Vine
un timp când simți că e musai să schimbi ceva. Dar nu e o
schimbare de la ceva minor la ceva major. Nu e o schimbare către
lucrurile și mai complexe care te țin tot în robie. Nu e o
schimbare încrâncenată de la eul inferior la cel superior. Nu e
nicio schimbare de genul ăsta care pe mine m-ar mai putea seduce sau m-ar mai putea momi. Nu e nicio schimbare pompieristică, la
modul că începând de azi ne suflecăm mânecile, ne încruntăm la
viață și ne apucăm de făcut lucruri într-un stil forțat și
pompieristic. Sigur, e mereu tendința asta de „trebuie” de la
începutul anului. Mereu să schimbi, să faci, să dregi, să
experimentezi lucruri noi, că vorba aia, fără adrenalină nu simți
că trăiești, nu-i așa?
Dar
întoarcerea la simplitatea vieții nu seduce pe nimeni? Întoarcerea
la bucuria vieții firești nu atrage pe nimeni? Întoarcerea la
naturalețe nu e câștigătoare pentru nimeni? Hmmm. Tare mi-e
teamă, metaforic vorbind, că suntem prinși ca într-o cursă prin
care complicăm viața fără niciun sens. Ne place asta pentru că
la nivel mental suntem puțin masochiști. Adică ne place să
suferim fără să ne dăm seama. Ne place să suferim din dragoste
prea multă sau prea puțină. Ne place să suferim când ne gândim
la partenerul nostru, ce face, cu cine vorbește, pe unde umblă, nu
cumva ne înșeală? Ne place să suferim când se întâmplă ceva
brusc în viața noastră, asta ne surprinde și iarăși ne dăm de
ceasul morții. Să vină bocitoarele și să ne bocească la cap
suferința noastră pe care o tot îngrijim ca pe un idol!
Și
ne place să complicăm tare mult lucrurile legat de așa-zisa
noastră spiritualitate. Ne agățăm de tot felul de idei, de tot
felul de cunoașteri care mai de care mai alambicate și mai
abstracte, ca să avem doar la ce renunța la un moment dat. Învățăm
pentru ca mai apoi să ne dezvățăm. E și ăsta un proces. E mai
ușor să înveți decât să te dezveți. Tot înveți, dar unde te
duce toată această învățătură? Dacă spiritualitatea ta nu te
duce către simplitate, către firesc, către natural, ea e
necâștigătoare. E doar vrajă prin care se acumulează o grămadă
de informație absolut nefolositoare. Știu, e și foarte greu de
recunoscut asta, mai ales de cei ce se consideră spirituali nevoie
mare. Dacă le vei vorbi despre renunțare și dezvățare, vor
scrâșni din egoul lor monstruos împotriva ta. Și ce dacă? Toată
această scrâșnire e tot pierdere de timp și de energie. Cine mai are timp de așa ceva?
Adevărul
tău nu stă într-o credință, într-o cale, într-o misiune sau
într-un concept. Nu stă nici în maeștri, nici în zei și nici în
dumnezei. Nu stă nici într-o religie de care te agăți pentru că
fără ea simți că nu mai ești. Nu stă nici într-un sistem
spiritual prin care încerci cu sabia între dinți să evoluezi. Să
evoluezi către ce? Și la ce raportezi evoluția ta? Față de ce?
Adevărul tău stă doar în tine. Acolo e simplitatea ta. Ai ajuns la ea sau încă mai ai nevoie de cursuri, de seminarii, de cărți și documentare?
E
foarte interesant că la nivel teoretic, mai ales pe aici prin
virtual, mulți spun că la nivel de sine suntem una, că dumnezeu e
doar în noi, știți voi, tot tacâmul ăsta ultra-mega-spiritual
care menține vraja asupra ta. Ei spun că dumnezeu e în ei, dar se
autosabotează singuri cu tot felul de citate din marii mistici prin
care îndeamnă tot la idolatria unui dumnezeu ceresc. Oare când vom
scăpa de prostia asta cu idolatria, cu venerarea mântuitorilor,
sfinților și zeilor? Doar atunci când vom vrea cu adevărat să
fim liberi. Până atunci însă, bisericile, agheazma, moaștele,
icoanele plângăcioase și popii, vor avea mereu o pâine bună de
mâncat de pe urma prostiei noastre.
Dar
e loc sub soare pentru oricine pe acest pământ. Și pentru cel
prost și pentru cel deștept. Și pentru cel simplu și pentru cel
complex. Și pentru cel liber și pentru idolatru. E loc pentru
oricine că dacă nu ar fi atâta diversitate am muri de plictiseală
și nu am mai avea cu ce ne delecta, privind la spectacolul
neîntrerupt al vieții. Fiecare are ritmul său. Fiecare are nivelul
său de conștiință pe care se află. Iar acest nivel are și el
urcușurile și coborâșurile sale. Dacă ar exista o metodă anume
de deșteptare, înseamnă că ea ar avea efect asupra tuturor și
iaca ne-am deștepta și ilumina spontan, așa cum mai citim noi prin
cărțile marilor iluminați. Da dom'le, iluminare
și trezire spontană, se întâmplă. La unii se întâmplă într-o
clipă, la alții niciodată. Oricum e ceva ce nu se poate controla.
Nu poți să îți dorești iluminarea și să crezi că o poți
obține printr-o metodă anume. Nu te amăgi. E tot o cursă. Dar una
care nu te înlănțuie din prima, ci care te subjugă în timp, fără
să îți dai seama.
Însă
simplitatea e cea care te ferește de toate. Când spun simplitate,
nu spun prost, ignorant sau sărac cu duhul. Spun simplitate doar.
Adică e despre omul ăla care are spor în tot ce face, care nu se
plânge, care nu așteaptă confirmări de la nimeni, care nu visează
chanelling-uri mai mult sau mai puțin schizofrenice, care nu
meditează la cai albaștri pe pereți în timp ce viața lui de zi
cu zi e un dezastru, care nu e dispus să își dea cuiva puterea din
el însuși, care nu se închină nimănui din afară și care își
venerează doar spiritul său, unic, original, intangibil și
infailibil. Sigur, pentru unii, asta e culmea impertinenței, a
mândriei, a orgoliului, a trufiei. Pentru mine asta înseamnă să
fiu doar de partea mea. Restul e poezie, vorba unui mare înțelept!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu