sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Cand momentul adevarului sta fata in fata



Vine un moment în viaţa fiecăruia dintre noi, care te pune faţă în faţă doar cu tine însuţi. Aceea e clipa care nu minte, acela e momentul adevărului tău.
Cineva întreba la postarea mea de ieri, cum ar putea ea să privească viaţa când copilul ei este bolnav de cancer?
Într-adevăr la o astfel de întrebare nu există un răspuns cât de cât plauzibil şi atunci cel mai bine ar fi să păstrezi tăcerea. Dar m-am gândit la asta. Ştiu însă că în faţa unei astfel de situaţii, orice cuvânt, orice încurajare, orice mângâiere, nu poate sta în picioare, nu are putere, mai exact orice sfat nu ar putea face mai mult decât o "ceapă degerată".
În astfel de situaţii, nu mai poţi să te agăţi de tehnici, de cărţi, de citate care mai de care mai "spirituale", de ce a făcut unul sau altul într-un astfel de caz. Pentru omul cu pricina, toate astea nu mai au nici o relevanţă, pentru că viaţa bate filmul, iar boala bate şi ea "spiritualitatea".
Poate că viaţa noastră se desfăşoară cumva tocmai pentru a ne pregăti pentru un astfel de moment de cotitură. De-a lungul vieţii acumulăm cunoaştere, întâlnim oameni care mai de care mai înţelepţi, aplicăm tot felul de tehnici sau ritualuri, mergem în pelerinaje pe la mormintele sfinte, ajungem poate chiar şi în Nepal, India sau Ierusalim, crezând cumva că acolo vom da peste "ceva" care ne va ţine în "formă" pentru toată viaţa. Dar după ce se termină pelerinajul în sine, rămâi tot la fel de singur ca şi înainte, rămâi iarăşi doar tu şi cu Dumnezeu, căci toţi ceilalţi apar şi dispar periodic din realitatea ta. Însă tot acest efort depus pe acest drum al cunoaşterii, are totuşi un rol benefic, pentru că de obicei după ce parcurgi o astfel de etapă, dacă înţelegi cum stau lucrurile de fapt, te întorci atunci şi mai mult spre tine însuţi.
Mi se pare firesc, ca după ani şi ani de acumulări spirituale, să apară la un moment dat o criză, o cotitură, un moment "cheie", în viaţa noastră. Pentru că dacă dorim atât de mult să creştem, e necesar să fim testaţi şi examinaţi.
Ca şi cum viaţa, sau Dumnezeu dacă vreţi, te va întreba într-o zi :
"Ia să vedem, ai înţeles oare cu adevărat cine eşti sau doar ai umplut văzduhul de cuvinte"?
Eu cred asta, pentru că spiritul nostru de fapt, se căleşte doar prin astfel de momente grele şi dureroase, care te pun cumva la încercare. Însă ele sunt dureroase doar aparent, pentru că eu cred, că totuşi nu există absolut nici o situaţie de viaţă pe care să nu o poţi privi cu seninătate. Te va durea, vei plânge, poate chiar vei ţipa de durerea sufletească care e în tine, poate vei zace la pământ de neputinţă şi de frustrare...
Dar până chiar şi acest moment va trece. Până şi ultima lacrimă ţi se va usca mai devreme sau mai târziu.
Mie mi se pare foarte interesant de exemplu că atunci când îmi reamintesc momentele de viaţă frumoase, bucuria se înfiripă iarăşi în mine. E de ajuns să îmi amintesc un astfel de moment şi simt că vibraţia creşte.
Pe când dacă stau şi-mi amintesc situaţiile dureroase, ele nu mai au putere asupra mea, e doar o amintire şi atât, căci durerea odată trăită, nu o mai poţi trăi şi a doua oară. Oare doar mie mi se întâmplă asta?
Momentul de care aminteam, cel care ne pune faţă în faţă cu noi înşine, e vital. Atunci vei rămâne singur ca pe o insulă pustie. Dacă vei dori să te mai agăţi de ceea ce te agăţai odată constaţi că acele cârlige nu mai au puterea să te ridice. Dacă le vei spune altora durerea sau criza ta, ei te voi privi cu milă aparent, vor înţelege doar cu mintea durerea ta şi nu cu sufletul, îţi vor da impresia că îţi sunt alături dar de fapt nu te poate înţelege decât doar un om care a trecut şi el la rândul lui prin ceea ce treci tu acum.
Şi acel moment care va sta faţă în faţă cu tine, apare în viaţă ori printr-o boală, ori printr-o criză sufletească sau religioasă, ori prin altfel de situaţii în care vei ajunge să te pui în balanţă, de o parte pe tine, de o parte situaţia grea în care te afli. Oare vei avea atunci destulă substanţă, vei fi atunci destul de "profund" pentru a reuşi să înclini balanţa înspre partea ta, sau te va arunca în sus într-o clipă, înclinându-se cu putere în partea cealaltă?
De fapt, acest moment e ca un fel de colac de salvare care ţi se aruncă peste bord, atunci când tu crezi că toată viaţa ta e ok, dar de fapt te afli naufragiat pe undeva departe şi sufletul tău pluteşte în derivă agăţându-se cu disperare ca de o ultimă plută.
Boala e ca o lecţie care se predă atunci când mai mulţi au nevoie de ea. Bineînţeles că nu o poţi lua ca pe o lecţie, căci atunci emoţiile te subjugă şi nu mai poţi rămâne lucid, nu mai poţi fi cu adevărat conştient de ce ţi se întâmplă. Dar de fapt, de această lecţie are nevoie şi cel asupra căruia vine boala, are nevoie şi întreaga famile care îl înconjoară, şi au nevoie chiar şi cunoscuţii sau prietenii pentru că şi ei la rândul lor, se vor gândi la persoana în cauză.
Când apare o boală precum cancerul sau altele, toate valorile se schimbă, totul este dat peste cap, tot ce era înainte se năruie ca un castel de nisip. Atunci oamenii se opresc. Iau aminte la ei înşişi. Încep să mediteze la viaţa lor. Altfel, dacă nu li s-ar fi dăruit această boală, poate niciodată nu s-ar mai putea opri din cursa către marele "nimic". Atunci poate că realizează ceva ce doar aşa pot realiza, atunci încep să înţeleagă de fapt, viaţa la propriu nu la figurat.
Am scris toate astea nu ca un sfat, ci ca o simplă constatare. Dacă vrem să fim mistici, putem spune că boala e o taină, că asta e voia lui Dumnezeu...
Dar o astfel de mentalitate nu ajută pe nimeni ci duce tot la resemnare şi pasivitate. Dar dacă văd boala ca pe o lecţie de viaţă, atunci după ce ce voi ieşi din emoţii şi plâns, îmi voi mulţumi chiar şi pentru această cruntă experienţă, care mă învaţă ceea ce poate că nimeni vreodată nu m-ar putea învăţa...

vineri, 29 noiembrie 2013

Vino si spune lumii...



