urle într-un final de durere lăuntrică când realizează că el nu a trăit o clipă în această unică viaţă, aşa cum şi-ar fi dorit. Trist dar adevărat. Ne sacrificăm sufletele pe altarele loialităţii, doar ca să nu ne ia lumea la puricat, dar noi n-am trăit poate nici măcar o clipă aşa cum am simţit cu adevărat să trăim.
Iubirea nu subjugă ci într-adevăr redă totală libertate celuilalt. Pentru că dacă eu nu ofer această libertate, înseamnă că mă aflu permanent într-un conflict lăuntric, mă aflu de fapt în dezbinare şi nu în armonie, mă aflu mereu ca pe un teren de luptă unde consoarta „trebuie” să mi se supună vrând-nevrând, la orice oră din zi sau noapte. Iar în tot acest control, eu stau permanent pe nisipuri mişcătoare şi nu sunt deloc sigur pe mine însumi. Iar asta se reflectă în comportamentul dominator faţă de celălalt. Cine pe cine înşeală aici, sau mai bine zis, cine cu adevărat se înşeală?
Nu cred nici în aceşti eterni soţi devreme acasă, dar fără experienţă de viaţă, care atunci când îi „plesneşte” îndrăgosteala și fluturașii încep să își facă de cap cu simțurile lor, habar n-au ce li se întâmplă şi cum să gestioneze această stare, firească la urma urmei. Iar când dau „boala” în ei, se duc după atracția vieții lor, aşa cum se duce boul la înjunghiere.
Nu cred nici în mironosiţele „smerite” şi acoperite din cap până-n picioare, fugind astfel de femeia din ele, nerealizând de fapt că simţurile nu ţi le poţi acoperi cu nici un fel de văl. Şi acestea, neavând experienţă de viaţă, se pierd în peisaj imediat cum li se schimbă pulsul.
Mulţi oameni sunt atât de speriaţi de viaţă, atât de temători faţă de persoanele care apar la un moment dat în faţa lor şi pentru care simt ceva, încât imediat îşi dau cu tifla-n cap şi fug. Dar nu realizează că această fugă e doar o simplă amânare, conflictul nu s-a rezolvat prin fugă. Şi va reveni după un timp. Şi va apărea altă persoană pentru care vei simţi ceva, vei fugi şi de ea, vei fugi şi de el, vei fugi și de tine?
Atitudinea defensivă în fața vieții nu mi se pare una ok. Fuga de o femeie sau de un bărbat pentru care simți ceva, iarăși nu este ok. Dacă te regăsești în acest tip de mentalitate defensivă, chiar dacă ai impresia că te afli într-o zonă de confort, de fapt te afli într-o foarte păguboasă zonă de disconfort. Acum ești acasă cu partenerul sau partenera, dar mintea ta se află undeva departe, în nici un caz acolo unde ești cu trupul.
Să ne dăm voie să simțim, fără ca să încercăm să ne reprimăm ceea ce nu se poate reprima. Oare ce ni s-ar putea întâmpla, ce am putea pierde?
Să dăm voie celuilalt de lângă noi să simtă și el sau ea la rândul său, liber și fără impuneri. Nimeni nu îl poate înșela pe celălalt, pentru că nimeni nu îi aparține. Nu suntem aici ca să ne legăm cu lanțuri de partenerul nostru, ca nu cumva să-i pierdem interesul. Căsnicia nu poate fi un fel de pușcărie și un fel de război, de care pe care.
Trăiește doar și lasă să trăiască...

luni, 24 martie 2014

Intoarce-te la tine insuti...



Întoarce-te la tine însuți, acolo unde doar tu ești singurul rege capabil de a-și putea conduce propriul său regat...

Întoarce-te la tine însuți, ca la un vechi prieten pe care poate nu l-ai mai îmbrățișat demult, pe care poate nu l-ai mai ascultat de o întreagă viață...

Întoarce-te la tine însuți, acolo unde nimeni nu poate intra în locul tău, unde nimic nu poate să îți smulgă bucuria ființei tale interioare...

Întoarce-te la tine însuți, ca la un loc sacru unde revii iarăși și iarăși, cu dragoste de el, cu dor...

Întoarce-te la tine însuți, acolo unde lumea nebună nu are acces și unde privirile curioase nu pot pătrunde...

Întoarce-te la tine însuți, ca și după o lungă călătorie și căutare, în care ai fost, ai văzut, ai ascultat, ai testat, ai învățat și-ai experimentat...

Întoarce-te la tine însuți, acolo unde cetatea sinelui tău are fundația clădită pe piatră și nu pe nisip, acolo unde vânturile, ploile, grijile și lipsurile nu-ți pot clătina cetatea, nu-ți pot pune la pământ iubirea...

Întoarce-te la tine însuți, privește-te ochi în ochi, și față către față, celebrează-te și onorează-te iarăși și iarăși, până când iubirea îți va umple chiar și cele mai ascunse goluri...

Întoarce-te la tine însuți, și realizează unicitatea ta, dă-ți seama de originalitatea din tine care se vrea revelată, acum, aici, chiar în această unică viață...

Întoarce-te la tine însuți, ca un mai vechi pelerin, care după un timp, se adună de pe unde s-a risipit, obosit și epuizat, amintindu-și în cele din urmă de inconfundabila stare de ”acasă”...

Întoarce-te la tine însuți, fără păreri de rău, fără povara inutilă a unui trecut mort și îngropat, fără mari așteptări spre un viitor iluzoriu, doar fi prezență prezentă în prezent...

Întoarce-te la tine însuți, nu cu jumătăți de măsură și cu un suflet sfâșiat, ci vino așa cum ești, cu tot sufletul tău, din toată puterea ta, cu tot cugetul tău și cu toată iubirea ta...

Întoarce-te la tine însuți, regăsește-ți starea de ”eu sunt”, dincolo de
”a face”, dincolo de ”a avea”, dincolo de ”a te îngrijora”, dincolo de ”a controla”, dincolo de ”a te întrista”, doar rămâi bucurie în bucuria ta...

Întoarce-te la tine însuți și întoarce-te la Dumnezeu, ca un copilaș la tatăl său, care atunci când îl vede, vine în întâmpinarea sa cu toată puterea, cu toată dragostea, cu toată lumina, sărutându-l cu sărutare sfântă și îmbrățișându-l cu toată ființa Sa...

vineri, 21 martie 2014

Intre constiinta religioasa si constiinta lui „eu sunt”


