luni, 29 iulie 2013

Pilda fiicei risipitoare




Un om avea două fiice.
Surori adevărate după trup,dar surori vitrege după suflet.
Convieţuind sub acelaşi acoperiş, erau nevoite cumva să se suporte şi să se tolereze reciproc.
Fiica cea mare, înţelesese de mică că viaţa ei era reflecţia propriei minţi şi a gândurilor pe care le emitea.Astfel încât,nu făcea decât un singur lucru:se contempla permanent privindu-se în oglinda sinelui său.Iar toate celelalte ale vieţii, veneau spre ea, în funcţie de gândurile create de mintea luminoasă.
Se învăţase să fie atentă la fiecare gând,la fiecare cuvînt, la fiecare stare pe care o avea.Cum surprindea un gând tulburător care se infiltra ca un hoţ gata să îi fure identitatea,îl tăia pe loc din rădăcină.Ştia că şi cel mai mic gând întunecat putea avea o asemenea putere încât dacă nu era atentă o putea pune la pământ într-o clipă. Şi astfel,mintea sa se lumina tot mai mult şi viaţa ei devenise doar lumină.
Nu punea preţ deloc pe ce spuneau ceilalţi despre ea, nu se raporta decât la ea însăşi, străduindu-se fără efort să îşi depăşească propriile limite. Mulţumea pentru toate dimineţile care răsăreau, oferindu-şi cu fiecare nouă zi, ocazia de a crea tot ce venea din sine,căci cu fiecare nouă creaţie simţea cum sufletul ei se măreşte.Iar la sfârşitul zilei,când apusul se aşternea, se oprea şi iarăşi se contempla,mulţumindu-şi cu iubire pentru viaţa minunată pe care o trăia.
Fiica cea mică, se îngrijea cu toată râvna doar de trup,de frumuseţea exterioară şi de imaginea pe care şi-o făceau ceilalţi despre ea.Nu o interesa aprope deloc lăuntricul său, mai mergea la biserică când şi când,având totală încredere în cei care o îndrumau cum să îşi trăiască viaţa,ascultând doar de aceştia.Iar pe sora ei, o asculta uneori şi-i dădea dreptate, dar de cele mai multe ori, o lua în râs şi-şi bătea joc de ea. De fiecare dată când i se ivea prilejul, o ocăra pe aceasta, o bârfea, şuşotind pe la colţuri cu prietenele ei.
Dar sora cea mare,nu punea la suflet toate aceste răutăţi şi îşi vedea în continuare de sufletul şi mintea ei.Uneori, când sora cea mică mai venea şi o întreba câte ceva,aceasta o învăţa cu blândeţe şi dragoste toate adevărurile pe care le descoperise despre natura omului în urma experienţelor prin care trecuse.Sora cea mică o asculta, dar pentru că nu încerca cu nici un chip să îşi controleze gândurile,nu sporea întru nimic.O zi se simţea bine,a doua zi cădea în depresie.O zi făcea un pas înainte, a doua zi, doi paşi înapoi. Nereuşind să se ridice la nivelul surorii sale,invidia o măcina cu fiecare zi ce trecea.
Nemaisuportând această situaţie,se duse la tatăl său şi-i spuse:
"Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere."
Cu durere în suflet,tatăl i-a făcut voia,aducându-i cufărul în care fiica îşi adunase tot ceea ce agonisise ea într-o viaţă: frica,răutatea,necredinţa, îndoiala, dispreţul,bârfa,nemulţumirea,

invidia, făţărnicia,duplicitatea, destrabălarea,egoismul,aroganţa...
Şi astfel luându-şi cufărul şi averea, plecă într-o ţară îndepărtată.
La început, o dusese binişor, Dar veni o zi, în care mare foamete se abătuse asupra acelui ţinut. Hrana se scumpise mult,dar ea fiind încrezătoare în averea ei, nu se îngrijoră deloc. Însă în scurt timp,constată cu stupoare, că nimeni nu dorea să îi ofere hrană la schimb pe aşa-zisa ei avere care nu interesa pe nimeni. Dezamăgirea era mare,dar mândria şi orgoliul, cu mult mai mult,căci nu s-ar fi întors sub nici o formă la sora ei pentru a se face de râs.
Dar ca să supravieţuiască cumva,se alipise de un fermier, având grijă de porcii acestuia. Foamea era atât de mare, încât dorea să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii,dar nimeni nu i le dădea pe degeaba.
Şi tot aşa criza sufletească se adâncea din ce în ce mai mult,noaptea neagră a sufletului se mărea şi întrebările curgeau fără oprelişte...
Astfel,revenindu-şi câte puţin în sine, îşi spunea:
"Cât de bine îmi era alături de sora mea şi câte lucruri minunate mă învăţa! Cât de mult mă iubea, iar eu cât de mult am urât-o! Dar acum,aceasta voi face, sculându-mă mă voi duce în faţa ei şi-i voi spune: Iubita mea soră,nu mai sunt vrednică să mă numesc sora ta,am greşit în faţa ta,iartă-mă şi primeşte-mă din nou alături!"
Şi sculându-se, mergea spre casa tatălui său. Şi încă departe fiind,sora cea mare de cum auzise că sora cea risipitoare se întoarce acasă, lăsă totul şi în grabă porni în întâmpinarea surorii sale.O iubea în continuare tot la fel de mult şi uitase toate răutăţile pe care fusese nevoită să le suporte de-a lungul anilor.
Porni alergând în întâmpinarea ei şi de cum o văzuse, o îmbrăţişă cu lumină şi o sărută cu sărutare sfântă. Îi şterse lacrimile ignoranţei dintr-un trecut mort şi îngropat şi o luă de mână,conducând-o la o nuntă împărătească .
Acolo, spre mirarea ei, o întâmpină mirele care o aştepta răbdător de o viaţă:sinele ei!
Acesta nu îşi pierduse nădejdea că va veni şi această zi în care ea îşi va întoarce faţa către el şi-şi va reaminti de vechiul ei prieten. Şi iata că ziua sosise. Şi iata că nunta putea începe.
Atunci mirele i-a pus cununa strălucitoare pe cap,înzestrând-o astfel cu noua minte creatoare de gânduri luminoase.
Atunci tatăl a spus:
"Aduceţi haina smerenei şi îmbrăcaţi-o! 

Puneţi inelul bucuriei în degetul său şi încălţaţi-o cu încălţările prin care va ajunge la poarta fiinţei ei, căci această fiică a mea despărţită de sinele ei însăşi era, dar acum şi l-a regăsit, moartă era şi a înviat, pierdută era şi s-a aflat!"

vineri, 26 iulie 2013

Buna dimineata!

Bună dimineaţa!, am spus gândurilor luminoase şi ele îndată mi-au zâmbit, plecându-se cu recunoştinţă în faţa mea!

