Cheile genelor-Cheia 5-Nerăbdare-Răbdare-Atemporalitate

Pulsaţia vieţii este dată de această cheie 5. Ea stabileşte un tipar ritmic universal, astfel încât ea conectează toate formele vii, dar la frecvenţele sale cele mai scăzute tinde să aibă o neîncredere profundă în viaţă. Aceasta este umbra nerăbdării, specifică cheii 5. Frica de moarte domină peisajul şi din ea pleacă o infinitate de alte frici, mai ales cele create prin tiparul pe care l-am trăit în copilărie. Dacă frecvenţa propriilor gene este acordată la frica colectivă care nu are neapărat o cauză reală, atunci indiferent ce încerci să faci, corpul tău nu se va simţi niciodată în siguranţă. Şi de aici, pleacă frica de schimbare care te ţine blocat uneori chiar pentru toată viaţa.

Esenţa acestei chei este încrederea sau lipsa de încredere în ritmul natural al universului şi al vieţii. Dacă eşti dominat de această umbră, a nerăbdării, tot ce vei încerca să creezi va fi sfâşiat de această agitaţie interioară care îşi tot caută odihna, dar niciodată nu o găseşte. Când acţionezi din nerăbdare, deşi ai impresia că e bine totuşi că te urneşti din loc şi încerci ceva, nu vei ajunge la o împlinirea interioară pentru că finalitatea nerăbdării e tot separarea faţă de întreg sau de a-tot-ceea-ce-este. 

Nerăbdarea e o lipsă. Lipsa pierderii ritmului tău natural la nivel biologic. Şi asta se observă prin respiraţia care devine superficială, precipitată, agitată, tocmai datorită emoţiilor distructive pe care le generează nerăbdarea. Căderea din starea ta naturală îţi tot şopteşte că se vor întâmpla lucruri în viitor care te vor afecta cumva. De aici pleacă neîncrederea în viaţă şi în curgerea ei, curgere în care ne aflăm cu toţii. Iar fluxul vieţii nu e stăpânit de nerăbdare, ci de armonie. Când curgi conştient odată cu viaţa, eşti în armonie cu tine însuţi. Când te separi de acest flux, intri în haos.

Viaţa însăşi reglează dizarmonia şi tiparul evoluţiei prin legile universului pe care chiar dacă nu le putem noi defini, le putem măcar intui când iureşul minţii începe să tacă. Practic totul se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple. Iar noi, fiinţele umane de pe pământ, suntem intermediarii care dau voie universului să îşi manifeste evoluţia. De aceea, absolut nimic nu este întâmplător. În spatele vechiului cod genetic, dominat de frică, se revelează acum un cod genetic cu totul nou. Pe măsură ce tu, ca individ, îţi accepţi fricile din vechiul cod genetic, omenirea începe şi ea să îşi accepte fricile colective. Astfel încât, dacă tot suntem interconectaţi, fiecare mică conştientizare la nivel personal, are efect la nivel universal.

Dacă respiraţia îţi este calmă, ritmică, profundă, timpul pare că se dizolvă şi el atunci nu îţi mai creează anxietate şi nerăbdare. La frecvenţele mai înalte ale acestei chei, timpul nu mai e povară, căci devii tot mai centrat pe tine însuţi şi nu mai eşti influenţat de fricile sau nerăbdarea colectivă. Cu această conştientizare ajungem la primul dar al acestei chei care este Răbdarea. Ea este echivalentul acceptării. Cu cât mai profund intri în propriile frici, cu atât devii mai plin de răbdare şi compasiune.

Carcarterul represiv al acestei umbre a  nerăbdării este pesimismul. Pesimismul e un colaps energetic care te întunecă. Aici intri în pierderea ritmului interior şi separarea de fluxul vieţii. Te poţi ridica şi de aici, dar cu cât îţi hrăneşti mai mult pesimismul, cu atât crezul tău de viaţă se va transforma într-un nemărginit non-sens care te duce inevitabil către deznădejde.

Caracterul reactiv e insistenţa. Aici nu mai avem de-a face cu o retragere pe dinăuntru, ca în cazul pesimismului, ci de o defulare pe exterior, în care oamenii forţează fluxul vieţii prin agresivitate. Acestor oamenei totul li se pare greu, devin furioşi din cauza frustrării, îşi varsă furia pe ceilalţi, asta până când pot avea la un moment dat o clipă de luciditate şi îşi vor pune o întrebare de genul: "de ce sufăr în zadar" sau "oare când voi începe să trăiesc cu adevărat"?

