sâmbătă, 27 aprilie 2013

Un pelerinaj in toata splendoarea grotescului !


Iasi,2012.O zi geroasa dar cu asteptari mari...


Autocarul spre Ierusalim tocmai a sosit.Gloata se aduna rapid si se precipita in jurul autocarului.
Lume multa si pestrita,de toate culorile.
Bagaje peste bagaje.Credinte peste credinte.Oameni peste oameni.
Drumul e lung iar asteptarile,sperantele si nadejdile sunt cuprinse toate intr-un singur cuvant-Ierusalim!
Vine si momentul mult asteptat.Usile se deschid,multimea arde de nerabdare.Calcaile incep sa sfaraie inainte de a incepe sa sfaraie rotile sub caldaram.Fiecare isi ocheste propriul scaun cat mai in fata daca se poate.Numai ca socoteala de acasa nu prea se potriveste cu cea din autocar.Locurile din fata sunt rezervate popilor,se stie dinainte!Asa ca,hai,mai in spate,putin respect!
Asadar primii care intra sunt popii.Imbracati la 4 ace,in reverenda, ca nu cumva sa fie confundati cu muritorii de rand. Ghizi,pelerini,indrumatori de suflete,numai ei stiu ce sunt de fapt in tot peisajul asta.Oricum se simt bine si toata lumea e a lor. Pentru ei,oricum e gratis asa ca nu au ce pierde,din contra pot castiga ceva.Teatrul e jucat perfect,pentru ca pe popi nu prea-i poti citi.Fete lungi si serioase.Figuri severe si incruntate. Raspunderea e mare.Totul e in mana lor.
Dupa ei,intra ceata ezoteristilor,a initiatilor si a energeticienilor.Cu acestia,nu te joci!Sunt pregatiti din cap pana in picioare.Fiecare isi tine cat mai la indemana ansa de masurat.Campurile energetice razbat prin toti porii corpului lor.Uitandu-te la ei,ai impresia ca mai au putin si incep sa leviteze.Normal. Ego-ul e cat casa,iar cand intra isi feresc nasurile cu grija ca nu cumva sa se raneasca de tavanul autocarului.Acestia nu au treaba cu nimeni decat cu grupul lor.Dispretul e la mare clasa.Restul profanilor...necastigatori! Asadar pentru initiati,locurile din dreapta va rugam!
Imediat dupa acestia,apare adunatura oamenilor simpli. Majoritatea femei sarmane care trebuie sa ajunga in nu stiu ce tara pentru a culege nu stiu ce legumisoare.Dar pana acolo,toata nadejdea e Ierusalimul!Si acest grup si-a facut temele din timp cu cel putin o luna inainte.Acatiste scrise si rescrise pentru ajutor de la Domnul.Iar in mijlocul acatistelor,bani indesati cu scop bine precis-unii pentru sanatate,altii pentru iertarea pacatelor,altii pentru sporul casei,iar altii pentru castiguri cat mai mari dar fara prea mult efort.
In gentile lor,se afla 2 lucruri fara de care nu ar fi plecat nici moarte-baticul si cartea de rugaciuni!
Pentru ele,locurile din stanga,va rugam!
Iar la sfarsit,intra grupul mic dar autoritar al tiganilor.Imbracati in negru,auriti si poleiti din cap pana in picioare,baga frica-n tine numai cat ii privesti.Spre deosebire de ceilalti,nu s-au grabit spre locurile lor.Daca s-ar fi interpus careva,exista riscul sa fie azvarlit pe geam intr-o clipa.Nu-i intereseaza nici popii,nici ezoteristii nici femeile cu baticuri.Stiu exact pentru ce merg si ce vor,nu-i treaba nimanui.
Usile se inchid si autocarul isi ia zborul.Via Ierusalim!
Lapte,miere si cainii cu colaci in coada se perinda prin fata ochilor!
Drumul e lung si obositor.Ca sa mai treaca timpul,femeile cu baticuri,scot cartile cu cantari si incep sa cante cantecele la Maica Domnului.Aceasta spre disperarea ezoteristilor,grav ofuscati in orgoliul lor!Doar n-o sa isi lase ei garda jos ca sa se alature femeilor cu batic.Insa unii o fac,altii raman fideli ingamfarii lor.
Tiganii,ar vrea si ei sa auda o manea,dar nu e loc.Preotii sunt stapani pe situatie,asa ca doar ei decid ce si cum.Putin respect!
Asa ca vor-nu vor,tiganii se supun majoritatii.
Dupa un timp,cantarile se opresc,iar femeile cu baticuri,isi scot cartile de rugaciuni la interval.La unele le curg ochii,la altele le curge nasul.Dar sa te fereasca Dumnezeu sa o iei pe vreuna la misto! Iti trage o privire de intri sub scaun cat ai zice peste!
Aici nu-i de joaca,maica!Credinta e credinta,nu ma lua pe mine cu energii si ezoterisme! Maica Domnului e grabnic ajutatoare si vine imediat ce o chemi.Voi cu ratacirile voastre,mai bine v-ati pocai cat mai repede pana nu vine ceasul!
Dar iaca ceasul a si venit!
Biserica sfantului mormant apare la interval in toata splendoarea. Aici e momentul culminant.Trebuie sa te gandesti din timp la ce iti doresti caci odata intrat in biserica,orice dorinta se transforma in realitate cat pocnesti din degete! Aici crearea realitatii e la ea acasa! Nu e de gluma!
Toata gloata coboara iar inainte de a intra,popii explica ce si cum.Fara hilizeli,fara gesturi profanatoare!Totusi,e mormantul Domnului.Putin respect!
Primii intra preotii.Se opresc la icoana Mantuitorului si incep sa cante.
Ezoteristii nu stau prea mult pe ganduri si isi fac aparitia luminosi de iti iau fata!Stiu dinainte ca energia cea mai benefica se afla sub candelabru,cel din mijlocul bisericii!Intr-o clipa se aduna toti si preiau energie cu carul.Stau in meditatie,cu ochii inchisi si palmele deschise.Colo o alta icoana,alti sfinti care abia asteapta sa te umple de energie sfanta...
Grupul femeilor cu batic si fuste lungi,intra si ele smerite foarte!
Incep sa se prosterneze pe la icoane,si sa-si faca cruci cat ele de mari.Metanii cat cuprinde.Lacrimi si rugaciuni.Plansete si bocete de ti se frange sufletul.Dar...doar voia Lui Dumnezeu sa se faca, maica!Doar El stie ce e mai bine pentru noi, pacatoasele si nevrednicele!Voia Lui e una cu a noastra!
Nu indraznesc, ci doar miorlaie cate ceva resemnate,cine stie poate le-o auzi si pe ele Dumnezeu!Se taraie in genunchi,se zbat,striga...dar nimic!
Se pare ca Dumnezeu tocmai a intrat intr-o pauza de masa!
Tiganii,intra si ei ultimii.Numai ca cei din urma vor fi bineanteles cei dintai!Nu le pasa catusi de putin de ezoteristi iar de femeile cu batic,nici atat.Ei sunt singurii care stiu cu adevarat pentru ce au venit.Nu stiu ei prea multa carte,dar intreaba in stanga si in dreapta ce sfant e in icoana aceea sau cealalta si imediat trec la treaba.Isi sufleca manecile,isi scot ceasurile aurite,isi lungesc gaturile acoperite de lanturi si incep sa le frece de toate icoanele. Nu au treaba cu restul lumii iar daca cumva te afli in zona lor,iti dau cu flit de nu te vezi! Isi pun tot sufletul in rugaciuni pe care doar ei le inteleg,dar cateva cuvinte razbat in toata biserica.Spor la bani si in afaceri,spor la bani si in afaceri...
Apoi scot telefoanele si incep sa sune pe bulibasa X sau pe bulibasa Y, duc telefoanele la urechea celor din icoane ca astfel bulibasa sa isi spuna tocmai din tara doleanta de a nu fi arestat tocmai acum cand amanta piranda ii sta in poale!
Doar sa-l mai pasuiasca Domnul,macar un pic,se va pocai el cumva!
Apoi apare cate unul care incepe sa dea ponturi.Pe acestia ii vezi la colturi susotind la urechile celor avizati care si-au pierdut creierasul pe drum.
-Vezi,nu cumpara cumva mir de aici,asta nu e bun,acolo vinde unul la kg, acela e cel mai sfintit!Dar nu mai spune la nimeni,ca mirul ala nu e pentru profani!
Apoi apare alta cu batic,are ea un pont si mai bun.
-Vezi ca sub icoana aceea se afla o piatra ramasa de acum 2000 de ani,cand saruti icoana sa bagi mana pe sub icoana.Piatra e plina de energie si are efecte miraculoase!Dar va rog,vorbiti cat mai incet,lucrurile astea nu sunt pentru toti prostanacii!
Dincolo de nori,Dumnezeu priveste siderat.Dar ca sa nu fie singurul care priveste isi cheama langa El toti ingerii,heruvimii si serafimii,pentru a privi cu totii acest show de neuitat.
Universul tace. Planetele se aliniaza.
Pentru o clipa insusi Dumnezeu ramane surprins de ce se intampla. Oricat s-ar stradui,nu poate intelege cine sunt aceste fapturi si ce vor de la El.
Oh my God!

joi, 25 aprilie 2013

Credinta sau superstitie?

 



Credinta sau superstitie?
Adevar sau surogat?
Certitudine sau amagire?


Acestui cuvant mare care se numeste "credinta" ii este atribuit de multe ori un inteles foarte mic.Iar daca se schimba putin unghiul de perceptie, intr-o clipa adevarata credinta devine doar superstitie.Parerea mea este ca adevarata credinta nu are absolut nici o  legatura cu ceva legat din afara omului,orice ar fi acel "ceva".
Daca ma consider pe mine a fi un om credincios intrebarea pe care mi-o pun este: "in ce cred de fapt"?
Paradoxul este ca, cunosc multi oameni(inclusiv eu am fost asa foarte mult timp), care spun cu mare convingere: "cred in Dumnezeu"! Si mergand mai departe pe tema asta,incep sa ii atribuie Lui toate cele petrecute in viata lor,si cele bune si cele rele.Astfel,imediat dupa afirmatia "cred in Dumnezeu",vine o alta afirmatie,de fapt o multitudine, care o anuleaza pe aceasta si anume:"sunt pacatos,fac numai rau,gandesc numai rele,nu am nici o valoare caci fara Dumnezeu nu pot face nimic..."!
Tu omule care gandesti asa,vrei sa iti spun un secret?Nici Dumnezeu nu poate face nimic fara tine. Sau mai bine zis,poate dar nu vrea.De ce spun asta?Pentru ca liberul tau arbitru, adica alegerea ta in viata,este la mare cinste in ochii Lui Dumnezeu,iar peste alegerea ta,peste liberul tau arbitru, nu trece nici macar El.Tare usor ne mai vine sa spunem ca "asa a vrut Dumnezeu,asta e voia Lui...",sunt doar cuvinte care vin din superstitie nu din adevarata credinta.
Aceste cuvinte care de fapt,ne anuleaza pe noi  ca fapturi facute dupa chipul si asemanarea Lui,vin din constiinta religioasa care a prins radacini adanci in subconstientul nostru si ruleaza un automatism vechi dar foarte bine intretinut cu fiecare gest,vorba,fapta,care ruleaza din acest programel mental.Dupa atatia ani de experimente in biserica ortodoxa,a trebuit pur si simplu sa ma vad pe mine din afara ca sa realizez niste lucruri pe care inainte nu le puteam distinge.Stiu ca de acolo mi se trag multe,stiu ca ceva legat de suferinta m-a captat si s-a pliat pe sufletul meu.Stiu ca falsa smerenie in care multi isi prind picioarele e tot din superstitie,nu are legatura cu adevarata credinta.Nevoia de a te considera "vierme", este pentru multi o fuga de propria lor valoare,o fuga de responsabilitate.La fel am fost si eu,nu vorbesc acum din carti,ci din propria experienta.
Cand ajungi sa Il marturisesti pe Dumnezeu dar iti anulezi toata valoarea ta dintr-o falsa smerenie,doar pentru a nu ajunge la o mandrie inchipuita,de fapt ajungi sa aduci o mare ofensa adevaratului Dumnezeu care te-a creat si implicit iti anulezi toate virtutile pe care El ti le-a oferit,dar pe care tu nu vrei sa le recunosti.
Ti le-a oferit ca sa detii toate armele de care ai nevoie pentru a razbate,pentru a fi creativ,pentru a fi original, pentru a fi curajos,pentru a fi "tu insuti"! Dar afirmand despre tine ca nu esti mare lucru in lumea asta, anulezi astfel atributele Lui.
Practic nu poti afirma despre El ca este atotputernic daca tu te consideri`foarte slab.
Nu poti afirma ca El este atocunoscator,iar tu nestiutor.Nu poti afirma ca El este minunat iar tu esti doar un "vierme".Pentru ca e o contradictie aici si iti alimentezi astfel un permanent conflict launtric.
Facand asa,te identifici de fapt cu "viermele"de care spui si nu cu adevaratul Dumnezeu.
Nu poti fi si minunat dar in acelasi timp si pacatos,rob si nevrednic.Ceea ce crezi ca esti aia esti! Limpede ca,cristalul!
Mare lucru sa poti spune in fata celorlalti :"iata-ma cat sunt de minunat:"!Crezi asta sau sunt doar vorbe? Daca crezi,spune-le-o si celorlalti poate incep si ei sa creada.Eu nu am crezut mult timp despre mine ca as avea si eu o valoare,biserica si constiinta religioasa au avut grija sa imi zdrobeasca creativitatea.Si nu e neaparat ea de vina,cat faptul ca i-am dat credit total, pana a falimentat in sufletul meu.A fost si asta o experienta foarte utila,nu ma dezic de ea.
Dar acum pot spune fara frica :"iata-ma-s cat sunt de minunat"! Si nu sunt doar cuvinte,chiar cred asta acum.Si iaca,nu o spun cu mandrie, ci cu demnitate.Sa nu  confundam mandria cu demnitatea de a fi  OM.
Ceea ce am inteles intr-un final,e ca  fiecare nivel de constiinta este raportat la un anumit nivel de credinta.
Iar nivelul cel mai de jos,e cel in care te consideri pacatos si nevrednic.Cu toate ca e cel mai nociv nivel,eu l-am considerat mereu a fi cel mai inalt.Greseala mea,sper ca nu si a voastra!
Cand te afli aici,in stadiul de rob,de fapt credinta ta nu exista.Si totusi,mergi la biserica,participi la ritualuri intr-un mod pompieristic,dai acatiste in stanga si in dreapta,te mai rogi si acasa,faci tot ce e de facut ca nu cumva sa te mustre constiinta ca ai omis ceva.Neomitand nimic din toate astea,omiti de fapt esentialul:pe tine insuti!
In stadiul asta,credinta ta nu e in Dumnezeul cel adevarat,ci tu de fapt crezi intr-un idol care se numeste:FRICA! Si astfel te agati de lucruri care sunt in afara ta si incepi sa cutreieri lumea in lung si in lat crezand ca astfel vei gasi un nou surogat,adica o noua minciuna de care sa te agati pentru a-ti fi mai bine.
Gol am iesit din pantecele maicii mele si gol voi pleca! 
Daca aceste surogate de care ne agatam,ne-ar fi de folos cu adevarat,poate ar fi trebuit sa ne nastem cu ele in mana.Si asa n-ar mai fi cazul sa ajungem pana la Ierusalim ca sa cumparam lumanarase sau mir pentru ca ne-ar fi date toate din nastere daca ne-ar folosi cu adevarat.Si iarasi,nu ar mai fi cazul sa ma inghesui pe la nu stiu ce icoana facatoare de minuni,sau pe la nu stiu ce sfinte moaste,caci facand astfel recunosc iarasi si iarasi ca nu sunt decat rob,pacatos si nevrednic.Si nu as mai avea nevoie sa ma agat de nu stiu ce parinte duhovnicesc pe care sa il rog sa se roage pentru mine,caci eu nu sunt in stare de nimic si singurul lucru pe care il vreau este sa imi predau puterea din mine oricui doar pentru a nu mai fi responsabil de alegerile pe care le fac.
Poate unii vor spune ca se intampla si lucruri bune facand astfel,ca iata le-a ajutat Dumnezeu ca au ajuns la nu stiu ce moaste.Dar daca ar fi o regula general valabila s-ar intampla minuni cu toti oamenii,dar nu se intampla decat cu foarte putini dintre cei care ajung la Ierusalim,la icoanele facatoare de minuni sau la sfinte moaste.Ar insemna ca oricine care saruta vreo icoana facatoare de minuni sa se schimbe irmediabil in bine si toata viata lui sa devina imediat minunata.
Dar nu se intampla deloc asa.Nu prea are legatura una cu alta.De ce?Pentru ca schimbarea nu poate veni decat din launtru,nu din afara.Iar daca cu unii se intampla sa se schimbe ceva, este pentru ca ei in momentul in care au ajuns la acea icoana,au intrat intr-o stare buna,adica si-au ridicat vibratia ei insisi,nu ceva din afara le-a ridicat-o.Si fiind astfel intr-o stare de vibratie inalta gasesti solutii mult mai rapid,devii deschis la ce iti ofera viata,caci acele solutii nu puteau intra in viata ta pana atunci cand erai inchis in frica.Problemele nu pot fi rezolvate la acelasi nivel al constiintei din care provin,ci la un nivel superior de energie.
Cand se mai intampla sa vorbesc cu persoane foarte habotnice simt ceva in suflet precum o gheara.
E durerea pe care o simt fata de neputinta lor.Stiu,nu e cazul sa salvez pe nimeni, doar constat cum multi si-au cladit in jurul lor un edificiu fals format din tot felul de surogate venite din traditii care mai de care mai superstitioase.Lumanari aprinse in nestire pentru vii si pentru adormiti,miruri peste miruri care mai de care mai parfumate,aghiazma mica,mare,mijlocie,cruciulite care mai de care mai frumoase care sa ne apere de "cel rau",acatiste citite si rascitite la sfintii care sunt  preocupati sa ne schimbe viata mai mult chiar decat suntem noi insine,cate si mai cate...
Toate astea nu sunt neaparat rele,dar oare sunt bune cu adevarat?Ajuta cu adevarat sa ne tot agatam de niste lucrusoare sfintite si preasfintite?Poate cand te afli in stadiul cel mai de jos,de care aminteam mai sus,atunci te agati cumva si de astfel de surogate,decat nimic e bine totusi sa incerci ceva.E vorba de credinta pana la urma.Daca tu crezi ca acea icoana te ajuta sau acea cruciulita, atunci asa sa fie!Dar ce se intampla daca iti pierzi cruciulita,cine te va mai apara atunci?Ce se intampla daca nu mai ai nici un acatist la indemana din care sa citesti rugaciuni la toti sfintii?
Atunci nu ramai doar cu tine insuti si vezi de fapt cate parale faci cu adevarat?Fara toate surogatele,fara toata superstitia,ce mai ramane din tine?
Toate astea se intampla nu numai la nivel religios,ci si in multe grupari spirituale care iti spun sa te agati de orice,numai de tine insuti nu.Cand credinta ramane fara discernamant,ea devine doar superstitie si atat.Si in acest stadiu incepi sa cauti tot felul de maestri spirituali,de guru,incepi sa ai viziuni,sa vezi demoni sau alte entitati,incepi sa intri in tot felul de initieri sau curatari...Insa mereu e vorba de discernamant, mie discernamantul mi se pare ca ar fi cel mai important dintre toate.Si eu sunt interesat de o multime de lucruri,dar fara discernamant risc sa ma ia valul!Dar slava domnului am ramas cu capul pe umeri!
Daca e discernamant poti invata de la oricine cate ceva,asa cum merge albina din floare in floare...

joi, 11 aprilie 2013

Varatiuni pe o tema data despre spiritualitate




Spiritualitatea nu inseamna sa stau intr-un colt si sa-mi plang pacatele inchipuite ca un milog crezand ca astfel voi deveni mai curat,mai bun,mai intelept.
Spiritualitatea nu inseamna sa tot vantur bisericile si sa tot repet "Doamne miluieste" crezand ca doar acolo sunt mai aproape de adevaratul Dumnezeu.
Spiritualitatea nu inseamna sa ma retrag intr-o manastire crezand ca daca ma voi "ingropa" acolo la propriu sau la figurat, voi avea timp mai mult pentru suflet.
Spiritualitatea nu inseamna sa tin posturi albe sau negre crezand ca astfel ma voi curata de toate patimile sau gandurile necurate.
Spiritualitatea nu inseamna sa adopt o fata trista si mohorata crezand ca astfel voi aparea smerit in ochii celorlalti.
Spiritualitatea nu inseamna sa citesc si sa turui din Ceaslov sau Psaltire, bolborosind vrute si nevrute la nesfarsit,crezand ca asa sunt mai aproape de Dumnezeu.

Spiritualitatea nu inseamna sa ma spovedesc ca un robotel intr-un continuu automatism dupa un indreptar indoielnic care nu are nici o legatura cu sufletul meu,cu trairile mele.
Spiritualitatea nu inseamna sa am o fata lunga si sa par foarte profund sau serios in biserica iar cand ies din ea sa las libere toate patimile,mai rele ca niste animale salbatice.
Spiritualitatea nu inseamna sa visez cu ochii "larg inchisi" la cai verzi pe pereti,crezand ca astfel am devenit un mare mistic.
Spiritualitatea nu inseamna sa ma cramponez de tot felul de canoane care ma inrobesc si imi secatuiesc nevoia de creatie.
Spiritualitatea nu inseamna sa le arat altora ca as fi ceva sau cineva, pacalindu-ma la nesfarsit pe mine insumi.
Spiritualitatea nu inseamna sa ma apuc sa-i invat pe ceilalti,ceea ce nici pe mine insumi nu am apucat sa ma invat.
Spiritualitatea nu inseamna sa vorbesti despre Dumnezeu si sa tot teologhisesti despre El,crezand ca astfel vei aparea foarte duhovnicesc in ochii celorlalti.
Spiritualitatea nu inseamna sa arati altora ca nu iti pasa absolut deloc de bani,cand de fapt toata viata ta se invarte in jurul banilor.
Spiritualitatea nu inseamna sa ma umflu in pene crezand ca sunt cineva,iar in sinea mea sa ii judec pe toti ceilalti care nu sunt la "asa-zisul" meu nivel.

Spiritualitatea inseamna sa ma bucur si sa ma joc in fiecare clipa, fara sa imi pese daca as fi sau nu penibil in ochii altora.
Spiritualitatea inseamna sa ma surprind permanent pe mine insumi de faptul ca inca nu stiu mare lucru.
Spiritualitatea inseamna sa nu ma opresc niciodata in a cauta sa ma descopar pe mine insumi.
Spiritualitatea inseamna sa fiu de partea mea permanent,fara a face compromisuri prostesti doar de ochii lumii.
Spiritualitatea inseamna sa pot spune fara frica ceea ce este "da" si ceea ce este "nu",fara sa imi pese daca dau bine sau nu in peisaj.
Spiritualitatea inseamna sa fiu mereu intr-o atitudine a unui copilas care de-abia a invatat primii pasi in viata.
Spiritualitatea inseamna sa rad sau sa plang asa cum imi spune sufletul si nu cum crede lumea ca ar fi bine sa fac.
Spiritualitatea inseamna sa traiesc viata la maxim si nu sa imi frang dorintele,nevoile,aspiratiile,ca nu cumva sa deranjez pe cineva.
Spiritualitatea inseamna sa fiu original,unic si irepetabil, si cand mananc si cand dorm si cand ma uit la o femeie frumoasa si cand imi numar banii din buzunar,pentru ca toate acestea sunt realitati, fac parte din viata si nu sunt doar himere.
Spiritualitatea inseamna si sa urlu daca ceva ma doare si sa plang daca cineva m-a ranit si sa rad in hohote daca am ajuns sa nu mai iau viata asa de in serios.
Spiritualitatea inseamna sa fiu cu Sinele meu in contact permanent chiar si cand vand,cumpar,umblu prin magazine sau ma uit la un meci.

 Spiritualitatea inseamna sa nu uit de prieteni sau de straini atunci cand au nevoie de mine, crezand ca am treburi "spirituale" mai importante de rezolvat.
Spiritualitatea inseamna sa las mortii sa-si ingroape pe mortii lor,iar eu sa ma ocup doar de viata atata timp cat mai suflu printre oameni.
Spiritualitatea inseamna sa am puterea sa recunosc oricand ce simt,ce gandesc,cat de puternic sau slab sunt,cat de minunat sau cat de rautacios am devenit.
Spiritualitatea inseamna sa fi OM si cand te ocupi de afaceri si cand te ocupi de suflet,sa multumesti tuturor celor care iti sunt alaturi si la bine si la rau,sa multumesti diminetilor insorite ca iata ti s-a mai dat o zi ca sa te bucuri de viata,sa multumesti Lui Dumnezeu si pentru cele bune si pentru cele "asa-zis"rele,sa iti multumesti tie insuti cat de minunat esti si sa multumesti permanent acestui dar magnific care se numeste Viata!

marți, 2 aprilie 2013

Intre frica si iubire







De unde vii,cum intri?,am intrebat iubirea,
Cum stralucesti in inima de carne,
si esti inauntru dar si in afara,
si cum umpli tu toate,
si stralucesti in taina ziua si noaptea,fara ca nimeni sa te vada?
Acesta e un lucru minunat,
Mai presus de cuvant si mai presus de minte.