Bună dimineaţa!, am spus sufletului luminos şi acesta îndată mi-a zâmbit, plecându-se cu iubire în faţa mea!

Bună dimineaţa!, am spus trupului luminos,cel în a cărui templu sălăşluieşte duhul sfânt, şi îndată mi-a zâmbit, plecându-se în faţa mea!

Bună dimineaţa!, am spus cerului albastru pur şi imediat norii s-au risipit!

Bună dimineaţa!, am spus florilor de pretutindeni şi ele imediat s-au deschis!

Bună dimineaţa!, am spus soarelui strălucitor şi razele lui imediat m-au cuprins!

Bună dimineaţa!, am spus celor smeriţi şi sinceri, iar aceştia pe loc au făcut o reverenţă în faţa mea!

Bună dimineaţa!, am spus celor fideli lor însăşi, iar aceştia pe loc au făcut o reverenţă în faţa mea!

Bună dimineaţa!, am spus celor curajoşi şi autentici, iar aceştia pe loc au făcut o reverenţă în faţa mea!

Bună dimineaţa!, am spus celor creativi şi inspiraţi, iar aceştia pe loc au făcut o reverenţă în faţa mea!

Bună dimineaţa!, am spus celor cărora nu le e frică de viaţă, iar aceştia pe loc au făcut o reverenţă în faţa mea!

Bună dimineaţa!, i-am spus lui Dumnezeu,
iar El, abia aşteptând salutul meu,
mi-a zâmbit şi eu la rândul meu i-am zâmbit,
mi-a mulţumit şi eu la rândul meu i-am mulţumit,
m-a liniştit şi eu la rândul meu L-am liniştit,
m-a sfătuit şi eu la rândul meu L-am sfătuit,
m-a întărit şi eu la rândul meu L-am întărit,
m-a sărutat şi eu la rândul meu L-am sărutat,
m-a luminat şi eu la rândul meu L-am luminat,
s-a aplecat şi eu la rândul meu m-am aplecat...

