Spiritul este liber, cu adevărat viu este!

Spiritul omului se regăseşte în libertate, căci el este liber ca vântul. El se regăseşte în viaţă, căci este veşnic viu. Se regăseşte în comunicarea cu oamenii, căci el împărtăşeşte din prea plinul cunoaşterii sale. Se regăseşte în dăruirea de sine, căci are infinită iubire de dăruit. Se regăseşte în puterea de autodepăşire, căci puterea lui nu poate fi nicidecum îngrădită. Se regăseşte în evoluţie, căci tot ceea ce vine la întrupare evoluează într-un fel sau altul. Se regăseşte în adevărata divinitate, căci între el şi ea nu există separare. Se regăseşte în vibraţia de înaltă frecvenţă, căci el îşi expandează conştienţa într-o continuă accelerare. 

 

Dar spiritul omului nu se regăseşte între două margini, între două limite, între două îngrădiri. Căci orice fel de îngrădire nu o poate recunoaşte, pentru că pur şi simplu ea nu îi aparţine. Şi tot ceea ce nu îi aparţine nu se poate atinge de energia lui. Spiritul transcende religia, el nu se poate identifica cu nici o dogmă. El transcende orice lamentare şi vaiet, căci nu are nimic în comun cu neputinţa. El e dincolo de orice „doamne miluieşte”, căci mila nu poate face parte sub nici o formă din esenţa lui. El transcende salutul pe pilot automat „Hristos a înviat, adevărat a înviat”, pentru că nu are nevoie de niciun fel de mântuitor şi de niciun fel de mântuire. Spiritul e dincolo de orice răstignire, căci el nu poate fi pironit pe niciun fel de cruce. El transcende vorbele mieroase şi dulci, căci acolo unde e prea multă miere lipicioasă, minciuna e chiar la ea acasă. 

 

Spiritul meu a venit liber şi necondiţionat. El nu a venit să sufere în nicio vale a plângerii, ci a venit să se bucure de tot ceea ce înseamnă viaţă în toată plenitudinea ei. El a venit să observe, să înveţe, să experimenteze şi să evolueze prin obiectul muncii sale, adică sufletul. Spiritul meu nu a venit pentru a idolatriza pe absolut nimeni pe acest pământ, căci a-şi da puterea din el absolut degeaba, echivalează cu anihilarea esenţei sale. El nu a venit să se conformeze unui ritual creat de oameni, căci singura experienţă cu care se poate identifica este „Eu sunt”, adică prezenţa momentului prezent. Spiritul meu nu se poate supune în faţa condiţionărilor religioase care urmăresc frângerea lui. Nu se poate pleca în faţa barbariilor create de oameni „în numele domnului”. Şi nici nu poate asculta minciuni şoptite şi poleite care chipurile fac parte din "sfânta" tradiţie. Căci spiritul uman cunoaşte adevărul, cu el a venit aici, şi doar cu el va pleca iarăşi. 

Iar adevărul e doar unul singur şi el se numeşte „bucuria de a fi”. Astfel încât, spiritul meu a venit la viaţă ca să se bucure de viaţă. A venit la întrupare ca să se bucure de acest dar. Şi care este acest dar? Tot ceea ce îmi amplifică energia şi vibraţia, este un mare dar. Privesc natura, culorile, florile, copacii, munţii şi apele, toate acestea sunt daruri căci ele sunt vii şi autentice. Privesc oamenii şi mă regăsesc şi în fericirea lor şi în durerea lor, căci şi ei sunt vii şi autentici. Privesc prin ochi de copil şi văd în ei Viaţa care nu mi-o poate arăta nicio religie, nicio dogmă, nicio răstignire. Ascult muzica eterică a entităţilor din astral materializată prin inspiraţia oamenilor şi în ea simt o mare energie benefică ce mă învăluie. Citesc rândurile scrise de cei mai inspiraţi care sunt conectaţi la divinitate şi prin aceste rânduri şi prin aceste sunete mă conectez şi eu cu tot ceea ce înseamnă Viaţă. 

 

Căci spiritul meu liber nu se regăseşte în moarte, agonie şi suferinţă, ci doar în Viaţă, doar în Frumos, doar în Autentic, doar în Benefic. Restul e doar fum, iar fumul oricât de gros şi de urât mirositor ar fi, nu-mi  poate atinge spiritul nici măcar o fracţiune de secundă. Spiritul este intangibil în faţa lumescului. Căci lumescul se naşte şi rămâne tot în lumesc. Drama umanităţii e şi ea bazată doar pe emoţii care se scurg şi ele tot în lumesc. Idolatria se naşte printre oameni şi se dizolvă tot printre ei.