„De nu veti fi ca pruncii,
nu veti intra in Imparatia cerurilor”!
A spus iubirea,adica Hristos.

“Asculta copile,mi-a spus El.
Indoiala,frica si mania,sustin in mintea ta o ceata
si intuneca vederea ochilor mintii tale.
Iubirea o doreste fiecare,
Dar putini o gasesc cu adevarat.
Intelege aici,ce-i mai minunat decat toate,
Iubirea nu se restrange ca lumina soarelui,
Ci straluceste pretutindeni si lumineaza toate.
Ea(iubirea) e de neapropiat celor neglijenti ca tine,
E cu totul nevazuta celor orbi,asemeni tie,
E cu totul departe de cei necredinciosi si lenesi,
Straina de orice viclenie si de orice grija.
Ca una ce e mai presus de cer
si de adancul fara fund.
Iubirea se opune intristarii,alunga dusmania
si face sa dispara cu totul pizma celui rau.
Ea alunga gandurile si opreste miscarile lor,
Ea-l invata pe om simplitatea
si nu il lasa sa se piarda in visari.
Ea hraneste mult si vindeca setea
si daruieste putere celor ce se ostenesc pentru bine.
Ea stinge mania si fierbinteala inimii
si nu-l lasa pe om sa se manie sau sa se tulbure.
Caci ce nu lucreaza ea si ce nu este?
Ea e desfatare si bucurie,blandete si pace,
mila fara numar,abis de induiosare!





Dar ia aminte copile si asculta!
Pe aceasta,adica pe iubire,
O stinge rautatea si risipirea in cele proprii,
O stinge alergatura dupa grija vietii.
Caci Dumnezeu a trimis iubirea,
nu celor necredinciosi sau amagiti de slava,
nici filozofilor,nici celor ce stiu Scripura pe de rost,
nici celor ce vorbesc pompos si prea mult,
nici celor ce se bucura de nume mari,
nici celor ce conlucreaza cu viclesug,
nici celor ce dau titluri si nici celor ce le primesc,
nici celor ce tin cu dintii de vreo dogma,
nici celor ce rad de altii pe fata sau in ascuns,
nici celor iubitori de barfa sau de susoteli,
nici celor ce se socotesc a fi ceva,nefiind nimic!

Ci a dat-o celor curati cu inima si gandul,
Celor simpli la cuvant dar simpli si cu viata,
si cu o parere despre ei insisi,si mai simpla inca.
Celor ce fug de a-i judeca pe altii ca de gheena,
si urasc pe lingusitori din tot sufletul.
Caci iubirea nu primeste linguselile,
si nu rabda sa auda ceea ce nu este!
Caci linguseala e in ochii lingusitilor un pai
care se preface in ochii lingusitorilor,o barna.
Iar tu,de vrei ca ea (iubirea),sa ramana in tine,
Sa nu ai nimic impotriva cuiva,
nici cea mai mica miscare sau banuiala,
ci mai degraba, binecuvinteaza pe cei ce te vorbesc de rau
si lauda chiar si pe cei ce te barfesc pururea din invidie!”

Atunci,am intrebat si despre frica,
de unde vine,cum se naste ea?
Iar El mi-a raspuns asa:
„Frica omului e doar o fantasma a inchipuirii lui,
insa ea nu exista in realitate decat pentru cel care crede in ea.
Pentru ca acolo unde e frica,nu mai e iubire.
Iar unde e iubire,nu mai e frica.
Aceasta fantasma se infiripa in voi ca un sarpe
si va paralizeaza mintea si simturile,
iar tu intrebi de unde vine?
Ea vine din neancrederea in voi insiva
si din gandurile voastre necurate.
Iar tu, doar spala-ti inima de toata viclenia
si toate frica se va risipi,precum un fum.





Caci din frica se infiripa in om,
floarea unei firi straine omului.
Caci frica e plina de tristete
si face pe cei stapaniti de ea,
sa fie intristati ca niste robi fara nadejde,
care tremura chiar si de umbra lor,
gandindu-se mereu la ziua de maine,
sau la cea de ieri,deja moarta si ingropata!
Niciodata fiind cu mintea,
la ziua de azi si la clipa de acum!
Asadar,iubirea nu suporta nici un fel de frica,
ea e toata numai veselie si umple pe cel ce-a dobandit-o
de bucurie si placere,
si-l scoate pe om din lume prin simtire,
ceea ce frica nu poate face nicidecum.
Caci frica fiind inlauntrul celor vazute,
cum poate sa-l scoata pe cel ce o are,
in afara acestora si sa-l uneasca cu cele nevazute?

Dar tu copile,lasa acum frica
si nu iti mai bate capul cu ea!
Alunga toata rautatea,invidia si ranchiuna,
indoiala,irascibilitatea si toate gandurile rele,
si lasa iubirea sa se manifeste fara frica!
Ai grija sa nu-ti ingropi talantul,
caci chiar de ai citi toate cartile pamantului,
ele nu-ti folosesc la nimic
daca nu ajungi sa te cunosti,
ci doar vei umple vazduhul de cuvinte!

Sa stii copile ca de vei ramane fara iubire,
acolo, in mintea ta,vei simti de pe acum
plansul si scrasnirea dintilor,
unde viermele gandului viclean nu doarme
si focul mustrarii constintei nu se stinge!

Caci de nu ai iubire,le poti avea pe toate celelalte,
asa cum zice si apostolul,
adica poti muta si muntii daca vrei,
si chiar trupul sa iti fie ars,
sau chiar si facator de minuni de-ai fi,
si chiar de ai putea grai in toate limbile,
dar toate astea-fie una,fie toate-
nu iti sunt de nici un folos fara iubire,
facandu-te chimval rasunator de mari sunete desarte!






Asa ca lasa frica si toate odraslele nascute din ea,
si fi tu insuti oriunde vei merge,
nemaibagand de seama barfa sau rautatea,
doar lasa totul sa treaca ca un fum,
cunoaste-te doar pe tine insuti si ia aminte
la tot ce simti,la tot ce gandesti!
Alunga orice forma a desfraului mental
ca sa nu te sfasie cel trupesc mai apoi.
Zdrobeste si patimile cele grosiere,
ca sa te ocupi in taina,de cele subtile.
Observa-ti mintea si tot ce zamisleste ea,
spala-ti blidul launtric si astfel,
vei fi curat si pe dinafara.
Inlatura orice gand rau,
caci de la el pleaca totul,
si lasa-i pe toti oamenii asa cum sunt,
nu incerca nicidecum sa schimbi pe vreunul,
schimba doar la tine insuti de poti ceva,
si nu te amagi ca vei gasi ceva in afara ta,
pentru ca de tot ce ai nevoie,se afla inlauntru!
Si astfel,facand toate precum ti-am spus,
iesi din frica ca dintr-un mormant,
si doar urmeaza-ti calea,
facandu-le pe toate din iubire si cu recunostinta!”

Asa voi face,precum ai spus!
Si astfel tot intunericul s-a luminat,
si toata indoiala a fugit intr-o clipa!
Fie ca iubirea sa ne umple orice defect sau lipsa
si sa inlature orice necaz inchipuit,
si sa ne curate mintea de gandul cel rau!
Asa sa fie!

Fuga din Egipt





Pe ce cale sa apuc si oare ce carare sa evit?
Ce scara sa urc si pe ce poarta sa intru?
Pe ce munte voi urca si ce pestera voi cerceta acolo?


Ca sa ma invrednicesc sa vad pe Cel ce e pretutindeni,
nemarginit,necuprins,neatins si nevazut!
Oare cine ramane acelasi si nu se tulbura
de cele fugitive ale vietii,
ramanand loial sinelui sau,
lasandu-l sa straluceasca ca un sfesnic ziua si noaptea?

Vino copile,asculta cate a facut Dumnezeu sufletului meu!

Faraon("frica"),ma tinea rob legat inca din pruncie,
avand drepturi depline asupra mea.
Timpul trecea si anii se scurgeau usor,
dar eu nu vedeam nici o iesire din pustia Egiptului("mintea veche").
Faraon,nu se indura sub nici o forma,
iar rugamintile mele de a ma elibera,
ramaneau fara raspuns...
Incercam orice compromis posibil,
fara sa ies din porunca lui,
sa nu il sfidez si astfel sa imi prelungeasca agonia.
Eram total supus,asteptand un salvator care nu mai venea...
Insa asteptarea era zadarnica,
caci nu puteam sa-l imblanzesc nicidecum,
pe acest tiran salbatec ce ma stapanea.
Nu gaseam nimic cu care sa il surprind pe Faraon,
nu stia de gluma nicidecum,
si cel mai nevinovat gand al sau,
avea o putere atat de mare,
incat pe loc se transforma in realitate!
Nu mai aveam puterea in mine si nici n-o cunoscusem vreodata...

Toti sclavii imparatiei Egiptului,
incercau sa ma convinga ca totusi sa am rabdare,
poate in timp va aparea cineva,
care sa ma ia si sa ma duca,
departe de pustia Egiptului...
Insa acestia,desi inlantuiti de frica,
si mult mai rau inlantuiti de ganduri,
se considerau a fi liberi,in amagirea lor.
Desi inlantuiti,lanturile erau nevazute!
Desi incatusati,nu-si vedeau propriile catuse!
Ochii le erau acoperiti de o pacla groasa,
si nu puteau vedea ce se intampla de fapt,
la nivel subtil!

Se uitau la mine ca la o ciudatenie sau ca la o naluca,
ma barfeau si susoteau intre ei pe la colturi,
se intrebau si nu puteau pricepe,
ce fel de libertate imi doream eu,
atata timp cat nu imi lipsea nimic!
Insa "nimicul" ii tinea pe toti,
intr-o supunere desavarsita,
si nu ieseau deloc din porunca acestui Faraon.
Se hraneau cu "nimicul" si nu isi doreau
decat ca cineva sa le dicteze viata,
astfel incat sa nu poata fi trasi la raspundere.
Putin cate putin timpul trecea,
viata se scurgea pe langa ei,
iar ei se scurgeau pe langa viata...

Temnicerii si supraveghetorii cumpliti ai muncii,
nu ma slabeau o clipa,
silindu-ma sa ma ocup de lut si paie...
Faraon daduse porunca,
ca toti sclavii sa munceasca pana la epuizare,
ca nu cumva oprindu-se,
sa se contemple pe ei insisi!
Rugaciunile noastre ramaneau doar vorbe-n vant,
iar noi,nu mai indrazneam sa ne ridicam ochii...
Dumnezeu tacea si nu intervenea deloc,
desi cu lacrimi in fiecare noapte,
udam asternuturile noastre.
Trupurile ne erau macinate de boli,
suferinta devenise obisnuinta,
iar boala cea mai cumplita,
era frica de a ne privi in interior pe noi insine!
Nadejdea de a trece dincolo de hotarele Egiptului,
se imputina cu fiecare clipa,
iar pustiul din afara...devenea launtric!

Zaceam la pamant,aproape fara suflare,
cand Moise("sinele"),isi facu aparitia pe neasteptate.
Pana atunci...il vedeam doar de departe,
dar nu aveam curaj sa ma apropii.
Doar ma intrebam in ascuns:
"cine e acesta,care nu are frica de nimeni,
care paseste cu demnitate,luminand totul in jur?"
Atunci,el s-a indreptat spre mine,
m-a privit tinta in ochi,m-a luat de mana
si mi-a spus:"Pentru ce esti trist si pentru ce te tulburi?"
"Dumnezeu m-a uitat",am grait eu...
Atunci,el s-a inseninat la fata si mi-a spus:
"Te amagesti,oare nu stii ca Dumnezeu e in tine si tu in El?
Dar oare unde Il cauti tu?
Vei spune cumva iata-L aici sau iata-L acolo?
Sau nu cumva crezi ca e de nepatruns?
De nu-L vei putea vedea in orice om,in orice floare,
in orice vietate,in orice copilas,
nu vei putea intelege vreodata taina Lui,
caci El e dincolo de orice nume,forma,
ritualuri sau inchinaciuni!