miercuri, 17 iulie 2013

Calea,adevarul si viata



Cu ceva timp în urmă terminasem de citit "Viaţa necunoscută a lui Iisus" care prezintă drumul făcut de autor,adică de Nicolas Notovitch, pe urmele lui Iisus care se presupune că a călătorit până în India,Nepal şi Tibet.Apoi după puţin timp am mai dat de o carte care face o analiză şi mai completă referitor la documentele pe care le-a găsit Notovitch într-o mănăstire budistă şi aduce completări mai noi.Aceasta se numeşte "Anii pierduţi ai lui Iisus" de E.C.Prophet.
După ce am terminat-o,mi-am lăsat gândurile să se mai adune,e altfel când scrii despre un subiect atât de sensibil, la rece.Iar acum nu ştiu cât sunt de rece,probabil subiectul Iisus va fi mereu unul prea arzător pentru mine pentru a fi detaşat.
Cele 2 cărţi despre care aminteam, ne dovedesc că Iisus nu a trăit doar în Israel, prin documente pe care nu le-a văzut doar un singur om ci mai mulţi în perioade diferite începând cu ultimul secol.Adică se presupune că el ar fi mers în aceste zone,unde s-ar fi iniţiat şi pregătit în scopul a ceea ce ar fi urmat să facă la vârsta de 30 de ani.
Până nu cu mult timp în urmă,credinţa mea faţă de Iisus,era cea propovăduită de biserică,adică credeam cu tărie ceea ce spune dogma şi anume că Iisus e fiul lui Dumnezeu Tatăl, născut,nu făcut,cel de-o fiinţă cu Tatăl, aşa cum spune crezul ortodox.Acum,nu neapărat mă dezic de acest crez, dar mi-am dat mie puţină deschidere, am lăsat întrebările să vină,nu le mai opresc aşa cum făceam înainte, de frică să nu cad în nu ştiu ce erezii.Nu mai am starea de atunci, în care credeam doar ce mi se punea în faţă necondiţionat. Nici nu mă mai recunosc în cel  vechi şi parcă a trecut o viaţă ,deşi a trecut foarte puţin de atunci. Schimbările sunt atât de radicale, încât trebuie să fac cumva un efort ca să mă desluşesc cât de cât, la cum eram înainte.Cert este că frica pe care o simţeam înainte referitor la ieşirea din dogmă,acum nu o mai simt.Ştiu, mă eliberez de o povară pe care am purtat-o cu multă sudoare şi îmi mulţumesc pentru asta.
Însă nici nu pot spune cu exactitate cum ar sta lucrurile vis-a-vis de Iisus,nimeni cred că nu ar putea descrie cum stau lucrurile în mod real şi nu speculativ. Iar dacă am ales să speculez câte ceva pe tema asta,e pentru simplu fapt că simt că  e ok pentru mine acum, să scot din mine, ceea ce se vrea scos.
Aşadar,nu ştiu cum stau lucrurile cu adevărat dar pot să mă întreb cum ar sta? Dacă deja am ajuns în faza asta,metaforic vorbind,eu cred că Dumnezeu însuşi,ca şi Iisus se bucură că am curajul de a  îmi pune întrebări. 
În primul rând nu pot să nu mă întreb cum de Biblia rămâne atât de înceţoşată faţă de viaţa lui.După cum ştiţi în toate cele 4 evanghelii din Noul Testament,nu există aproape nimic scris  referitor la ceea ce a făcut Iisus până la 30 de ani. Există doar 2 episoade extrem de succinte şi anume cel referitor la fuga în Egipt în pruncie,după care episodul de la 12-13 ani când este surprins învăţând în templu,lăsându-i pe toţi uimiţi de învăţătura sa.Deci între 2 ani si 12 nimic,între 12 şi 30 iarăşi absolut nimic.Ortodoxia ne învaţă că de fapt până la 30 de ani,Iisus a stat cuminţel pe lângă Iosif şi Maria, ocupându-se de tâmplărie.
 Dacă vrem să credem asta,nu ni se cere nici un efort şi ne oprim aici,doar lăsăm frica să ne absoarbă şi gata.Pot sta o viaţă la nivel de grădiniţă şi trăiesc aşa,nu e obligatoriu să ajung la şcoală.Iar dacă nu ştiu tabla înmulţirii,nu deranjez pe nimeni cu ignoranţa mea.Viaţa curge în continuare şi pentru iniţiaţi şi pentru profani. Iar atunci când voi avea nevoie de tabla înmulţirii pe care eu nici măcar nu am încercat să o învăţ, oare ce voi face? Probabil mă voi duce în continuare disperat pe la preoţi ca să îmi spună ei cât fac 2x3.Ce să fac dacă nu am vrut să o învăţ?
Lăsând gluma la o parte, parcă bate prea mult la ochi toată această lipsă din viaţa lui Iisus. Prea e cusută cu aţă albă, cel puţin pentru mine.Ceva nu se leagă.Oare de ce nu apare nimic scris despre aceasta perioadă? Cercetând în noi înşine vom căpăta şi răspunsuri. Tocmai  Iisus ne îndeamnă "căutaţi adevărul şi el vă va elibera", aşa că în primul rând îndemnul de a nu ne opri din căutare şi să luăm totul de-a gata, vine chiar de la el.
La primul sinod ecumenic de la Niceea de la 325, împăratul Constantin împreună cu părinţii şi istoricii de atunci au luat o serie de măsuri,printre care eliminarea a 45 de cărţi din Biblie pe care ei le-au considerat necanonice, prea  mistice sau prea abstracte.Adică prea periculoase şi ezoterice în acelaşi timp pentru o minte primitivă.Deşi e interesant că s-a lăsat intrată "apocalipsa după Ioan" de la sfârşitul Bibliei, unde ezoterismul e ridicat la rang de artă.
25 au fost eliminate din start,iar 20 au fost lăsate pentru studiu doar elitei cărturăreşti de atunci.Iar cele rămase până la noi au fost traduse şi răstraduse în fel şi chip şi sunt sigur mult modificate.De exemplu rugăciunea domnească "Tatăl nostru" care începe în Biblia noastră cu "Tatăl nostru carele eşti în ceruri",în limba originară,adică aramaica,aceste cuvinte sunt reduse la doar două.Dar nu există termeni exacţi pentru ele în traducere,ci doar aproximaţii. O mostră a traducerii celor 2 cuvinte ar suna aşa " O,Tu suflu vital a tot ce există" sau "O,născătorule,Tată-Mamă a cosmosului" sau"Nume al numelor,identitatea noastră se dezvăluie în tine".Destul de diferit de ceea ce avem noi acum.
 Printre cele 45 de cărţi (adică manuscrise) eliminate,s-au numărat  "Copilăria lui Iisus 1" şi "Copilăria lui Iisus 2". O alta a fost "Cartea Mariei mama lui Iisus" prin care ni se arată valorile familiale prin care ea fost aleasă pentru a fi mama lui.De asemenea eliminate au fost şi "Prima carte a lui Adam şi Eva" şi "A 2a carte a lui Adam şi Eva". Pe lângă acestea,un alt text găsit între manuscrisele de la Marea Moartă,considerat de importanţă majoră dar bineânţeles necanonic ar fi scris acum 1700 de ani este şi cel intitulat "Tunetul:Mintea perfectă" scris de către o femeie ca un dialog,în care autoarea declară că ar fi experimentat multe dihotomii(diviziuni) ale firii umane.Ce interesant sună:Tunetul,mintea perfectă!
Însă toate acestea nu au fost lăsate spre studiu tuturor, ci doar unor anumite minţi.
Revenind la Iisus,nu e greu de înţeles de ce creştinismul ascunde cu bună ştiinţă viaţa lui de până la 30 de ani.Pentru că dacă e adevărat că el şi-a petrecut un timp atât de îndelungat în mijlocul tradiţiilor orientale, înseamă că totuşi aceste învăţături conţin un mare adevăr,dar creştinismul (ca religie) nu ar putea în veci şi pururea să recunoască asta,pentru că astfel s-ar dezbina în sine însuşi.şi până la urmă e de înţeles,fiecare religie se declară în primul rând pe ea însăşi regină.
Mie cel puţin, mi-e din ce în ce mai greu să cred că Iisus a stat şi a cioplit la lemne până la 30 de ani şi apoi dintr-o dată a ieşit şi s-a revelat pe sine ca fiind Dumnezeu.Dar în acelaşi timp, cred că el cu adevărat a ajuns la starea de " Eu şi Tatăl una suntem",iar pentru mine nu mai e relevant dacă a venit pe pământ deja aşa, sau printr-o iniţiere prin care a trecut, a ajuns să spună aceste cuvinte.Important e că avem la cine ne raporta şi că suntem cu toţii chemaţi să gustăm din această stare.Tot ceea ce ne-a lăsat ca mărturie în Biblie,deşi scris de oameni  care nu l-au cunoscut personal,poate fi interpretat la nivel de sine.Există interpretări la afirmaţiile lui pentru fiecare nivel,de asta ne-a lăsat şi o multitudine de pilde,căci pildele sunt interpretabile.Dar multe din îndemnurile lui stau în picioare de 2000 de ani şi vor sta veşnic,pentru că transcend timpul.
În timp am realizat că prin aceste pilde,afirmaţii, sentinţe, pe care ni le-a lăsat,tocmai asta s-a vrut, ca noi să căutăm să înţelegem după sufletul nostru,dupa nivelul conştiinţei fiecăruia dintre noi.
    "Eu sunt calea,adevărul si viaţa!" spune el.
Pe ea s-a fundamentat tot creştinismul şi asta pentru că lucrurile s-au înţeles pur personal.Deci dacă înţelegem doar add literam, adică doar prin Iisus ca persoană atunci tot ce se află în afara Lui,e socotit ca erezie şi vrednic de condamnat.
Habotnicii încep să clocotească de furie,săbiile sunt scoase din teacă,oştirile se aliniază,mucenicii stau în rând pentru a fi măcelăriţi şi sângele începe să curgă şiroaie...
Dar pentru o clipă,să lăsăm săbiile în teacă.Oare Iisus când spune "eu sunt" se referă la persoana Lui? Pentru o gândire primitivă şi încorsetată de frică e valabil şi asta.
Dar putem să ne ridicăm puţin nivelul conştiinţei?
Pentru că eu personal cred că aici de fapt,e vorba de starea de "eu sunt".
Dacă El e una cu Tatăl si noi una cu El,prin deducţie înteleg că "omul" adică starea de "a fi ", e calea,adevărul şi viaţa.
 Dumnezeu in marea Sa lucrare ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa dar într-un mod unic şi irepetabil pe fiecare dintre noi, aşadar a lăsat la latitudinea noastră să alegem ce ni se potriveşte fiecăruia şi să rămânem originali totodată,citind aceste pilde si extrapolând din ele ce ni se potriveşte după unicitatea noastră.     

miercuri, 10 iulie 2013

Fericirile celor fericiti




-Fericiţi cei care nu se mai îngrijorează de cele fugitive ale vieţii, a lor este detaşarea de orice necaz închipuit!

-Fericiţi cei care nu se mai judecă pe ei înşişi, a lor este împărăţia sinelui pe care şi l-au regăsit!

-Fericiţi cei care nu se mai autosabotează într-un continuu non-sens,a lor este mintea nouă care creează gânduri luminoase!

-Fericiţi cei care nu se mai cenzurează de frica penibilului, a lor le aparţine alegerea de a fi autentici!

-Fericiţi cei care nu abdică de la ţelul lor, a lor este credinţa care îi poartă pe culmi nebănuite!

-Fericiţi cei care nu se mai lasă manipulaţi de gândurile întunecate, a lor este lumina care straluceşte in ei inşişi!