E adevărat. Când mă aflam ancorat trup şi suflet în conştiinţa religioasă, nu puteam pricepe cum oameni care se identificau total cu creştinismul lor, indiferent de ce natură era el, nu-şi puteau depăşi pur şi simplu condiţia limitativă în care se aflau. Şi era atunci acest conflict în mine, era discrepanţa aceasta între ceea ce se vedea ca fiind bun, adică moralitatea creştină, şi ceea ce era reflecţia acestei moralităţi care se resfrângea de cele mai multe ori în necazuri, nefericiri, boli, sărăcie, frustrare, deznădejde chiar. Toate acestea se revărsau în realitatea celor care practic le atrăgeau fără să îşi dea seama. Iar ele fiind chemate iarăşi şi iarăşi, nu pregetau să vină acolo unde se simţeau pe teritoriul lor, adică în conştiinţa religioasă.
Un om care se identifică totalmente cu această conştiinţă, nu ştiu dacă poate înţelege cu adevărat ce vreau să spun. Pentru că atunci, nici eu nu puteam înţelege, chiar dacă ar fi venit o armată de oameni să mă convingă de contrariul. Lucrurile nu pot fi înţelese decât din afară, dar pentru asta e nevoie să ieşi cumva din religie şi să intri în starea de „eu sunt”. Iar ca să ieşi, nu se poate cu de la sine putere, ci doar dacă apare o criză lăuntrică care te bagă în noaptea neagră a întrebărilor, care te pune faţă în faţă cu fiinţa ta interioară, care la un moment dat se trezeşte şi astfel îşi cere drepturile. Când balanţa conştiinţei începe să încline spre „eu sunt”, uşor-uşor simţi cum rezistenţele de care te agăţai înainte se topesc ca prin farmec. Uşor-uşor simţi cum se dizolvă imaginea falsă pe care o aveai despre tine. Vălul se înlătură iar sinele se descoperă.
Omul frumos se descoperă doar în libertate. Doar în bucurie. Doar în cugetare. Doar în asumare. Doar în responsabilitate. Doar în detaşare. Doar în propria alegere asumată şi nu indusă. Alegând starea de „eu sunt” îţi alegi propria fiinţă interioară, te alegi de fapt pe tine însuţi. Alegând însă doar conştiinţa religioasă, alegi un drum( frumos şi acesta dacă eşti sincer cu tine), dar cu mult mai lung.
În fiinţa noastră interioară se află ceva care nu necesită efort. Nici timp. Nici spaţiu. Nici control. Această parte ascunsă din noi, nu poate spune „eu cred”, ci doar „ eu sunt”. Când spun „cred”, imediat mă axez pe exterior şi ies din mine însumi, pentru că încep să cred în ceva sau cineva din afara mea. Iar orice ar fi în afara mea, e doar temporar, e doar trecător. Ce mă fac oare atunci, dacă pierd acel „ceva” sau pe acel „cineva”? Care mai e credinţa mea şi în ce mai constă ea atâta timp cât nu mai există obiectul sau persoana cu care mă identificam? Cu ce mai rămân atunci, cine mai sunt eu, în acest caz?
Mulţi când îşi pierd această aşa-zis credinţă în ceva exterior, nu pot suporta această stare şi imediat se agaţă de altceva. Adică ies dintr-o religie şi intră în alta. Insuportabila uşurătate a fiinţei lor, nu le permite să rămână doar cu ei înşişi. Au nevoie de un dumnezeu aflat în afara lor de care să le fie cât de cât frică. Se spune adeseori că e mare lucru să fi „om cu frica de dumnezeu”. De ce oare nu s-a găsit nimeni niciodată să spună că cel mai mare lucru, e să fi „om cu bucuria de Dumnezeu”? Acolo unde este frică, e doar frică şi atât. Acolo nu e Dumnezeu, ci doar un surogat, o închipuire, o imagine fantezistă a unor oameni cu o imaginaţie foarte bogată care au ştiut exat cum să plăsmuiască această imagine pentru a băga frica în oameni. Când frica conduce ca o împărăteasă, în spatele ei vin susţinătoarele care îi poartă trena: judecata, critica, ameninţarea, excluderea, discriminarea, trufia, aroganţa. Toate acestea sunt surorile mai mici ale fricii.
Dar în starea de „eu sunt”, nu ai nevoie nici de vreo împărăteasă, nici de vreo trenă, nici de linguşeala vreunei turme debusolate. Nu ai nevoie de susţineri exterioare, când te ai doar pe tine însuţi. Nu ai nevoie de reguli, canoane, interdicţii, control, manipulare. Pe acestea sinele divin nu le poate suporta, pentru că bucuria nu le poate la rândul ei suporta. Doar oamenii le suportă pentru că le place la nebunie să domine sau să fie dominaţi. Religia e dominatoare, tiranică, despotică. Ea vine mereu cu argumente pentru a te convinge cât de „păcătos” şi decăzut eşti. Iar multora le şi place să audă asemenea discursuri pentru că simt nevoia să fie diminuaţi ca oameni. E şi ăsta un mod de viaţă... interesant şi paradoxal în acelaşi timp.
Religia impune iar spiritualitatea dizolvă toate aceste impuneri. De ce oare omul are nevoie de amenințări pentru a se opri din a face rău? De ce oare are nevoie de reguli pentru a trăi liber și frumos? Ființa ta interioară odată regăsită, nu mai poate suporta să facă rău, nu mai poate accepta compromisul, nu mai poate tolera să își calce pe propriul suflet la nesfârșit. Iar pentru asta nu are nevoie de canoane exterioare prin care să fie judecată și amenințată. Starea de ”eu sunt” te va îndemna ea însăși, doar spre creație și doar spre bucurie, căci acesta e firescul omului frumos.
Când crezi în dictonul „dumnezeu pe cel care-l iubeşte, îl mustră şi-l pedepseşte”, îţi vei găsi oricând justificări la propriile eşecuri din viaţă.
Îţi vei găsi mereu mângâieri în „căile tainice şi nemăsurate ale domnului”, care nu are altceva mai bun de făcut decât să îţi pună piedici. Îţi vei găsi mereu refugiul într-un elogiu al lacrimilor, considerându-te vinovat şi astfel pe drept pedepsit. Îţi vei găsi mereu „liniştea” într-o nouă spălare pe creier făcută de cel căruia i-ai încredinţat pe deplin sufletul. Şi vei fi mereu în starea de „eu cred” şi niciodată în cea de „eu sunt”. Şi astfel îţi vei adormi şi mai mult conştiinţa ascunzându-te în spatele unor ziduri emoţionale, cu care se înconjoară religia de jur împrejur, ca o cetate care stă mereu de veghe ca nu cumva să fie prădată. Însă, cum emoţiile sucombă, se prăbuşeşte într-o clipă şi cetatea.
Când mă aflam în această cetate, orice încercare de evadare era sortită eşecului. Iar încercările fiind prea anemice, eram permanent ţinut ca într-un prizonierat. Emoţiile puseseră stăpânire pe mine într-un mod despotic, iar sinele la orice încercare de manifestare, era imediat înlănţuit, torturat şi aruncat din nou în temniţă.
Dar la un moment dat, forţând lucrurile, emoţiile începuseră să cedeze şi pierdeau teren. Temnicerii aţipeau unul după altul, iar eu le-am furat imediat armele. Sinele meu ieşind, a întrezărit luminiţa de la capătul întunericului şi dus a fost, nemailăsând nici o urmă.
Am ieşit atunci în mijlocul cetăţii şi am văzut că eram înconjurat de o multitudine de uşi ferecate cu lacăte.
Până atunci, credeam că acele lacăte mă ţineau în siguranţă, în faţa năvălitorilor orientali. Mă mai apropiam din când în când de ele, dar doar le priveam, neavând destul curaj ca să le deschid. Siguranţa era maximă şi nu era cazul să fac nici cea mai mică breşă în ea.
Numai că lacătele se vroiau sparte iar uşile larg deschise! Lanţurile se vroiau rupte iar lumina vroia să pătrundă acolo unde înainte era de nepătruns. Atunci am spart lacătele şi am rupt lanţurile. Iar dincolo de uşi... surpriză!
Nimeni nu dădea năvală, nimeni nu îmi vroia capul! Nimeni nu mă judeca, nimeni nu mă ameninţa!
Din contra, am fost luat de mânuţă şi invitat imediat la un ospăţ regesc. Acolo am cunoscut un mai vechi prieten, abandonat demult şi părăsit,
dar care nu-şi pierduse speranţa că într-o zi mă voi reîntoarce la el: sinele meu...

