miercuri, 31 august 2016
luni, 29 august 2016
Sunt iubiri şi iubiri...
Există iubirea
pasională între un bărbat şi o femeie, în care îndrăgostiţii se apropie delicat
unul de altul la început. Fiecare cu gândul la celălalt. Fiecare mereu cu ochii
pe celălalt. Îndrăgostiţii se întâlnesc, apoi iar se despart, apoi iarăşi se
apropie şi jocul acesta e frumos şi poate ţine puţin, o vreme sau chiar pentru
toată viaţa. Şi iată cum îndrăgosteala se transformă din pasiune şi vâlvătaie,
în recunoaşterea celuilalt ca fiind o parte din tine. Iubitul sau iubita vine
cu patimile sau cu fricile sale aproape de celălalt, până ce toată această
tulburare se dizolvă în simţământul celuilalt. Cel cu iubirea mai mare se lasă
pe el însuşi absorbit de slăbiciunile celuilalt, le absoarbe pe toate ca pe un
burete şi apoi îi umple acestuia golurile sufleteşti, dăruindu-i acestuia
energie, putere, curaj, nădejde...
Există iubrea curată
dintre un părinte şi un copil, a cărei curăţie şi puritate nu poate fi asemuită
cu nicio altfel de iubire. Aceasta nu o poate înţelege şi nu o poate simţi
decât cel ce a dat naştere unui copil. Când copilul apare în peisajul
părinţilor, le arată acestora, exact golurile lor interioare, îndemnându-i
indirect cum să se depăşească pe ei înşişi, cum să îşi recunoască puterea din
ei, cum să caute şi să găsească soluţii care până înainte de venirea sa pe
lume, păreau probleme de nerezolvat. Copilul te scoate din zona ta de confort,
din inerţia ta, din lenea şi trândăvia ta cu care îţi place adeseori să
cochetezi, dar toate acestea nu-ţi folosesc la nimic, decât la nesfârşitele
reverii şi visări ale nimicului. Copilul vine către tine simplu şi firesc,
curat şi pur, fără gânduri ascunse. El îţi oferă bucurie şi iarăşi bucurie,
astfel încât inima ta ce pare amorţită începe să se deschidă şi să lase iubirea
să curgă râuri, râuri, râuri...
Există iubirea dintre
un discipol şi un învăţător. Acesta este un mare dar şi nu oricine îl poate
experimenta. Această iubire include respectul, devoţiunea, sinceritatea.
Învăţătorul pare mereu că îl trage pe învăţăcel după el, iar cu cât învăţăcelul
prinde mai repede tot ceea ce are de învăţat, maestrul accelerează şi el, căci
râvna discipolului pare de neoprit. Uneori învăţătorul se opreşte şi îl lasă pe
învăţăcel să se apropie de el şi să-l îmbrăţişeze, îi dă voie să se aşeze lângă
el sau chiar să-i spele picioarele cu părul său. Dar asta o face doar pentru ca
discipolul să îşi tragă puţin suflul, pentru ca din nou să se ridice şi să-l
urmeze pe maestrul său. Acesta iarăşi fuge şi-l cheamă pe discipol după el,
lăsându-l uneori să se apropie, lăsându-l să se apropie doar aşa ca o părere
sau ca şi cum i-ar atinge doar ciucurii de la poale. Şi pentru discipol această
atingere este îndeajuns, nu are nevoie de mai mult. Dar după un timp, în toată
această iubire apare şi despărţirea, căci nici un maestru adevărat nu îşi va
ţine lângă el discipolul furându-i acestuia libertatea. Aşa că vine vremea când
discipolul pleacă de lângă maestrul său în lume, neuitând însă niciodată timpul
petrecut lângă acesta...
Există iubirea dintre
doi prieteni, a căror prietenie se transformă şi aceasta într-un fel de iubire,
chiar dacă prietenii se despart şi se revăd la distanţe de timp foarte lungi.
Cei doi îşi amintesc unul de altul, se cheamă iarăşi, căci dorul unuia făţă de
celălalt îi mistuie şi-i recheamă iarăşi să se revadă faţă-n faţă. Prietenii
adevăraţi rezistă în timp, în ciuda diferenţelor de opinie, în ciuda
schimbărilor care apar într-unul sau în celălalt. Prietenia e sursa iubirii,
izvorul ce o generează şi care se alimentează din împărtăşirea gândurilor şi
simţămintelor. Prietenia e frumoasă şi nu caută la faţa omului, ea nu are
nevoie de confirmări şi nici nu pune condiţii între cei doi. Atunci când apare
o condiţie, una cât mică chiar, prietenia dispare şi apare interesul,
batjocura, dispreţul, superioritatea. Prietenia se susţine însă doar pe
sinceritate şi pe respect, altfel nu poate rezista în calea vicisitudinilor
vieţii...
Există iubirea dintre
oamenii care se recunosc unul în altul, chiar dacă nu şi-au vorbit niciodată.
Ei se recunosc în priviri, într-o strângere de mână, într-o îmbrăţişare. Între
aceştia poate că nici nu va exista vreodată o relaţie anume, dar în sufletul lor
există un locaş de neatins pentru acest fel de oameni. Pot fi bărbaţi, pot fi
femei, pot fi copii sau orice fel de oameni, frumoşi, melancolici, visători,
pragmatici, agitaţi, calmi, tineri sau bătrâni. Iubirea nu caută la forme şi
nici posesivă sau geloasă nu poate fi. Ea uneori rezistă în timp pe baricade,
alteori e răpusă la prima adiere de vânt. Dar viaţa însăşi o căleşte, o
îngrijeşte, o înalţă sau o smereşte, o testează şi o sporeşte, toate acestea
într-un mod de nedescris în simple cuvinte umane...
Există şi iubirea de
sine. Deşi e greu de înţeles ce fel de iubire este aceasta, căci nicidecum nu
sunt doi în tine, unul care să iubească, iar celălalt să se lase iubit. Dar e
ca un dor, aşa îl simt eu. Ca o nostalgie către partea mea pură care mă îndeamnă
să dau totul pentru viaţă. Ca o râvnă care mă tot trage spre un ceva anume pe
care nu reuşesc să-l identific. Râvna mă trage şi mă atrage, iar eu doar mă
plec şi fac o reverenţă în faţa acestui dor. E o vibraţie care aprinde şi mai
mult flacăra interioară. Atunci când flacăra e slabă, se deschid noi
oportunităţi în viaţă pe care le poţi accesa, dacă ai destul curaj să o faci.
Când flacăra e puternică, arzi dar nu te mistui, ca într-un foc continuu.
Aceast foc sacru e unul plăcut, căci el te ţine viu, curios, entuziast,
bucuros, dornic de a experimenta, de a înţelege, de a evolua...
Iubirea poate fi de
multe feluri şi totuşi ea e doar una. Ea nu se precipită şi nici nu se
îngrijorează în zadar din pricina celuilalt. Pentru că iubirea nu e slabă, nu e
doar frunză-n vânt. Ea se recunoaşte în celălalt fără a tot pune întrebarea
prostească „oare mă iubeşte sau nu mă iubeşte”? Când simţi iubire pentru
celălalt nu mai are nici un rost să îţi pui întrebarea aceasta. Sau crezi cumva
că nişte simple cuvinte te-ar împăca cu ceva, când tu singur ştii exact cum
stau lucrurile fără a căuta răspunsuri la ceea ce nu se poate răspunde prin
cuvinte? Iubirea înseamnă libertate, acesta e marele dar pe care îl poţi oferi
celuilalt atunci când simţi că sentimentul tău e dincolo de lumesc, dincolo de
carnal, dincolo de orice fel de condiţionări...
Nu suntem programe, suntem suflete vii!
Da, nu sunt un program, nicidecum. Nu sunt nici mai multe
programe încorporate într-unul. Nu sunt o credinţă anume sau un sistem de
credinţe anume. Nu aparţin vreunei religii şi nici vreunui dumnezeu. Nu sunt o
etichetă socială cu care m-ai putea identifica. Nu pot fi îndoctrinat şi
încorsetat într-o dogmă. Nu am
programe sociale, religioase sau spirituale după care să mă ghidez. Nu am
maestru, nici guru, nici vreun iluminat care să aibă grijă de mine. Nu aştept
vreun salvator, mântuitor sau vreo a doua venire. Nu sunt ataşat de frică. Nu
mi-e frică de frică atunci când o simt. Nu sunt ataşat nici de bucurie. Nu sunt
ataşat de nimic. Nu am nume, nu am sex, nu am vârstă. Nu sunt încadrat în timp
şi nici în spaţiu. Existenţa mea înseamnă „eu sunt”. Fără nimic altceva dincolo
de ea. Fără nici un atribut ataşat. Doar prezenţă. Acesta este sufletul.
Şi e viu. Atât de viu,
atât de prezent, atât de vibrant! Atât de liber! Însă programele îl
încorsetează pe acest suflet, îl sufocă, îl limitează. El nu poate fi ghidat
după programe lumeşti care toate au la bază doar frica. Programul naşterii şi
al morţii. Al botezului şi al îngropării. Programul fricii de dumnezeu, al
crucii, al pedepsei, al învinovăţirii, al ruşinii. Programul căsătoriei, al
fidelităţii, al geloziei. Programul imaginii exterioare, al faptului precum că
eşti cineva. Programul smerenei false, al defensivei, al timidăţii exacerbate,
al statului în spatele cortinei doar ca să nu faci nimic autentic. Programul de
a fi super bărbat potent, puternic, dur, nemuritor şi rece, cel care nu plânge
niciodată. Programul de a fi super femeie sexi, voluptoasă, carnală, posesivă
şi geloasă. Programul de a merge la şcoală şi de a învăţa toate prostiile pentru
ca mai apoi să ai ce dezvăţa. Programul de a creşte un copil inducând acelaşi
fel de frici primite în subconştient de
la tata, mama, soacra şi bunica. Programul de a poseda lucruri cât mai multe,
cât mai scumpe, cât mai colorate. Programul de a fi în competiţie şi de a ieşi
câştigător în tot ceea ce faci. Multe programe în peisaj. Dar acesta nu e sufletul.
Toţi căutăm libertatea
dar nu ne dăm seama cum aceasta e atât de sufocată de programele sociale,
religioase şi chiar spirituale. Când apare o credinţă la interval, apare un
jurământ, o angajare şi implicit o frică. Toate credinţele te condiţionează
direct sau indirect, subtil sau mai pe faţă. Aşa că pentru mine, cel puţin, sufletul
meu e dincolo de bine şi rău, de lumină şi întuneric, dincolo de orice fel de
moralitate mironosită, dincolo de dogmă, de ritual, de religie, de
spiritualitate. Căci toate sunt etichete pur umane, pur lumeşti, pur
limitative. Şi sufletul e viu, e dincolo de orice etichetă. Doar mintea
etichetează, ţese, imaginează, induce, învinovăţeşete, pedepseşte şi pune la
colţul infamiei, umblând cu catalogul moralităţii de faţadă dupa ea.