-Fericiţi cei care nu se înclină decât în faţa sinelui lor divin, a lor este curajul de a trăi conform crezului lor!

-Fericiţi cei care nu mai au gânduri ascunse, a lor este puterea care transcende orice linguşeală!

-Fericiţi cei care nu rămân cu mintea prinşi într-un trecut înnegurat si nici in viitorul iluzoriu, a lor este puterea prezentului!

-Fericiţi cei care nu incearcă sa pară ceea ce nu sunt, a lor este firescul prin care şi-au câştigat naturaleţea!

-Fericiţi cei care sunt de partea lor înşişi în tot ceea ce fac, a lor este energia care radiază pretutindeni!

-Fericiţi cei care au semănat cu lacrimi dar nu şi-au pierdut nădejdea, a lor este roada pe care acum o culeg cu bucurie!

-Fericiţi cei care lucrează fără efort cu ei înşişi neîncetat, a lor este deschisă calea care îi duce spre poarta fiinţei lor!

-Fericiţi cei care îl caută pe Dumnezeul cel viu si adevărat, a lor este bucuria de a se regăsi din nişte dumnezei uitaţi!

-Fericiţi cei care îşi trag cu forţă plugurile arându-şi fără milă mintea veche, a lor este pământul făgăduinţei unde locuieşte mintea nouă!

-Fericţti cei care îşi recunosc fără teamă originalitatea, a lor este îndrăzneala prin care îşi împart unicitatea!

-Fericţi cei care rămân consecvenţi inspiraţiei divine, a lor este certitudinea că se împlinesc prin creaţie!

-Fericiţi cei care s-au întors într-un final spre ei inşişi, a lor este fericirea prin care s-au eliberat de orice surogat!

-Fericiţi cei care au ales să îşi împartă trăirile cu ceilalţi, a lor este Sinele prin care se manifestă iubirea!

-Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci Sinele vostru a fost salvat din groapa suferinţei mintale şi a şerpilor gândurilor care v-au muşcat călcâile fără milă până acum!

-Bucuraţi-vă şi vă veseliţi cei ce nu mai aveţi nici o urmă de îndoială ca fiind cereşti, puri şi luminoşi!
Dacă Dumnezeu nu s-a ruşinat să se facă asemenea nouă, oare noi ne vom ruşina să ne facem asemenea Lui?

Nefericirile celor nefericiti





-Nefericiţi cei care îl venerează pe Dumnezeu doar în temple, a lor este credinţa limitativă!

-Nefericiţi cei care rămân cu mintea ancorată în trecut, a lor este karma prin care se autosabotează!

-Nefericiţi cei care se agaţă de viitorul iluzoriu, a lor este grija zilei de mâine!

-Nefericiţi cei care îi judecă pe ceilalţi, a lor este mândria care îi sugrumă!

--Nefericiţi cei care se opresc în faţa primului obstacol, a lor este inconsecvenţa de a răzbate în viaţă!

-Nefericiţi cei care aleg să se înfăşoare în mantia falsităţii, a lor este minciuna ridicată la rang de virtute!

-Nefericiţi cei care nu vor să se înalţe în spirit, a lor este ignoranţa care îi subjugă!

-Nefericiţi cei care trăiesc în dualitate, a lor este compromisul prin care se sfâşâie pe ei înşişi!

-Nefericiţi cei care orbecăiesc prin întuneric, a lor este frica pe care au transformat-o în idol!

-Nefericiţi cei care aşteaptă pasivi ca viaţa să li se schimbe, a lor este resemnarea prin care îşi predau puterea!

-Nefericiţi cei care au nevoie de laudele celorlalţi, a lor este incertitudinea de a fi autentici!

-Nefericiţi cei care se consideră a fi păcătoşi şi nevrednici, a lor este suferinţa la care se închină!

-Nefericiţi cei care sunt măcinaţi de gânduri necurate, a lor este boala care se insinuează ca un hoţ!

-Nefericiţi cei care tremură în faţa vieţii, a lor este îndoiala prin care se scurg energetic!

-Apropiaţi-vă acum cu bucurie de cei luminaţi şi vă luminaţi!
-Apropiaţi-vă acum cu nădejde de Dumnezeu şi vă îndumnezeiţi!
-Apropiaţi-vă acum cu iubire de voi înşivă şi astfel veţi înţelege cine sunteţi!

Bucuraţi-vă şi voi şi vă veseliţi pentru fericirea necunoscută care vă stă în faţă!
Bucuraţi-vă şi voi şi vă veseliţi pentru răspunsurile pe care le veţi găsi cercetându-vă pe voi înşivă!
Bucuraţi-vă şi iarăşi vă spun bucuraţi-vă,
căci alegerea între fericire şi nefericire,vă aparţine doar vouă!

luni, 8 iulie 2013

Vămile prin care am trecut pentru a ajunge la sinele meu





Am pornit cu nădejde într-un pelerinaj către sinele meu, iar ceea ce am putut vedea pe drum, merită povestit. Şi astfel tot mergând, am intrat în primul orăşel, la intrarea căruia scria:
Orăşelul celor cu mintea în trecut!
Stând astfel o vreme acolo, am vorbit cu acei oameni şi am rămas surprins de ce mi-au spus. Unul spunea că multe greşeli făcuse în viaţă şi nu ştia cum să şi le răscumpere, altul că în trecut fusese un mare creator dar şi-a pierdut inspiraţia, alţii îşi aminteau de zilele bune pe care le trăiseră, alţii de tinereţea lor minunată şi tot aşa...Şi acum? am întrebat. Acum noi trăim în acest loc pentru a ne povesti trecutul unul altuia. Ciudaţi oameni, mi-am spus, şi am plecat mai departe...
La intrarea în următorul orăşel scria:
Orăşelul celor cu mintea în viitor!
Aici de cum am intrat, toţi au năvălit pe mine, abia aşteptând să îmi povestească câte ceva. Unul îmi spunea despre dorinţa lui de a face o casă, altul se tot gândea la o afacere prosperă, un altul îşi făcea tot felul de planuri, un altul se tot gândea cum ar fi să aibă şi el o familie...
Şi ce faceţi pentru îndeplinirea acestor dorinţe?am întrebat. Nu facem nimic concret,doar aşteptăm un moment prielnic, au spus ei. Ciudaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
Următorul orăşel avea o inscripţie mare pe care scria:
Orăşelul necazurilor închipuite!
Aici era mare jale şi plânsul se auzea de dinainte de a intra. M-au înconjurat şi au început să mi se plângă care mai de care. Unul că ce va face dacă vremea se va strica şi recolta lui va fi compromisă, altul că ce va face dacă îşi va pierde toată averea agonisită de o viaţă, altul se întreba ce va mânca mâine dacă nu va mai avea de lucru, altul se frământa cum va putea rezista la o boală dacă se va îmbolnăvi, altul se îngrijora de cum va fi îngropat dacă va rămâne singur...
Şi totuşi acum sunteţi bine, le-am spus. Da, dar mereu ne tot gândim ce se va întâmpla cu noi dacă...Ciudaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
Apoi am ajuns la intrarea în alt loc unde scria mare:
Orăşelul celor care şi-au pus nădejdea într-un salvator!
Aici tristeţea se simţea de departe şi cu greu m-am putut apropia.
Şi am văzut tot felul de oameni, bărbaţi şi femei, toţi îmbrăcaţi în negru, bărbaţii cu bărbi lungi, iar femeile acoperite de numai ochii li se vedeau. De atâtea lacrimi feţele li se uscaseră, căci citeau mereu în genunchi din tot felul de cărţulii repetând mereu acelaşi lucru. Aceştia mă ameninţau cu tot felul de chinuri după moarte sau cu tot felul de răsplăţi care mi s-ar fi dat gratis dacă aş crede în salvatorul lor, asta bineînţeles tot după moarte. Îmi tot spuneau să rămân cu ei acolo şi să aşteptăm împreună toată răsplata care ni s-ar fi cuvenit.
Şi totuşi acum sunteţi în viaţă, am spus. Da, dar toată nădejdea noastră este după moarte... Ciudaţi oameni mi-am spus şi am plecat mai departe...
La o altă intrare scria:
Orăşelul unde frica e la mare preţ!
Aici, imediat de cum am intrat, au dat buluc toţi peste mine,încercând să mă convingă să mă întorc din drum, căci e foarte periculos ce fac şi multe primejdii mă vor întâmpina, dar dacă rămân la ei voi fi în cel mai sigur loc. Căci cetatea lor şi-au înconjurat-o de jur împrejur cu ziduri groase, astfel încât să fie în deplină siguranţă. Nimeni nu ieşea din cetate, niciodată.
Şi totuşi de ce vă e atât de frică?am întrebat. Pentru că aşa am fost învăţaţi de mici, de mai marii noştri, să rămânem mereu aici şi să nu punem întrebări, pentru că doar ei ştiu cel mai bine. Ciudaţi oameni mi-am spus şi am plecat mai departe...
Tot mergând, am văzut o altă inscripţie:
Orăşelul celor nemulţumiţi!
Stând o vreme aici, am văzut cum cei din acest loc, de dimineaţă de cum făceau ochi, începeau să se răstească unii la alţii, să înjure şi să se ocărască pe ei înşişi. Ba dădeau vina pe un dumnezeu care era foarte preocupat să le facă rău, ba pe faptul că munca lor nu le era recunoscută, ba că nu trăiau cum vroiau, ba că erau prea multi bogaţi iar din cauza lor ei rămâneau mereu săraci...
Şi totuşi nu vă lipseşte nimic,le-am spus. Da, dar când ne uităm în ograda altora, toate nemulţumirile vin asupra noastră! Ciudaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
După ce am plecat de la aceştia şi după tot ce văzusem prin orăşelele prin care trecusem, mă tot întrebam dacă sunt pe drumul cel bun.
Căci vedeam din când în când câte o răscruce de drumuri, dar eu mergeam tot înainte deşi drumurile se bifurcau des. Atunci m-am întrebat, oare unde aş ajunge dacă aş alege să mă abat din drumul vechi?
Şi astfel, celor pe care i-am întâlnit până acum, le-am lăsat până şi praful de pe picioare şi am înaintat, schimbând cu curaj traseul.
Pe noul drum, primul orăşel se numea:
Orăşelul sănătăţii radiante!
Aici, poposind o vreme, am observat că de cum se sculau, în prima clipă, oamenii zâmbeau cu bucurie şi mulţumeau zilei care tocmai răsărise în faţa lor. Acolo nu era nici urmă de boală, iar întrebându-i cum de toţi sunt aşa de sănătoşi, mi-au spus că ei niciodată nu se gândesc nici la moarte, nici la boală, ci doar mulţumesc şi sunt plini de recunoştiinţă întregii vieţi, doar pentru simplu fapt că trăiesc.
Minunaţi oameni, mi-am spus şi am plecat mai departe...
La următoarea intrare scria:
Orăşelul celor cu adevărat credincioşi!
Aici, toţi erau plini de optimism şi pentru că nu aveau nici măcar o urmă de îndoială în suflet, fiecare gând se concretiza în creaţii fabuloase. Aici nu exista invidie şi nici gânduri ascunse, căci toţi se susţineau unii pe alţii, se admirau şi se încurajau reciproc.
Minunaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
La următoarea poartă scria:
Orăşelul celor cu adevărat curajoşi!
Aici toţi oamenii experimentau continuu fără să se întrebe ce s-ar întâmpla dacă ar da greş. Şi astfel tot experimentând îşi creau noi obişnuinţe şi învăţau mereu lucruri noi. Fiind în comuniune permanentă, învăţau mereu unii de la alţii, fără să se compare între ei.
Minunaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
În următorul orăşel, scria la intrare:
Orăşelul celor autentici!
Aici fiecare om îşi urma scopul său, fără să plece urechea la ce aveau alţii de spus despre el. Aşa cum simţeau, tot aşa vorbeau, aşa cum gândeau, tot aşa trăiau. Nu ştiau ce este penibilul pentru că erau permanent conectaţi la sinele lor. Iar fiind mereu în această stare, vibraţia lor creştea şi radia fără oprire.
Minunaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
Şi astfel mergând, am mai ajuns într-un loc, la a cărui intrare scria:
Orăşelul celor care s-au regăsit pe ei înşişi!
Aceştia care au ales să rămână aici, au trecut prin multe experienţe, unele dureroase, din care au învăţat nenumărate lecţii. Aceştia au făcut şi multe greşeli pe care însă şi le-au asumat ca fiind tot experienţe. Dar nu îşi mai aduceau aminte de ele. Căci s-au iertat pe deplin pe ei înşişi şi şi-au mulţumit din suflet pentru experienţele prin care au trecut.
Aici oamenii nu aveau nici trecut, nici viitor. Ci trăiau permanent doar în prezent, fără să încerce să controleze viaţa, fără să controleze vieţile altora, fără să judece pe nimeni, nici măcar pe ei înşişi.
Lăsau totul să decurgă firesc şi de la sine, înţelegând în cele din urmă, că tot ceea ce le intră în viaţă se întâmplă spontan şi minunat în acelaşi timp.
Iar singurul lor Dumnezeu pe care îl recunoşteau era cel din ei înşişi. Pentru aceasta nu aveau nevoie de religii, de ritualuri sau temple.
Adevărata smerenie am văzut doar la aceştia care erau pe deplin conştienţi de cine sunt ei cu adevărat şi nu se mândreau deloc cu aceasta pentru că spiritul de competiţie nu-şi găsea rostul între ei, căci li se părea o pierdere de vreme să se ia la întrecere unii cu alţii.
Atunci m-am oprit şi nu am vrut să mai plec, căci îmi găsisem cu adevărat locul. Şi mi-am mulţumit mie însumi pentru curajul de a schimba drumul atunci când realizasem că drumul vechi era un non-sens care nu mă ducea nicăieri.
Şi astfel mi-am desţelenit toate buruienile, am arat pământul şi într-un pământ nou, adică în noua minte, mi-am sădit noile gânduri, iar acestea crescând ca nişte arbori luminoşi, şi-au făcut locaş în ei harismele iubirii: bucuria, pacea, răbdarea, compasiunea, bunătatea, credinţa, şi toată lumina care izvorăşte din acestea...

miercuri, 3 iulie 2013

Varatiuni pe o tema data:credintele limitative!

Zilele trecute am primit un comment la una din postari si pentru ca tot imi doream sa scriu ceva despre subiectul cu pricina,mi-am zis ca acum e un bun prilej.Nu de a convinge pe cineva de ce cred eu, ci doar de a-mi confirma mie insumi un adevar si de a-mi consolida si mai mult credinta.
Commentul spune asa: "Nu suntem aici ca sa suferim ci sa invatam ceva. Viata este o scoala nu un centru de reeducare. Dar toti venim cu o karma , nu a fost nimeni in vietile trecute doar sfint (si intre noi fie vorba nu a devenit nimeni sfant (si intre noi fie vorba cei care au devenit sfinti au facut niste sacrificii). Fiecare a facut ceva rau in vietile anterioare si raul asta trebuie platit fata de univers sau fata de semeni. Nu de iertarea lui Dumnezeu avem nevoie , el ne iarta oricum , cu iertarea semenilor e problema. Trecutul nu trebuie sa fie mort si ingropat , din trecut trebuie sa invatam si trebuie sa ne luam referinta. Cum poti sa evoluezi daca nu ai o referinta, si referinta n-o ai in present si viitor ci in trecut. Trebuie sa traim in present avand ca referinta trecutul."
O gandire ancorata in "trebuie sa...",se inchide singura in tipul general valabil tuturor credintelor limitative.Nu mai putin de 5 de "trebuie" amintit in cateva fraze.Asta spune mult.Acest tip de mentalitate nu poate fi convins asa usor ca lucrurile ar sta altfel.Iar eu,nici nu vreau asta,nu e treba mea sa schimb mentalitati,nu sunt la nivelul la care sa o fac pentru ca nivelul meu e unul mic.Dar inca mic fiind,inaintez cate putin pe cale,desi cad foarte des,insa asta nu ma impiedica sa ma ridic iar.
Dar oare cum sa faci sa iti exprimi punctul diferit de vedere fara ca sa ranesti pe cineva?Am stat si am cugetat la aceste afirmatii si pentru ca ma urmareau, m-am detasat cate putin si am lasat orice implicare emotionala sa treaca.Doar asa putem ramane rationali.
Asadar:"Nu suntem aici ca sa suferim ci sa invatam ceva. Viata este o scoala nu un centru de reeducare."
Tocmai ma gandesc daca avem cu adevarat de invatat ceva in viata asta.
La prima vedere am avea multe de invatat,multe lectii si teste pe care sa le trecem caci de asta am si venit in acest peisaj,nu-i asa? Sa trecem examenele. Asta dupa ce ne invatam lectiile.Iar daca picam,o luam de la capat.Iarasi si iarasi. Perfect adevarat.
Numai ca asta necesita indarjire,efort si incrancenare.Asta ar insemna sa imi "duc crucea" fara cartire,asa cum ne indeamna crestinii nostri.Iar alegerea asta,caci e vorba de o alegere aici,ma indeamna la lupta.
Cum spune Iisus: "împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea." Frumos spus dar ce inseamna aceasta straduinta pana la urma,ce ni se cere de fapt,pentru a "pune mana pe ea"?Care e pretul si ce-as putea oferi in schimb?
Unii vin si spun ca multa rugaciune avem de facut,multe metanii de batut, multe lacrimi avem de varsat.Altii mai evoluati merg pe tot felul de tehnici de curatari,optimizari,meditatii,focusuri,afirmatii,cursuri,carti,pelerinaje...
Sunt multi care practica toate astea,dar vine un moment in care se simt prinsi ca intr-o cursa.Cat timp viata merge inainte binisor, te scalzi in "spiritualitate". Dar vine o clipa cand ajungi poate la un moment de cumpana:pierzi o avere,iti moare cineva drag,te imbolnavesti...Atunci realizezi cu adevarat cate parale face "spiritualitatea" ta.Iar punand in balanta realitatea de zi cu zi de o parte si de cealalta tot ce ai facut pe linie spirituala,oare in care parte se inclina mai mult balanta? Sunt multi care colapseaza in situatii limita pentru ca asa zisa lor spiritualitate sau credinta,
nu e ceva profund si permanent ci ceva de timp liber.Iar daca e ceva doar temporar,nu e deloc!
Suntem spirituali doar cand mai facem cate un curs,cand mai citim cate o carte,cand mai vedem cate un documentar?Restul timpului ce suntem?
Dar oare nu pot fi la fel de spiritual si cand muncesc,cand vand sau cumpar ceva,cand ma plimb,cand fac dragoste,cand stau de vorba si cu un maestru dar si cu cersetorul care umbla prin gunoaie?Atunci nu mai sunt cu Dumnezeu,nu mai sunt spiritual?
Aici multi isi prind picioarele crezand ca nu pot evolua fiind in mijlocul realitatii de zi cu zi,dar e doar o capcana si asta.Iar eu cred ca tocmai in acest tumult putem evolua cel mai bine,nu neaparat prin nu stiu ce munti izolati.
Toate rugaciunile si tehnicile spirituale,aduc vreo roada sau nu?
Daca da,cum realizezi asta,ca ti-au folosit sau nu?
Atunci cand iti dai seama ca nu mai ai nevoie de ele.Si asta nu ti-o poate spune nici maestrul x, nici preotul y,caci doar tu singur poti decide asta.
Adica le schimbi,pentru ca nivelul tau nu mai poate fi satisfacut de unele tehnici cu care te jucai inainte.Singura constanta in viata este schimbarea. Iar odata cu schimbarea,crescand putin,ai nevoie de alte jucarii.
Iar daca ramai mereu doar la stadiul de "masinute mecanice",e clar ca nu evoluezi si tehnicile respective sunt moarte in ele insasi.
Dar poate apare un moment cand ti se va pune in fata un "puzzle",vei fi in stare sa il faci sau nu?
Daca esti capabil de asta,adica sa lasi "masinutele" si sa te ocupi de un puzzle,sigur vei renunta la unele tehnici si te vei agata de altele,care sa iti satisfaca noul nivel la care se presupune ca ai ajuns.Asa da,are sens!
Scopul unei rugaciuni nu poate fi rugaciunea insasi.Scopul unei tehnici spirituale nu poate fi tehnica insasi.Caci acestea sunt doar mijloace,nimic mai mult.Iar daca sunt unii care confunda mijloacele cu scopul in sine,treaba lor,dupa roadele lor ii veti cunoaste.
Iar daca dupa o viata de om in care eu m-am cramponat de tot felul de rugaciuni mestesugite sau de tot felul de tehnici care mai de care mai "spirituale",constat cu stupoare ca patimile si rautatea zac in mine ca in cuptorul Babilonului,e clar ca nu am inteles mare lucru.Daca toate astea nu ma duc spre iubire,inseamna ca ma duc doar intr-o fundatura. Iar fundatura poate avea si ea fascinatia ei,poti ajunge si la rezultate,nimic de zis.Insa sunt niste rezultate false care iti fura ochii pe moment.Caci daca nu imi sporeste iubirea,ma amagesc doar ca as fi cineva sau ca fac ceva.
Sa nu confundam rezultatele materiale pe care le obtinem prin tot felul de tehnici,ca si cum ar fi similare cu cresterea spirituala.Nu are nici o legatura.
Si iarasi,cum realizezi asta,cum iti dai seama ca ai macar putina iubire?Sau ai impresia ca il iubesti pe Dumnezeu cu adevarat iar cei mici,cei simpli in cuget si cu viata,nu ar avea cumva niste lectii de predat,poate chiar mai subtile decat multi asa-zis maestri?
Daca cred ca am iubire,e indeajuns de multa iubire in mine astfel incat sa imi eclipseze ego-ul,mandria si astfel sa las de la mine insumi totul chiar si in fata celor care nu au dreptate?Sau imi place atat de mult sa mi se dea dreptate incat sunt in stare sa pornesc oricand o lupta pe viata si pe moarte,a unor ego-uri care se sfasie la nesfarsit unele pe altele?Asta e iubire?
Iar daca esti cumva un mare maestru care leviteaza si zboara prin vazduh, n-ar fi cazul sa te opresti si sa te intrebi la ce iti foloseste? Si Hristos a facut minuni,dar cand le-a facut si de ce? Cand a inmultit painea si pestii,a facut-o din compasiune pentru multimea care suferea de foame pe langa el,nu doar sa arate ca este in stare de ceva ce altii nu pot face.
Iar sunt unii yoghini care practica tot felul de nebunii,lumea se uita gura-casca la ei, iar ego-ul lor e cat casa!
Aici se face diferenta,caci este nevoie mereu de discernamant.Fara el,suntem funze-n vant,iar eu cu atat mai mult!
Asadar putem invata cate ceva in viata doar daca vrem.Dar nu e obligatoriu. Pana la urma viata insasi ne invata multe doar prin simplu fapt ca "suntem". Majoritatea celor care vin aici,se straduie cumva sa le fie mai bine.Nu am vazut pe nici unul care sa caute si sa nu gaseasca,daca e sincer in cautarea sa.
E adevarat, nu venim ca sa suferim.Insa multi cred asta si raman intr-o credinta limitativa pentru a nu-si asuma propriile alegeri.Orice s-ar intampla,ei vor sa sufere.Sunt si ei minunati cum suntem toti,dar unii pur si simplu nu pot accepta acest adevar pt ca li se pare o nebunie.Sa-i lasam pe acestia...