Indiferent de drumul ales, să aveți spor și lumină pe calea cunoașterii voastre!
Așa este, așa să fie!

sâmbătă, 15 martie 2014

Fetele nevazute ale iubirii


Despre iubire nu se poate scrie cu mintea într-un mod logic şi raţional, ci doar cu sufletul şi cu simţirea. Pentru că iubirea dragii mei, e nebună. E atât de nebunatică încât nu ţine cont de timp, de spaţiu, de vârstă, de înţelepciune sau prostie, de cunoaştere sau ignoranţă, de bogăţie sau sărăcie, de spiritualitate sau de vreo religie anume, de un copil sau de vreun maestru, de trecut, prezent sau viitor, nu ţine cont nici de frumuseţe, nici de sex, nici de entuziasm dar nici de lipsa de chef...Toate acestea nu au putere absolut deloc în faţa iubirii. Ea le transcende pe toate într-o clipită ca şi cum acestea nici nu ar fi.
Dar iubirea nu e o simplă îndrăgosteală, de fapt n-are nimic comun cu aceasta. Pentru că îndrăgosteala n-are substanţă, n-are profunzime, n-are demnitate, n-are fundament, n-are putere, n-are discernământ, n-are tărie, n-are detaşare şi nu-i dă voie celuilalt doar „să fie”. Pentru că îndrăgosteala e duşmănoasă, geloasă, egoistă, încrâncenată, plină de ataşament, trufaşă, superficială, impresionabilă, plină de dorinţă carnală, disperată, gălăgioasă, cu gânduri ascunse, vrând să se manifeste cumva în ascuns şi nu la vedere. Îndrăgosteala e doar temporară, de aceea nu dau doi bani pe ea. E doar amăgire, aşa că n-are ce căuta în realitatea mea. E doar sufocare ego-centrică care nu mă lasă prea mult să respir. E doar dorinţă de „a poseda” pe om şi de a-l avea numai şi numai pentru tine. E doar înlănţuire şi rană.
Dar iubirea nu e nimic din toate acestea. Ea nu mă răneşte şi nici nu mă înlănţuie. Nu mă încorsetează şi nici nu mă „posedă”. Nu mă sufocă de dorinţă, ci mă lasă să respir simplu şi curat. Nu face tot posibilul şi imposibilul de a-l aduce pe celălalt în realitatea mea, ci-i dă voie să ia el sau ea hotărârea asta, doar dacă simte aşa. Iubirea e libertate, te eliberează pe tine şi-i dă totală libertate celuilalt.
Ea nu ştie să pună condiţii şi nici nu se laudă cu surle şi trâmbiţe în stânga sau dreapta, de ce nouă „achiziţie” a mai făcut. Nu se măreşte şi nici nu se înalţă, căci iubirea nu ştie să se trufească. Nu arde de dorinţă, căci e doar pace liniştită şi tăcută ca un pârâiaş care curge lin fără să stropească cu furie pe maluri. Nu se înfoaie nici cu vreo nouă cucerie şi cu o altă inimă frântă. Căci ea nu ştie să cucerească, nici să domine şi nici să frângă inimi.
Iubirea merge în armonie doar pe drumul ei, fără ca să se abată pe drumuri lăturalnice unde pur şi simplu nu are ce căuta. Ea nu se ascunde, căci nu are de ce să o facă, nu are pur şi simplu nimic de ascuns. Iubirea străluceşte mereu şi nu se dă nici măcar un pas îndărăt. Nu e agresivă, dar nici defensivă. Nu caută să convingă pe cineva de dreptatea ei şi că doar ea deţine adevărul. Dar nici nu se dă înapoi atunci când i se cere mărturisirea. Aceasta o face doar marea ei inamică, care se numeşte frica şi care ţipă-n gura mare că doar ea şi numai ea e infailibilă.
Dar iubirea nu-şi bate capul cu cei care nu o suportă. Ea are alte lucruri mai bune de făcut decât să judece sau să critice ceea ce nu-i place. Ea trăieşte şi este vie. Lasă la rândul ei pe oricine să trăiască şi să fie viu. Nu îşi arogă drepturi şi nici lozinci despotice de genul: „cine nu e cu mine, e împotriva mea şi cine n-adună cu mine, risipeşte”! Pentru că iubirea nu are nevoie de lozinci cu care să impresioneze vreo minte slabă. Şi nici nu simte nevoia să adune vreo turmă în spatele ei care să o urmeze necondiţionat. Căci ea nu se poate identifica cu vreun lider care vrea să fie urmat la nu ştiu ce luptă. Iubirea nu trage cu forţa pe nimeni după ea şi nu ştie ce e aia luptă. Viaţa e o luptă doar când este condusă de frică. Dar când viaţa este susţinută doar de iubire, cum ar mai putea fi luptă? Ea atunci devine doar şi doar bucurie.
Iubirea e una, dar feţele ei sunt multiple. Căci iubirea se simte într-un fel şi în pace, în armonie, în entuziasm, în bucurie, în lumină, în susţinere, în binecuvântare, în compasiune, în răbdare şi în înţelegere reciprocă.
Tu eşti iubire. Iubirea e infinită şi ea nu moare niciodată. Aşa şi tu eşti nemărginit şi veşnic. Eşti iubire şi când te trezeşti dimineaţa, şi când mănânci şi când bei, şi când dormi şi când visezi. Şi când faci dragoste şi când mergi la job, şi când mergi la joacă şi când te afli la cumpărături. Pentru că toate acestea fac parte din viaţă, aşadar fac parte din iubire. Iar iubirea nu le recunoaşte doar pe unele, iar pe celelalte le dă deoparte. Nu-i vrea doar pe unii iar pe alţii, nu. Ea nu suportă dogmele, nici îndoctrinările, nici îndemnurile rasiale.
Iubirea este doar ceea ce este. Aceea care nici nu vine, nici nu pleacă. Ea nu are de unde veni şi nici unde pleca. Ea rămâne în tine, rămâi astfel şi tu în ea. Doar fi iubire.

vineri, 14 martie 2014

Imbratisand primavara...



Mai întâi de toate şi mai mult decât orice, îţi mulţumesc dragă primăvară pentru acest magnific dar. Acum mi te arăţi în realitate aşa cum eşti, aşa cum mereu ai fost prezentă în sufletul meu. Dar eu nu am avut ochi ca să te văd căci eram prea orbit şi prea întunecat ca să te pot întrezări măcar. Unde erai tu oare atunci când eu fugeam de frumuseţea ta, iar tu mă urmăreai fără încetare, aşa cum un copil vine iarăşi şi iarăşi după tatăl său, chiar dacă acesta în nebunia lui îşi întoarce faţa de la el? Unde erai atunci când eu nu înţelegeam cine sunt, rănindu-mă fără încetare în locuri pustii şi neumblate, lăsându-mă rănit de răutatea celor care spuneau că îmi vor doar binele? Unde erai tu primăvară, de ce nu mi te arătai, de ce te ascundeai?
Vino şi fă-mă să înţeleg ceea ce se află dincolo de orice înţelegere. Cum rămâi tu mereu prezentă în suflet dar cum îţi schimbi în acelaşi timp forma, în aparenţă alta, în realitate neschimbată? Tu una eşti, dar pari întreg variată. Sufletul unul este, dar pare întreg variat. Acum cu bucurie, cu soarele strălucind deasupra, acum trist învăluit de frunzele tomnatice care cad la vremea lor ca şi nişte gânduri pline de amărăciune ce se revarsă peste om. Acum înfloritor şi culegând flori de pe câmpul fericirii, acum înlăturând zăpada greutăților care s-a aşternut deodată peste viaţă. Cine eşti tu suflete al meu primăvăratec, de unde vii, cum intri în acest trup, pe unde ieşi şi unde iarăşi pleci?
Vino şi spune-mi primăvară, arată-te cât de frumoasă eşti. Iartă-mi trufia, iartă-mi mândria, iartă-mi şi aroganţa de a nu suporta ca să te pipăi şi să te simt că eşti. Tu doar veneai, eu pururea fugeam. Tu mă chemai, eu pururea nu te-ascultam. Tu doar mi te-arătai, eu însă pururea nu te vedeam. Tu doar te apropiai şi mă iubeai, eu doar te repudiam şi te-alungam. Dar uneori, cum oboseam, din urmă mă prindeai, dar nu pentru mult timp, căci nu suportam atingerea ta şi imediat, faţa iarăşi de la tine mi-o întorceam. Şi iarăşi fugeam şi iarăşi m-ascundeam...Cum oare de m-ai răbdat tu exact aşa cum sunt? Cum oare nu s-a cutremurat pământul, cum încă apele nu şi-au ieşit din matcă, văzând un astfel de suflet atât de răzvrătit? Cum de-ai avut atâta răbdare cu mine şi niciodată nu m-ai părăsit?
Vino frumoasă primăvară, cuprinde-mi mintea care nu a vrut să te înţeleagă. Învăluie-mi simţirea ce n-a dorit ca să te simtă. Un singur nume ai și acela e iubirea. Cum Dumnezeu este mereu acelaşi şi este dincolo de orice nume, aşa tu dragă primăvară rămâi aceeaşi neschimbată. Căci iubirea nu poate oscila de la o stare bună la alta rea, ci doar rămâne exact la fel cum este, sporind de fapt din treaptă în treaptă şi din lumină tot spre lumină.
Te-asemui astfel doar cu iubirea frumoasă primăvară, rodind în suflet doar fericire, pace şi bucurie, împărtăşind tuturor calea, adevărul şi viaţa. Cine vrea să vadă calea, o va vedea mai devreme sau mai târziu,după dorinţa lăuntrică care arde sau pâlpâie doar. Dar decât să pâlpâi şi să fi acelaşi veşnic căldicel, mai bine să mori rănit de prea multă dragoste de viaţă. Căci şi eu am ars de dorinţă la rândul meu, şi eu m-am rătăcit adeseori urmând căi întortocheate, dar totuşi care duc toate în acelaşi punct. Şi eu m-am amăgit adeseori, trecând astfel cu mare nepăsare peste florile primăverii din sufletul meu, călcându-le în picioare, nesuportând iubirea. Dar tu mi-ai suportat toanele şi răzvrătirea, frumoasă primăvară, ţi-ai aruncat seminţele iubirii având răbdare şi aşteptând cuminte ca să se înfiripe şi să rodească chiar şi acolo, în mine însumi, unde nu părea să fie decât un pământ sterp şi neroditor.
Vino acum frumoasă primăvară şi spune-mi tu cum ai fost mereu lângă mine chiar şi atunci când orbecăiam suferind în noaptea neagră a sufletului meu. Spune-mi cum oare de am ieşit de acolo de unde nu credeam că voi ieşi vreodată? Cine m-a purtat şi cum de m-am lăsat? Cine m-a luminat şi cum m-am înălţat? Ce m-a atras şi cum m-am curăţat? Ce s-a topit în mine şi cum m-am vindecat?
Ca prin tranşeele unui război ce nu era al meu, la el eu parte-am luat. Cine-ar putea să mă înţeleagă, cine-ar putea într-un mod sincer să mă creadă? Doar tu suflete al meu, ai striga-n gura mare, dacă ai putea. Şi chiar de-ai face-o, ce altceva ar mai putea urma?
Vino tu dragă primăvară şi spune cum în cele din urmă m-ai prins, m-ai cucerit şi m-ai îmbrăţişat cu sărutare sfântă.
Cum m-ai prins cu putere şi m-ai scos parcă cu forţa din adâncul ignoranţei fără fund, acolo unde „nimicul” poleit pare ceva pe dinafară, dar pe dinăuntru e „plin” de toată goliciunea.
Şi astfel, văzând tu râvna mea, m-ai luat de mână şi îndată am ascultat, şi îndată am urmat iubirii celei care m-a chemat. Deci alergând tu, eu alergam dupa tine, fugind tu, te urmam ca şi un câine credincios stăpânului său. Şi astfel, m-ai chemat după tine frumoasă primăvară, aprinzând în sufletul meu iubirea care arde fără flacără! Dar când te îndepărtai şi te făceai nevăzută, eu nu deznădăjduiam, nici nu cârteam, nici nu gândeam cele rele în sinea mea, nici nu te socoteam o amăgitoare. Ci şezând în locul în care mă aflam, mă tânguiam, plângeam şi te strigam să te întorci şi iarăşi să mă porţi. Și te așteptam cu răbdare și nădejde, știind că cel ce se seamănă cu lacrimi, cu bucurie după un timp va secera. Iar când reveneai, eu cu şi mai multă râvnă te urmam şi mult mă bucuram, reuşind ca să te ating, dar asta aşa doar ca o închipuire sau ca şi cum ţi-as fi atins putin ciucurii de la poale. Dar te opreai doar puţin, căci imediat iarăşi înaintai şi cu mare viteză te porneai, iar eu iarăşi rămâneam singur cu mult în urma ta, și totuși mai aproape de tine decât puteam credea...
Şi m-a purtat astfel fără oprelişte, până mi-am regăsit pacea, întrezărind în cele din urmă luminiţa de la capătul întunericului. Atunci ne-am oprit, ne-am aşezat şi iarăşi ne-am îmbrăţişat. Şi am denumit atunci această firavă luminiţă, dându-i un singur nume: libertatea!
Aşadar, lasă-mă să-ţi mulţumesc frumoasă primăvară şi cât de recunoscător îţi sunt că nu m-ai părăsit. Lasă-mă să te îmbrăţişez şi să te simt aşa cum eşti. Lasă-mă să mă plimb pe câmpiile nesfârşite ale iubirii, unde mugurii deja au încolţit. Lasă-mă să îți vorbesc simplu și firesc. Lasă-mă tu suflet al meu primăvăratec să-ţi spun cum și cât de mult te iubesc...

miercuri, 12 martie 2014

Unde simturile nu mai sunt inselatoare....


”Nu vă încredeți simțurilor, căci ele sunt înșelătoare”, spunea odinioară un mare apostol.
Și totuși cum ar putea fi înșelător ceea ce vine de la Dumnezeu? Pentru că toate care vin de la El, ”sunt bune și chiar bune foarte”, vorbind pe limba lor.
Dacă aceste simțuri ar fi înșelătoare, atunci tot ceea ce e în mine este înșelător: și mintea, și trupul, și inima, și imaginația, și intuiția, și simțirea, și vorba, și gândirea, și mentalitatea, și atitudinea. Pentru că toate acestea se bazează mai mult sau mai puțin pe simțuri. Și dacă toate acestea sunt pervertite, atunci cine mai sunt eu, pe ce mă mai bazez de fapt? Care mai poate fi în acest caz punctul meu de reper?
Simțurile de fapt, devin înșelătoare atunci când încep să se înșele pe ele însele. Când nu ști cine ești, când ești ca o frunză-n vânt azvârlită încolo sau încoace, când îndoiala te macină, când sufletul suferă dintr-o cauză sau alta, când simți că faci un pas înainte dar imediat faci doi pași înapoi, când vrei ca tu marele salvator să salvezi lumea, când te interesează mai mult ce gândesc ceilalți decât ce părere ai tu despre tine, când nu ești sincer ci doar îți place să afișezi o imagine falsă, când te duci după prima femeie disponibilă sau după primul bărbat care îți dă puțină atenție nemaicontând nimic altceva decât satisfacerea unei simple pofte, când îți predai puterea pe bani sau pe degeaba în fața unora care nu au decât interese de a te manipula, când simți că nu ești ok și că ar fi cazul să iei o hotărâre dar nu o faci ci amâni un verdict care până la urmă tot te va pune la zid, când te afli într-un mediu care nu ți-e prielnic dar ”zaci” acolo în virtutea inerției pasiv și resemnat, când urmezi un drum care te duce într-o fundătură și tu simți asta dar te amăgești că ești bine până când ajungi să dai cu capul la propriu de acea fundătură, când stai pe lângă oameni care nu te susțin dar care te sabotează doar prin simpla lor prezență furându-ți timpul și viața, când aștepți milă de la divinitate sau de la oameni pentru că ți-e mai confortabil să induci emoții negative în exterior decât să faci un mic pas spre tine însuți, când te plângi în stânga sau dreapta că viața e grea și că pentru tine nu e nici o portiță de ieșire, când îți chemi boala cu bună știință iar după ce ea te ascultă și vine, rămâi surprins cum de un om atât de bun ca tine s-a îmbolnăvit subit, când toate acestea și mai mult decât atât ți se întâmplă, atunci într-adevăr simțurile tale au devenit înșelătoare. Atunci într-adevăr ai senzația de coșmar stând permanent pe nisipuri mișcătoare. Dar cine sunt de vină oare, simțurile? Nu, nu și nu. Ele sunt bune și chiar bune foarte, dar tu singur ți le pervertești alegând mereu alegeri înșelătoare care pur și simplu te trădează și te micșorează ca om.
Atunci când devii conștient însă, simțurile încep să te ghideze, încep să îți vorbească, să te călăuzească. Le asculți vreodată, îți faci timp măcar odată în zi să intri puțin în ființa ta interioară? Știu, nu mai e timp pentru că timpul nu mai are răbdare, iar ceea ce nu se află în proxima ta realitate, nu e de interes. Mai interesat este să îți faci griji pentru ziua de mâine, când nici măcar grijile pentru ziua de azi nu s-au terminat. Mai atrăgător este cum să faci o căruță de bani care să te aștepte la poartă păcălindu-te că doar așa îți vei găsi liniștea. Mai palpitant este când amantele îți dau târcoale iar tu vrei neapărat să fi sufocat de prezența lor, pentru că doar așa mai simți că trăiești. Mai multă adrenalină curge atunci când începi pur și simplu să îți bați joc de sufletul tău. Senzația asta e cu adevărat o mare înșelare în realitate și totuși atât de ”plăcută” în aparență.
Dar dacă totuși mă ridic, chiar dacă uneori mă mai ia valul și mai pic în această mică-mare înșelare, dacă totuși la un moment dat mă trezesc din somnul rațiunii înainte de a se naște moștrii, atunci simțurile mele nu mai îmi sunt dușmani, ci îmi devin prieteni. Le ascult și le las să mă călăuzească, de-abia atunci ele devin sistemul meu de ghidare emoțională la care mă pot raporta fără să îmi fie teamă că greșesc.
De-abia atunci pot sta și lângă o femeie frumoasă fără ca simțurile să nu o ia razna, de-abia atunci pot intra și în lucrurile spirituale mai profunde fără ca mintea să o mai ia pe arătură, de-abia atunci nu îi voi mai tolera pe ceilalți ci pur și simplu le voi da voie să fie fără să îi mai judec, de-abia atunci îmi voi da voie și mie să fiu autentic fără să mai fug repede-repede în căutarea vreunei măști. De-abia atunci am intrat în firescul și în normalitatea mea, când simțurile mele încep să mă susțină și să mă asculte. Până atunci ele sunt mai mult un fel de armăsari sălbatici și nărăvași care nu pot sta locului nici măcar o singură clipă. Dar când armăsarii bezmetici sunt dresați și domoliți, ei se transformă în simpli mielușei ascultători.
De fapt această înșelare simțuală, e ca o rețea neuronală pervertită care te fură când vrea și te duce de nas pe unde vrea. Dar chiar și atunci constați mereu că deși ai mai făcut-o încă odată, te simți și mai golit, și mai pustiit ca înainte de a o face. Iar când te simți rău, acesta e primul semn că ai nevoie de o mică schimbare interioară ca și viața ta exterioară să înceapă să fie mai luminoasă. Regăsește-ți ființa ta interioară și astfel simțurile îți vor deveni aliații tăi călăuzitori care nu te vor trăda niciodată.
Caută și descoperă acel loc tainic din tine unde simțurile nu mai sunt înșelătoare...

