luni, 10 iunie 2013

Nu am stiut...



Nu am ştiut unde să caut lumina care să mă călăuzească, până când viaţa însăşi m-a învăţat că nu o pot căuta şi nu o pot găsi decât în mine însumi...

Nu am ştiut pe cine să întreb şi la ce uşă să bat, până când viaţa însăşi m-a învăţat să bat doar la uşa sinelui meu,pentru a nu mai fi dezamăgit iarăşi şi iarăşi la nesfârşit...


Nu am ştiut de unde să încep şi ce drum să aleg, până când viaţa însăşi m-a învăţat că ori de unde aş începe şi pe ce drum aş porni,tot e mai bine decât să nu încep nimic...


Nu am ştiut pe umărul cui să plâng pentru a nu-mi irosi lacrimile în zadar,până când viaţa însăşi m-a învăţat să mă întorc mereu la mine însumi ca la un vechi prieten...


Nu am ştiut cum să dau un sfat cuiva fără ca să-l rănesc,până când viaţa însăşi m-a învăţat că dincolo de orice vorbe mai bine aş lăsa capul unui suflet ostenit să se odihnească pe umărul meu...


Nu am ştiut cum e să fi "tu însuţi" de frică să nu supăr pe cineva, până când viaţa însăşi m-a învăţat că decât să port o mască în zeci de mii de vieţi,mai bine să fiu eu însumi într-o singură viaţă...


Nu am ştiut cum e să fi pe câmpul de luptă de frică să nu fiu învins,până când viaţa însăşi m-a învăţat că mai bine e să fi învins decăt să nu lupţi şi mai bine e să te ridici iarăşi de oriunde ai cădea...


Nu am ştiut cum să trec nenumăratele obstacole ce-mi apăreau în faţă, până când viaţa însăşi m-a învăţat că după orice iarnă vine şi primăvara,iar după orice lacrimă apare iarăşi zâmbetul pe chip...


Nu am ştiut că viaţa nu înseamnă suferinţă,până când viaţa însăşi m-a învăţat că suntem cu toţii chemaţi la bucurie,la creaţie,la desăvârşire...


Nu am ştiut unde să-l caut pe Dumnezeu, până când viaţa însăşi m-a învăţat că Dumnezeu nu e dincolo sau dincoace,nu are formă sau chip,nu caută la faţa omului şi nici nu caută să-l prindă în vreo cursă...


Nu am ştiut cine sunt eu şi ce se află în mine însumi,până când am lăsat ca viaţa însăşi să mă înveţe cum să ajung la poarta fiinţei mele,acolo unde am bătut,mi s-a deschis şi am intrat în palatul sinelui meu,acolo mi s-a şters orice rană, orice neputinţă,
orice întristare şi orice suspin...

sâmbătă, 1 iunie 2013

Sezand in poala lui Dumnezeu...


Şezând în poala lui Dumnezeu...am adormit ca prunc nevinovat dar m-am trezit făptură nouă,luminoasă şi dornică de viaţa binecuvântată ce mi s-a aşternut în faţă...
 

Şezând în poala lui Dumnezeu...mi-am curăţat rănile şi mi-am cufundat sufletul în cristelniţa lacrimilor,apoi l-am ridicat şi l-am botezat cufundându-l în cristelniţa sinelui divin...
 

Şezând în poala lui Dumnezeu...mi-am amintit cum odinioară hălăduiam cu mare râvnă spre poarta neantului,dar m-am spălat,m-am sfinţit şi am început să alerg cu mare dor spre poarta fiinţei mele...
 

Şezând în poala lui Dumnezeu...am ieşit cu mare luptă şi mare strigare din întunericul patimilor si a suferinţei şi m-am îndepărtat ca dintr-un deşert spre oaza bucuriei...
 

Şezând în poala lui Dumnezeu...am văzut urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt, făcându-se locaş de vipere în sufletul meu,şi am fugit atunci cu mare sârguinţă ca dintr-un Egipt întunecat...
 

Şezând în poala lui Dumnezeu...am văzut o luminiţă mică la început aproape gata să se stingă,ea lumina şi nu putea fi luminată,călăuzea şi nu era călăuzită,căci doar veghea tăcută aşteptând să mă trezesc ca dintr-un somn adânc...
 

Şezând în poala lui Dumnezeu...m-am agăţat de această flăcăruie adumbrită,iar dorul meu a aprins flacăra şi astfel scăldându-mă în lumină,m-am făcut îndată pur şi luminos precum eram odinioară...
 

Şezând în poala lui Dumnezeu...am înţeles cum fiind Tu ca un Soare acuns întregii firi,răsar în Tine cei mai întunecaţi mai înainte,căci lumina naşte numaidecât lumină şi astfel chiar şi cei întunecaţi cu totul,devin lumină,adică dumnezei după har mai bine zis...
 

Şezând în poala lui Dumnezeu...am priceput cum lumina ce mă îmbrăţişează negrăit, îmi răpeşte mintea toată şi o ţine strâns cu o mână nematerială,nelăsându-mă din iubirea Lui să cad din nou cădere jalnică...
Şezând în poala lui Dumnezeu...ceva mă împiedică să mai cuget vreun gând al împătimirii si astfel El mă sărută neâncetat şi dorul îmi arde sufletul şi nu mai rămâne în mine nici o altă simţire vremelnică...
 

Şezând în poala lui Dumnezeu...înţeleg acum ce-i mai minunat decât toate,căci lumina Lui Dumnezeu nu se restrânge ca cea a soarelui material,ci străluceşte pretutindeni şi luminează totul întru toate...
 

Şezând în poala lui Dumnezeu...ne facem cu toţii prin harul Său,fii asemeni Lui, dumnezei ce văd pe Dumnezeu, şi astfel Cel nevăzut,nepipăit,neapropiat, fiind El întreg simplu,devine întreg variat...
 

Şezând în poala lui Dumnezeu...am devenit mai luminoşi decât cei luminoşi, mai frumoşi decât cei frumoşi,mai curaţi decât cei curaţi,mai bogaţi decât cei bogaţi,mai puternici decât cei puternici,mai înţelepţi decât cei înţelepţi...
 

Aşadar,şezând eu în poala lui Dumnezeu,am aprins sfeşnicul şi nu am mai ascuns lumina sub obroc,am ieşit în mijlocul cetăţii,mi-am adunat talanţii de pe unde-i îngropasem şi i-am înmulţit, împărţind-i tuturor.
Şi astfel fiecare talant a odrăslit şi a devenit un arbore mare în care au venit şi şi-au făcut cuiburi,harismele dumnezeieşti: bucuria,pacea,răbdarea,smerenia,bunătatea, compasiunea şi credinţa...