"Cu riscul de a şoca comunitatea psihologilor, ba chiar comunitatea umană, în general, afirm că psihoza este, de fapt, starea obişnuită a conştiinţei de masă a omenirii în lumea zilelor noastre".
O afirmaţie care te pune serios pe gânduri, nu-i aşa?
Psihoza este umbra acestei chei 61. Şi această frecvenţă are un înţeles mult mai extins decât am putea găsi într-un dicţionar de psihologie care ar defini psihoza ca un fel de alienare mentală, vecină într-un fel cu nebunia. Adică pierderea legăturii cu realitatea. Cel mai distinctiv semn al psihozei este faptul că cel ce suferă de această afecţiune nu este conştient de asta.
Mintea tot caută răspunsuri, dar eşuează lamentabil adeseori. Ea eşuează, dar nu se lasă cu una cu două. Emisfera stângă a creierului caută să pună presiune prin intermediul ştiinţei, iar emisfera dreaptă prin intermediul religiei. Mintea caută un debuşeu, o portiţă prin care să se infiltreze un răspuns plauzibil la veşnica întrebare a umanităţii: "de ce"? Şi totuşi, această întrebare produce o dilemă profundă şi ne ţine ancoraţi în râvna noastră de a descoperi răspunsuri la întrebările fără răspuns. Nu suntem conştienţi de propria psihoză. Aceasta este veşnica maya, vălul psihozei aruncat peste conştiinţa umanităţii.
Porţile percepţiei noastre sunt blocate de psihoza colectivă care ne ţie blocaţi în iluzie. Dacă ne-am purifica aceste simţuri atât de pervertite, dacă ne-am purifica iubirea din noi atât de alterată, oare am putea străpunge acest văl către infinit, fără limite?
De aceea, oamenii în sinceritatea sau falsitatea lor căută răspunsuri în ei sau în alţii. Răspunsuri care îi frământă şi care le produce o stare de nelinişte. Am merge imediat după un mântuitor care ne promite o mântuire după moarte, cu ochii larg închişi. Religia face asta, ne promite uşurarea din presiunea minţii noastre care tot caută răspunsuri cât mai plauzibile. Fondatorii religiilor, vorbeau de pe o cu totul altă frecvenţă însă. O frecvenţă care a fost înfrântă de această umbră a psihozei colective. Ei vorbeau din starea siddhică care este sfinţenia. Dar oamenii nu au înţeles că această stare o are oricine, doar că nu e accesată de oricine. Şi atunci au început să intre în eroare şi au început să venereze fondatorii religiilor ca pe nişte idoli. În momentul în care venerezi pe cineva, te şi identifici cu starea de victimă. Adică din start te clasezi pe o poziţie inferioară celui venerat.
Ieşirea din psihoza venerării nu e tocmai uşoară. Deşi nici asta, nu e neapărat o regulă. Am observat că pentru unii e foarte uşor să iasă din religie şi să o lase să se consume fără să îi mai dea atenţia pe care i-o dădeau odinioară. Pentru alţii însă, e foarte greu. Cum ai putea renunţa la dumnezeul religiei tale care îţi promite marea cu sarea dincolo de mormânt? Cum ai putea renunţa la mântuitorul tău care şi-a dat viaţa pentru păcatele tale? Simplu. Doar ieşind din psihoza colectivă care te manipulează prin frică.
Carcaterul represiv al acestei umbre este dezamăgirea. Reprimăm întrebările legate de noi înşine, de adevărata noastră origine şi identitate, ne legăm la ochi şi încercăm să mergem cu turma pentru că, nu-i aşa, acolo unde sunt adunaţi mai mulţi proşti în numele cuiva, prostia devine psihoză, devine mod de viaţă, mod de mentalitate, mod de simţire. A ieşi din turmă ne îngrozeşte. De cine oare ne vom mai agăţa când nu mai există dumnezei, mântuitori sau sfinţişori de venerat? Avem puterea să ne susţinem doar prin noi însine? Probabil că nu. Călătoria spre sine nu e pentru cei slabi de înger. E pentru cei curajoşi doar.