marți, 11 martie 2014

Ridica-te si straluceste!



Privesc soarele cum urcă pe cer. Ziua se înfiripă, oamenii se trezesc, străzile încep să forfotească, primăvara parcă îți intră în sânge și începe să circule prin toate venele sufletului, învăluindu-l cu o bucurie pe care doar în această perioadă unică o poți simți. Aerul e și el inconfundabil acum, iar mirosul unic care se revarsă din natură cu fiecare zi care trece, te îndeamnă și mai mult să te bucuri pentru simplu că fapt că exiști.
Așa și fința ta interioară dragă omule, se bucură de această dimineață magnifică. Pentru că fiecare clipă e unică și irepetabilă. Fiecare trăire a ta este dincolo de timp, dincolo de spațiu, dincolo de orice limită, de orice condiționare, de orice formă, de orice nume, de orice religie, de orice etichetă. În timpul somnului oare cine erai, cu ce sau cine te mai identificai? Cu nimeni și cu nimic, căci în timpul somnului profund, toate se dizolvă: și conștiința socială și cea religioasă, și credințele tale și convingerile mai mult sau mai puțin limitative, și numele și sexul, și averea și sărăcia ta, și casele și mașinile tale, și goana nebună după grija vieții, până și ea nu mai are viață în somn, căci toate se dizolvă în timpul somnului. Rămâi atunci doar ceea ce ești tu cu adevărat și pe care nimeni și nimic nu te-ar putea dizolva.
Ziua începe, cerul e senin, soarele strălucește. Va fi toată ziua așa? Vor apărea și nori după un timp?
Acum, după ce imediat ai făcut ochi și te-ai trezit, mintea e ca cerul, limpede și senină. Sinele tău strălucește, el nu apune niciodată. Așa cum norii vin și pleacă, așa și gândurile se interpun uneori în fața sinelui tău și-i eclipsează câte puțin strălucirea. Dar nu te agăța de ceea ce este efemer, nu te identifica cu ceea ce vine și pleacă. Nu-ți opri gândurile rele ca să te absoarbă din starea ta firească de bucurie. Căci dacă vor rămâne prea mult timp deasupra sinelui tău furându-ți strălucirea interioară, atunci lucrurile se vor precipita și ploaia gândurilor întunecate va cădea iarăși peste tine, cufundându-te în mocirla depresiei, acolo unde nu mai ști nici măcar tu cine ești.
Lasă norii să treacă și nu-i opri. Mai bine transmite gândurile tale cele bune în univers, iar ele se vor întoarce din nou în tine ca un boomerang sub formă de vibrații care îți vor face ființa ta interioară să strălucească și mai mult.
Transmite acum un gând de iubire și vei simți iubire. Trimite un gând de pace și vei simți pace. Un gând de armonie, și vei simți armonia din tine, din oameni, din tot ceea ce te înconjoară. Un gând de susținere pentru toți cei care au nevoie de el. Un gând de compasiune(nu de milă), pentru cei care au nevoie de compasiune. Un gând de putere, pentru a simți puterea demnității tale de om. Un gând de lumină, căci tu ca spirit ești doar lumină.
Așadar, ridică-te omule, înalță-te mărețe spirit și luminează ca un far, ca o flacără care își transmite căldura și lumina ca de la sfeșnic la sfeșnic. Recunoaște-te ca fiind iubire, ca fiind lumină, ca fiind bucurie, ca fiind pace, ca fiind armonie.
Alege să îți îndeplinești astfel menirea ta: Ridică-te și strălucește!

luni, 10 martie 2014

Unde iti cauti fericirea?