Dacă încă eşti prins ca într-o cursă prin vreo credinţă limitativă care te înlănţuie, atunci lasă deoparte frica măcar un timp, lasă-ţi şi îndoiala în cui măcar o perioadă, şi vino atunci, vino şi vezi ce se întâmplă când începi să îţi priveşti propria viaţă din perspectiva unui nou unghi!

Dacă toată lumea s-ar aduna în faţa ta ţipând la tine din toţi rărunchii, spunându-ţi că "nu se poate", lasă-i pe unii ca aceştia să vocifereze în continuare, lasă-i să se agite în neputinţa lor, iar tu atunci vino, vino şi experimentează fără prejudecăţi ceea ce vrei să faci, după care arată tuturor experienţa ta!

Dacă cei cu care trăieşti, chiar cei din casa ta, nu te vor susţine în demersul tău, pentru că poate nici ei nu au fost vreodată susţinuţi de cineva, nu lua seama la rezistenţa lor care vine din frică, nu băga de seamă că ei îţi vor "binele", ci mergi demn pe drumul tău chiar dacă pe el poate te vei răni, apoi vino şi dă mărturie adevărată despre alegerea ta!

Dacă cei de dinainte de a veni tu în viaţă, au lăsat tot felul de condiţionări scrise despre natura omului, citeşte-i, studiază-i dacă asta simţi, dar nu uita că ei nu fac parte din realitatea ta, aşa cum nici tu nu ai făcut atunci, parte din realitatea lor, aşa că apropie-te liber şi necondiţionat de tine însuţi, apoi vino şi dă mărturie trăită şi nu doar citită despre adevărul tău!

Dacă toţi vor crede că ce spune x sau y este adevărat, asta nu înseamnă că cu cât sunt mai multe păreri "pro", nu ar putea fi şi una "contra", nu înseamnă că o infinitate de păreri similare ar putea transforma minciuna în adevăr, dar tu doar vino şi îndrăzneşte să-ţi spui propria ta părere care vine din experienţa ta, căci în faţa unei experienţe trăite, nici o armată de oameni nu te-ar putea învinge!

Dacă zbuciumul tău lăuntric îţi tot dă semne că respectiva cale pe care mergi nu este tocmai ok, nu rămâne pasiv îndreptându-te spre marele "nimic", oricând te poţi abate, oricând te poţi răzgândi, iar pentru alegerea pe care o vei face cu curaj schimbând direcţia unei căi bătătorite de ani şi ani, doar pentru curajul de a alege ceva ce vine din tine, mulţumeşte-ţi, apoi vino cu bucurie şi spune tuturor ce ai experimentat prin puterea alegerii, şi astfel poate vei sădi şi în alţii puţin curaj, poate îi vei face măcar să-şi pună întrebări, sau poate că astfel prin propria ta mărturie autentică îi vei face şi pe ceilalţi, demni de condiţia umană!

Vino şi vezi, vino şi înţelege, vino şi spune lumii, cum erai atunci când te raportai doar la unii, şi cum te afli acum când te raportezi doar la tine însuţi?

joi, 28 noiembrie 2013

”De ce iubesc femeile”?






Nu v-ați săturat de atâta spiritualitate ”profundă”?
Nu vreți să coborâm puțin în concret?
Până la urmă nu am înțeles de ce iubește Cărtărescu femeile în vestita carte a sa (titlul îi aparține), care cică se vinde cel mai bine pe la noi, dar cred că încep să pricep (mai greu, ce-i drept), de ce le iubesc eu.
Se spune că bărbatul a fost făcut pentru femeie, și femeia pentru bărbat. Nu știu cât adevăr e în afirmația asta, dar cert e că unul fără altul, adică bărbatul fără femeie și invers, ar fi mult mai săraci.
Săraci din punct de vedere spiritual sau sufletesc, dacă vreți.
Femeia prin atitudinea ei, bate bărbatul la scor aproape cam la toate capitolele, dar știe atât de bine să ascundă treaba asta încât îi lasă mereu impresia bărbatului, că el e ”șeful”. Iar bărbatul, sărăcuțul de el, pică în această plasă, cât ai zice pește.
Atunci, femeia doar îl observă din afară și în sinea ei zîmbește, dar zâmbetul ei este unul iarăși ascuns, nu cumva să umilească ”minunăția” de bărbat de lângă ea. Deși își dă seama perfect că se chinuie în zadar, îl lasă așa doar-doar s-o trezi cumva la un moment dat, din acest vârtej. Unele, mai înțelepte, le mai aruncă bărbaților cîte un colac de salvare, dar de obicei orgoliul bărbaților e atât de monstruos, încât chiar dacă s-ar afla scufundați în mlaștină până la gât, nu ar accepta să pună mâna pe el.
De obicei, ele nu-și bat capul prea mult cu salvarea bărbaților, ci îi lasă așa să fiarbă în suc propriu. Plăcerea lor. Ghinionul nostru.
Intuiția femeilor, nu prea dă greș. În schimb la bărbați, intuiția le joacă feste cam mereu. Pentru că bărbaților le place să asculte mai mult de instinct decât de rațiune. Ei stau foarte prost cu răbdarea, vor totul de la femeie, ”aici și acum”. Însă multe femei, își dau seama de cum stau lucrurile de fapt, chiar înainte de a se întâmpla în realitate. Iar unii bărbați, nu realizează ce se întâmplă, nici măcar după faptul consumat.
Femeia vine cu deschiderea ei și spune clar și răspicat, privind bărbatul drept în ochi:

 ”Iată-mă-s!”
Când se întâmplă asta, bărbatului începe să i se facă frică, căci pentru el, acesta e momentul adevărului. Știe că dacă se va ascunde după degete căutând orice justificări de a se codi, va pica oricum de ”prost”. Dar între timp s-a obișnuit atât de mult cu lașitatea, încât ea a devenit un fel de a doua sa natură. Ce mai contează încă o nouă confirmare a lașității lui?
Acum nu vreau să generalizez, dar cam așa se întâmplă.
Femeia e de obicei cea care își asumă riscurile. Bărbatul despică firul în 4 înainte de a lua o hotărâre, până ce nu mai rămâne nimic de despicat. Pentru că el, e în general condus de propria minte, care în general îl sabotează, punându-i în față tot felul de piedici, pentru a-i slăbi și mai mult puterea de a lua o decizie.
Dar femeia, vine nonșalantă și iarăși spune fără frică: ”Da!”
Riscurile și le asumă ea, nu-i pasă de consecințe, pentru că fată descurcăreață cum e, știe că va ieși la liman cumva. Pentru femeie, cea mai importantă rămâne senzația, adică trăirea ei care nu minte niciodată.Pentru asta trăiește de fapt, pentru a dărui și a se dărui. Numai că această ”dăruire”, necondiționată de cele mai multe ori, face ca bărbatul să se mai dea înapoi un pas și să devină și mai precaut, și mai defensiv ca înainte. El nu poate accepta așa ușor acest dar pe care i-l face femeia. Mai întâi, se va gândi mult și apoi poate îl va accepta.
Iarăși se mai spune că femeia se folosește de sex pentru a ajunge la afecțiune, iar bărbatul se folosește de afecțiune pentru a ajunge la sex.
Nici asta nu știu cât e de adevărat, dar cel puțin la marea majoritate a bărbaților se cam potrivește. La femei...ele știu mai bine cum stau lucrurile.
Însă oricum ar sta, suntem atât de diferiți încât nimic nu poate rămâne bătut în cuie. Sunt femei și femei, sunt bărbați și bărbați.
Am o admirație mare de exemplu pentru femeile care știu exact ce vor de la viață. Și în general, ele știu, la asta  pot spune că sunt chiar campioane. Însă bărbații, de obicei se cam pierd în peisaj, iar peisajul le cam fură mintea.
Femeile în general, sunt într-adevăr în zonele de vibrație mai înaltă, de asta lor le vine atât de ușor să încurajeze și să susțină pe bărbații de lângă ele. Ele vin și se apropie cu sufletul, nu cu mintea. Vin cu inima, nu cu rațiunea. Vin cu iubirea, nu cu frica. Iar când fac asta, nimic nu le mai poate sta în cale, pentru că iubirea înfrânge chiar și cea mai puternică rezistență și înmoaie chiar și o inimă de piatră.
Priviți chiar și în mediul spiritual sau religios ce se întâmplă. Acolo,majoritare sunt mereu femeile pentru că ele vin cu entuziasmul și bucuria din ele, care eclipsează așa-zisa lor superficialitate. Fiind mereu mânate de iubire, e vital pentru ele ca această iubire să se reverse în zona spirituală pentru unele, sau în biserici, pentru altele.
La cursurile sau conferințele pe teme spirituale sau de dezvoltare de exemplu, vor fi mereu predominante femeile, pentru că deschiderea lor e mult mai amplă ca a bărbaților. Și ele merg în general, până la capăt. Însă mulți bărbați se apucă de multe, dar de obicei se opresc înainte de termen. Ei apar la astfel de cursuri, de dinainte ”setați” pe ideea că nu au ce căuta acolo, că nu au nimic de învățat. Și se opresc, pentru că rațiunea uneori poate fi o mare piedică. Mai ales, când învățătorul sau maestrul din fața lor, este o femeie căreia nu prea le vine să îi dea credit. Și atunci se întorc iarăși la rațiunea lor de care se agață cu dinții.
Multora dintre femeile singure, le-aș spune: "nu știți cât de norocoase sunteți!"
Pentru că uneori a intra într-o relație forțată, echivalează cu a-ți semna sentința pe viață! Când femeia nu mai are puterea la ea, apare dependența, și manipularea începe într-o formă voalată, dacă vreți.
De unde atâta disperare pentru a intra într-o relație? Nimeni nu își dorește un partener de viață disperat decât doar eventual pentru a domina și a abuza psihic de celălalt.
Numai că timpul și viața singură îți poate aduce când nu te aștepți, pe cineva la care nici nu visai. Atunci persoana potrivită apare neașteptat, ca o surpriză, ca un dar. Este acea persoană cea cu care poți împărtăși adevărul tău?
Se mai spune iarăși că în spatele fiecărui bărbat de succes, se află o femeie puternică care îl inspiră.
Deși suntem atât de diferiți, totuși ar fi magnific să fim uniți în același adevăr divin. Și pentru asta nu e neapărat nevoie să fii un iluminat, vreun Buddha sau vreun Ramtha, dar măcar să îți evaluezi prioritățile. Iar dacă prioritatea mea nr 1 e să am o relație, nu cred că e în regulă, atâta timp cât nu știu cine sunt.
Multe relații eșuează pentru că adeseori avem impresia că știm exact cum ar trebui să decurgă lucrurile într-o relație, chiar înainte de a o începe. Astfel se instalează o inflexibilitate și de aici o mare premiză pentru dezastru. Ar fi prea fad ca lucrurile să se desfășoare într-un mod programat, la cât de schimbătoare e viața în toată splendoarea ei.
Pentru că vine un timp în care simți că tu, spiritual vorbind, crești mai mult decât relația însăși. Pe zi ce trece, mai ales la cei care lucrează cu ei înșiși, conștiința se expandează într-un mod firesc și natural. Aproape că nu te mai regăsești în cel de ieri, e firesc să fie așa, să fim într-o continuă schimbare. Dar dacă îți setezi ca obiective doar casa,copii, mașina,banii, toate astea se împlinesc repede-repede, dar tu ca sine, simți că nu ești împlinit.
Cineva poate să își imagineze că scopul vieții e să trăiești până la adânci bătrânețe lângă partenerul de viață și trăiești în această bulă care se tot mărește. Dar e doar o capcană, ca și cum te-ai îngropa de viu, atât timp cât relația nu se reînoiește odată cu conștiința ta. Și dacă nu se întâmplă asta, cei doi se epuizează efectiv reciproc, ancorați doar în grija lumescă.
Atunci, devin doar piese de muzeu, pentru că relația și viața vor de fapt să crescă dincolo de "tu și cu mine".
Poate că acel partener pe care-l aștepți va apărea neașteptat și atunci tu îl vei recunoaște. Dar între timp, dacă nu apare nimeni, nu te bloca într-o așteptare fără sens, folosește-ți mai bine energia să afli cine ești.
Nu căuta să intri într-o relație dintr-o poziție defensivă doar pentru a scăpa de gândul că "nimeni nu mă iubește".
Așadar, dragi creatoare, rămâneți fidele vouă înșivă și nu vă pierdeți demnitatea în fața nimănui, pentru că nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, dar ce măreție să constați că ambii au fost făcuți pentru Dumnezeu, și pentru a trăi ca de la sine la sine in EL!
Așa este, așa să fie!

luni, 25 noiembrie 2013

Religia, dupa chipul si asemanarea sa

Religia se aseamănă cu un castel de nisip care cu cât se tot înalță, cu atât și căderea sa va fi mai jalnică. E de ajuns o mică breșă și tot castelul se va prăbuși ca și cum nici nu ar fi fost.