Dar sufletul meu vrea să
scape de toate acestea, căci e libertate doar şi e dornic de orice experienţă
prin care simte că se căleşte, că evoluează. El analizează, teoretizează,
filtrează şi pune în balanţă. Adică cântăreşte teoria de o parte şi practica de
cealaltă parte. Vede unde teoria cade cădere jalnică în faţa pragmatismului şi
unde metaforele spiritual-luminoase sunt goale de conţinut în faţa vieţii mocirloase
de zi cu zi. Sufletul nu vrea doar să observe la nesfârşit viaţa, ci să o
trăiască la propriu, nu la figurat. Nu vrea să tânjească inert după „ce ar fi
fost dacă” sau „era odată ca niciodată”. Ce să facă el cu aceste metafore
frumoase pe dinafară, dar putrede şi fără esenţă pe dinăuntru? Aşa că el nu tânjeşte după
mângâieri diafane, ci după tăvălirea la propriu în mocirla vieţii. Doar aşa
poţi scăpa de ipocrizie, de balastul credinţelor limitative. Doar în mocirlă,
murdărindu-te, ridicându-te, spălându-te mai apoi. Dar asta nu e pentru
oricine. E doar pentru mine. Eu am nevoie de asta.
Aşadar, „ieşi din minte
ca dintr-un mormânt”!, îmi strigă sufletul meu. Dar cum să fac să ies din minte
şi din suferinţa pe care o induce ea? „Doar fi prezent, nu judeca, nu te judeca,
nu interpreta personal nimic, nu fă presupuneri şi nici speculaţii”, spuse sufletul
meu. Şi cum să ies din acest vis fascinant şi din această vrajă? „Înţelegând că
acesta nu e visul tău, ci doar un program prin care ai fost învăluit”. Şi cum
pot face să înţeleg că acest vis e o iluzie? „Doar fiind conştient în cele mici
ca şi în cele mari. La fiecare pas, la fiecare vorbă, la fiecare sunet, doar
fii conştient, atent, vigilent”. Cum pot face asta când sunt carne şi sânge,
emoţional, egocentrist, pasional? „Prin lucrul cu tine însuţi, devii permanent
conectat, devii alimentat ca dintr-o priză”. Ce este această priză? „Este sursa
vieţii şi fluxul inspiraţiilor care ţi se trimit pentru a le materializa pe
pământ, între oameni”, spuse sufletul meu.
Şi atunci m-am gândit eu
aşa, pe îndelete, cum adeseori, noi oamenii, trăim doar din vis, din iluzie,
din fascinaţia şi vraja minţii. De aceea, nu suntem liberi şi nici nu vrem să
fim. Dăm totul către această vrajă seducătoare, dar nu dăm mai nimic către
libertatea noastră interioară. Şi de aceea, suferim, ne precipităm, ne irităm,
ne angoasăm. Pentru că suntem teribil de anxioşi, teribil de temători, teribil
de posesivi în ceea ce priveşte
confortul nostru. Devenim inerţi şi întunecaţi pentru că nu ne mai dăm voie să
simţim din libertatea sufletului, ci doar filtrăm şi cenzurăm din îndoctrinarea
minţii. Aici e tot chinul şi zădărnicia noastră, în scenarita imaginaţiei care
ţese şi tot ţese scenarii apocaliptice cu nemiluita.
Da, e adevărat, nu
suntem programe, suntem suflete vii! Unice, irepetabile, originale, create din
viaţă pentru viaţă!Şi totuşi am asimilat atât de mult balast informaţional,
atât de multe credinţe cu care ne dăm de pomană în cap iarăşi şi iarăşi, atât de
multe ostracizări venite din gura lumii, încât libertatea sufletului pare doar
o metaforă! Ne amăgim doar că suntem liberi, dar departe de noi această
libertate. Căci dacă nu eşti liber în interior, nu poţi fi nicidecum în
exterior! Aşadar câştigă-te pe tine însuţi ca suflet liber şi fă ce vrei!
duminică, 28 august 2016
Descoperindu-mă pe mine însumi
E ca o continuă
surprindere, ca un continuu drum, ca o îndepărtată destinaţie care se tot
îndepărtează pe măsură ce mă apropii de ea. Şi totuşi, nu există destinaţie, ci
doar o linie temporară de destin conştient aleasă pentru un timp. Nu există un
scop în sine. Dar există un sens de a fi pe cale. Şi ce înseamnă să fii pe
cale? Să începi să te cunoşti, ca trup, ca minte, ca suflet. Alt drum nu este
decât doar acesta. Altă destinaţie nu este decât doar aceasta, aceea de ajunge la
tine însuţi.
Şi totuşi, cum ieşi din
acest clişeu spiritual care sună frumos, dar totuşi pare atât de anevoios? Cum
faci să ajungi acolo, unde absolut nimeni nu poate avea acces? Pe unde să intri
şi ce porţi să deschizi? La ce uşi să baţi şi pe cine să întrebi care e drumul
corect pe care ai putea merge fără să te rătăceşti? De cine să asculţi şi de
unde să te povăţuieşti? Există vreo sursă, vreun om, vreun maestru, vreun
dumnezeu?
Există o sursă şi ea
este însăşi viaţa. O alta nu este, eu nu am dibuit. Această sursă e ca un râu
de apă vie, uneori învolburată şi agitată, alteori lină şi calmă. Şi de
agitaţie e nevoie uneori, şi de învolburare, şi de agresivitate chiar. Nu ni se
cere doar să şedem la gura sobei, nu cumva să ne izbească în prea plin vremea,
vânturile, ploile. Confortul fizic nu înseamnă şi confort psihic. A trăi în
inerţie şi în dolce far niente, nu e prea confortabil, ci e chiar îngrozitor de
greu pentru că te lupţi contra ta, contra creatorului din tine care se vrea
revelat. Şi de asta doar zaci, visezi şi aştepţi. Ce mai aştepţi, de fapt? Să
vină viaţa şi să te buşească la propriu dacă tu încă nu înţelegi simbolismul ei
la figurat?