Unii se simt tare nefericiţi. Pentru că îşi doresc şi nu au. Pentru că muncesc cu sudoare şi se simt neapreciaţi. Pentru că încercă şi nu reuşesc. Pentru că vor să deţină controlul şi se frământă. Pentru că se îngrijorează, iar grija nu e decât rugăciunea inconştientă de a atrage ceea ce nu îţi doreşti. Pentru că le lipseşte persoana „potrivită” lângă care ei cred că şi-ar găsi fericirea. Pentru că se compară cu x sau y şi astfel doar acumulează frustrări cu nemiluita. Pentru că se consideră inferiori şi astfel privesc la ceilalți cu ranchiună. Pentru că se află într-o continuă aşteptare a „ceva” ce nu mai vine. Oare va veni vreodată?
Dar ce-ar fi dacă ai fi fericit acum? Ce-ar fi dacă te-ai simţi bine chiar acum?
Aşteptând fericirea, o vei tot aştepta. Aşteptând persoane care să te iubească şi să te aprecieze, le vei tot aştepta. Aşteptând să apară mulţi bani pentru a fi fericit, vei tot aştepta. Aşteptând să intre în realitatea ta case, maşini, obiecte şi multe alte lucruri doar pentru a te simţi mai bine ca acum, vei rămâne doar cu aşteptarea. Iar tot aşteptând şi tot răbdând într-un mod stoic, nu vei putea fi fericit. Niciodată. Nu te vei simţi mai bine. Din contră, vei face din aşa-zisa ta lipsă, o realitate care te va înghiţi pe zi ce trece. În loc ca lipsa ta să se dizolve, ea va crește de fapt proporțional cu fiecare gând la ea. Ca și cum în loc de a gândi constructiv, mergi pe drum înainte dar din când în când îţi mai arunci privirea pe după tot felul de boscheţi, întrebându-te curios, ”oare nu e ceva acolo, oare nu e ceva dincolo”? În loc de a-ţi lăsa „rana” în pace, te mai opreşti din când în când şi o mai zgândări puţin pentru că dacă nu curge puţin sânge, nu te simţi bine. Încă o justificare de a nu fi fericit. Încă o falsă convingere care te îndeamnă să nu faci nimic. Nefericirea nu știe de glumă, ea se vrea mereu menţinută, iar metodele de a o întreţine sunt nenumărate.
Dar despre „a fi fericit aici şi acum” ce poţi spune? Practic ce îţi lipseşte? „Multe îmi lipsesc”, vei spune. Vrei să îţi spun un mic secret? Nu îţi lipseşte absolut nimic. Dacă fericirea ta ar veni la pachet cu diferite obiecte sau lucruri, cât timp te-ai simţi bine posedând acele obiecte? O zi, două, trei? Dar după ce trece euforia de „a avea”, rămâi doar cu dezamăgirea de „a fi”. Fiinţa ta interioară nu poate fi amăgită cu surse exterioare generatoare de fericire. Pe aceasta nu o poţi cumpăra chiar dacă ai avea toţi banii din lume. Atâta fericire ai acumulat, cât ai acumulat în ”a fi”.
Aşadar ce crezi că îţi lipseşte cu adevărat? Investeşte în tine însuţi, înainte de a investi disperat în tot felul de iluzii. Apropie-te de tine, înainte de a te apropia de oamenii pe care îi doreşti lângă tine. Fi fericit pentru ceea ce eşti, înainte de a te simţi golit pentru ceea ce ai. Simte-te bine acum, înainte de a te simţi rău mâine. Dă-ţi voie să fi autentic, înainte ca ceilalţi să te judece după o simplă mască.
În această zi, nu mă programez pentru fericire, nu fac planuri şi nu caut fericirea prin control şi mult efort. Sunt deja fericit. Eşti deja fericit. Zâmbesc, zâmbeşte şi tu. Mă bucur de mine, bucură-te şi tu de tine.
Îmi place la nebunie ziua de luni, pentru că ea poate însemna un nou început, o nouă schimbare. Ce alegi, rutina învechită sau proaspătul început? Mă mulțumesc cu ce am și sunt recunoscător pentru toate, știind că dacă sunt fericit acum, alte și alte lucruri sau persoane vor intra în realitatea mea. Abia aștept. Orice schimbare e un pas înainte iar orice stagnare e de fapt un mare pas înapoi. Mă predau în faţa vieţii, iar ea se predă la picioarele mele necondiţionat. Predă-te şi tu, sau încă ţi-e frică de ceva neaşteptat care te va surprinde? Lasă-te surprins de orice dar pe care ți-l va aduce viața.
Fiinţa ta interioară este mereu fericită. Ea nu se află în aşteptarea fericirii, ea este deja. Ea nu aşteaptă ziua de mâine pentru că nu se recunoaşte decât în „aici şi acum”. Ea nu are nevoie de practici şi de multă concentrare pentru „a fi”. Nu are nevoie de vreun ritual sofisticat şi tainic pentru a spune „eu sunt”. Nu are nevoie să deţină ceva pentru că se deţine doar pe ea însăşi şi asta îi este îndeajuns.
Deschide-ţi fiinţa ta interioară şi ea va avea grijă de tine aşa cum nu te aştepţi.
O săptămână binecuvântată tuturor!

miercuri, 5 martie 2014

Spune adevarul si el te va elibera...