Religia se aseamănă cu o construcție monumentală făurită dintr-o multitudine de piese de domino, pe care atunci când o privești rămâi mut de încântare. Dar e de ajuns chiar și cea mai mică mișcare a unei mici piese, ca întreaga construcție să devină una cu pământul într-o clipă.

Religia se aseamănă cu un angrenaj sau cu o mașinărie a cărui motor merge pe principiul legării în serie. Aceste serii, sunt formate din emoții.Fiecare emoție este legată de cealaltă și se spijină una pe alta. Cum slăbește una în intensitate, cealaltă de lângă ea, o va întări imediat. Dar e îndeajuns să se producă un mic scurt-circuit în tot acest sistem serialic, și tot angrenajul se va transforma în fum.

Religia se mai aseamănă cu o imagine în a cărui mijloc se află un idol poleit, aurit și strălucitor care îți fură ochii și mintea prin frumusețea sa. Dar conținutul său nu îl poate vedea nimeni. Acest conținut rămâne doar o mare ”taină” pentru mulțimea de rând.
În jurul idolului, se află cei care-i aduc ofrande, profunzi, cu fețe lungi și triste. În spatele acestora, stau sufletele îngenunchiate cu aripile frânte. Resemnarea, pasivitatea,lacrimile, plânsul, suferința, vinovăția și rușinea, sunt cele care întregesc acest peisaj lugubru.

Religia se mai aseamănă și cu un fur, care te prinde într-un moment de slăbiciune și îți fură puterea fără să-ți dai seama. După care, te va convinge extrem de ușor cât de slab, nevrednic și neputincios ești. Odată puterea furată, s-a dus cu ea și discernămîntul. Atunci albul ți se va prezenta ca negru și negrul ca alb. Iar odată ce puterea ta se află în mâna furului, iarăși te va convinge foarte ușor că doar el îți poate oferi vindecarea, că doar de la el îți va veni salvarea.

Religia se aseamănă și cu un lanț a cărui verigi, s-au unit și s-au legat unele de altele, de mii de ani. Lanțul e greu și extrem de solid.Verigile se susțin unele pe altele, iar dacă una pică cumva, imediat o alta îi ia locul, pentru că ”maeștrii” sunt acolo prezenți, gata-gata să repare cea mai mică breșă, din acest lanț al slăbiciunilor.
Iar atunci când ei vor veni, te vor condiționa și mai mult ca nu care cumva să mai pici din postura de ”oaie” aflată în turmă. Îți vor șopti cu nonșalanță că ai avut o ”ispită” din lucrarea ”celui rău”. Și-ți vor prezenta lucrurile într-un mod atât de ”duhovnicesc”, încât emoțiile te vor subjuga și condiționarea ta va fi și mai mare ca înainte. Și-ți vor povesti ei cum alții au suferit mult mai mult ca tine, dar au răbdat, iar Dumnezeu i-a miluit și le-a răsplătit însutit răbdarea, adică resemnarea și pasivitatea lor. Atunci va apăra în inima ta înduioșarea, creată prin condiționarea lor. De acolo, din acest fel de emoție care te va înmuia și te va frânge, nimeni nu te va mai putea scoate, decât tu însuți vei putea ieși, doar atunci când vei simți că te sufoci efectiv în această condiționare distructivă.

Când acest adevăr este preluat și acceptat doar de către minte, nefiind trăit la propriu, el nu este decât un adevăr iluzoriu, mort în el însuși. Adică o astfel de minte care nu a și experimentat în viață ceea ce am scriu eu aici, poate îmi va da dreptate cel mult teoretic. Însă până acest adevăr nu va ajunge în suflet, omul va trăi practic mereu într-un conflict interior, iar uneori balanța se va înclina într-o parte sau în cealaltă, depinzând în mare măsură de cum se desfășoară viața lui la momentul respectiv.
Când îți va merge bine, când totul va fi roz în jurul tău, poate îmi vei da dreptate cât de cât. În astfel de momente, oricine se poate da ”spiritual”, pentru că atunci, nu e nimeni și nimic care să îl saboteze.
Dar momentul adevărului tău, nu e acesta, dragă omule. Ci ia aminte la tine însuți, în ce crezi cu adevărat, atunci când totul în afara ta se prăbușește. Când apar obstacolele, greutățile, ”necazurile”, când toate astea îți vor sabota fără milă toată ”spiritualitatea” ta de care înainte te agățai și pe care te spijineai. Acel moment de ”criză”, ori te va întoarce tot spre surogatele în care credeai odinioară, ori te va propulsa și mai mult spre tine însuți.
De abia atunci, în astfel de clipe care nu mint, când vei simți poate că ți se clătină pământul sub picioare, vei înțelege cu adevărat dacă puterea ta se află tot în interiorul tău sau nu.

joi, 21 noiembrie 2013

Privind inapoi...fara manie

Privind înapoi...fără mânie

Când se găsește câte unul care tocmai a ieșit dintr-o credință limitativă în care a crezut trup și suflet timp îndelungat, senzația lui este că după multe lupte zadarnice și chinuitoare, s-a întors acasă în sfârșit, la sinele său care îl tot aștepta de o viață.
Tocmai a revenit dintr-un război la care el singur a ales să meargă, nu l-a forțat nimeni și astfel nu poate învinovăți pe absolut nimeni. Acum odată întors, rămâne mut de uimire cum de a putut alege așa ceva. Trupul îi este întreg și nevătămat dar sufletul îi este plin de răni care încă mai supurează. Însă bucuria eliberării este atât de mare încât nici un fel de durere nu mai contează.
Ajuns acasă, își va aminti cu nostalgie mereu de acel război lăuntric la care a luat parte atâția ani. Își va aminti despre el ca despre o altă persoană, pentru că în cel întors, nu se mai află nimic din cel care se lupta în tranșee cu morile de vânt.
Și va simți nevoia irezistibilă să se urce pe un stâlp, undeva în văzduh pentru a striga din toate puterile și să-și povestească experiența sa trăită la propriu, nu la figurat. Dar amărăciunea sa nu poate fi înțeleasă decât doar de unul care a experimentat acest război ca și el, și într-un final a reușit să se întoarcă acasă viu, deși mult vătămat.
Și astfel văzând el că aproape nimeni nu-l poate înțelege, realizează că doar râsul îl va vindeca cu adevărat. Căci înainte era mult prea ”profund” și mult prea ”serios” ca să mai poată râde. Acum însă, va râde în gura mare de tot ce a fost odată și va apărea oarecum nebun în ochii celorlalți. Dar pentru el, adică pentru omul nou, nu mai contează ce vor crede aceștia despre el, căci într-un final pricepe că în realitatea lui nu există decât el și Dumnezeu. Restul doar vin, se opresc și iarăși pleacă.
Și nu-i mai pasă nici dacă povestea sa va avea ecou în inima cuiva. El știe că a venit aici să dea o mărturie sinceră și fără înflorituri. Pentru că în cele din urmă, s-a regăsit pe el însuși exact așa cum este, nu așa cum credința limitativă îl amăgea că ar fi.
Această senzație pe care o are, odată întors din tranșee, cu sufletul bandajat, s-ar asemăna cumva cu cea a unuia care a trăit mulți ani alături de o iubită care îi spunea mereu că îl iubește, ca la sfârșit să afle că de fapt îl înșela în fiecare zi. Poți uita așa ceva vreodată? Te poți detașa ca și cum nu ar fi fost nimic?
Nu poți. Pentru că ști foarte bine că doar tu singur ai ales să te rănești, iar cei cărora tu ți-ai încredințat sufletul curat, doar ți-au întreținut frica și rănile fără să încerce să ți le închidă. Ei sunt adevărați maeștri în întreținerea rănilor pe viață.
Nu poți uita, dar măcar îți vei mulțumi de acum încolo mereu pentru curajul tău de a ieși dintr-un staul unde turma este închisă și așteaptă cu frică să fie tunsă, sacrificată și apoi mâncată.
Nu poți uita, dar vei putea privi cu compasiune și fără sfidare la cei care aleg singuri să rămână pasivi în staul. Nu e treaba ta să îi scoți de acolo, e treaba lor.
Nu poți uita, iar când vei privi înapoi, nu o vei face cu mânie, căci pasul pe care l-ai făcut spre tine însuți după toată această experiență, e atât de mare încât nimeni și nimic nu îți mai poate fura identitatea.
Nu poți uita, dar odată lecția învățată, nu-ți mai rămâne decât să zbori în înalturi, acolo unde înainte nu ai aveai curajul nici măcar de a-ți ridica ochii...
Cine are urechi de auzit să audă, cine are ochi de văzut să vadă, cine poate înțelege să înțeleagă...
Așa este, așa să fie!

Ganduri...

Ce s-ar face scriitorul fără cititor şi ce s-ar face cititorul fără scriitor?
Pentru scriitor nu ar avea nici un farmec să scrie doar pentru el însuşi într-un deşert, el are nevoie de recunoaşterea cititorului. Dar scriitorul știe în sinea lui că totul e atât de efemer încât nici un cititor nu îi va da vreo garanție pe viață, că va fi mereu interesat de scrierile lui. Pentru că cititorul e schimbător și nu e dispus să-și prindă picioarele în niște stări temporare. Așa că mai devreme sau mai târziu, cititorul va trece de la un scriitor la altul, așa cum atât de ușor trece de la o stare la alta...

Ce-ar fi bărbatul fără femeie şi femeia fără bărbat?
Bărbatul singur, ar deveni în timp, un munte plin de egoism şi de tabieturi, înconjurat de tot felul de rezistenţe mentale, stând mereu în defensivă, gata oricând să-și apere jucăria. În timp ce femeia singură, se apropie cu nonșalanță, surprinde mereu mintea defensivă a bărbatului fricos, până când rămâne ea însăși surprinsă în momentul în care cunoaște un bărbat care să accepte să renunţe la egoismul lui, oferindu-i fără reținere în schimb, inima ei...

Ce-ar fi părintele fără copilaş şi copilaşul fără părinte?
Părintele rămas fără copilaş, s-ar transforma el însuşi într-un prunc nevinovat şi ar începe să vadă viaţa, prin ochi de copil. Iar copilaşul rămas fără părinte, ar deveni el însuşi propriul său părinte, propria sa mamă, propriul său tată...

Ce-ar fi religia fără om şi omul fără religie?
Religia fără un om care să îi dea credit necondiţionat, s-ar transforma într-un adevărat cameleon care ar lua orice formă şi orice culoare, doar-doar, s-ar găsi cineva dispus să se agaţe de ea. Omul fără religie, ar deveni liber de orice condiţionare şi într-o clipă s-ar putea numi fără nici cea mai mică trufie, un mic dumnezeu venit din Dumnezeu. Dar pentru că omul nu caută libertatea pură, odată rămas fără religie, îşi va bate capul cu mare râvnă şi va instaura una nouă în foarte scurt timp...

Ce s-ar face bolnavul fără omul sănătos şi cel sănătos fără cel bolnav?
Dacă cel bolnav nu ar cădea la pat pentru o perioadă, nu s-ar mai opri vreodată să se contemple pe el însuşi.Ci ar fugi în continuare doar după tot felul de himere şi nu ar mai apuca să se cunoască niciodată. După toate lecţiile predate dar niciodată învăţate, boala vine ca un ultimatum. Cel sănătos vine alături de cel bolnav şi-şi mai revine câte puţin din alergătura sa, smerindu-se şi luând aminte la el însuşi...

Ce ar fi viaţa fără artă şi arta fără viaţă?
Viaţa fără artă, ar deveni un fel de abrutizare a conştiinţei, un fel de ghetto în care intră cine vrea şi scapă cine poate. Dar arta luminează şi amplifică vibraţia omului, odată ce omul se apleacă asupra ei. Însă fără viaţă, arta nu ar putea exista căci sursa ei este viaţa însăşi şi ea se hrăneşte si din dureri şi din plăceri, şi din victorii şi din înfrângeri...

Ce-ar fi săracul fără bogat şo bogatul fără sărac?
Săracul are de învăţat multe lecţii pe pământ, una fiind aceea de a nu opune rezistenţă la nimic din ce i se dăruieşte. Alta fiind aceea de a mulţumi şi de a fi recunoscător în faţa celor care îi dăruiesc ceva. Alta ar fi cea de a nu abdica şi de a nu se resemna în faţa vieţii. Iar încă una, aceea de a nu-şi pierde niciodată demnitatea. Bogatul dacă va lua aminte la cel sărac care mulţumeşte chiar şi pentru ultima coajă de pâine, mult se va folosi. Iar dacă va vedea pe vreunul care nu are nici măcar după ce bea apă, dar cu chipul totuşi strălucind, atunci poate va înţelege, cât de iluzorii sunt toate, căci numai ce se află cu adevărat în om nu minte niciodată...