Frica e dominanta
suferinţei. Dar am văzut şi oameni care nu se mai ghidează după această frică.
Pe aceştia i-aş lua de mânuţă şi i-aş duce acasă. Pentru că îmi plac atât de
mult oamenii curajoşi, vii, autentici. Nu cei care bravează din gură sau din
teorie, ci cei care seduc prin faptă, prin efort, prin disciplină, prin
conştientizare, prin libertate. Cei care îşi dau voie să fie, pe aceştia i-aş
îmbrăţişa şi le-am mulţumi mereu doar că sunt. Căci ei şi-au înţeles menirea şi
rostul pe pământ. Acela de a nu se reprima pe ei înşişi, ci de a se manifesta
liber şi curajos în toate ale vieţii. Aceasta e esenţa vieţii, să manifeşti
ceea ce simţi şi să nu-ţi dai cu tifla-n cap de pomană pentru că nu ai destulă
încredere în tine însuţi!
Şi uite aşa mă descopăr
chiar şi acum. Privind şi la cei mai curajoşi ca mine, dar privind şi la cei
mai fricoşi. Învăţ şi bag la mansardă, de la unii, de la alţii. Învăţ chiar şi
de la mine, ce reacţii am, ce mă surprinde, ce mă atrage, ce mă respinge. Învăţ
să mă descopăr prin simţuri, pentru că sunt foarte emţional, dar şi cerebral în
acelaşi timp. Aşa că nu fug de mine, doar mă descopăr. Citesc mult, dar cărţile
nu îmi vor da niciodată ceea ce îmi oferă viaţa la propriu, nu la figurat. Şi e
bine să citeşti, să cunoşti de toate şi să iei aminte la experienţele de viaţă
trăite de alţii. Ele pot fi ca nişte scurtături dacă ai puţin discernământ să
filtrezi prin propria ta fiinţa tot ceea ce asimilezi şi pui în balanţă.
Şi totul înseamnă viaţă
şi prin toate mă descopăr. Chiar şi prin cele grosiere, carnale, trupeşti,
senzuale. Dar şi prin cele contemplative, visătoare, diafane şi subţiri. Toate au
rost pe pământ pentru mine, căci nu sunt doar trup, nu sunt doar minte, nu sunt
doar suflet sau spirit. Sunt toate acestea la un loc şi toate sunt bune foarte.
Altfel, nu poţi evolua nicidecum, asta dacă te interesează cumva această
evoluţie. Căci dacă nu crezi în ea, vei fi sedus de toate nimicurile care vin
şi pleacă din realitatea ta, dar nu le vei înţelege rostul încă. Pentru că nu te
interesează sporirea ta, ci doar pierzi timpul în bârfele nesfârşite ale
lumescului.
Şi uite aşa mă descopăr.
Cu paşi mărunţi, firavi, gingaşi. Foarte mici paşi, mici de tot. Dar totuşi îi
fac, totuşi sunt acolo în miezul experienţei care mi se dă şi pe care o
primesc. Poate cu teamă la început, dar cu bucurie după ce pricep rostul ei.
Poate cu multă neîncredere mai întâi, ca mai apoi să o duc totuşi până la
capăt. De ce? Pentru că acea experienţă mi s-a dat să pun mâna pe ea, nu să o
repudiez şi să o ferec în cufărul ruginit al indiferenţei. Experienţa mi s-a
dat ca leac de vindecare, de schimbare şi de transformare. Aşadar, experienţa
mea e un dar! Oare aşa de prostănac voi fi încât să nu recunosc prin ea darul
vindecării, al schimbării şi al transformării mele?
Şi uite aşa mă descopăr.
Şi e frumos, copleşitor, magnific! Da, nu sunt doar metafore, sunt trăiri! Dacă
simţi o emoţie, eşti viu totuşi. Dar dacă eşti rece şi indiferent, înseamnă că
te-a învăluit plictiseala, resemnarea, goliciunea. Unde crezi că ţi-e mai bine
în confortul goliciunii sufleteşti sau în disconfortul hărniciei spirituale?
Da, căci spiritualitatea, nu înseamnă să citeşti tot felul de citate poleite,
luminoase şi mironosite adunate de pe la marii iluminaţi şi aruncate cu găleata
în mediul virtual. Poţi să le arunci la coş direct, nu-ţi vor folosi la nimic! Doar te
vor lăsa gură cască şi-ţi vor da ochii puţin peste cap, dar asta nu poate dura
mai mult de o clipă. Căci tot ceea ce contează în spiritualitate, e munca cu
tine însuţi, restul e vânare de vânt. Şi dacă e vorba de o muncă, asta înseamnă
că e vorba de un efort, de o disciplină şi de o conştientizare. Altfel, fără
acestea trei, te amăgeşti şi ţeşi iluzii spirituale în imaginaţia ta. Adică,
mai pe scurt şi mai direct, eşti în înşelare.
Şi eu m-am înşelat de-a
lungul timpului. Fac greşeli, cad, învăţ, mă ridic. Altă cale de evoluţie nu
este, decât doar asta. Trecând prind toate şi pricepând câte ceva din fiecare
latură. Căci, nu-i aşa, există câte o iniţiere în toate aspectele vieţii. Te naşti,
înveţi să mergi, să vorbeşti, să conduci, să înoţi, să cultivi o relaţie, să
faci dragoste, să creşti un copil, să treci obstacole, să ocoleşti fundături,
capeţi discernământ învăţând pur şi simplu să trăieşti. De peste tot înveţi
toată viaţa. Numai să vrei, altfel vei tot fugi în zadar. Vei da la spate
frica, în loc să te confrunţi cu ea faţă-n faţă. Căci doar aşa o vei dibui ca
fiind doar iluzie.