Dar tu copile,mi-a spus el,nu te ingamfa,
si nu te pierde auzind acestea,
ci mai degraba inarmeaza-te cu rabdarea
si descopera-te pe tine insuti!
Caci de vei afla cu adevarat cine esti,
toate celelalte ti se vor parea nimicuri!
Si ce folos vei avea cautand sa pricepi,
cine si cum e Dumnezeu,
daca nu pricepi cu adevarat cine esti tu?
Sau nu cumva vrei si tu,
asa cum vor multi altii,
sa devii un fel de mare invatator,
sau vreun mare "maestru spiritual",
si sa iti schimbi forma si fata,
in functie de linguselile celor din jur?
Sau nu cumva vrei si tu,
sa ti se ploconeasca lumea la picioare,
crezand ca esti cineva,in realitate nefiind nimic?
Dar nu stii tu si nu ai inteles inca,
ca orb pe orb calauzindu-se,
vor cadea amandoi in aceeasi groapa?
Cine e acela care a ajuns sa ii invete pe altii,
inainte de a ajunge sa se invete pe el insusi ceva?
Cine e acela care s-a urcat singur pe soclu,
si pe care-l rabda Dumnezeu,
dar pe care lumea nu il va rabda pana la capat,
si-l va trage-n jos cu forta de pe el?
Cine nu se va cutremura si nu va jeli,
orbirea si intunecarea acestora,
si oare cum se vor putea ei salva,
fara sa cada in adancul prapastiei fara fund?
Spune-mi aceasta si leapada nevoia de a invata pe un altul,
ca sa nu tremure toata zidirea si sa se prabuseasca,
si sa zdrobeasca trupul tau ingrosat,
si sa franga sufletul tau devenit trupesc,
si sa faca arsa pe foc mintea ta,
care umbla in gol dupa nimic!

Opreste-te omule,
invata sa te cunosti pe tine,vorbeste despre tine tot ce vrei,
taie si varful limbii tale ascutite daca e cazul,
ca nu cumva intunericul cel mai dinafara,
sa te acapareze cu totul,
si sa devii una cu el!
Sau poate vei striga si tu ca proorocul David:
"Minunata e intelepciunea si cunostinta despre mine,Dumnezeul meu!"
Lasa acum patimile subtile ale celorlalti,
si ocupa-te cu adevarat de patimile tale,cele grosiere!
Aprinde daca ai curaj si un foc mare,
si azvarle in el fara frica,
toate rautatile care iti macina fiinta,
si la sfarsit,dupa ce au ars toate,
arunca-te fara mila chiar si pe tine insuti in el,
ca sa iti purifici cu adevarat mintea si gandurile,
si sa iesi la sfarsit,pur si luminos,ca o faptura noua!
Sau poate cunosti tu, vreo alta cale de a ajunge la tine insuti,
iar daca ai aflat-o,nu o tine sub obroc,arat-o tuturor!
De ce vrei oare sa culegi spicele inainte de a semana,
si sa le predai altora in zadar?

Apoi,contempla creatia si ia aminte,
priveste soiurile tuturor animalelor,
invata chiar si de la micile vrabiute,
minuneaza-te si aduna-ti mintea,
strange-te de la cele din afara,
si contempla cu adevarat pe cele din launtru!
Fa-te ca si un sarpe daca vrei,
dobandind negresit intelepciune,
dar scuipand afara tot veninul rautatii!
Fa-te ca si o pisica de vrei,
care pandeste soarecele gandului mintal,
fiind insa nepasatoare la soarecii care se perinda pe-afara!
Sau fa-te mai degraba un caine credincios sinelui sau,
care te va opri mereu,de a-i mai judeca pe ceilalti!
Scapa din mana vanatorilor,
si treci pe deasupra curselor mentale,
socoteste ca aripi, sfanta iubire,
fara de care nu vei ajunge nicaieri!
Imita toate,afara de cele contrare!
Caci rea pilda e vulpea care traieste cu fatarnicie,
una fiind si alta aratandu-se!
Cumplita pilda e si ursul,
caci daca a primit vreo lovitura de sabie,
incepe sa isi razuie rana,pana la moarte!
E rea si vipera care iti sfredeleste la nesfarsit urechile!
Au toate in ele unele rele,dar de le vei studia,
vei dobandi adevarata intelepciune!
Si iarasi,sa nu pretextezi,pretexte ale neputintei,
ci iesi,fugi,pleaca,
sa nu dai deloc somn ochilor tai,
nici sa te ingrijesti de viata trupeasca,
ci mai intai curata-ti sufletul de toate pornirile,
si facand asa,poate Dumnezeu te va lumina,
si te va mangaia cu lumina soarelui celui spiritual,
pe care de o vei simti,vei intelege cele ce iti spun!"

Atunci Moise a tacut si a cerut lui Dumnezeu,
sa faca ceea ce era de folos.
Caci singur nu puteam scapa si nu aveam nici arme.
Dumnezeu batu Egiptul cu plagi inzecite.
Dar Faraon tot nu s-a incovoiat si nu vroia sa ma elibereze.
Atunci Dumnezeu ii spune slujitorului sau,
sa ma ia si sa ma duca departe de Faraon si de relele din Egipt.
Si asa am inceput sa strabatem calea...
Imparatul Egiptului, a cunoscut plecarea mea,
si a dispretuit-o ca a unui oarecare,
si n-a iesit el insusi,ci a trimis robii ce-i avea drept slujitori.
Acestia au alergat si ne-au ajuns la hotarele Egiptului,
dar s-au intors toti goi,deserti,zdrobiti!
Sabiile lor s-au frant,sagetile s-au incovoiat,
iar noi am ramas intru nimic vatamati.
Afla si imparatul infrangerea ostirii sale,
infuriindu-se foarte si socotind o mare necinste,
sa fie biruit si batjocorit de un singur om.
Si-a pregatit carele de lupta,
si a pornit sa ne urmareasca,laudandu-se foarte!
Dar a iesit Moise de la Dumnezeu si mi-a dat incredere,
intrebandu-ma "ce s-a intamplat"?
"Faraon,imparatul Egiptului,a sosit cu popor mare,
si nu m-a putut inlantui,dar a vrut sa ma arda,
si s-au facut flacari toti cei veniti cu el.
Dar vazandu-ma tot in lumina,
s-au preschimbat in intuneric!"
"Vezi,nu te semeti,mi-a spus Moise,
nici nu privi la cele aratate,ci la cele ascunse!
Vino,trebuie sa fugim!
Iesi din frica ca dintr-un mormant,
si inmormanteaza-te in mormantul smereniei desavarsite!"
Si astfel,Dumnezeu i-a biruit pe egipteni in locul nostru,
iar noi, am devenit liberi dincolo de pustiul Egiptului...






Primavara sufletelor noastre



In primavara sufletelor noastre,
acolo s-au topit gandurile inghetate, din mintea veche,
acolo au rasarit gandurile luminoase, din mintea noua!

In primavara sufletelor noastre,
iarna a devenit o umbra si a trecut in nefiinta,
iar gandurile intunecate...au fugit cu toate-n exil!

In primavara sufletelor noastre,
acolo frica de a fi "tu insuti", devine invizibila,
acolo sinele descatusat...a devenit vizibil!

In primavara sufletelor noastre,
acolo sinele straluceste fara ca vreodata sa apuna,
iar frumusetea din noi,nu are unde sa se mai ascunda!

In primavara sufletelor noastre,
acolo ego-ul moare si nu ne mai atinge,
iar indoiala dezradacinata,a inceput deja sa se usuce!

In primavara sufletelor noastre,
credinta in noi insine incepe sa infloreasca,
acolo conflictul dualitatii...a devenit uitat!

In primavara sufletelor noastre,
ne-am amintit cu totii cine suntem,
si am uitat ceea ce...doar ne amagea cum suntem!

In primavara sufletelor noastre,
ne-am lepadat haina mandriei,a gandurilor ascunse,
si ne-am imbracat cu mantia smereniei,a gandurilor pure!

In primavara sufletelor noastre,
acolo iubirea nesfarsita incepe sa rodeasca,
acolo s-a sters...orice durere,intristare sau suspin!

In primavara sufletelor noastre,
acolo am aflat imparatia cerurilor, cea din launtrul nostru,
acolo ne-am regasit divini,ceresti,neprihaniti,
acolo am vazut cum inimile sterpe si risipitoare,
s-au preschimbat in inimi curate,nevinovate si fecioare!

Fericiti cei care...



-Fericiti cei ce nu se mai judeca pe ei insisi dupa mintea veche!

-Fericiti cei ce nu mai au nici o urma de atasament pentru mintea veche!

-Fericiti cei ce au depasit orice gand intunecat din mintea veche!

-Fericiti cei ce au transcens mintea veche si au intrat in cea noua, acolo unde
s-a sters umbra fricii!

-Fericiti cei ce nu-si mai hranesc mintea veche ci au lasat-o sa se surpe in ea
insasi!

-Fericiti cei ce au parasit suferinta din mintea veche si au intrat in bucuria
mintii noi!

-Fericiti cei ce si-au anihilat mintea veche si si-au recreat una noua prin
gandurile luminoase!

-Fericiti cei ce au uitat de mintea veche dar isi aduc aminte mereu de cea noua!

-Fericiti cei ce nu se mai autosaboteaza pe ei insisi intr-un continuu nonsens!

-Fericiti cei ce au depasit orice gand intunecat,orice rautate,orice frica si
orice urma a trufiei!

-Fericiti cei ce si-au gasit Sinele divin inainte ca moartea sa ii gaseasca pe
ei!

-Fericiti cei ce au ajuns sa traiasca din Sine si pentru Sine!

-Fericiti cei ce si-au ales drept tinta in viata manifestarea Sinelui fara sa
mai dea atentie oricarei judecati exterioare,iar toate celelalte le considera
nimicuri!

-Fericiti cei a caror Sine e in comuniune permanenta cu ei insisi!

-Fericiti cei care au curaj sa se inalte prin ganduri acolo unde doar vulturii
se avanta!

-Fericiti cei care raman fideli sinelui lor si nu il tradeaza prin nici un
gest,prin nici o vorba,prin nici o fapta!

-Fericiti cei ce au ales sa isi faca cunoscut necunoscutul din ei,acelora se
cuvine sa le facem o reverenta!

-Fericiti cei ce au gustat din nectarul cunoasterii adevarului si astfel s-au
eliberat din lanturile ignorantei!

-Fericiti cei ce au devenit una cu Sinele,acolo nu mai traieste umbra
dualitatii!

-Fericiti cei ce sunt constienti cu adevarat de Sinele lor si care nu isi mai
lasa nici macar o clipa atentia deoparte!

-Fericiti cei care surprind fiecare gand intunecat ca pe un hot si nu il mai
lasa sa le fure identitatea!

-Fericiti cei care au inteles ca chiar si cea mai mica miscare a egoului ii
poate aduce iarasi pe nisipuri miscatoare!

-Fericiti cei care nu se mai tulbura de ceea ce li se perinda prin fata ochilor
dar si-au deschis ochii Sinelui, acolo unde orice tulburare nu mai are loc!

-Fericiti cei care fug de orice linguseala si de lingusitori din tot
sufletul,aceia au depasit orice nevoie de a-si mai mangaia propriul ego!

-Fericiti cei care nu isi mai predau puterea altora ci raman consecventi Sinelui
lor pana la capat!

-Fericiti cei simpli in cuget, blanzi ca porumbeii si intelepti ca serpii. Aceia
vor sedea in poala lui Dumnezeu!

-Fericiti cei ce pasesc cu demnitate pe calea adevarului. Acelora nu le mai
poate sta nimic impotriva,nici macar ei insisi!

-Fericiti cei ce s-au identificat cu un spatiu de iubire. Acelora este imparatia
Sinelui, acolo unde doar constiinta pura a ramas !

-Fericiti cei care si-au luat resonsabilitatea vietii in propriile maini si au
inteles ca singurul ajutor nu poate veni decat de la ei insisi!

-Fericit esti tu care ai cautat toata viata adevarul si ai mers pana la capatul
lumii pentru un raspuns. Acolo ti s-a revelat Sinele ca un ultim raspuns!

-Bucurati-va si va veseliti caci Sinele vostru a fost salvat din groapa
suferintei mintale si a serpilor gandurilor care v-au muscat calcaiele fara mila
pana acum!

-Bucurati-va si va veseliti cei ce nu mai aveti nici o urma de indoiala ca fiind
ceresti,puri si luminosi. Daca Dumnezeu nu s-a rusinat sa se faca asemenea
noua,oare noi ne vom rusina se ne facem asemenea Lui?

O zi frumoasa si o trecere minunata in noul an,Cristi.