Ce-ar fi omul fără Dumnezeu și Dumnezeu fără om?
Omul fără Dumnezeu ar fi robul minții lui care l-ar juca pe degete exact cum vrea ea. Să te lași condus de o minte despotică, e curată nebunie. Dar când sinele divin pune stăpânire pe mintea omului, atunci o conduce pe aceasta ca pe o unealtă de care se folosește, nu de care este el folosit. Atunci sinele se recunoaște ca fiind divin, căci doar mintea îl putea separa pe om de Dumnezeu. Atunci și Dumnezeu se bucură de această eliberare, acolo unde El își recunoaște chipul nemuritor și asemănarea reflectată în creația sa...

marți, 19 noiembrie 2013

Ce inseamna viata?

Viaţa înseamnă bucurie, bucură-te de ea şi atunci când ţi-e bine, şi atunci când crezi că ţi-e rău...

Viaţa înseamnă speranţă, apropie-te de viaţă cu nădejde, cu dragoste, cu dor...

Viaţa înseamnă experienţă, testează-ţi propriile limite şi astfel vei atinge nemărginirea...

Viaţa înseamnă „a trăi în prezent”, îngroapă-ţi în uitare trecutul şi lasă-ţi viitorul doar să te surprindă...

Viaţa înseamnă joacă, aşa că joacă-te şi ca un copil nevinovat şi ca un înţelept în acelaşi timp, doar joacă-te...

Viaţa înseamnă abundenţă, deschide-ţi mintea, deschide-ţi sufletul şi viaţa însăşi se va deschide în faţa ta...

Viaţa înseamnă conştientizare, sparge tiparele automatismelor şi trăieşte-ţi viaţa la propriu, nu la figurat...

Viaţa înseamnă compasiune, fi alături de ceilalţi simplu şi curat, fără gânduri ascunse...

Viaţa înseamnă demnitate, învinge-ţi frica de a te arăta aşa cum eşti, aşa cum simţi, aşa cum gândeşti...

Viaţa înseamnă susţinere, vino spre oameni şi susţine-i pe ei, susţinându-te astfel pe tine însuţi...

Viaţa înseamnă libertate, eliberează-te şi fugi din staulul unei credinţe limitative fără a te mai uita înapoi...

Viaţa înseamnă cunoaştere, aşadar cunoaşte-te continuu pe tine însuţi şi astfel viaţa însăşi ţi se va face întru totul cunoscută...

Viaţa înseamnă putere, menţine-o şi sporeşte-o în tine, nu ţi-o vinde nici măcar pentru toate comorile pământului...

Viaţa înseamnă entuziasm, cultivă-ţi pasiunile, nu le lăsa să se usuce şi să se ofilească...

Viaţa înseamnă mulţumire, apreciază-te fără reţienere şi onorează-te în fiecare clipă...

Viaţa înseamnă iubire, iubeşte-te pe tine însuţi, iubeşte viaţa aşa cum vine spre tine, iubeşte oamenii aşa cum sunt şi nu încerca să schimbi pe nimeni, doar schimbă la tine însuţi de poţi ceva...

luni, 11 noiembrie 2013

Dintotdeauna sunt...



Dintotdeauna sunt călăuzit, îndrumat şi purtat de sinele meu divin...

Dintotdeauna sunt binecuvântat de viaţă, de oameni, de Dumnezeu, în toate creaţiile mele...

Dintotdeauna sunt bucurie nemărginită pe care o împărtăşesc în mod simplu şi firesc tuturor...

Dintotdeauna îmi trăiesc viaţa autentic şi-mi las originalitatea să se reverse în jurul meu...

Dintotdeauna sporesc în cunoaştere, sporesc în lumină, sporesc în iubire...

Dintotdeauna sunt cu gândul în prezent şi mă susţin astfel prin puterea prezentului...

Dintotdeauna sunt curaj în manifestare, care mă trece peste orice greutate, peste orice obstacol, peste orice punte care se vrea trecută...

Dintotdeauna sunt compasiune şi-i accept pe toţi în diferenţele lor, în minunăţia lor atât de diferită de a mea, atât de diferită de a ta...

Dintotdeauna sunt izvor de energie luminoasă care se înfiripă din oceanul iubirii lui Dumnezeu şi se revarsă în sufletele curate şi în minţile necondiţionate...

Dintotdeauna mă onorez şi mă întorc mereu la mine însumi cu dragoste, cu dor...

Dintotdeauna sunt conştient de gândurile mele care vin şi care pleacă, de trăirile mele care nu mint niciodată...

Dintotdeauna mă las copleşit de vibraţia înaltă care îmi menţine entuziasmul, care mă înalţă din treaptă în treaptă şi din putere în putere...

Dintotdeauna mă privesc direct în ochi şi-mi spun iarăşi şi iarăşi :
„te iubesc aşa cum eşti, aşa cum arăţi, aşa cum gândeşti, aşa cum alegi să trăieşti”!

marți, 5 noiembrie 2013

Eliberarea zeilor






Când privesc în spate, o ceaţă deasă învăluie orizontul. Ici-colo mai întrezăresc prin ceaţă, corăbii plutind în derivă, fără cârmaci şi fără oameni la bord. Corăbiile sunt negre ca tăciunii, ruginite şi imens de mari. Cu cât trece timpul, acestea intră şi mai mult în ceaţă şi ori de câte ori întorc capul privind în urma mea, constat că ele se împuţinează şi ajung ca nişte puncte negre undeva în zare. Uşor se îndepărtează, uşor se evaporă din realitatea mea...
Însă când privesc în faţă, lumina îmi luminează calea iar eu alerg pe cale fără să mă opresc, fără să obosesc vreodată. Ştiu că urcuşul către Sine nu are final, nu are capăt, nu are hotar. Iar bucuria de a urca acest munte este atât de copleşitoare, încât orice oprire e o pierdere de timp şi de energie.
Dar pentru că doar pentru o clipă am privit iarăşi în urmă, zâmbind în sinea mea pentru tot ceea ce a fost odată, am privit corăbiile părăsite şi am strigat către ele:

„Ascultaţi-mă, voi zeii mei, cei cărora v-am slujit cu atâta râvnă odinioară!
Aplecaţi-vă urechile care nu aud şi ochii care nu văd asupra mea!
Veniţi şi spuneţi tuturor cine şi ce sunteţi voi de fapt!
Veniţi şi spuneţi la toată lumea,
cum faceţi voi din adevăr minciună şi din minciună adevăr,
cum amăgiţi voi minţile slabe şi le îndemnaţi să vi se supună,
cum reuşiţi voi să faceţi din oameni minunaţi, adevăraţi păcătoşi, robi şi nevrednici,
cum îndoctrinaţi voi masele şi le condiţionaţi negativ,
cum puneţi stăpânire pe sufletele curate
şi faceţi din ele simple marionete în mâinile voastre,
cum ajungeţi voi din simpli idoli,
dumnezei falşi care despart pe om de adevăratul Dumnezeu,
cum abia aşteptaţi să vi se dea puterea din oameni pe bani sau pe degeaba,
cum îi păcăliţi pe cei simpli cu veşnice promisiuni după moarte!