Şi uite aşa mă descopăr.
Trăind viaţa şi învăţând de la ea, unu la unu. Uneori e mai greu, alteori
foarte uşor. Uneori e super frumos,
alteori îţi vine să te laşi de meserie. Uneori cu bucurie, alteori cu mare
frângere a inimii. Dar totuşi, asta e marea provocare a vieţii, să nu fugi de
ea, ci să rămâi acolo, nu pe câmpul de luptă, ci pe câmpul de bucurie. Căci nu
există luptă, ci doar un vast teren de joacă pentru oricine. E ca o poveste
care se derulează cu personaje reale din care chiar şi tu faci parte. Intră în
poveste şi vino şi tu în acest joc, e loc pentru oricine!
sâmbătă, 27 august 2016
Sinceritatea din noi înşine
E atâta suferinţă în
noi. Nu am reuşit încă să ieşim din melo-dramă. De cele mai multe ori, de fapt,
nici nu vrem să ieşim. Ne place melo-drama, o căutăm cu râvnă, o descoperim cu
satisfacţie, o hrănim permanent şi apoi o împărtăşim celorlalţi. Abia aşteptăm
să o facem cunoscută tuturor, să ne martirizăm pe altarul suferinţei. Să ne
auto-convingem că ne e greu, că nu suntem bine, că avem zeci de mii de
probleme, de necazuri, de frustrări. Ne îngrijorăm din orice. Ne simţim
vulnerabili şi labili, slabi şi sensibiloşi pe dinăuntru. Suntem uşor de rănit
acolo unde s-au adunat de-o viaţă răni, amintiri, regrete, nostalgii. Fugim de
oameni, încă ne e frică de atingerea lor. Stăm în expectativă, la pândă,
aruncăm priviri pe ascuns, doar să nu fim surprinşi că avem un interes pentru
cineva, să nu fim surprinşi că simţim ceva. Orice am face, doar să nu fim
surprinşi, să nu fie dată în vileag inima noastră. Asta se întâmplă pe
dinăuntru.
Dar pe dinafară, pare că
e ceva de capul nostru. Bravăm. Căutăm imaginea omului deştept, frumos şi cu
bani. Căutăm să dăm bine şi ţinem la imaginea noastră de numa-numa. Bărbaţi
macho, femei intangibile. Dar asta doar aparent. Trupul senzual ascunde adeseori o inimă extrem de fragilă. Dar
ea e învăluită şi legată fedeleş undeva cât mai departe de oameni, nu cumva ca
ea să fie atinsă, căci ar putea sângera dacă e atinsă cu mişcări bruşte. Nu
vrem să ne doară acolo, în inima noastră. Dar e imposibil. Pentru că
trăieşti aici pe pământ, între oameni. Nu trăieşti în abstract, printre
entităţi luminoase şi diafane. Te implici emoţional, te doare când eşti
dezamăgit. Ai aşteptări, oricât de mult ai vrea să nu ai. Îţi pasă, eşti viu.
Treci prin experienţe dureroase în viaţă, nu ai încotro. Dar cu timpul, inima
se căleşte. Întâlneşti oameni pe care-i respingi. Întâlneşti oameni pentru care
eşti indiferent. Dar întâlneşti şi oameni pentru care simţi că îţi explodează
inima în piept. Nu-ţi fie frică, asta înseamnă că eşti viu, că-ţi pasă. Nu te
repudia pe tine însuţi în zadar, căci tot ceea ce repudiezi se va reîntoarce la
tine iarăşi şi iarăşi până vei pricepe ceva. Asta nu e din cărţi, ci chiar din viaţă. Imaginea la care ţii atât de mult
poate fi în totală discrepanţă cu ceea ce simţi interior. În ascuns poate fi o
nefericire cumplită, iar la vedere poate fi doar zâmbet de complezenţă. Şi
oamenii te vor privi şi te vor admira, căci nu văd decât zâmbetul tău. Nu văd decât
imaginea poleită şi cred că chiar tu eşti acela. Asta se întâmplă pe dinafară.
De asta vine depresia şi
se instaurează subit. Pentru că nu suntem impecabili cu trăirea noastră. Nu
suntem sinceri cu slabiciunile, vulnerabilităţile, atracţiile noastre carnale,
psihice sau spirituale. Pe acestea le simţim atât de acut, trăim cu ele, ne
plimbăm cu ele, dormim cu ele. Lor ar trebui să le acordăm cea mai mare
atenţie, dar se pare că e prea dureros să ne privim pe noi înşine faţă-n
faţă. Ne e încă ruşine să spunem ce simţim. Mulţi oameni nu vorbesc niciodată
despre ceea ce simt, li se pare o prostie şi o slăbiciune să se dezvăluie. Şi
trăiesc un număr de ani, dar nu au trăit cu adevărat ei. Ci doar imaginea lor,
la care au ţinut atât de mult cu dinţii. Doar un trup a trăit, nu un suflet. Şi
trec aceşti ani şi te surprinzi ca
spirit că nu mai eşti viu cu trupul. Şi nu a ştiut nimeni ce ai simţit cu adevărat pe
pământ într-o viaţă de om. Nici nu ai vrut să ştie nimeni, nu ai lăsat pe
nimeni să se apropie de tine decât doar tot cu trupul. Venit, văzut, atins,
plecat. Trupuri multe, suflete puţine...
Seara, omul, în general,
devine contemplativ. Atunci oboseşte şi începe să îşi audă mai mult glasul
lăuntric. Acel copil interior care adeseori plânge pe înfundate de prea multă
sufocare a marelui nimic. Dimineaţa însă, iarăşi o iei de la capăt. Fugi, fugi,
fugi... Doar să nu mai auzi acest glas insuportabil care te cheamă la viaţă.