Intre Hristos si cuantica







Ideile pe care vreau sa le impartasesc aici s-au infiripat mai demult insa nu
eram decis sa le postez.Dar cum simt ca m-am eliberat si de ultima farama a
fricii de penibil,m-am hotarat. Pt ca de fapt,tot ce conteaza sunt experientele
prin care treci si pe care nu ti le poate lua nimeni.
Stiu ca subiectul "credinta si biserica" e unul foarte sensibil dar in urma
discutiilor cu unii colegi si chiar in urma acelui telefon din ultima ta
emisiune Niculina,am realizat ca e bine de abordat si acest subiect. Fara frica.
Sfantul Serafim de Sarov afirma ca "scopul vietii crestine e dobandirea duhului
sfant".
Iar maestrul Ramtha spune ca "scopul nostru e sa facem cunoscut necunoscutul din
noi".Despre care necunoscut e vorba? Presupun ca e vorba de a ne exprima
unicitatea sinelui si de a manifesta acea scanteie divina care vine de la
Dumnezeu Tatal,adica de la sursa cu care toti suntem interconectati.
Asadar sf Serafim spune intr-un fel,Ramtha altfel,dar eu intre cei 2 nu vad nici
o discrepanta.Unul tine de dogma si exprima un adevar, celalalt tine de
puterea omului si exprima si el un adevar.
Pana la un punct in viata mea credeam ca ortodoxia e ultima reduta si ca dincolo
de ea nu mai e nimic de cucerit.Am tinut la dogma (adica frica si limitare),mai
mult decat la mine.De ce spun asa? Pt ca eu cred ca atunci cand cineva se
identifica cu o dogma,indiferent care, el nu mai traieste de fapt din liberul
arbitru,ci dogma il traieste pe el.Trist dar adevarat.
Atunci mi se parea normal sa fie asa si nici macar nu ma intrebam daca e ok sau
nu.
Preotii erau cei care dictau ce si cum,iar programele implementate de ei si-au
facut efectul asupra multora dintre noi.Cel mai grav e faptul ca au reusit cu
brio sa-i faca pe oameni sa se considere separati de Dumnezeu.El,Dumnezeu,e
undeva acolo sus,dincolo de nori,inaccesibil.Iar noi nici macar nu indraznim sa
ne ridicam privirea la cat de "pacatosi si nevrednici suntem".Cu adevarat "robi"
asa cum citim prin cartile de rugaciune. Iar odata implementata si inradacinata
aceasta convingere,controlul preotilor asupra noastra se desfasoara de la sine
pt ca oricum i-am invrednicit cu toata puterea noastra, daruindu-le-o,uneori
gratis, alteori pe bani.Si de aici pana la manipulare nu mai e decat un pas.
In decurs de vreo 15 ani cred,am schimbat mai multi duhovnici,Aveam si eu
impresia,ca multi altii,ca daca voi da de vreunul cu har,se va intampla nu stiu
ce minune in viata mea.Nu s-a intamplat nimic dar eu tot aveam impresia ca daca
se va ruga X pt mine,gata,totul se va rezolva. Insa,eu insa nefiind intr-o stare
interioara buna,putea sa se roage oricine,tot degeaba.
Pot sa va dau si un exemplu ca sa nu se creada ca vorbesc din carti.Anul trecut
am avut un duhovnic de manastire la care mergeam cam in fiecare luna,ma
spovedeam si ma impartaseam lunar.Culmea e ca eu nu devenam nici mai bun,nici
mai putin "pacatos".Doar rulam un program ca un automatism care se desfasura de
la sine. Situatia asta a tinut pana in momentul in care i-am spus printre altele
ca eu citesc si carti de dezvoltare personala si de psihologie cuantica,el
crezand ca eu citesc numai sfintii parinti. Insa pe acestia ii epuizasem demult
insa eu simteam nevoia sa trec de limita fricii,iar acolo nu se gasea decat
frica.Mi se parea firesc sa caut si viziuni mai optimiste care sa ma ajute sa
razbat. Insa el a realizat ca ma scapa din mana si nu a gasit de cuviinta decat
sa ma judece ca find prea mandru si arogant.Atunci,am stiut cand am iesit de la
el,ca se mai incheiase o etapa in viata mea si incepe alta.Si intr-adevar asa a
fost:chiar atunci incepeam cursul.
Pt mine a fost o experienta foarte dureroasa dar acum m-am detasat, realizand ca
eu find prea "mandru" si prea insetat de adevar ,el nu putea tine pasul cu
mine.Asta a fost una din experientele mele cu duhovnicii,cea mai recenta.
Paradoxul e ca majoritatea credinciosilor de biserica cred ca Dumnezeu se afla
doar in biserica,iar acolo se comporta ca atare adica
evlaviosi,smeriti,tacuti...iar dupa ce ies afara se intorc iar la vechile patimi
de-o viata.Ca si cum in biserica ii vede Dumnezeu iar afara nu-i mai vede
nimeni.Dar Hristos insusi spune "imparatia cerurilor e inlauntrul vostru"! Si
daca Dumnezeu e in noi,e clar ca nu mai poti face abstractie de El oriunde te-ai
afla,nu mai poti sa pacalesti pe nimeni pt ca de fapt te pacalesti pe tine
insuti.
De curand am inteles ca nu se vrea de fapt ca omul sa iasa din robia
suferintei.Chiar e incurajat la resemnare si la purtarea crucii fara
cartire,asta auzi mereu in biserica,dar in nici un caz lucruri referitoare la
minte,la ganduri. Iar eu cred ca totul pleaca de la gand,si cum saracul
om,ruleaza mereu aceleasi ganduri de vibratie joasa, e clar ca nu-i va fi
niciodata mai bine,poate sa se roage oricine pt el.
Ortodoxia e minunata dar felul cum e perceputa lasa mult de dorit.Si dincolo de
multa rautate se afla ignoranta,frica si nu in ultimul rand,multa prostie.
Ati citit vreodata Noul Testament? Hristos insista de multe ori cu expresia
"bucurati-va" sau "nu te teme,crede numai".
Sfintii parinti spun ca noi oamenii suntem "dumnezei dupa har,nu dupa fiinta" si
atunci de ce oare se ascunde faptul ca El este in noi?
Si daca scopul vietii e "dobandirea duhului sfant",inseamna ca suntem chemati la
a ne manifesta credinta in viata de zi cu zi,nu numai in biserica.Altfel aceasta
credinta e moarta in ea insasi.
De fapt, la Dumnezeu nu exista frica.Aceasta e produsul mintii noastre.
Venim din iubire,traim din iubire,murim din iubire si inviem tot din iubire.Si
daca intreaga creatie ne sta la picioare, si asta vine tot din iubirea Lui
nemarginita pt noi.
Sper ca n-am suparat pe nimeni.
O zi si o saptamana minunata,Cristi.

Dintotdeauna cu gandul in prezent





Ganduri,ganduri,ganduri...
Idei,concepte,convingeri,dorinte...si iata cum acest talmes- balmes perfect isi
face locas in mintea unui singur om.Odata intrat in acest iarmaroc fascinant si
spectaculos cu greu mai gasesti o portita de iesire.Odata inghitit de acest
balci al desertaciunii mintale,incepi sa te invarti in caruselul
gandurilor,acolo unde disperarea si-a pus pecetea pe o minte agonizanta si
neputincioasa.
De curand, am inceput sa fac o noua afirmatie:"Sunt dintotdeauna cu gandul in
prezent"!
Am ajuns la concluzia ca poti face tot felul de afirmatii dar in acelasi timp,
sa nu fi cu gandul la ce spui,adica in prezent.Paradoxal,nu? Si totusi adevarat.
Incepand sa rulez o afirmatie,aceasta intra la inceput usor acolo unde atentia e
la ea acasa,adica in constient.
Si atentia(concentrarea), isi face treaba cu brio pana la un punct in care te
surprinzi avand 2 ganduri in acelasi timp.Cum e posibil asa ceva? Da,e posibil
din clipa in care primul gand,aflat in constient la inceput, devine automatism
si atentia il scapa din mana.Atunci acesta trece in subconstient,iar mintea e
agatata de 1 alt gand care se infiripa in constient si pe care incep sa il
hranesc prin atentie. Asadar afirmatia se duce in subconstient si ruleaza in
continuare dar nu mai are nici o putere,practic gandul care trece in
subconstient e anihilat de gandul viu care apare si te fura.Cum ar putea avea o
afirmatie efect la nivelul asta,chiar daca as repeta-o la infinit?
Deci un gand are puterea sa invinga,sa eclipseze un alt gand si sa treaca la
carma jocului.
Stau si ma intreb,exista insa un gand,oricare ar fi extras din multitudinea
tuturor gandurilor existente,care sa aiba putere in mod individual?
Exista oare vreun gand,care sa aiba putere in el insusi?
Daca analizam putin,putem observa usor ca acelasi gand aflat in 2 minti
diferite,in 2 oameni,are puteri diferite,desi e unul si acelasi.Pe un om il
poate pune automat la pamant, iar pe un altul nu il atinge absolut deloc,ca si
cum ar trece acceleratul prin gara.Deci efectul nu are legatura cu gandul, ci cu
cel care gandeste,adica cu ganditorul.
Iar pana aceste ganduri nu sunt sub control,acestia se aseamana cu niste lupi
rapitori imbracati in blana de oaie sau cu niste vulpi fatarnice care iti dau
tarcoale, sperand ca totusi le vei arunca o coaja de paine.Chiar reusesc...de
multe ori.
Acesti prieteni falsi,in timp,au reusit sa capete drepturi asupra ta.Ei vin la
usa mintii tale si bat permanent.Tu le deschizi,ii inviti inauntru,dupa care
plecati impreuna. Mergi cu ei,te distrezi, iti faci de cap,dar de fiecare data
intri in tot felul de belele si te intorci cu politia.Iar asta se intampla in
fiecare zi pana cand,satul si epuizat de a nu fi niciodata tu insuti,iti spui:
"stop,ajunge,e destul!"
Numai ca prietenii tai falsi,nu stiu de gluma si vin in continuare la usa,pentru
ca au capatat drepturi mari asupra ta.Ii auzi cum bat si desi ti-ai tot repetat
ca nu vrei sa-i mai vezi ,te duci iar la usa cu inima franta,iti calci pe suflet
iarasi si iarasi,te uiti prin vizor si cand ii vezi,iti mai revin niste amintiri
frumoase si iti spui :"trebuie sa le deschid,nu pot sa-i refuz"! Dupa care,pleci
impreuna cu ei,pe drum va mai intalniti cu inca cativa si gasca(gandurilor),se
mareste.Te duci,te distrezi dar te intorci tot cu politia!
Exista o finalitate in tot acest nonsens?Pentru ca daca le vei deschide
mereu,aceasta suferinta perpetua nu poate avea decat o finalitate trista,adica o
poti lua razna la propriu,cazand in tot felul de depresii sau rataciri mentale.
Singura solutie,ar fi sa nu le mai deschizi,iar bataile se vor auzi din ce in ce
mai putin pana cand nu te vor mai deranja.
Intr-una din cartile lui Eckart Tolle,acesta scrie ca la un moment dat,tot
mergand cu metroul,observa in fiecare zi,o femeie,care vorbea singura.Toti o
declarasera nebuna si dosarul era inchis.Dar ceva ii captase atentia la ea si
incepuse sa traga cu urechea la ce spunea acea femeie.Si a constatat cu stupoare
ca era coerenta in ceea ce spunea, desi trecea de la un subiect la altul fara
nici o logica.Atunci a realizat ca gandirea lui compulsiva nu se diferentia
deloc de gandirea acelei femei,numai modul de exprimare era diferit:ea o facea
cu voce tare,el tacut,asadar si el era de fapt,tot la fel de nebun ca si ea!
A opri gandurile nu poate fi un scop in sine.Asta implica un efort inutil,pentru
ca daca un gand nu prezinta interes pentru tine,nu are nici o putere asupra
ta.Dar unele s-au obisnuit sa vina pentru ca obtin de la tine interes,ti-au
captat atentia si incepi sa dansezi cu ele.
Toate gandurile pe care nu resusesc sa le controlez,pentru mine sunt
capcane,adica un fel de curse in care ma prind de unul singur.Cand se intampla
asa,eu aleg asta,din liberul meu arbitru.Probabil imi si place!
Uneori am vrea ca totul sa fie foarte usor si sa nu se ceara din partea noastra
nici cel mai mic efort.Ca si cum am manca o acadea si in acelasi timp vrem sa
intram pe poarta Fiintei noastre.Dar mai devreme sau mai tarziu,voi fi fata in
fata cu frica,cu indoielile mele,pe care le-am crescut ca niste vipere la
san.Uneori ne identificam cu aspectul nostru vulnerabil si uitam de fapt cine
suntem.Iar asta vine tot de la un gand fals si iluzoriu,din mintea veche daca
vreti.
Dar in sinele nostru nu exista nici macar o umbra de vulnerabilitate,de
falsitate. Acestea apar din tot felul de credinte,superstitii,programe mentale
negative la care am muncit la greu ani de zile.Insa atat timp cat te simt
confortabil cu aceste credinte false,aceasta stare de vulnerabilitate nu o poti
transcende pentru ca a devenit a doua ta natura.Si daca nu o transcenzi,nu poti
depasi minciuna care iti sopteste ca ea detine adevarul de fapt.
Mintea noastra nu stie de gluma,uneori intram in panica si cautam mila din
partea mintii noastre.Dar ea nu stie ce e mila si daca ii dam drepturi ne joaca
pe degete si ne saboteaza cum vrea ea.
Insa sinele nostru nu are nevoie de nici un fel de mila,de nici un
compromis.Mintea insa ne cerseste atentia si vrea sa fie bagata mereu in
seama.Si atunci apare conflictul dintre sine si minte.Iar mintea nu se poate
lasa asa usor invinsa si tot incearca prin invaluire si prin tot felul de
metode sa ne capteze iar atentia.Si incepe un dialog intre minte si sine.
Mintea,nu reuseste ea asa usor sa priceapa ce vrea sinele. Dar acesta nu-si
bate capul cu ea, doar ii spune:"Nu intelegi?Nu-i nimic, oricum nu vorbeam cu
tine!"
Fie ca sinele nostru sa straluceasca asa cum ne-a fost dat si sa creeze in
mintea noastra doar ganduri luminoase!
Asa este si asa sa fie!
O zi minunata,Cristi.