Urmatorul pasaj din commentul respectiv spune:"Dar toti venim cu o karma, nu a fost nimeni in vietile trecute doar sfint (si intre noi fie vorba nu a devenit nimeni sfant (si intre noi fie vorba cei care au devenit sfinti au facut niste sacrificii). Fiecare a facut ceva rau in vietile anterioare si raul asta trebuie platit fata de univers sau fata de semeni."
Pai daca toti venim cu o karma,e clar,suntem condamnati la suferinta...
Ori sunt minunat ori sunt condamnat prin karma? Amandoua n-au loc caci se dezbina una pe alta.Iar daca acum zic ca sunt minunat iar peste 5 minute cred in karma,cine sunt eu de fapt?Sau mi se schimba karma de la un minut la altul?
Prin karma,oare experimentez suferinta sau imi las experientele sa sufere?
Mintea e foarte preocupata sa ma tina in prizonierat.Sau in colivie.Si cred ca aceasta colivie e singura mea realitate.Si aceasta credinta limitativa e dumnezeul meu. Stiti care e secretul coliviei? Portita e deschisa permanent. Dar frica nu te lasa sa te apropii de portita si nici atat sa iti mai iei si zborul.
Dar colivia e iluzorie,asa cum este si karma,o credinta iluzorie dar foarte reala in mintea noastra.
Insa poate exista karma desigur.Dar nu pentru sinele divin din noi.Ci doar pentru ego. Personalitatea noastra e invaluita de karma,pentru ca nu dorim sa fim cu adevarat liberi,ne e frica sa fim liberi si astfel dam credit doar credintelor speculative si limitative.
Dar liberul arbitru are vreo karma?
Credinta in Karma ne arata exact cine alegem noi sa fim.Bucurie sau suferinta?Nadejde sau resemnare?
Mai pot spune oare ca sunt autentic atata timp cat mai cred in karma? Mai pot spune ca sunt liber? O credinta care nu ma elibereaza e o credinta falsa.
Aceasta e similara cu credinta in pacatul originar,care ma face vinovat doar pentru simplu fapt ca traiesc,indiferent cum.Orice as face tot pacatos si vinovat sunt.Nu am iesire de aici.
Pana la urma la ce suntem chemati?Ca sa ne platim "raul" pe care l-am facut in alte vieti? Pentru mine,nu are logica,nu are sens.
La ce ne raportam,la trecut,la viitor sau prezent? Starea de "eu sunt" poate avea vreo karma?
Iarasi,se scria in comentariu ca sfintii au facut niste sacrificii,ca nimeni nu s-a nascut sfant.
Ce e sfintenia,ce inseamna sa fi sfant?
Daca admit ca nu sunt sfant,inseamna ca sunt pacatos,pentru ca sfintenia e opusul pacatului.Si iarasi intru intr-o credinta limitativa,care nu ma ajuta cu nimic.Dar noi de mici am fost invatati cu aceste programe distructive care ne-au facut mult rau,precum sfintii sunt cine sunt,iar noi...pacatosi si nevrednici. Dar pot fi si minunat si pacatos in acelasi timp? Sigur ca nu.
Insa unii cred in acest program si atunci se seteaza pe ani grei de suferinta in care au de tras o karma,pacate vechi,si pentru asta se cere un timp.
Dar de ce am eu nevoie de un timp ca sa inteleg cine sunt?Nu pot intelege acum?Ce ma opreste? Nimic,dar totul in acelasi timp.Depinde ce aleg.
Nu vreau sa cred ca nu sunt despartit de dumnezeu.De aici pleaca totul,tot chinul nostru.
Atata timp cat ma voi considera despartit de Dumnezeu,voi crede si in karma,si in pacat,si intr-o forma de sfintenie la care nu am acces, si voi crede cu adevarat intr-un trecut care ma saboteaza fara mila!