Pentru că alergi spre moarte, nu spre viaţă. Alergi spre neant, nu spre culmi.
Alergi spre abstract, nu spre ce e personal şi uman. Alergi spre izolare, nu
spre oameni. Dar suntem aici cu toţii. Şi e frumos, atât de viu, atât de
emoţional totul! Dar încă ne e tare frică pentru că nu avem încredere în noi,
nu avem încredere în oameni, nu avem încredere în viaţă. Ni s-a dat totul dar noi încă refuzăm acest dar. Ofensăm universul, ofensăm viaţa, ofensăm oamenii şi ne ofensăm cel mai mult pe noi înşine prin frica noastră!
Şi asta
pentru că încă nu suntem sinceri. Deci tot ceea ce ştim ca şi cunoaştere, pare
necâştigător. Pentru că încă nu suntem sinceri. Ne ascundem în spatele
cunoaşterii profane, ne agăţăm de spiritualitatea luminoasă şi mironosită, dar
nu am ajuns încă la sinceritatea şi impecabilitatea noastră cu noi înşine. Şi
ne chinuim în zadar. Vrem să cunoaştem totul, dar să nu mai fim aşa labili şi
vulnerabili. Ne agăţăm doar de partea luminoasă în faţa celeorlalţi, din
spatele unor ecrane. Vrem să fim văzuţi cât mai luminoşi şi mai spirituali. Cât
mai deştepţi, cât mai frumoşi, cât mai luminoşi. Dar nu suntem doar aşa mereu, pe cine credem că amăgim? Nu suntem doar deşteptăciune, frumuseţe şi lumină. Avem părţi în noi pe care nu
ni le recunoaştem, le reprimăm pentru că ne este ruşine de ceea ce simţim. Părţi
adumbrite, nu neapărat întunecate. Părţi cu care ne descurcăm mai greu, nu ştim
cum să le depăşim, să le gestionăm. Dar în continuare, trăim cu ele. Faptul că
nu le acordăm atenţia cuvenită, nu înseamnă că aceste părţi s-au dizolvat. Ele
încă sunt acolo şi se vor impropriate, se vor asumate, se vor revendicate. Se
vor experimentate şi înţelese. Sau vrei să fii doar lumină, doar frumuseţe,
doar deşteptăciune? La ce bun lumina care nu luminează întunericul şi este ascunsă mereu sub obroc?
Aşadar,
nu-ţi fie teamă omule să trăieşti pe pământ. Deschide-ţi inima şi las-o să vorbească prin vibraţii! Eşti atât de viu, atât de frumos,
atât de autentic! Dar asta doar dacă îţi dai voie să fii, dacă îţi dai voie să
simţi, dacă îţi dai voie să te ierţi, dacă îţi dai voie să te iubeşti aşa cum
eşti!
vineri, 26 august 2016
Vămile prin care am trecut pentru a ajunge la sinele meu
Am pornit cu nădejde
într-un pelerinaj către sinele meu, iar ceea ce am putut vedea pe drum, merită
povestit. Şi astfel tot mergând, am intrat în primul orăşel, la intrarea căruia
scria:
Orăşelul celor cu mintea în trecut!
Stând astfel o vreme acolo, am vorbit cu acei oameni şi am rămas surprins de ceea ce mi-au spus. Unul spunea că multe greşeli făcuse în viaţă şi nu ştia cum să şi le răscumpere, altul că în trecut fusese un mare creator dar şi-a pierdut inspiraţia, alţii îşi aminteau de zilele bune pe care le trăiseră, alţii de tinereţea lor minunată şi tot aşa...
Orăşelul celor cu mintea în trecut!
Stând astfel o vreme acolo, am vorbit cu acei oameni şi am rămas surprins de ceea ce mi-au spus. Unul spunea că multe greşeli făcuse în viaţă şi nu ştia cum să şi le răscumpere, altul că în trecut fusese un mare creator dar şi-a pierdut inspiraţia, alţii îşi aminteau de zilele bune pe care le trăiseră, alţii de tinereţea lor minunată şi tot aşa...
“Şi acum ce faceţi”?
am întrebat.
“Acum noi trăim în
acest loc pentru a ne povesti trecutul unul altuia cu nostalgie şi regret”,
mi-au zis ei.
“Ciudaţi oameni”,
mi-am spus, şi am plecat mai departe...
La intrarea în
următorul orăşel scria:
Orăşelul celor cu mintea în viitor!
Aici de cum am intrat, toţi au năvălit spre mine, abia aşteptând să îmi povestească câte ceva. Unul îmi spunea despre dorinţa lui de a face o casă, altul se tot gândea la o afacere prosperă, un altul îşi făcea tot felul de planuri, un altul se tot gândea cum ar fi să aibă şi el o familie...
“Şi ce faceţi pentru îndeplinirea acestor dorinţe”? am întrebat eu.
Orăşelul celor cu mintea în viitor!
Aici de cum am intrat, toţi au năvălit spre mine, abia aşteptând să îmi povestească câte ceva. Unul îmi spunea despre dorinţa lui de a face o casă, altul se tot gândea la o afacere prosperă, un altul îşi făcea tot felul de planuri, un altul se tot gândea cum ar fi să aibă şi el o familie...
“Şi ce faceţi pentru îndeplinirea acestor dorinţe”? am întrebat eu.
“Nu facem nimic concret,
doar aşteptăm să apară cineva care să ne ajute sau un moment prielnic”, au
răspuns ei.
“Ciudaţi oameni” mi-am
spus, şi am plecat mai departe...
Următorul orăşel avea
o inscripţie mare pe care scria:
Orăşelul necazurilor închipuite!