Unde sunteţi acum voi zeii mei,
cei care odinioară vă făleaţi cu mine şi vă uimeaţi chiar voi înşivă
de propria mea nebunie de a vă fi întru totul credincios,
care ziua şi noaptea aveam gândul numai la voi,
care nu aveam linişte până nu vă aduceam propriile ofrande,
care plângeam şi sufeream de dorul vostru,
care nu mi-am pus niciodată problema că nu sunteţi decât nişte surogate,
căci am crezut cu adevărat în voi,
până la ultima mea suflare,
până la ultimul meu cuvânt,
până la ultima mea simţire!
Oare cum de nu aţi plesnit de atâta râs,
privind la cei mulţi asemenea mie,
care v-au pus sufletele lor la picioarele voastre,
aşteptând de la voi ceea ce niciodată nu vor primi,
tremurând în faţa voastră ca în faţa unor dumnezei,
nădăjduind spre o nădejde moartă în ea însăşi,
şi făcându-i să creadă pe toţi până la unul,
că se află în lumină,
când de fapt se aflau într-un mare întuneric!

Vorbiţi acum dacă puteţi, zeii mei,
cum de-aţi reuşit să înlănţuiţi oamenii prin tot felul de religii,
prin care credinţele false şi limitative le-aţi ridicat la rang de idoli,
cum aţi creat prin ele doar dezbinări, ură şi războaie,
toate purtate cu nonşalanţă „în numele Domnului”!
Cum aţi transformat simplele voastre patimi care clocotesc în voi,
în tot felul de scrieri, chipurile revelate divin,
introducând prin ele sugestii şi îndemnuri manipulative,
punând în gura unui fals dumnezeu propriile voastre interese ascunse,
băgând frica fără reţinere în oameni,
toate acestea făcute iarăşi „în numele Domnului”!
Cum aţi ajuns să împânziţi otrava din voi înşivă,
creând o aşa zisă religie a iubirii,
unde oamenii cred că Dumnezeu încape în ziduri făcute de mâini omeneşti,
unde vin pregătiţi cu buzunarele pline doar pentru a plăti pentru o iluzie,
unde mai marii lor le întreţin programele de frică, ruşine şi vinovăţie,
creându-le la nesfărşit ideea că s-au născut în păcat,
neîndemnându-i decât spre resemnare şi nu spre creaţie,
spre suferinţă şi nu spre bucurie,
spre tot felul de surogate aflate în afara lor,
niciodată sfătuindu-i să caute înlăuntrul lor,
acolo unde sufletul se chinuie
şi tot aşteaptă ca omul să se elibereze de toată această povară,
care îl secătuieşte şi îi frânge nevoia de a zbura în înalturi!

Acum recunosc, zeii mei,
sunteţi adevăraţi maeştri în arta înrobirii sufletelor,
deşi voi spuneţi că doar la voi este adevărata mângâiere,
însă eu nu am înţeles în cele din urmă,
la ce fel de mângăiere vă refereaţi,
poate la mângâierea pe creştet doar,
prin care voi credeţi că un simplu gest ritualic,
poate schimba omul prin revărsarea harului asupra sa,
însă toate acestea nu sunt decât fum,
atâta timp cât omul se află mereu în ignoranţă şi în nepăsare,
atâta timp cât nu lucrează la mintea sa constant,
atâta timp căt nu pricepe cine este,
cum oare se va sfinţi unul ca acesta doar luând parte la un simplu ritual?

Mai am multe să vă spun vouă zeii mei,
dar nu voi cădea în această capcană,
căci asta vreţi voi de fapt,
să fiţi mereu băgaţi în seamă,
chiar şi criticaţi pe faţă sau în ascuns, nu contează,
oricum numai să se vorbească despre voi în neştire,
ca omul să uite astfel de el însuşi şi de comoara care se află doar în el,
despre care niciodată nu amintiţi nimic,
sau poate că nici măcar voi înşişi nu aţi ştiut vreodată!
Iată deşi mulţi prea mulţi ani v-am fost adevărat fidel
şi nu v-am trădat nici măcar printr-un gând îndoielnic,
a sosit timpul să vă dau drumul, zeii mei,
să mă eliberez şi să vă eliberaţi şi voi de mine,
căci nu mai aveţi nici o putere acum asupra mea,
toate s-au dus, toate s-au schimbat în viaţa mea,
aşa că nu vă mai bateţi capul degeaba cu mine,
cu siguranţă veţi găsi mereu noi discipoli,
iar pentru aceştia voi avea mereu doar compasiune,
şi voi privi la ei cu iubire şi fără aroganţă,
căci fiecare e liber să vă aleagă pe voi zeilor,
sau să se aleagă cu curaj pe el însuşi!

Aşadar vă urez drum bun, zeii mei,
funiile corăbiilor voastre au fost tăiate,
lanţurile au fost şi ele azvârlite în larg,
nu mai există acum nici o povară,
nu mai rămân acum decât eu cu mine însumi
alături de adevăratul Dumnezeu,
care de-atâta timp a tot aşteptat cu îngăduinţă eliberarea mea...

Aşa este şi aşa să fie!

luni, 4 noiembrie 2013

Veniti spre voi insiva...







Veniţi spre viaţă!
Ne este prea frică de ea, au spus mulţi.

Veniţi spre fericire!
Ne-am obişnuit cu nefericirea noastră, au răspuns ei.

Veniţi spre bucurie!
Dar ce vom face cu veşnica noastră tristeţe? au întrebat aceştia.

Veniţi spre creaţie!
Ne e bine aşa, cu copy-paste-urile noastre, au replicat ei.

Veniţi spre oameni!
Egoismul nostru este la mare preţ, s-au scuzat ei.

Veniţi spre iubire!
Doar dacă primim ceva în schimb, au cerut ei.

Veniţi spre lumină!
Am putea orbi dacă ieşim din întuneric, au răspuns mulți.

Veniţi spre abundenţă!
Ne-am resemnat cu sărăcia noastră, s-au plâns ei.

Veniţi spre sănătate radiantă!
Nu putem renunţa la depresia noastră, au constatat ei.

Veniţi să râdeţi din toată inima!
Vrem doar să ne plângem neputinţele noastre...