Asa cum spune:" Nu de iertarea lui Dumnezeu avem nevoie , el ne iarta oricum , cu iertarea semenilor e problema. Trecutul nu trebuie sa fie mort si ingropat , din trecut trebuie sa invatam si trebuie sa ne luam referinta. Cum poti sa evoluezi daca nu ai o referinta, si referinta n-o ai in present si viitor ci in trecut. Trebuie sa traim in present avand ca referinta trecutul."
Dar despre iertarea noastra cu noi insine?De abia atunci cand ne iertam cu adevarat suntem impacati si cu semenii dar si cu Dumnezeu.Pana atunci, asteptam din exterior iertari,care se vor lasa asteptate.
Pentru mine,trecutul e mort si ingropat,l-am declarat si il mai declar odata.Si o voi face ori de cate ori va fi nevoie.
"Lasa-ti mortii sa isi ingroape pe mortii lor"!spune Iisus. Dar oare la ce fel de morti se refera?Cum pot mortii sa se ingroape unii pe altii?
Lasa trecutul sa se ingroape in el el insasi! Pare mai plauzibil.
Karma ma duce in trecut si ma leaga cu lanturi grele.
Imi ard acum tot trecutul, orice karma si cenusa o las sa se risipeasca in vazduh.
Facand aceasta declaratie,nu mai am trecut,nu am karma.Sunt doar Sinele si imi este de ajuns.Sau e prea simplu?Trebuie sa mai treaca ani buni ca sa ma eliberez?
Hai sa ne imaginam ca nu mai avem trecut.Cum e sa traiesti doar in prezent fara nici un fel de povara?E prea frumos ca sa fie adevarat,nu-i asa?
Cum pot sa imi iau punct de referinta din trecut,cand sunt intr-o continua schimbare?Iarasi,nu are logica,nu are sens.
Daca ma identific cu starea de "eu sunt",ce e de fapt aceasta stare?Caci nu are nume,nici forma,nici sex,nici trecut,nici karma,nici varsta...
E ceea ce ramane neschimbator in noi.Dar in acelasi timp,din aceasta postura pot observa tot ceea ce este schimbator si trecator.Caci daca sinele meu ar fi si el trecator,eu nu as mai putea observa ceea ce nu e trecator.
Dar asa percep totul ca fiind trecator in afara de sinele meu care e nedespartit de Dumnezeu,care la randul Lui nu e trecator.
E evident cum reusim cu voie sau fara voie sa ne scape esentialul printre degete.Ne agatam de lucruri grele,complicate,pentru ca ne e frica de libertatea care ne sta in fata.Ne agatam de credintele limitative pentru ca acestea necesita efort si indarjire.Si astfel cream temple si biserici in numele credintelor limitative.
Dar ca sa fiu eu insumi,nu am nevoie de nici un efort.Pentru ca ceea ce cautam se afla deja acolo,din locul in care cautam!
Daca stau in fata mea,oare am curajul de a ma privi in ochi si a ma confrunta cu mine insumi fata in fata?Sau ma voi tupila infricosat de ceea ce vad si nu am curajul sa schimb?
Care e starea noastra fireasca?Bucuria sau suferinta?
Cat timp sa ne mai cercetam pe noi insine?Poate pana cand nu va mai ramane "nimeni" de cercetat.
Dar atunci ce mai ramane totusi?
Poate doar starea de "Eu si Tatal una suntem",cum ne reaminteste Iisus!
Iar daca suntem pe moment doar niste dumnezei uitati,de ce sa ne energizam trecutul pentru a-i da putere asupra noastra,cand am putea sa ne energizam pe noi insine pentru a ne regasi puterea din noi?
Pentru o minte luminoasa si deschisa am scris mult prea mult.
Pentru o minte ingusta si intunecata,mult prea putin.
Oricum...multumesc daca ati avut rabdare pana la capat!

marți, 2 iulie 2013

Acatistul sinelui divin

Bucura-te sine divin, cel ce ma unesti cu adevaratul Dumnezeu si ma faci una cu El!

Bucura-te sine divin,cel ce esti mai sfant decat cei sfinti si mai intelept decat cei intelepti!

Bucura-te sine divin,cel ce ma scoti dintru suferinta si ma renasti intru bucurie!

Bucura-te sine divin,cel ce ma luminezi,luminandu-mi mintea,trupul si sufletul!

Bucura-te sine divin,cel ce ma curati de gandurile intunecate si imi daruiesti ganduri luminoase!

Bucura-te sine divin,cel ce imi dai nadejde si curaj,tarie si indrazneala,pace si mangaiere!

Bucura-te sine divin,cel ce ramai acelasi neschimbat si neinfluentabil!

Bucura-te sine divin,cel ce ma faci vistierul dumnezeului celui launtric!

Bucura-te sine divin,cel ce izgonesti de langa mine orice suferinta,intristare si suspin!

Bucura-te sine divin,cel ce ma inalti pe culmile neumblate unde doar vulturii se avanta!

Bucura-te sine divin,cel ce ma pastoresti la pasunea armoniei unde nu mi exista separare intre om si Dumnezeu!

Bucura-te sine divin,cel ce imi dai cunoasterea cea adevarata unde ignoranta nu-si mai gaseste loc!

Bucura-te sine divin,cel ce ma imbraci cu lumina ca si cu o haina,cel ce ma acoperi cu intelepciunea ca si cu un cort!

Bucura-te sine divin,cel ce ramai statornic bucuriei cele nemarginite!

Bucura-te sine divin,cel ce imi linistesti simturile si imi curatesti gandurile!

Bucura-te sine divin,cel ce ma inmiresmezi cu mireasma nemuririi!

Bucura-te sine divin,cel ce ma ocarmuiesti spre locasul eliberarii din sclavia credintelor limitative!

Bucura-te sine divin,cel ce infloresti ca o fecioara neprihanita in sufletul meu!

Bucura-te sine divin, margaritarul cel de mult pret,
Bucura-te sine divin, soare luminos care nu apui in veci,
Bucura-te sine divin, caldura care incalzesti fara oprire,
Bucura-te sine divin, bogatia cea nemarginita,
Bucura-te sine divin,slava mea care invingi neputinta!

Bucura-te sine divin si iarasi iti zic tie bucura-te,
cel ce ne-ai instrainat de toate desertaciunile suferintelor mintale
si ne-ai dezvaluit pe adevaratul Dumnezeu de care nu ne mai este frica,
caci unde este adevarata iubire,acolo frica nu mai este,
si astfel pururea sa ne inaltam gandurile catre El
si sa-i cantam doar Lui:Aleluia!