Aici era mare jale şi plânsul se auzea de dinainte de a intra. M-au înconjurat şi au început să mi se plângă, care mai de care. Unul, că ce va face dacă vremea se va strica şi recolta lui va fi compromisă, altul, că ce va face dacă îşi va pierde toată averea agonisită de o viaţă, altul se întreba ce va mânca mâine dacă nu va mai avea de lucru, altul se frământa cum va putea rezista la o boală dacă se va îmbolnăvi, altul se îngrijora de cine-l va îngropa dacă va rămâne singur...
“Şi totuşi, acum sunteţi bine”, le-am spus eu.
Orăşelul necazurilor închipuite!
Aici era mare jale şi plânsul se auzea de dinainte de a intra. M-au înconjurat şi au început să mi se plângă, care mai de care. Unul, că ce va face dacă vremea se va strica şi recolta lui va fi compromisă, altul, că ce va face dacă îşi va pierde toată averea agonisită de o viaţă, altul se întreba ce va mânca mâine dacă nu va mai avea de lucru, altul se frământa cum va putea rezista la o boală dacă se va îmbolnăvi, altul se îngrijora de cine-l va îngropa dacă va rămâne singur...
“Şi totuşi, acum sunteţi bine”, le-am spus eu.
“Da, dar mereu ne tot
frământăm ce se va întâmpla cu noi dacă...”
“Ciudaţi oameni” mi-am
spus, şi am plecat mai departe...
Apoi am ajuns la o
altă intrare unde scria mare:
Orăşelul celor care şi-au pus nădejdea într-un salvator!
Aici tristeţea se simţea de departe şi cu greu m-am putut apropia.
Şi am văzut tot felul de oameni, bărbaţi şi femei, toţi îmbrăcaţi în negru, bărbaţii cu bărbi lungi, iar femeile acoperite de numai ochii li se vedeau. De atâtea lacrimi feţele li se uscaseră, căci citeau mereu în genunchi din tot felul de cărţulii, bolborosind mereu aceleaşi cuvinte “doamne miluieşte şi iar doamne miluieşte”. Aceştia mă ameninţau cu tot felul de chinuri după moarte sau cu tot felul de răsplăţi care mi s-ar fi dat gratis dacă aş crede în salvatorul lor, asta bineînţeles, tot după moarte. Îmi tot spuneau să rămân cu ei acolo şi să aşteptăm împreună toată răsplata care ni s-ar fi cuvenit.
“Şi totuşi acum sunteţi în viaţă, ce aveţi de gând să faceţi cu ea?” i-am întrebat.
Orăşelul celor care şi-au pus nădejdea într-un salvator!
Aici tristeţea se simţea de departe şi cu greu m-am putut apropia.
Şi am văzut tot felul de oameni, bărbaţi şi femei, toţi îmbrăcaţi în negru, bărbaţii cu bărbi lungi, iar femeile acoperite de numai ochii li se vedeau. De atâtea lacrimi feţele li se uscaseră, căci citeau mereu în genunchi din tot felul de cărţulii, bolborosind mereu aceleaşi cuvinte “doamne miluieşte şi iar doamne miluieşte”. Aceştia mă ameninţau cu tot felul de chinuri după moarte sau cu tot felul de răsplăţi care mi s-ar fi dat gratis dacă aş crede în salvatorul lor, asta bineînţeles, tot după moarte. Îmi tot spuneau să rămân cu ei acolo şi să aşteptăm împreună toată răsplata care ni s-ar fi cuvenit.
“Şi totuşi acum sunteţi în viaţă, ce aveţi de gând să faceţi cu ea?” i-am întrebat.
“Nu facem nimic, ci
doar ne plângem păcatele şi aşteptăm iertarea domnului dumnezeului nostru”!
“Ciudaţi oameni” mi-am
spus, şi am plecat mai departe...
La o altă intrare
scria:
Orăşelul unde frica e la mare preţ!
Aici, imediat de cum am intrat, au dat buluc toţi, încercând să mă convingă să mă întorc din drum, căci e foarte periculos ce fac şi multe primejdii mă vor întâmpina. Dar dacă rămân la ei, voi fi în cel mai sigur loc. Căci cetatea lor şi-au înconjurat-o de jur împrejur cu ziduri groase, astfel încât să fie în deplină siguranţă. Nimeni nu ieşea din cetate, niciodată.
“Şi totuşi de ce vă e atât de frică”? am întrebat.
Orăşelul unde frica e la mare preţ!
Aici, imediat de cum am intrat, au dat buluc toţi, încercând să mă convingă să mă întorc din drum, căci e foarte periculos ce fac şi multe primejdii mă vor întâmpina. Dar dacă rămân la ei, voi fi în cel mai sigur loc. Căci cetatea lor şi-au înconjurat-o de jur împrejur cu ziduri groase, astfel încât să fie în deplină siguranţă. Nimeni nu ieşea din cetate, niciodată.
“Şi totuşi de ce vă e atât de frică”? am întrebat.
“Pentru că aşa am fost
învăţaţi de mici, de mai marii noştri, să rămânem mereu aici, să nu punem
întrebări şi să nu căutăm răspunsuri”.
“Ciudaţi oameni” mi-am
spus, şi am plecat mai departe...
Tot mergând, am văzut
o altă inscripţie:
Orăşelul celor nemulţumiţi!
Stând o vreme aici, am văzut cum cei din acest loc, de dimineaţă de cum făceau ochi, începeau să se răstească unii la alţii, să înjure şi să se ocărască pe ei înşişi. Ba dădeau vina pe un dumnezeu care era foarte preocupat să le facă rău, ba pe faptul că munca lor nu le era recunoscută, ba că guvernul nu făcea nimic pentru ei, ba că erau prea multi bogaţi, iar din cauza lor ei rămâneau mereu săraci. Ei doar boscorodeau, doar cârcoteau şi doar se bârfeau unii pe alţii, dar nu făceau nimic constructiv cu viaţa lor.