Intre masca si eticheta




"Bucuria de a trai fara masca",mi-a dat ieri prilejul bucuriei de a fi prezent
la un moment minunat,intr-o atmosfera pe care nu o poti uita usor si care
probabil ramane in suflet pentru toata viata.Si acest moment a fost darul lui
Dumnezeu pentru fiecare din cei prezenti acolo.Iti multumim Niculina pentru ca
iata,ne-ai dat ocazia de a vedea in tine manifestarea unui om pentru care
cuvantul "masca", ar trebui scos din dictionar. Usor-usor ne apropiem si
noi,unii cu pasi repezi,altii cu pasi marunti,dar cu totii suntem pe calea care
duce spre poarta Fiintei noastre.
Usor-usor ne lepadam rand pe rand mastile purtate un timp mai lung sau mai
scurt,sau poate chiar toata viata.
Citind cartea ta,ochii mi-au ramas la un pasaj care mi-a placut foarte mult:
"Sinele divin cauta eternitatea,se hraneste cu libertatea,plateste cu adevarul
si activitatea sa este unificarea cu totul".Frumos.
Niciodata nu e prea tarziu de a fi noi insine.Niciodata nu e prea tarziu sa
incepem sa traim viata autentica la care suntem chemati fiecare dintre
noi.Poate trecutul urla de durere cand simte inconfortul de i se dezlipi o masca
sau poate o infinitate de masti,cu care se invatase sa traiasca in cel mai
firesc mod posibil.Cu cat rana e mai adanca,cu atat durerea e mai mare si timpul
refacerii mai indelungat.Dar toate au un inceput si poate a sosit vremea sa
spunem "nu" mastilor, si un "da" convingator, Sinelui nostru!
Dar oare am eu curajul nebun de a fi eu insumi,in orice loc,in orice
imprejurare? Oare am curajul de a spune "nu",oricarui compromis?
Cine ramane cu adevarat fidel sinelui sau si nu il tradeaza prin nici un
gand,prin nici o vorba,prin nici o fapta?
Sa lepadam cu adevarat mastile si atunci vom trai autentic.Ce pret mic pentru o
rasplata atat de mare!
Atunci cand sunt si ma las ghidat de sinele meu divin,adica imi lepad
masca,acesta imi sopteste intr-un mod tainic:"Nu te ingrijora pentru nimic,caci
tot ceea ce iti vine in viata,este Darul lui Dumnezeu pentru tine"!Asadar,sa
multumim si sa binecuvantam fiecare situatie care apare in viata noastra si asa
poate vom intelege ca totul este darul Lui Dumnezeu pentru noi.Iar daca uneori
percepem aceste situatii intr-un mod dureros si nu sunt pe placul nostru, sa nu
ne pripim,interpretandu-le ca pe un blestem,caci ele tot pentru cresterea
noastra spirituala ne-au fost date.Cine stie ce lectie avem de invatat atunci!
Sa urmarim efectul pe termen lung si sa avem rabdarea de a percepe totul dincolo
de aparente.
Oare sunt pregatit de a fi eu insumi? Sau inca nu am obosit indeajuns,purtand
povara mastilor si inca mi-e frica sa ma lepad de ceea ce nu sunt cu adevarat?
Atunci... am inaltat un rug ,l-am aprins si in mijlocul flacarilor, am aruncat
una cate una toate mastile:masca ego-ului,a fricii,a falsitatii,a penibilului,a
mandriei,a nevoii de a parea cineva in realitate nefiind nimic,a indolentei,a
arogantei,a lingusirii,a banuielii,a gandurilor ascunse,a indoielii,a celui care
tine la imagine chiar mai mult decat la el insusi...



Si dupa toate astea,am constatat cu uimire ca a mai ramas ceva subtil si greu de
intrevazut,dar cu care ma identific mereu: eticheta!
Aceasta ma inlantuie cu lanturi greu vizibile si totusi reale.Punandu-mi
eticheta de a fi cutare sau cutare,de a fi crestin sau musulman,matematician sau
fizician,bogat sau sarac...incep sa ma comport ca atare urmand sablonul acestei
etichete.Iar atunci incep sa fac o excludere.Fiind crestin,nu mai pot fi
musulman,fiind matematician nu mai pot fi fizician si tot asa. Sau fiind crestin
nu pot decat sa ma inchin Lui Hristos iar pe toti ceilalti sa ii declar
rataciti, nepermitandu-mi sa il cobor pe El de pe soclu si sa il aduc in rand cu
Buda,Krishna,Mohamed,mama, tata si noi cei simpli in cuget si inca si mai simpli
cu viata.Dar acest mod de percepere creaza o exludere din start si imi da trufia
de a nu-i considera pe cei care nu sunt cu aceasi eticheta lipita ca mine, demni
de a fi la acelasi nivel.Dar daca ne-am ridica cu totii la stadiul de fii ai
Lui Dumnezeu, nu dupa fiinta dar dupa har,oare cum ar fi?Probabil si Hristos
insusi ar vrea asta de la noi si nu doar o pasivitate constatatoare a naturii
Lui.
Asadar eticheta ma izoleaza in trufia de a considera ca detin singurul adevar si
taie lumina netaiata a iubirii care ne uneste pe toti cu Dumnezeu Tatal.
Toate acestea pentru mine sunt capcane! As putea practica crestinismul fara a ma
numi ortodox,catolic sau protestant?As putea studia stiintele exacte sau cele
reale,fara a ma identifica matematician,fizician sau lingvist?
Putem trai fara masti dar si fara etichete?
Putem transforma blestemul intr-o binecuvantare si sa consideram ca tot ceea ce
vine spre noi e darul Lui Dumnezeu?
Probabil daca am lua o mica pauza si ne-am observa de undeva din afara,am
ramane uimiti de mirare la cate automatisme facem o buna parte din fiecare zi.O
constatare foarte pertinenta de altfel si care ne-ar ajuta mult in cunoasterea
de sine.Cine stie,poate ca se poate ajunge chiar si pana acolo ca intreaga viata
sa devina un automatism si sa devenim total separati de ceea ce suntem cu
adevarat.Dar asta nu se poate intampla decat daca nu suntem sinceri cu noi
insine si traim in continuare cu diferite masti,unele mai seducatoare ca altele!
Va doresc tuturor sa fiti voi insiva asa cum ati fost creati!
Asa este si asa sa fie!

“O noua relatie”

Pentru moment sa lasam deoparte controlul gandurilor, raportul minte veche-noua,
si sa revenim putin cu picioarele pe pamant.Voi incepe cu o scurta povestioara:
Era odata ca niciodata un cuplu care traia sub acelasi acoperis,in aceeasi mica
locuinta,dar fiind certati de ceva vreme,nu-si mai vorbeau de la un timp.Desi in
aparenta erau indiferenti unul fata de altul,in realitate fiecare era mereu cu
ochii pe celalalt.Traiau asa de o vreme si vine o zi in care barbatul realizeza
ca a 2-a zi trebuia sa ajunga la o intalnire foarte importanta in alt
oras.Pentru asta era nevoie sa se scoale foarte devreme.Insa marea problema era
ca el nu se sculase niciodata singur,de fiecare data cand era nevoie il trezea
ea.Dar acum...doar nu isi putea calca pe orgoliu sub nici o forma,mai bine
murea! Si tot framantandu-se sa gaseasca o solutie,ii vine ideea geniala(!) de a
scrie pe o hartiuta:
"Scoala-ma la 5.Urgent."
Dupa care,lasa biletelul pe patul ei si isi vede in continuare de treaba ca si
cum nimic nu s-ar fi intamplat.A 2-a zi dimineata, reuseste sa se trezeasca
singur,numai ca ceasul arata vreo 8... Furios,incepe sa tranteasca prin
casa,asta in timp ce sotia era in baie,facea dus si canta "O,ce dimineata
frumoasa"! Dupa care, nemaistiind ce sa faca de nervi, vede intamplator un
biletel aruncat pe patul sau.Il desface si citeste cu stupoare:"E ora
5.Scoala-te!"
Am relatat povestioara de mai sus,pentru ca e tipica pentru vremurile de azi,
povestioara in care cred ca se regasesc multe cupluri mai mult sau mai putin
oficiale.
Am avut mari retineri sa postez aici ceva de genul asta si totusi o fac.Cu
varsta nu mai suntem niste copii,poate doar cu sufletul.
Am observat ca preocuparile spirituale pot fi usor eclipsate atunci cand se
infiripa tot felul de tulburari traite cu sau in lipsa persoanei de langa noi.Si
atunci aceste cautari spirituale,cad inevitabil pe locul 2 sau chiar mai jos.
Daca ma uit in jur,cu greu pot gasi un cuplu care sa traiasca ca de la sine la
sine. Majoritatea sunt inlantuite intr-o lupta permanenta a orgoliilor.Un
razboi,uneori pe fata,alteori tacit al ego-urilor umflate.Un strigat mut care
razbate dintr-o viata nefericita si sfasietor de trista.
"O noua relatie" a devenit parca un fel de motto al zilelor noastre.
"O noua relatie" incepe euforic si se sfarseste in lacrimi.
"O noua relatie" si imediat ego-ul iti sopteste:"iata in sfarsit pe cineva care
ma apreciaza la adevarata mea valoare".
E o realitate,nu sunt basme.
Oare de ce sunt atat de multe femei care tind sa creada ca adevarata lor valoare
se poate materializa doar intr-o relatie nemaicontand uneori decat sa existe un
"el" palpabil? Poate si de asta se explica faptul ca de multe ori barbatii se
simt inconjurati de atatea femei disponibile.Uneori nevoia unei femei de a fi
pusa in valoare,face din ea ceva de care nici macar ea nu mai e constienta.Dar
acesta e un mare compromis si nu e nevoie de el pentru a trai o viata magnifica.