Nu am venit pe pământ ca să venerez nici zei, nici dumnezei, nici mântuitori, nici sfinți. Nu am venit aici ca să urmez învățăturile nimănui. De ce le-aș urma și la ce mi-ar folosi, atâta timp cât ele nu mi se potrivesc? Am venit să îmi urmez doar propria libertate, restul e necâștigător pentru mine. Să îmi urmez propria ființă, să mă cunosc în substraturile cele mai ascunse ale sufletului. Dar nu mă interesează ceea ce este separat de ființa mea. Pentru că toate acelea mă țin în separare și sunt doar pure speculații pentru mine. Așa că, dacă așteptați de la mine să vorbesc despre zei și dumnezei, nu vă pot spune decât că ați greșit adresa. Nu mă regăsesc deloc în ritualuri, tradiții, canoane, fasoane și mai ales în clișeul ăsta absolut prostesc care tot se vehiculează acum, adică să fim mai buni, mai blânzi, mai iertători, mai creștini...bla bla bla. Ipocrizie şi grotesc în toată splendoarea!

Spiritul meu este liber şi va rămâne aşa dincolo de plecarea sa de aici. El nu a venit liber, ca să plece de aici ca un sclav. Aşa că nu am de gând să îl condiţionez nici măcar în glumă, doar ca să dau bine în peisaj în faţa nimănui. El nu a venit să fie regimentat într-o turmă care nu îşi poate recunoaşte identitatea şi care nu poate rosti decât ca într-un ecou ceea ce i se spune să tot repete. Căci identitatea unei turme nu există. Dar identitatea mea este una. Identitatea ta este şi ea una. Unici, irepetabili şi magnifici, în acelaşi timp! 

Spiritul este liber, cu adevărat viu este!

Între îndrăgosteala de o clipă şi iubirea de o viaţă

Aşa cum oamenii se perindă care încotro, intrând şi dispărând din realitatea noastră, aşa şi stările noastre se schimbă permanent în funcţie de cei pe care îi avem în faţă. Şi pentru că toţi oamenii sunt diferiţi, stările noastre vis-a-vis de ei sunt diferite. Unii frumoşi, alţii mai puţin seducători, unii cu ochi albaştri, alţii cu ochi căprui, unii cârlionţaţi, alţii cu părul lipsă, unii subţiri, alţii mai îndesaţi, unii tăcuţi, alţii guralivi, unii liniştiţi, alţii agitaţi, unii capricioşi, alţii cu sau fără tabieturi, toţi până la unul ne creează stări diferite în fiinţa noastră. Uneori stări de atracţie, alteori de repulsie, uneori admiraţie, alteori respingere, uneori dorinţă, alteori indiferenţă, uneori iubire profundă, alteori doar o simplă îndrăgosteală.

Toate aceste stări sunt adevărate, ni se întâmplă tuturor să simţim câte ceva faţă de unul sau altul, mai devreme sau mai târziu. Unul din motivele pentru care suntem aici, printre semeni, e şi faptul că am venit totuşi ca să experimentăm această simţire într-o multitudine de stări diferite. Totul în jurul nostru are impact emoţional în noi înşine şi fiecare om cu care interferăm ne transmite o emoţie, o trăire, o vibraţie. Pentru că totul vibrează în jurul nostru, e firesc ca şi noi să vibrăm într-un fel sau altul, privind la cei care intră în contact cu noi.

Iubirea e floare rară, dar îndrăgosteala se aseamănă cu păpădiile care tocmai înfloresc pe toate drumurile. Şi păpădiile sunt frumoase, dar doar dacă le contempli în timp ce mergi pe lângă ele fără să le dai prea multă atenţie. În schimb, dacă începi să le culegi, îţi rămâne pe mână un fel de lipici urât mirositor care cu greu îl poţi îndepărta. Dar dacă le laşi acolo în pământ, după un scurt timp, floarea se transformă într-un puf asupra căruia dacă vine şi cea mai mică adiere de vânt, se împrăştie tot într-o clipă.

Aşa e şi cu îndrăgosteala.Te seduce şi te îndeamnă să o culegi, adică să pui mâna pe ea. Iar după ce ai făcut-o, dorinţa se transformă într-un simplu puf, dispărând la prima adiere a raţiunii, care pentru o bucată de timp a fost ca şi adormită. Somnul raţiunii naşte îndrăgosteala. Şi ea se înfiripă şi creşte ca o fantasmă pe care o tot încălzeşti la sân. Sau ca un şarpe mic care se va mări cu fiecare emoţie declanşată. Atâta timp cât îl hrăneşti, el se va încolăci în jurul inimii tale şi acolo îşi va face locaş. Însă când emoţiile sucombă şi locaşul se răceşte, el va începe să te muşte, trezindu-te la realitate.

Multe drame a creat efervescenţa îndrăgostelii. În această stare euforică, lucrurile nu se mai percep în mod real, ci într-un mod fals și poleit. Pasiunea preschimbă totul şi nu lasă loc de nici o ezitare: ea pur şi simplu vrea să aibă pe acel cineva şi doar lui să îi aparţină. Dacă ar avea gură, îndrăgosteala nu s-ar mai putea opri din a povesti dramele pe care ea însăşi le-a ţesut de-a lungul timpului.

De fapt omul e atras nu neapărat de persoana de care se îndrăgosteşte, cât de starea euforică care pentru o perioadă de timp, îi dă senzaţia de plutire, ca şi cum ar zbura pe cai înaripaţi, în timp ce fluturaşii hormonali îşi fac de cap pe dinăuntru. Aţi observat cum priveşti o persoană de care te îndrăgosteşti? De sus până jos, cu sau fără haine, totul e absolut perfect. Dar după ce îndrăgosteala se duce de unde a venit, adică în neant, când emoţiile nu mai întreţin iluzia, începi să priveşti persoana la care până mai ieri te uitai ca la un idol, cu indiferenţă sau chiar mai rău decât atât. Însă mulţi îşi prind picioarele în această stare efemeră, ca într-o cursă.

Pentru că îndrăgosteala e ca un păunaş care se înfoaie pentru a impresiona peisajul, poate-poate cineva îşi va da în cele din urmă ochii peste cap, privind-o. Şi am văzut cum se plimba cu nonşalanţă, aruncându-şi propriile curse emoţionale în stânga sau în dreapta. Şi am văzut cum mulţi care nu doresc decât să trăiască clipa, se prind imediat în aceste curse. După care, ies cu greu din ele cu inimile frânte şi încep să îşi lingă rănile, spunând pe la toţi să nu facă aşa cum au făcut ei. Prea târziu, dar lecţiile dureroase sunt cel mai bine învăţate. Când discernământul a rămas agăţat pe undeva în afară, viaţa te învaţă ceva poate chiar într-un mod brutal, ca să îţi aduci cumva aminte de durerea sufletească care ţi-ai provocat-o ţie sau ai provocat-o tu altora.

Aceste stări nu se pot controla, ele apar din când în când şi iarăşi pleacă. Însă dacă vrei să le hrăneşti, gândeşte-te încă odată în ce investeşti această hrană şi cui i-o oferi, ca nu cumva acela sau aceea, să se întoarcă împotrivă şi să capete drepturi asupra ta. Ceea ce simţi, vine din inimă şi acolo se află un loc sacru și tainic care nu te minte. Iar dacă simţi tulburare, agitaţie, nerăbdare, patimă, pe toate acestea şi încă multe altele, se clădeşte fundaţia îndrăgostelii. E ca o vrajă care te fascinează. Dar nu tot ceea ce e fascinant este şi ziditor de suflet.

Pe când iubirea, e o stare care te lasă liber şi oferă deplină libertate celuilalt. Ea nu subjugă aşa cum o face îndrăgosteala. Ea nu vrea „să pună mâna”, ci îşi aşterne pacea peste sufletul celui iubit. Ea nu posedă şi nu stăpâneşte. Nu e geloasă şi nu are gânduri ascunse. Nu vrea ca iubitul sau iubita să îi aparţină numai şi numai lui. Iubirea nu e pătimaşă şi nu priveşte cu poftă la un trup atrăgător şi ondulat. Aici se opreşte îndrăgostela, doar la forme. Însă iubirea ştie că dincolo de forme, se află ceva mai mult decât atât. De aceea iubirea e puternică, iar îndrăgosteala e slabă şi mai efemeră decât o păpădie. Iubirea nu doreşte nimic, însă îndrăgosteala arde de dorinţă. Una se bucură pentru sentimentul de „a fi”, cealaltă se usucă pe picioare râvnind cu patimă după „a avea”. Una este totul, celaltă doar pare că este ceva. Una doar există, cealaltă vrea doar să cucerească.

Iar cuceririle, se vor aduna cu toate ca într-un ierbar plin de păpădii cu care poate te vei lăuda peste ani unuia sau altuia şi care va părea frumos pe dinafară, dar pe care atunci când îl vei deschide, puful lor se va împrăştia în toate direcţiile după cum bate vântul. Pentru că ceea ce e vânt, ca vântul trece, adică într-o clipă. Ceea ce e trecător e doar o spoială a nimicului care-ţi fură ochii. Însă iubirea nu e trecătoare şi nici nu-ţi fură ochii. Ea nu rabdă şi nici nu se rabdă, pentru că nu aşteaptă ceva anume de la persoana asupra căreia se duce acest sentiment. Ea nu se chinuie aşa cum face îndrăgosteala. Şi nici nu tânjeşte vreodată după ceea ce nu poate avea.

De aceea, iubirea e dincolo de simţuri, dincolo de forme, dincolo de orice împăunare şi de orice fel de spoială, dincolo de trup şi pipăire, dincolo de aşteptare şi de nerăbdare. Îndrăgosteala poate ţine o clipă, o zi sau o noapte. Iubirea însă poate fi pentru toată viaţa, căci ea e autentică şi nu cunoaşte decât starea firească a verbului firesc: „eu sunt”!