Pentru a celebra viaţa, nu ai nevoie de un timp anume, de vreo sărbătoare specială, nu ai nevoie nici de un concediu şi nici de vreo vacanţă. Viaţa nu poate fi decât o permanentă şi continuă celebrare. Când viaţa te provoacă, nu te lăsa provocat, nu te lăsa prins în capcanele minţii care îţi tot spune că viaţa e foarte grea. Mai bine sărbătoreşte viaţa şi ea însăşi va avea grijă de tine pentru că şi tu ai avut grijă de ea. Ori de câte ori vei celebra viaţa, şi ea te va celebra la rândul ei. Iar ori de câte ori vei experimenta suferinţa, viaţa va avea grijă să aducă şi mai multă suferinţă experienţelor tale, care se vor transforma astfel în nişte experienţe de viaţă suferinde. Chiar îţi doreşti asta?
Oamenii se îmbolnăvesc de tot felul de boli grave tocmai pentru că lasă suferinţa să le contamineze experienţele trăite. Iar suferinţa uneori e chiar contagioasă. Unul apare, începe să se plângă, celălalt îl aude, ceva vibrează în el şi astfel suferinţa se perpetuă de la om la om, ca o plagă care se împânzeşte rapid în minte, suflet şi trup. Majoritatea intră în acest cerc vicios ca într-un lanţ al slăbiciunilor, în care fiecare verigă este legată de cealaltă prin emoţii. Emoţiile odată declanşate, lanţul se întăreşte cu fiecare emoţie investită.
Dar sunt şi oameni care nu se lasă prinşi în acest lanţ contaminat, pentru că pur şi simplu nu îşi dau voie să se lase contaminaţi. Aceştia îi văd pe cei aflaţi în caruselul suferinţei cum se învârt la nesfârşit fără să se oprească o clipă, dar nu intră pe frecvenţa lor, ci merg mai departe pe cale. Nimeni nu a venit aici să salveze pe nimeni. Nimeni nu a venit să ajute umanitatea şi să devină astfel un mare binefăcător care va umple paginile istoriei cu binefacerile lui. Nimeni nu trăieşte doar pentru ca altora să le fie mai bine decât lor înşişi. Corect?
De fapt, constat că e o mare binecuvântare să vezi oameni fericiţi, veseli, bucuroşi, plini de viaţă, care ştiu să râdă şi când e „de plâns”. Dar oare e ceva de plâns pe lumea asta? Oare e ceva pe lumea asta care să te oprească din a celebra viaţa? Ce ar putea fi? Moartea, boala, durerea, sărăcia?
Unul moare, iar ceilalţi îl bocesc ca şi cum îl vor neapărat înapoi. Şi dacă ar veni iarăşi, te-ai simţi mai bine atunci? Dar oare el s-ar simţi mai bine dacă ar mai fi rămas? Unii oameni, foarte emoţionali de altfel, nu înţeleg esenţialul: că fiecare pleacă de aici exact când a sosit timpul său să plece. Tot el a ales de fapt şi acest moment. Unii se duc de tineri, alţii par că nici nu mai pleacă de aici. Ce înseamnă oare a pleca prea devreme sau a pleca prea târziu? Cine poate spune?
Alţii se îmbolnăvesc de aşa-zis boli incurabile. De fapt singura boală incurabilă este „alegerea prostiei” la nesfârșit. Da, da, „alegerea prostiei” cu bună ştiinţă. Nu e chiar incurabilă. Te poţi vindeca şi de ea, dar mai greu. Unii se vindecă într-o clipă de această boală gravă, alţii niciodată, aceştia nici măcar nu îşi dau seama cât sunt de bolnavi. Chiar îşi iubesc boala. Fără ea, nu i-ar mai băga nimeni în seamă, nimeni poate nu s-ar mai uita la ei. Poate sună cinic, dar la nivel de subconştient am avea mari surprize de cum stau lucrurile în realitate.
Alţii zac câte o săptămână la pat în depresie continuă, pentru că o limbă mai ascuţită le-a aruncat vreo două vorbe pe care ego-ul lor uriaş nu le-a putut digera. Iar până le digeră, se amăgesc că sunt nişte fiinţe foarte sensibile şi că nimeni nu le înţelege. Alţii şi-au atras boala cu bună ştiinţă din liberul lor arbitru. Oare până să ajungă în această fază, care a fost mentalitatea lor, care a fost atitudinea lor de zi cu zi? Mă refer la atitudinea lor, cea de atunci când rămân doar cu ei înşişi. Căci în restul timpului când se află în compania altora, majoritatea joacă roluri şi roluri ca într-un carnaval, în care măştile se schimbă în funcţie de omul sau situaţia care apare în faţa lor.
Ar fi foarte interesat de vizualizat filmul gândurilor şi al emoţiilor, din mintea şi trupul unui om, care de exemplu se îmbolnăveşte de cancer. Asta ar spune multe, dacă nu chiar totul. Care a fost cauza, care a fost sursa declanșării unei anumite boli? Aceasta nu e palpabilă, nu se vede, doar sufletul ar putea-o spune dacă gură ar avea. Dar desigur, când boala apare, lucrurile acestea de care vorbesc eu, nu mai au nici un fel de importanţă. Disperarea îşi face loc subit, iar bolnavul şi cei din jur, se setează doar pe număratul banilor care se strâng pentru marea „salvare” chimio-terapeutică care te face un simplu cadavru viu, înainte de a deveni un simplu cadavru ambulant băgat la trei metri sub pământ.
Am auzit pe mulţi întrebându-se cu voce tare: „oare cum s-a putut îmbolnăvi un om atât de bun şi cum de a plecat dintre noi aşa de repede?” Îşi pun întrebarea dar nu vor să accepte şi răspunsul. E mai uşor de dat vina pe o alimentaţie deficitară, pe abuzul de alcool, fumat sau mai ştiu eu ce, decât să înţelegi că aceste deficienţe şi abuzuri sunt de fapt doar efectul rezultat dintr-o mentalitate şi dintr-o atitudine deficitară. Mai întâi defazarea se produce înăuntru, iar mai apoi în afară.
Ceea ce nu se vede la un om, este dispoziţia lăuntrică din el pe care de obicei şi-o ascunde, jucând astfel un fel de teatru doar-doar să pară că el e omul ok, mereu vesel, mereu euforic. Sunt şi astfel de oameni autentici, nimic de zis. Dar unii sunt atât de falşi încât ajung să nu-şi mai poată dezlipi masca de pe chip. Ei vorbesc de bucurie, dar nu o trăiesc. Vorbesc de iubire, dar îi roade invidia. Vorbesc de salturi cuantice, dar nu prea reuşesc să sară nici măcar peste o mică depresie. Pentru că bucuria nu înseamnă să ai o stare mereu euforică pe care ţi-o induci forţat. Iar dacă te-ai forţat doar ca să pari ceva în ochii altora, nu te mai întreba de ce te-ai îmbolnăvit. Mai întâi sufletul s-a îmbolnăvit de durerea de a te vedea permanent cum calci peste el. Iar apoi durerea sufletească s-a transmis în corp prin emoţiile negative degajate: frica, frustrarea, reprimarea, părerile de rău, respectul de sine extrem de scăzut, amânarea unor schimbări...sunt doar câteva dintr-o multitudine de cauze.
Am mai scris despre ghidarea emoţională care nu minte niciodată. Şi mi se pare în continuare foarte important ce simt, vital chiar. Pentru că de aici pleacă totul. Inclusiv bolile, tot din stările de vibraţie joasă se declanşează. Practic, atunci îți semnezi sentința pe viață. Mai bine fă orice decât să rămâi într-o astfel de stare. Ridică-te, fugi, plimbă-te, citeşte, fă sport, crează ceva sau fă orice te-ar putea scoate din starea aceasta plină de otravă. Scutură-te la propriu sau dă-ţi chiar şi două palme dacă e cazul. Mai devreme sau mai târziu îţi vei fi recunoscător că nu te-ai lăsat căzut. Nu uita, nu e doar o simplă cădere de moment. „Alegerea prostiei” despre care scriam mai sus, nu e o simplă alegere, ci una cu bătaie lungă și cu efect îndelungat.
Dar dacă totuşi e prea târziu şi boala apare, nu uita să celebrezi viaţa. Unii s-au vindecat tocmai prin acest fel de terapie „nebunească”. Decât să pleci la urechea la îndemnuri care mai de care mai încrâncenate de genul ”viața e o luptă, o cruce sau o continuă suferință”, îndemnuri care nu fac decât să te epuizeze psihic agățându-te cu disperare de viață, mai bine apropie-te și mai mult de tine. Iubindu-ți ființa interioară, îți vei vindeca și trupul îmbolnăvit tocmai din cauza acestei lipse a iubirii de sine. Decât să fi la mila unora sau altora care nu sunt dispuşi să plătească „sinuciderea” ta în direct, decât să dai anunţuri peste anunţuri căutând disperat un mare filantrop care să îşi facă reclamă cu numele tău, mai bine schimbă-ţi atenţia de la număratul banilor, la număratul clipelor frumoase care îţi aduc bucurie. De ce nu la urma urmei, ce ai mai avea de pierdut?
Recitind tot ce am scris, senzaţia resimţită e că am fost oarecum brutal pe alocuri, dar totuşi uneori un duş rece e mai bogat în vitamine spirituale decât o mie de delicateţuri siropoase.
Doar spune adevărul și el te va elibera...