Sau,cine stie,poate ca multi isi doresc doar o viata ok.Dar viata nu poate sa
fie "doar ok" si atat. Gandurile noastre nu trebuie sa fie "doar ok",faptele
noastre nu trebuie sa fie "doar ok", afirmatiile noastre nu pot fi "doar ok"!
Asta pentru ca suntem cu totii chemati sa traim o viata magnifica si nu ca o
imitatie a altcuiva. Daca spun doar ca sunt ok,mi-am si pecetluit existenta
scaldandu-ma in mediocritate. Daca sunt doar ok,m-am si condamnat la starea de
supravietuire si atat.Sigur,se poate trai si asa, multi o si fac si spun ca n-au
nici o problema,nu-i asa? Dar oare cum putem sa ne anihilam pe noi insine,adica
fapturile extraordinare care suntem, spunand despre noi, doar ca suntem ok?
As putea spune tuturor femeilor singure:"nu stiti cat de norocoase sunteti!"
Pentru ca uneori a intra intr-o relatie fortata echivaleaza cu a-ti semna
sentinta pe viata!Cand femeia nu mai are puterea la ea,apare dependenta si
manipularea incepe intr-o forma voalata,daca vreti.
De unde atata disperare pentru a intra intr-o relatie?Nimeni nu isi doreste un
partener de viata disperat decat doar eventual pentru a domina si a abuza psihic
de celalalt.
Numai ca timpul si viata singura iti poate aduce cand nu te astepti,pe cineva la
care nici nu visai,atunci persoana potrivita apare neasteptat,ca o surpriza,ca
un dar. Este acea persoana cea cu care poti impartasi adevarul tau?
Adevarul foarte trist de altfel e ca putini barbati mai sunt dispusi sa ramana o
viata barbatul unei singure femei. Insa exista,flori rare ce-i drept, poate pe
cale de disparitie...
Se spune ca in spatele fiecarui barbat de succes,se afla o femeie care il
inspira. Iarasi se mai spune ca barbatii se folosesc de afectiune pentru a
ajunge la sex si femeile se folosesc de sex pentru a ajunge la afectiune.O fi
adevarat?
Desi suntem atat de diferiti,totusi ar trebui sa fim uniti in acelasi adevar
divin. Si pentru asta nu e neaparat nevoie sa fii un iluminat, vreun Budha sau
vreun Ramtha, dar macar sa iti evaluezi prioritatile. Iar daca
prioritatea mea nr 1 e sa am o relatie, nu cred ca e in regula atata timp cat nu
stiu cine sunt.
Multe relatii esueaza pentru ca adeseori avem impresia ca stim exact cum ar
trebui sa decurga lucrurile intr-o relatie,chiar inainte de a incepe.Astfel se
instaleaza o inflexibilitate si de aici o mare premiza pentru dezastru.Ar fi
prea fad ca lucrurile sa se desfasoare intr-un mod programat,la cat de
schimbatoare e viata in toata splendoarea ei.
Pentru ca vine un timp in care simti ca tu(adica sinele), cresti mai mult decat
relatia insasi.Pe zi ce trece,mai ales la cei care lucreaza cu ei insisi la
mintea lor,constiinta se expandeaza intr-un mod firesc si natural.Aproape ca nu
te mai regasesti in cel de ieri,e firesc sa fie asa,sa fim intr-o continua
schimbare.Dar daca iti setezi ca obiective doar casa,copii,masina,bani,toate
astea se implinesc repede-repede,dar tu ca sine simti ca nu esti implinit.
Cineva poate sa isi imagineze ca scopul vietii e sa traiesti pana la adanci
batranate langa partenerul de viata si traiesti in aceasta bula, o viata.Dar e
doar o capcana,ca si cum te-ai ingropa de viu,atat timp cat relatia nu se
reanoieste odata cu constiinta ta.Acesta contiinta nu poate stagna pe loc,ea se
vrea mereu mai profunda,mai inteleapta,intr-o accelerare continua.Si daca nu se
intampla asta,cei 2 se epuizeaza reciproc,ancorati doar in grija lumesca.

Atunci,devin doar piese de muzeu, pentru ca relatia si viata vor sa cresca
dincolo de "tu si cu mine".
Poate ca majoritatea conflictelor dintre 2 persoane pleaca de la decalajul care
se produce la un moment dat intre sinele fiecaruia.
Aud pe multi ca spun "noi traim impreuna dar nu mai avem nici o treaba unul cu
altul,traim in vieti paralele!" Oare cat de mult s-au putut separa de sinele
lor,pentru a scoate astfel de vorbe?Iar altii spun ceva de genul "ia-ma asa cum
sunt si pace"!
Da,sigur,dar doar daca vorbele astea vin din constiinta,pentru ca daca ego-ul
vorbeste si e plin de nesiguranta,de atasamente,de conditionari,cum il mai poti
lua pe celalalt de buna voie asa cum e?
Poate ca acel partener pe care-l astepti va aparea neasteptat si atunci tu il
vei recunoaste.Dar intre timp,daca nu apare nimeni,nu te bloca intr-o asteptare
fara sens,foloseste-ti mai bine energia sa afli cine esti.Nu cauta sa intri
intr-o relatie dintr-o pozitie defensiva doar pentru a scapa de gandul "nimeni
nu ma iubeste".
Se spune ca barbatul e facut pentru femeie si femeia pentru barbat,dar ce
maretie sa constati ca ambii au fost facuti pentru Dumnezeu, si pentru a trai ca
de la sine la sine in EL.
Asadar,dragi creatoare ideal ar fi sa nu va pierdeti demnitatea si identitatea
in fata nimanui.Daca erau majoritari barbatii pe aici pe grup,nu-mi bateam capul
sa scriu toate astea,asa insa,ceva din sinele meu mi-a spus sa abordez si
subiectul asta.
Personal cred ca subiectul relatiilor e cel mai sensibil al prezentului si
reprezinta boala zilelor noastre.
Si totusi astept si o replica din partea voastra,se incumeta cineva?
Ca sa inchei intr-un tonus optimist,exista intr-un psalm 3 versete care mie imi
plac foarte mult si care suna asa:
"Iata acum ce este bun si ce este frumos,decat numai a locui fratii impreuna!
Aceasta este ca mirul pe cap,care se coboara pe barba,pe barba lui Aaron,care se
coboara pe marginea vesmintelor lui.
Aceasta e ca roua Ermonului, ce se pogoara pe muntii Sionului,ca unde este
unire, acolo a poruncit Domnul binecuvantarea si viata pana in veac."

O calatorie initiatica









Vad ca m-am asternut la scris dar habar n-am ce sa scriu.Probabil ca ar trebui
sa scriu ceva despre drumul pana la Prislop si inapoi.
Parca a fost un flash.Parca am condus 1000 de km intr-o clipa.Si totusi starea a
ramas si acum prezenta dar e de nedescris...Cuvintele sunt neputincioase si ele
uneori nu reusesc sa descrie starea respectiva intr-un mod autentic.Doar voi
incerca aici sa derulez inapoi.
Inca de cand aflasem ca vom pleca,am aruncat o privire pe prognoza meteo
dinainte cu vreo 3 saptamani,iar pe acolo se spunea ca iarna isi intra in
drepturi exact de pe 23,ziua cand noi plecam. Promitator,nu? Si totusi a fost
total pe dos,adica am avut parte de o vreme superba, vinovata pentru asta era
Niculina insasi,ea e dincolo de orice prognoza si pe unde trecea ea, aparea
soarele.La propriu, nu la figurat!
Senzatia pe care am avut-o permanent pe drumul spre Prislop,a fost ca "ceva" ma
chema intr-acolo,intr-un mod tainic si irezistibil.Astfel incat, pot spune acum
ca nu doar destinatia finala a fost un scop in sine,ci tot drumul de fapt a
fost un fel de calatorie initiatica.
Spun asta pentru ca,chiar si pana am ajuns am avut o experienta cu mintea veche.
La un moment dat,am gresit drumul,o luasem complet aiurea si ne-am invartit vreo
30 de minute intr-un nonsens delirant. Doamna Minte veche imi juca o farsa, ca
de fiecare data cand se mai intampla sa ascult de ea si sa nu-mi mai ascult
Sinele.
Cand ego-ul vorbeste,doamna Minte isi face de cap cum vrea si pe unde vrea.
Iar daca ii dai credit,se umfla in pene si capata drepturi!
Dar tot raul a fost spre bine de fapt, aceasta intarziere a avut un sens benefic
pe care l-am inteles abia dupa ce am ajuns.In caputul meu,se derula inca
dinaintea plecarii, o idee aberanta de altfel,eram setat pe ea si probabil doar
intarzierea ma putea face sa renunt s-o mai pun si in practica.De abia dupa ce
am ajuns m-am eliberat de ea.Si asta a fost o experienta,foarte folositoare.
La mormant,mi-e greu sa descriu ce am simtit mai exact. Imi regasisem sinele pe
care-l pierdusem pe drum.Si inca o data am realizat ca de fapt noi cand il
cautam pe Dumnezeu,ne regasim sinele nostru,iar cand ne regasim sinele,il gasim
pe Dumnezeu.Sau altfel spus,batem la o usa,iar cand ea se deschide iti dai seama
ca ai batut la acea usa din interior,nu dinafara.
Mare lucru e sa spui "da" inimii tale si sinelui tau in orice imprejurare te
afli,atunci nu ti se poate intampla nimic rau caci esti legat si conectat la
Sursa.
Asadar,cred ca fiecare dintre noi s-a simtit deosebit acolo, unde aveai impresia
ca timpul s-a oprit in loc.Tacere,umilinta si starea de "eu sunt" mai prezenta
ca niciodata. Fara cuvinte.
A 2-a zi la Sarmisegetuza,iarasi,un loc dincolo de timp.Numai drumul pana acolo
prin acea padure minunata care te indemna permanent sa te dai jos din masina,sa
atingi capritele de pe margine si sa te faci una cu natura...
Cuvintele sunt prea mici pentru a descrie un sentiment asa de mare.



Si dupa ce ne-am conectat fiecare cu energia ancestrala a intelepciunii,creatiei
si iubirii,am pornit spre casa. La drumul de intoarcere, parca am zburat.Radiam
cu totii si vibratia era in noi de data asta.
N-as putea insa,sa nu amintesc de ultima pensiune la care am mancat la
intoarcere,undeva inainte de Lacul Rosu(se presupunea sa scriu ceva
spiritual,dar vad ca Sinele meu se gandeste tot la mancare...) Si aici am avut
aceasi senzatie fata de timp si ma gandeam Niculina la cuvintele tale ca dupa
asa o calatorie,nu o puteam incheia decat apoteotic,in acel loc unde totul era
superb.
De vreo 6 luni incoace cred,de cand am inceput cursul,constat cu stupoare ca ma
aflu intr-o stare de euforie launtrica permanenta,desi nu sunt o persoana
euforica.Insa stiu ca Sinele se bucura,l-am tinut prea mult in sclavie atatia
ani la rand.
Vine un timp cand simti ca nu-ti mai apartii.Viata curge inainte,dar tu simti
efectiv cum stai in poala lui Dumnezeu...
As fi vrut sa opresc timpul in loc,dar nu se putea.As fi vrut sa sa vorbesc cu
fiecare dintre voi, dar iarasi timpul nu a mai avut rabdare.Dar nu-i nimic,chiar
daca nu am reusit asta,v-am simtit pe toti aproape,pe toti cei care traiesc din
Sine si pentru Sine.
Multumesc tuturor, iti multumesc Niculina,stiu ca ne-ai tras pe toti dupa tine
si nadajduiesc sa mai organizezi cate ceva de genul asta pentru ca asa crestem
impreuna si invatam unii de la altii.