Darul răbdării se cultivă în timp. Răbdarea este mereu răsplătită, dar a nu se confunda cu aşteparea inertă care nu te duce absolut nicăieri. Răbdarea înseamnă energie pusă în mişcare. Aşteptarea inertă înseamnă colaps energetic ceea ce nu poate produce nimic util vieţii. Răbdarea ţine de încredere, nicidecum de resemnare. Exact cum ai privi schimbarea anotimpurilor. Ea oricum se produce în modul cel mai răbdător cu putinţă până ajunge la finalitate. Nimic nu se întâmplă în univers precipitat sau din nerăbdare. Aceasta este magia vieţii.

Când răbdarea se înfiripă interior, atunci inima se deschide şi asta duce la aprinderea unui cod mai înalt ca frecvenţă în interiorului propriului ADN. ADN-ul este biblioteca conştiinţei, total dependentă de frecvenţele luminii. De asta se explică şi faptul că oamenii, în străfundurile lor, caută o existenţă trăită în armonie şi iubire. Toţi oamenii tânjesc interior după iubire. Aceasta e ca muzica vieţii care transformă câmpul tău cuantic în linişte, armonie şi iubire, tocmai prin darul răbdării. 

Predispoziţiile toxice genetice moştenite sau preluate de la părinţi sau din psihoza colectivă de masă, încep să se dizolve şi să îşi piardă puterea pe măsură ce intrăm în noi înşine, în cotloanele cele mai ascunse ale sufletelor noastre. Numai aşa te poţi împăca cu tine însuţi. Prin acceptarea a ceea ce eşti tu şi cu cele bune şi cu cele rele. Iar asta se face numai cu răbdare şi compasiune, nicidecum prin precipitare sau dizarmonie. 

Doar spiritul uman poate decoda secretele încă neatinse ale ADN-ului uman, nicidecum mintea. În darul divin(siddhi) al acestei chei se ascunde iluminarea. Care este, de fapt, trezirea din somnul raţiunii. Cu cât mai mult te deschizi către frecvenţele luminii, cu atât mai înaltă devine vibraţia în ADN-ul celular. În starea aceasta de Atemporalitate, trupul e periodic inundat sau străfulgerat de frecvenţele înalte. Aşa se pregăteşte corpul pentru experienţa care îi va modifica funcţionarea permanent, cu răbdare. 

Când experimentezi astfel de străfulgerări de lumină, erori limitative din codul tău genetic se şterg. Şi aşa începe schimbarea ta în conştiinţă. Te schimbi oarecum fără să realizezi asta. Şi te surprinzi când îţi aduci aminte de omul cel vechi care simţea, trăia sau scria ceva în urmă cu ani de zile. Şi te întrebi, oare tu erai cel ce scria acele lucruri atunci? Cu siguranţă tu erai. Dar între timp, nivelul tău în conştiinţă s-a schimbat. Aşadar, într-un fel tot tu erai şi atunci, în alt fel însă, nu erai tocmai tu. Importantă e compasiunea faţă de cel ce erai în trecut, nicidecum judecarea sa gratuită.

E ca şi cum ne resetăm permanent când ne aflăm pe acest drum al cunoaşterii de sine. Asta nu e ipocrizie, e firesul mers al oricărei forme de energie, indiferent de forma materială pe care o are la un moment dat. Totul e în mişcare şi evoluţie de la cel mai mic până la cel mai mare. Ce rost ar avea să te opui? 

Atemporalitatea însemnă ieşirea din dualitate. Ea este dincolo de naştere sau moarte. Dincolo de lumini sau umbre. Ea pur şi simplu este ca o stare absolută. Şi este, în fond, natura conştiinţei însăşi. Marea schimbare se produce când micul sine îşi încetează interferarea cu sinele tău mai înalt. El nu mai încearcă atunci să te prostească pe nivel de joasă frecvenţă, că nu mai are puterea pe care tu i-o acordai înainte. 

Această cheie poate fi definită ca şi cheia abandonului. Abandonează-te pe tine ca fiinţă divină în fluxul divin al universului. Şi ce ai putea abandona? Frica, rezistenţa la schimbare, nerăbdarea. Toate acestea te menţin doar în umbră. Fă pasul de la nerăbdare, la răbdare, aşa cum toamna îşi intră în drepturi cu fiecare frunză îngălbenită  care se desprinde şi cade pe pământ!