Veniţi spre voi înşivă!
Atunci s-au apropiat cu teamă,
noi i-am împins cu putere,
iar ei şi-au luat zborul...

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Am spus... "Da"!

 
 


Am spus „Da”! vieţii şi ea a venit în întâmpinarea mea ca un vechi prieten, care a aşteptat răbdător întoarcerea mea...

Am spus „Da”! bucuriei şi ea a sosit imediat ce m-am gândit la ea îmbrăţişându-mă şi umplându-mă tot de bucurie...

Am spus „Da”! luminii şi ea pe loc m-a învăluit, luminându-mi calea, viaţa, trupul, sufletul, gândurile...

Am spus „Da”! îndrăznelii şi aceasta m-a întărit, mi-a dat puterea de a depăşi orice fel de obstacol şi de a experimenta viaţa în toată plenitudinea ei...

Am spus „Da”! dimineţii şi ea mi-a binevestit ziua cu binecuvântare sfântă...

Am spus „Da”! oamenilor şi ei au venit lângă mine aşa cum sunt, şi eu am rămas lângă ei aşa cum sunt...

Am spus „Da”! sufletului luminos şi el m-a îndemnat să-l îngrijesc şi mai mult, să-i dau pururea hrană nestricăcioasă...

Am spus „Da”! trupului sănătos căci el este templul duhului sfânt iar Dumnezeu nu poate sălăşlui decât într-o inimă neprihănită...

Am spus „Da”! unei minţi curăţate unde cresc gândurile creatoare prin care inspiraţia divină se materializează în creaţii minunate...

Am spus „Da”! cunoaşterii de sine care sporeşte din treaptă în treaptă şi din hotar în hotar...

Am spus „Da”! înţelepciunii pentru că ea este cea care îmi ţine discernământul aproape şi nu mă lasă ca o frunză-n vânt...

Am spus „Da”! conştiinţei pentru că ea nu ştie să mintă iar ceea ce vine din ea e pur, curat şi adevărat...

Am spus „Da”! compasiunii care mă îndeamnă la susţinerea celorlalţi şi la acceptarea lor doar aşa cum sunt...

Am spus „Da”! liberului arbitru căci el este arma cu care despic orice condiţionare şi cu care aleg ceea ce doar sinele meu divin mă îndeamnă...

Am spus „Da”! adevăratului Dumnezeu,
care mă iubeşte exact aşa cum sunt,
care mă doreşte aşa cum îmi place să fiu,
care mă susţine necondiţionat întru totul,
care mă îndeamnă să mă deschid fără frică...

Ai spus şi tu oare vreodată... „Da”?
3Like · · Promote ·

vineri, 1 noiembrie 2013

Credinta ca un munte



"Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.", spune Iisus într-unul dintre versete.
Dar munţii nu se vor mutaţi. Ei stau bine acolo unde sunt şi sunt minunaţi aşa cum s-au clădit de-a lungul timpului. E de ajuns să priveşti muntele faţă în faţă şi deja te simţi altfel. Iar dacă mai începi şi să îl urci, începi să simţi vibraţia cum îţi creşte cu fiecare pas. Aşa că munţii se vor contemplaţi, se vor urcaţi, se vor cuceriţi şi în nici un caz mutaţi dintr-un loc în altul.
De fapt, cred că Iisus nu se referea neapărat la munţii fizici din natură, ci la un altfel de munţi.
Credinţa omului este cea care dă mărturie despre el în toate împrejurările vieţii, şi în cele mici dar şi în cele mari. Omul se identifică cu credinţa sa şi toate vorbele, faptele, gândurile sunt raportate la această credinţă. Vorbesc de credinţa lăuntrică cea ascunsă în om şi nu cea fabricată la vedere şi poleită ca să dea bine în peisaj.
Credinţa este muntele care stă neclintit în sufletul omului. Vor veni ploi, vijelii, uragane, zăpezi, dar după toate acestea muntele se va afla tot acolo, în acelaşi loc şi mai neclintit ca înainte.
Aşa este şi cu credinţa cea adevărată care nu minte niciodată. Ea creşte mereu şi prinde rădăcini adânci în sufletele celor cărora nu le e frică de viaţă. Rădăcinile se înfiripă adânc şi toată atitudunea omului se va răsfrânge în afară, raportat la această credinţă din el însuşi. Practic nu cred că se poate ajunge  la un stadiu în care atitudinea şi credinţa să fie contradictorii sau să se bată cap în cap. Nimeni nu poate juca teatrul ăsta ieftin.
Dar acest munte poate fi şi o credinţă limitativă sau o falsă credinţă, una distructivă şi nu una constructivă. Frica poate lua dimensiuni înăuntru până la dimensiunea unui adevărat munte. Spaima zilei de mâine la fel. Depresia, frica de moarte, de sărăcie, de foamete, de pierderea a ceva, toate acestea pot declanşa în suflet şi în subconştient, adevărate  programe care se vor activa ori de câte ori se va ivi prilejul. Şi atunci munţii se vor ridica şi mai mult, programele vor prinde rădăcini şi mai adânci în mintea omului.
Dar la fel cum s-a născut o credinţă limitativă din frică, tot aşa ea se va estompa în timp, atunci când realizăm că eram pe o pistă falsă. E nevoie doar de un flash, de o străfulgerare a minţii, şi imediat poţi schimba pista falsă pe care te aflai înainte şi care nu ducea nicăieri. Imediat poţi schimba macazul şi nu e nevoie nici măcar să te opreşti pentru asta. Dacă tot erai în mişcare, adică în căutarea ta însuţi, de ce te-ai opri? Ai schimbat pista, şi vei avea şi mai mare entuziasm când vei alege noul drum. Iar regretele nu-şi mai au rostul. Ai experimentat o pistă, mulţumeşte-ţi şi fi îngăduitor cu tine. Ai trecut de un drum şi ai intrat pe altul, apreciază-te pentru noua alegere făcută. Poate vei renunţa şi la aceasta la un moment dat, dar nu uita e dreptul tău să alegi, e dreptul tău să te răzgândeşti oricând.
Astfel muntele pe care tot urcam înainte nu mai prezintă interes acum. Şi dacă nu mă mai pasionează să fac mereu acelaşi traseu, de ce să mă chinui în zadar?
Aşadar voi spune muntelui, adică vechii credinţe care mă limita înainte şi  care nu mă mai atrage: "mută-te de aici dincolo şi lasă loc noului munte", adică noii credinţe care mă atrage şi care mă sporeşte sufleteşte.

O zi şi o lună magnifică, aşa cum v-aţi creat-o!