Intre speculatie si adevar



Desi cu totii dorim sa facem si sa experimentam cat mai multe,cred ca exista totodata si riscul sa se piarda esentialul.Care ar fi esentialul?Pentru mine esentialul e unul singur:sinele meu.Mai exact revelarea lui unica in viata asta.
 In toata spiritualitatea intrebarea cu care se incepe este :"cine sunt eu"?Iar parerea mea e ca se trece prea usor peste intrebarea asta, cu adevarat esentiala. Chiar eu am tratat-o oarecum superficial si probabil din cauza asta mi-a revenit de o bucata de timp si inca staruie in mine.
Deci,pentru mine,raspunsul la intrebarea "cine sunt eu?" exprima singurul adevar
de netagaduit. Restul? Pure speculatii ale mintii!
Punandu-mi aceasta intrebare,imediat mintea incepe sa insiruie vrute si
nevrute,unele mai false ca altele.Iar parcurgand intreaga lista incepand cu
numele,corpul,nationalitate,sex,religie,ganduri,emotii sau mai stiu eu
ce,realizezi ca de fapt nu poti fi nimic din toate acestea.De ce?
Nimic din toate acestea nu e original.Nimic nu e unic si irepetabil.Toate au
fost si vor fi si in altii.Totul va trece la un moment dat.Asadar nimic din
aceasta insiruire nu e original.Stau si ma intreb insa cine se identifica de
fapt cu aceasta insiruire,crezand ca e nu stiu ce sau nu stiu cum?
Raspunsul:mintea! Iar daca mintea ma identifica ca fiind ceva de genul asta,ea
inca nu e prietena mea.Nu inca. Pentru ca daca incep sa ascult ce are ea de
spus,nu o mai controlez eu,ci ma controleaza ea pe mine.
Iar un tiran mai despotic ca mintea noastra,nu cred sa se fi nascut vreodata pe
fata pamantului.Asadar daca inca ma identific cu ce spune mintea ca as fi,ea
devine stapana mea,iar sinele meu,sclavul ei!
Si de aici pana la suferinta nu mai e decat 1 pas.Sincer, cred ca toata
suferinta omului se desfasoara doar in mintea lui.Deci suferinta e o alegere si
o atitudine umana.Daca eu aleg sa sufar in minte,Dumnezeu nu intervine,nu ma
scoate de acolo fortat,doar spune "asa sa fie"! Si asa va fi pentru ca eu aleg
sa sufar din liberul meu arbitru,peste care nu trece absolut nimeni.Ce paradox,
nu?
Iar daca aceasta suferinta e nefireasca,ramane totusi ceva in mine care e
firesc: bucuria starii de "a fi". Intrebarea mea este :daca mintea sufera,cine
se bucura de fapt?
Cine se bucura in taina si nevazut?Cine nu ia parte la tot vartejul vietii decat
ca observator?Cine ramane neschimbat?
Cand mintea se identifica cu persoana adica tu doar crezi ca esti ceva de
genul,profesor,barbat,femeie,credincios,inteligent,bogat sau mai stiu eu
ce,atunci apare la orizont prietena noastra de o viata: frica.Imediat cum te-ai
identificat intr-o conditionare sociala sau religioasa,ai si pus o limitare si
frica te urmareste fara mila.
Dar daca pt o clipa,doar o clipa,vom inlatura orice conditionare,orice
gand,orice cunoastere,chiar si Scriptura daca o vom lasa deoparte pt un moment,
ce ramane dupa inlaturarea acestui val?
Unde mai e crestinul,unde musulmanul? Unde saracul,unde bogatul? Unde
inteleptul, unde ignorantul?
Oare mai e cineva care sufera?
Pentru ca ajungand in acest loc,am gasit ceva tainic aici,ceva pur si de
neatins.Acest "ceva" se afla dincolo de orice conditionare,de orice religie,de
orice cunoastere!
Ce poate fi?
Ceea ce vine de la Dumnezeu cu greu poate fi denumit.Daca il denumesc ca fiind
sinele divin,nu exprim intru totul ceea ce este.Daca ii spun constiinta pura,ma
mai apropii putin.Dar daca am curajul sa il identific ca un spatiu de iubire
infinita, am spus totul.
Ceea ce vine de la Dumnezeu,adica din iubire,nu poate fi decat iubire.Asadar,pt
mine cel putin,m-am lamurit:sinele nostru e iubirea dumnezeiasca de fapt!
Asta e singurul adevar ce nu poate fi combatut.Ceea ce e in mine si in noi
toti,e purul adevar ce nu poate fi combatut! Restul? Doar speculatii al
imaginatiei noastre!
Daca voi vorbi despre ce s-a intamplat acum 1000 de ani,doar speculez!
Daca voi spune ceva de ce se va petrece maine,iarasi speculez!
Dar daca voi afirma ca religia aceea e mai buna ca cealalta,sau ca o dogma e
falsa si alta adevarata?Pura speculatie! Pura aroganta!
Insa daca as vorbi despre sinele meu care e iubire pura si neconditionata atunci
exprim un adevar si nimeni nu mi-l poate tagadui.
In fiinta noastra,undeva intr-un loc profund,mai intim decat intimitatea insasi
se afla ceva intangibil.Acesta tanjeste mereu sa fie revelat.Aici si acum,nu
undeva dupa moarte!
De ce insa nu se manifesta el oare decat intr-un numar de oameni atat de
restrans?
Mintea si imaginatia pe care nu le controlam,sugruma sinele si iubirea din noi.
Ea singura,mintea, are puterea sa faca asta.Ea singura creaza frica si apoi vine
boala prin vibratia fricii.Personal cred ca daca mintea nu este stapanita, 

suferinta va fi prezenta mereu.
Dumnezeu cand ne-a creat ne-a dat multe unelte care sa ne slujeasca si nu ca sa
ne controleze ele pe noi: gandul,imaginatia,emotiile,vibratia,cuvantul,subconstientul!
Ce am facut din ele?Ce am facut cu ele?
Majoritatea oamenilor ajung pe patul de moarte fara a sti macar ca exista acest
sine divin in ei.Toata viata s-au identificat doar cu persoana,adica cu
mintea.Dar daca am lasa sinele sa se manifeste,orice problema si-ar gasi
rezolvarea prin sine,adica prin Dumnezeu.
Hristos ne aminteste un lucru:"Indrazniti,Eu am biruit lumea!"
Despre care lume e vorba?A calatorit el prin lume sau a purtat vreun razboi cu
cineva? Nu. "Lumea" la care se refera e mintea,ea se vrea cucerita!
Iar atunci sinele se va manifesta minunat intru totul,si mintea va deveni
minunata si gandurile la fel.
Dar nu inseamna ca ajungand in acest punct,vom incepe sa plutim pe un nouras
diafan.Nu,de abia atunci apar testele adevarate si surpiza vine cand realizezi
cum le treci pe toate cu bucurie,toate avand un inteles ascuns pe moment.Desi
unele experiente ce vor veni atunci par dureroase in aparenta,acela e semnul ca
poti duce orice,pentru ca rezolvarea lor nu mai vine din minte ci din sine!
Acest sine ramane neschimbat,de neclintit si totusi atat de usor de tinut in
sclavie cand mintea conduce.
Exista multi care traiesc toata viata intr-o continua suferinta(doar mintala).Ei
singuri au ales! Pentru ca in viata nu pot fi decat 2 stari majore:ori o
continua suferinta inchipuita si totusi reala in minte,ori o manifestare a
sinelui divin fara frica si fara blocaje mentale.
Cand ajungi acolo,in acel loc tainic,ai senzatia ca pana atunci ai umblat pe
aiurea prin tot felul de locuri pustii,dar niciodata nu ai fost cu adevarat
acasa! E ca si cum te regasesti cu un vechi prieten pe care l-ai iubit dar ai
uitat asta. Atingerea sinelui e de fapt,atingerea dumnezeului nostru launtric,a
inocentei copilului din noi.Si asta nu se face cu surle si trambite,ci doar
ramanand in tacere in acea stare pe care nu ti-o poate da cineva,pe care nu ti-o
poate lua cineva!

Acolo se afla de fapt Imparatia cerurilor, in acel loc neatins,nevazut,necuprins...




Unde se avanta vulturii





Nu stiu daca de sambata incoace am reusit sa ma dezmeticesc total dupa ultimul
cantec de lebada. Parca a fost prea frumos sa fie adevarat. Au trecut 6 luni ca
o clipa. Cu siguranta una din cele mai minunate perioade din viata mea.
Multumesc inca o data tuturor colegilor care au ramas consecventi pana la capat,
iti multumesc Niculina, daca nu erai tu, sunt convins ca nu ma bagam.
Dar in primul rand vreau sa-mi multumesc sinelui meu ca a avut rabdare cu
mine,cu mintea mea intortocheata,cu frica,cu indoielile,cu aroganta...si restul
care or mai fi!
Daca stau si ma gandesc, tot anul asta a fost sub impactul cursului,6 luni am
oscilat sa ma inscriu,iar dupa alte 6 luni,acum in decembrie, ma vad in postura de a scrie cum a fost.
Stiu Niculina ca nu esti de acord sa intru in trecut,poate cu nostalgia asta mai
pierd putina energie,dar stai linistita ca mi-a ramas destula, asa ca imi dai
voie sa fac o exceptie,da?
Asa cum spuneam si sambata, o persoana care nu se descopera pe sine e ca batuta
de vant incoace si incolo,total vulnerabila in fata vietii.Una care se zbate
mult in van fara repere,intr-o continua vanare de vant.Asa am fost si eu.

In cele 6 luni cand tot ma gandeam daca sa ma bag sau nu, simteam ca tot ce crezuzem
 pana atunci intra in conflict launtric cu credinta clasica de biserica (nu credinta
sinelui).
Ma inconjurasem de un zid mental iar orice sustragere si incercare de evadare
era atat de anemica incat eram permanent tinut in prizonierat. Mintea pusese
stapanire in mod despotic,iar sinele la orice incercare de manifestare,era
imediat pedepsit, torturat si aruncat din nou in temnita.
Dar la un moment dat,fortand lucrurile,mintea incepea sa cedeze si pierdea
teren. Temnicerii atipeau unul dupa altul,iar eu le-am furat imediat armele.
Sinele meu intrezarea luminita de la capatul tunelului si dus a fost,nelasand
nici o urma.
Balanta se inclina din ce in ce mai mult.Era ca si cum nu mai aveam nimic de
pierdut, obosisem sa mai caut de atatia ani undeva unde nimeni nu ma mai putea
ridica. Obosisem sa mai fiu altceva decat eram in realitate.Obosisem sa imi mai
tin la nesfarsit sinele in sclavie.Si a venit un moment in care parca mi-am spus
"fie ce-o fi", senzatia de a te arunca in gol cu speranta ca parasuta sa se
deschida cumva pana jos. Ceva de genul asta s-a intamplat pana m-am hotarat cu
adevarat.
Apoi,chiar si dupa ultima hotarare,simteam cum frica ma urmarea mereu,conflictul
interior nu se estompase inca, era ca si cum inca mergeam cu frica de mana dar
totusi reuseam sa merg pe unde vroiam eu de data asta.Si cred ca am mers in
starea asta pana dupa modulul 3,dupa care gata,am simtit ca m-am eliberat de o
povara pe care am tinut-o in spate prea mult timp.
Cert e ca pana la inceperea cursului,nu aveam curaj absolut deloc sa ies de dupa
zidurile bisericii sau nici macar sa arunc o privire in afara.Tot ce se afla in
afara, era vrednic de condamnat si de ars pe rug.
Stiam de la inceput ca odata intrat in noua minte,voi merge pana in panzele
albe, mai exact voi da aceste panze deoparte de pe sinele meu uitat.
Calea imi era deschisa iar ezitarile nu-si mai aveau rostul.
Am iesit in mijlocul cetatii si am vazut ca eram inconjurat de o multitudine de
usi ferecate cu lacate.
Pana atunci,credeam ca acele lacate ma tineau in siguranta in fata navalitorilor
orientali. Nu ma apropiasem de ele niciodata ,nici macar nu eram curios.
Eu doar trebuia sa judec si sa critic orice se afla dincolo de acele usi
ferecate si asta in necunostinta de cauza.
Si atunci,am inteles, lacatele se vroiau sparte iar usile larg deschise!
Dupa ce s-au deschis,surpiza! Nimeni nu dadea navala,nimeni nu imi vroia capul!
Din contra,am fost luat de manuta si invitat imediat la un ospat regesc.Acolo am
cunoscut un prieten vechi, abandonat demult dar care nu-si pierduse speranta ca
intr-o zi ma voi reintoarce la el:sinele meu.
Dupa momentul asta,am realizat imediat,ca odata sinele regasit, totul vine in
viata ca un fel de bonus.Pentru ce atata incrancenare inutila atunci?
In ultimele 6 luni,am acumulat cu o sete greu de stavilit.Cand esti doar
curios,iti mai stavilesti putin curiozitatea citind ceva sau mai facand cate un
curs. Dar cand esti pur si simplu infometat dupa adevar(cred ca nu
exagerez),incepi sa te descoperi pe zi ce trece.Si ceva dinlauntrul tau, te
ghideaza si-ti vorbeste.Sinele atunci incepe sa prinda viata,pana atunci, "mort
era si a inviat, pierdut era si s-a aflat".
Iti dai seama de fapt,ca nu mai vrei sa risipesti nimic,timpul e prea important
sa iti mai faci loc pentru discutii puerile sau alte nonsensuri. Daca nu
traiesti viata asta noua,cu mintea noua permanent,ci doar iti mai aduci aminte
cand si cand, atunci exista riscul sa pierzi chiar si ce aveai impresia ca ai
acumulat. Daca nu esti conectat 100% ,chiar si 1 singur procent te poate sabota
la greu! Si atunci iar intram in mintea veche si o luam pe aratura.
Oare ce putem pierde daca suntem mereu noi insine?
Da,avem ce pierde, e adevarat:frica de penibil !
Sau oare ce am putea pune pe masa ceva sa compenseze pretul acestui Sine?
Ce pret are originalitatea noastra?
Acum e seara iar daca ma uit dupa soare,nu il mai vad.Insa stiu ca el e undeva
acolo si straluceste chiar si acum.Straluceste permanent,nu?
Asa e si sinele nostru,el straluceste mereu inlauntru dar de cele mai multe ori
nu reuseste sa straluceasca si in afara.Mintea l-a inconjurat cu ceata
gandurilor,cu norii fricii si cu intunericul suferintei mintale...
Poate ca adevarata provocare de abia acum incepe .In tot intervalul asta,al
ultimelor luni,nu m-am axat asa mult pe indeplinirea nu stiu caror dorinte,ci
m-a interesat mai mult aceasta minte noua si manifestarea sinelui fara
frica.Restul a venit de la sine,cum spuneam,ca un fel de bonus. Pentru ca atunci
devii deschis,frica nu mai are asa putere ca inainte desi se mai insinueaza
uneori,si astfel poti primi detasat tot ce vine spre tine.
Mi-a placut imaginea de pe diploma si astfel am pus titlul asta.Poate nu am
devenit inca vulturi dar suntem pe cale...