Caracterul reactiv se manifestă prin fanatism. În loc ca omul să se aplece spre el însuşi, el îşi mută toată energia spre liderul, guru-ul, preotul, maestrul venerat. Din această stare se nasc misionarii sau martirii care îşi dau oricând viaţa pentru crezul sau dumnezeul lor. Fanaticii, în general, sunt extrem de fricoşi pentru că ascund, de fapt, o mare nesiguranţă. Iar nesiguranţa lor iese la iveală prin furie, prin ameninţări, prin constrângeri, prin judecată. Furia îi protejează de asumarea propriei lor identităţi pe care nu vor cu niciun chip să şi-o recunoască. Libertatea nu e pentru oricine. E pentru cei asumaţi doar.
Primul dar al acestei chei este Inspiraţia. Ea se înfiripă când ieşi din venerarea unui dumnezeu exterior şi îţi descoperi tu însuţi dumnezeul tău interior. Are sens? A fi inspirat înseamnă a fi în spirit. Şi aşa începi să accesezi adevărul tău interior care nu ţi-l poate da nici o religie. Când începi să accesezi inspiraţia, se schimbă ceva ireversibil în tine. Nu mai e cale de întoarcere. Dar asta dacă eşti îndeajuns de asumat şi nu mai dai credit fricii care s-ar putea la un moment dat să te ajungă din urmă dacă eşti încă slab. Te ajunge frica, mai citeşti pe la unul sau altul că spiritualitatea înseamnă libertate şi acolo e numai dracul gol, şi uite aşa iar revii la venerarea idolilor. Mulţi chemaţi, puţini aleşi.
Inspiraţia înseamnă creativitate. Şi ea generează energie ca un catalizator extrem de puternic. O simţi ca şi cum vrea să erupă din tine şi te îndeamnă mereu să o materializezi. Practic îţi ridici vibraţia şi totul se schimbă atât interior, cât şi exterior. Pe când în starea de venerare către un idol, vibraţia ta se micşorează până la stadiul de rob, păcătos şi nevrednic. Suferinţa se târâie pe pământ şi încearcă să strige mereu neputincioasă: "doamne miluieşte"! Oare o aude cineva?
Darul divin(siddhi) al acestei chei este Sfinţenia. Acum ne apropiem de misterul vieţii. Inspiraţia curge ca un flux de energie care nu poate fi stăvilit, căci dacă ai încerca să îl opreşti, ai aduce o mare ofensă vieţii însăşi care curge odată cu tine permanent. Acest dar nu e un loc, nici o stare, ci e unitatea cu divinitatea. Această stare nu are un capăt, nu are un final. O simţi în preajma anumitor oameni, adeseori oameni mai simpli ca simplitatea însăşi. Aceştia sunt oamenii pe care în psihoza noastră îi zeificăm. Şi facem asta în detrimentul evoluţiei noastre, căci prezenţele lor sunt aici tocmai pentru a ne indica natura noastră divină de care poate ne e încă mare teamă să dispunem.
Pentru ca adevărul tău lăuntric să răsară, întrebările angoasante se vor dizolvate. Viaţa, oricum am interpreta-o, este un mister. Încercările de a soluţiona misterul nu fac decât să te frustreze şi mai mult. Când ai puterea de a spune simplu şi curat "nu ştiu", o mare eliberare se produce în tine. Trăieşte misterul vieţii, nu încerca să îl etichetezi prin sărăcia cuvintelor umane!
Casa mea a fost plină de nesfârșite probleme și mizerie care au dus la divorțul pe care nu mi l-am dorit niciodată cu soțul meu. Totul s-a prăbușit și ne-am dus pe drumuri separate. Am încercat să merg mai departe, dar mi-a fost atât de greu pentru că încă îmi iubeam soțul și fiica mea a plâns mereu dorindu-și tatăl înapoi. Nu am avut de ales decât să caut ajutor, ceea ce m-a determinat să îl contactez pe DR DAWN după ce am văzut atât de multe remarci bune despre munca lui. M-a asigurat că mă împac pe mine și pe soțul meu cu vraja lui de reconciliere pe care a făcut-o. Sunt bucuros să vă spun tuturor că am obținut rezultatul dorit după 2 zile și dragostea și fericirea au fost restabilite și ne-am revenit împreună și cred că va fi pentru totdeauna pentru noi și toate mulțumim lui DR DAWN pentru că a făcut atât de mult pentru a-mi salva familia. . Nu este niciodată prea ocupat să ajute pe cineva. Așa că contactează-l acum dacă și tu ai nevoie de ajutor. e-mail-i acum prin: ( dawnacuna314@gmail.com ) Whatsapp: +3550685677099 / +2349046229159 Acest comentariu de apreciere vine de la Julia Lorenzo.
RăspundețiȘtergere