luni, 3 martie 2014

Master and commander, in viata de zi cu zi



Cu ceva timp în urmă, am asistat la o prezentare foarte interesantă a unui film artistic „Master and commander” cu Russell Crowe. Regizorul se pare că nu a dorit să fie doar un simplu film şi atât, ci dincolo de aparenţa ciocnirilor navale, s-a dorit de fapt ca să existe un anume substrat care ţine de viaţa companiilor financiare, de marketing, management şi tot tacâmul care se învârte în jurul unor mari afaceri. Astfel încât, în timp ce filmul se derula, prezentatorul oprea cadrele din când în când şi ne explica pe îndelete anumite secvenţe pentru a reliefa mai clar cum stau lucrurile la un moment dat înăuntrul unor mari companii, făcând paralelă cu viaţa de pe o navă. Prezentarea a fost fabuloasă şi prezentatorul la fel. Au trecut cred, mai bine de două luni de atunci şi deşi am vrut să îmi „iau gândul”, nu am reuşit. Ceva în căpuţul meu îmi tot spunea să îmi „moşesc” ideile în scris. Dar nu voi repeta ca un papagal ce am auzit acolo, pentru că pur şi simplu, eu am alte idei. Iar dacă filmul în sine a avut legătură cu mediul afacerilor, paralela pe care o voi face eu aici, este cea cu viaţa de zi cu zi.
Când filmul începe, apare o navă singuratică în mijlocul unui ocean. Atunci am realizat că omul când vine aici, se află şi el în mijlocul unui imens ocean care se numeşte Viaţa. Astfel încât oportunităţile lui sunt infinite, practic nu există limite şi bariere în jurul omului, te poţi îndrepta oriunde liber şi necondiţionat: în dreapta sau stânga, înainte sau înapoi, în sus sau jos, tot teritoriul îţi aparţine. Logic, am venit aici liberi, ca să trăim liber şi ca să alegem liber, din liberul nostru arbitru. Fiind în mijlocul unui ocean, mi se dă astfel dreptul de a îmi clădi singur propria cale, propriul drum, pe care nimeni nu a mai mers până la mine. Căile bătătorite de alţii dinaintea mea, au fost valabile doar şi doar pentru ei. Eu însă, sunt unic şi irepetabil. Trăirile mele sunt unice. Gândurile la fel. Sufletul meu iarăşi, e unic. Iar viaţa mea, e doar aici şi acum
Nava maritimă, merge tot înainte. Echipajul e la bord, dar fără experienţă. În afară de cel care conduce nava, toţi sunt cam neajutoraţi. Dar nu prea le pasă pentru că se bazează total pe deciziile căpitanului care este însă doar unul: „one man show”! Nu după mult timp, nava este atacată iar echipajul e absolut bulversat. Haosul se împânzeşte cu repeziciune şi frica îi calcă efectiv în picioare. Nimeni nu îşi cunoaşte locul, nimeni nu e învăţat să ia decizii, doar aşteaptă decizia căpitanului, deşi toţi stau cu sabia scoasă. Însă fără nici un fel de experienţă, practic nu prea ştiu ce să facă cu ea.
Se spune că conştiinţa este glasul lui Dumnezeu din om. Iar dacă e aşa, oare cum se face că omul nu prea ascultă de ea decât poate în cazuri cu totul şi cu totul extreme? De multe ori acest glas se manifestă în forme cât mai diferite doar-doar vom pricepe ceva, doar-doar vom începe să schimbăm ceva. Intuiţia pe care o simţim de multe ori în legătură cu anumite situaţii din viaţa noastră, la început e foarte fină, de-abia perceptibilă. Şi nefiind obişnuiţi să îi dăm întâietate, mergem înainte fără să ne pese prea mult. După un timp, intuiţia lăuntrică, începe să se materializeze în afară, adică lucurile devin şi mai clare. Ori apare un om care ne spune câte ceva legat de situaţia respectivă, ori ceva începe să scârţâie în familie sau la job, ori apare o boală, un faliment sau altceva de genul. Metodele universului de a ne trezi sunt nenumărate şi doar spre binele nostru. Însă puţini oameni dau curs acestor semne. Majoritatea se amăgesc singuri crezând că lucrurile se vor rezolva de la sine.
Dar... „surprise”!!! Lucrurile nu se rezolvă, ci din contra, se agravează şi mai mult. Astfel încât mizeria se tot măreşte până când buba se sparge şi puroiul se revarsă pe neaşteptate. Cum se întâmplă înaintea oricărui tsunami care e pe cale să vină. Mai întâi apar nişte valuri, nişte atenţionări, ceva pur şi simplu se simte în aer. Toate vietăţile, peştii, păsările, insectele, dispar din peisaj. Ele simt ce va veni, dar omul e singurul care nu simte nimic! În continuare omul stă pe plajă, hilizindu-se ca şi cum nimic nu se întâmplă. Simţurile s-au pervertit, pentru că preocuparea principală e doar „buz-ul” permanent din mintea sa. Dar tsunami-ul nu ştie de glumă, vine şi loveşte sub centură pe neaşteptate.
Dacă echpajul de pe navă ar fi fost instruit, pregătit, și și-ar fi asumat schimbarea din timp, nu ar fi fost luat prin surpindere. Dacă omul nu ar fi preocupat atât de mult de toate nimicurile, poate că şi-ar da seama exact când ar fi cazul să facă o schimbare în viaţa sa. Poate ar reuși să își înțeleagă simțurile și astfel ar lua măsuri dinainte de a avea loc vreo catastrofă.
Când vântul schimbării începe să adie, omul nu vrea să îl recunoască şi se întoarce contra lui, luptând cu şi mai mult stoicism împotriva schimbării, atât de necesare de cele mai multe ori. Schimbarea nu se face la timp, pentru că omului nu-i prea plac schimbările, ci dacă s-ar putea, ar zace toată viaţa în aceeaşi apă stătută, adormindu-şi de tot conştiinţa.
Astfel încât, dacă omul nostru, să spunem, se află într-un anumit anturaj de prieteni cu care a rezonat o perioadă, la un moment dat datorită schimbărilor inevitabile din sufletul lui, el nu se mai regăseşte în acel grup, dar totuşi continuă să meargă între ei, rănindu-se iarăşi şi iarăşi pe altarul masochismului din el. Ceilalţi şuşotesc pe ascuns când îl văd, iar el nu pregetă să-i bârfească ori de câte ori are ocazia. Şi pentru că nimeni nu ia nici o hotărâre care se vroia de mult timp luată, universul alege un om din afara lor, care să îi facă cumva să înţeleagă în ce cloacă mlăştinoasă se află. Atunci, frica hrănită ca un şarpe la sân se dezlănţuie şi ruptura se produce într-un mod violent. Înainte prieteni, acum duşmani. Înainte râsete, acum încruntări. Şi asta pentru că schimbarea de care spuneam, nu s-a făcut când încă lucrurile decurgeau cât de cât normal. Dacă s-ar fi făcut la timp, ar fi rămas prieteni chiar dacă nu mai aveau nimic în comun.
Sau altă situaţie, când un om din cadrul unei companii, deşi fidel trup şi suflet odinioară, începe să îşi piardă capul puţin câte puţin şi compania începe şi ea să se precipite odată cu acesta. Însă „one man show”-ul, nu ia nici o hotărâre radicală de a-l înlătura pe acesta, amintindu-şi totuşi că a fost un om devotat şi nu-l lasă inima să o facă. Îi trebuie un motiv mai puternic, ceva care să îl facă să spună clar şi răspicat „aşa nu se mai poate”! Aşadar schimbarea nu se face la timp, iar motivul nu întârzie să apară. Rana care supura se sparge şi ea, puroiul se împroaşcă şi inevitabilul se produce. Ruptura e pe măsura vechimii puroiului. Adică totală şi brutală. Fără întoarcere.
Să ne reîntoarcem însă la film. După ce are loc atacul şi nava încă nu este scufundată, deriva şi neîncrederea se instalează şi mai mult în inimile celor aflaţi la bord. Cheful dispare iar în locul lui se instalează sila. Vibraţia scade vertiginos şi psihicul e la pământ. Dar cu toate astea nu se iau măsuri preventive, ci se continuă în aceiaşi stare de „lasă-mă să te las”. De data aceasta însă, când nava care îi urmăreşte apare din nou, căpitanul încearcă şi el câte ceva, şi mână nava în ceaţă, acolo unde nimeni nu îi poate observa. Singura soluţie...fuga şi ascunderea în ceaţă!
Aşa şi noi de foarte multe ori în viaţa de zi cu zi, nu luăm hotărâri radicale pentru că încercăm cumva să „dregem busuiocul”, ascunzându-ne după degete, punându-ne măşti, amânând schimbările şi aşteptând „ceva”... ce nu mai vine. Şi nici nu va veni vreodată. Pentru că viaţa răspunde în funcţie de alegerile pe care le faci. Iar nefăcând nici o alegere, neschimbând la timp ceea ce se vrea schimbat, viaţa vine peste tine ca un tsunami, pentru că doar aşa te mai poţi trezi, printr-o buşitură dureroasă.
De la jumătatea filmului încolo, lucrurile însă, încep să se schimbe în bine. Căpitanul care până mai ieri făcea treburile tuturor pentru că nimeni nu îşi asuma vreo decizie, acum rămâne doar „master” fără să mai fie şi „commander” în acelaşi timp. Oamenii încep să îşi cunoască locurile şi devin responsabili. Lecţiile deși dureroase, până la urmă au fost învăţate, însă preţul nu a fost unul mic. Interesant e că odată cu schimbarea, unii oameni părăsesc nava în diferite moduri, pentru că pur şi simplu locul lor nu era acolo. Iar cei care nu îşi aduc contribuţia la nivelul lor, se elimină singuri.
Aşa şi în viaţa noastră se întâmplă, când alegem să schimbăm câte ceva. Unii prieteni, nu se vor mai regăsi în realitatea noastră, nu se vor mai simţi confortabil în mijlocul nostru şi se vor elimina singuri fără absolut nici un efort. Dar alţii în timp le vor lua locul, nimic nu se pierde.
Observ oarecum cu durere, cum oamenii ies din realitatea vieţii noastre cu brutalitate de cele mai multe ori. Ies şi nu se mai întorc, porţile comunicării sunt definitiv închise. Iar după ce ies cum ies, şi de o parte şi de cealaltă se aruncă cu otravă, fiecare considerând că dreptatea e doar de partea lui. Se trece foarte uşor peste momentele frumoase care au existat pentru o perioadă, şi deodată dintr-un om minunat care era odată, nu mai vedem în celălalt decât trădătorul care la un moment dat nu a mai fost întru totul de partea noastră.
În tot ce am scris mai sus, m-am referit de fapt, doar la un singur lucru: schimbarea. Să nu lăsăm adierea schimbării să se prefacă într-un uragan care să vină peste noi tocmai atunci când nu ne aşteptăm. Mai devreme sau mai târziu, el va veni dacă nu ne asumăm din timp schimbarea. Pur și simplu e o lege a universului care nu poate fi încălcată. Priviţi în spate, în trecutul vostru şi poate îmi veţi da dreptate.
Mulţumesc.