“Şi totuşi nu vă lipseşte nimic”, le-am spus.
Orăşelul celor nemulţumiţi!
Stând o vreme aici, am văzut cum cei din acest loc, de dimineaţă de cum făceau ochi, începeau să se răstească unii la alţii, să înjure şi să se ocărască pe ei înşişi. Ba dădeau vina pe un dumnezeu care era foarte preocupat să le facă rău, ba pe faptul că munca lor nu le era recunoscută, ba că guvernul nu făcea nimic pentru ei, ba că erau prea multi bogaţi, iar din cauza lor ei rămâneau mereu săraci. Ei doar boscorodeau, doar cârcoteau şi doar se bârfeau unii pe alţii, dar nu făceau nimic constructiv cu viaţa lor.
“Şi totuşi nu vă lipseşte nimic”, le-am spus.
“Da, dar când ne uităm
în ograda altora, toate nemulţumirile vin asupra noastră”!
“Ciudaţi oameni” mi-am
spus, şi am plecat mai departe...
Apoi, tot mergând am
dat de o altă poartă, o noutate chiar, pe care scria:
Orăşelul celor ce
trăiesc în ireal mai mult decât în real!
Aici peste tot oameni
care erau ca nişte roboţi. Mergeau teleghidaţi ţinând în mâini tot felul de
ecrane. Nu se priveau ochi în ochi, nu îşi vorbeau, nu se ascultau. În maşini,
la fel, oameni cu ochii în ecrane. Erau absorbiţi şi prinşi ca într-o vrajă. Nu
zâmbeau, nu gesticulau, doar priveau în ecrane şi tastau de zor.
"Ce faceţi voi pe
aici"?, i-am întrebat mirat.
"Noi ţesem şi tot
ţesem vise virtuale în imaginaţia noastră".
"Şi sunteţi
fericiţi"?
"Ce e aceea
fericire"? m-au întrebat aceştia...
După ce am plecat de
la aceştia şi după tot ce văzusem prin orăşelele prin care trecusem, mă tot
întrebam dacă sunt pe drumul cel bun. Căci vedeam din când în când câte o
răscruce de drumuri, dar eu mergeam tot înainte deşi drumurile se bifurcau des.
Atunci m-am întrebat, oare unde aş putea ajunge dacă aş alege să mă abat din drumul
cel vechi?
Şi astfel, celor pe
care i-am întâlnit până acum, le-am lăsat până şi praful de pe picioare şi am
înaintat, schimbând cu curaj traseul.
Pe noul drum, primul
orăşel se numea:
Orăşelul sănătăţii radiante!
Aici poposind o vreme, am observat că de cum se sculau în prima clipă, oamenii zâmbeau cu bucurie şi mulţumeau zilei care tocmai răsărise în faţa lor. Acolo nu era nici urmă de boală, iar întrebându-i cum de toţi sunt aşa de sănătoşi, mi-au spus că ei niciodată nu se gândesc nici la moarte, nici la boală, nici la doctori, ci mulţumesc şi sunt plini de recunoştiinţă întregii vieţi, doar pentru simplu fapt că trăiesc.
Orăşelul sănătăţii radiante!
Aici poposind o vreme, am observat că de cum se sculau în prima clipă, oamenii zâmbeau cu bucurie şi mulţumeau zilei care tocmai răsărise în faţa lor. Acolo nu era nici urmă de boală, iar întrebându-i cum de toţi sunt aşa de sănătoşi, mi-au spus că ei niciodată nu se gândesc nici la moarte, nici la boală, nici la doctori, ci mulţumesc şi sunt plini de recunoştiinţă întregii vieţi, doar pentru simplu fapt că trăiesc.
“Minunaţi oameni”
mi-am spus şi am plecat mai departe...
La următoarea intrare
scria:
Orăşelul celor cu adevărat credincioşi!
Aici, toţi erau plini de optimism şi pentru că nu aveau nici măcar o urmă de îndoială în suflet, fiecare gând se concretiza în creaţii fabuloase. Aici nu exista invidie şi nici gânduri ascunse, căci toţi se susţineau unii pe alţii, se admirau şi se încurajau reciproc.
Orăşelul celor cu adevărat credincioşi!
Aici, toţi erau plini de optimism şi pentru că nu aveau nici măcar o urmă de îndoială în suflet, fiecare gând se concretiza în creaţii fabuloase. Aici nu exista invidie şi nici gânduri ascunse, căci toţi se susţineau unii pe alţii, se admirau şi se încurajau reciproc.
“Minunaţi oameni”
mi-am spus, şi am plecat mai departe...
La următoarea poartă
scria:
Orăşelul celor cu adevărat curajoşi!
Aici toţi oamenii experimentau continuu, fără să se întrebe ce s-ar întâmpla dacă ar da cumva greş. Aceştia nu-şi pierdeau nici măcar o secundă cu cârcoteala, cu ce a mai făcut x sau y,ori ce s-a mai întâmplat prin locuri care nu aveau nici o legătură cu realitatea lor. Şi astfel tot experimentând, îşi creau noi obişnuinţe, noi reţele neuronale şi învăţau mereu lucruri noi. Fiind în comuniune permanentă, învăţau mereu unii de la alţii, fără să se compare între ei.
Orăşelul celor cu adevărat curajoşi!
Aici toţi oamenii experimentau continuu, fără să se întrebe ce s-ar întâmpla dacă ar da cumva greş. Aceştia nu-şi pierdeau nici măcar o secundă cu cârcoteala, cu ce a mai făcut x sau y,ori ce s-a mai întâmplat prin locuri care nu aveau nici o legătură cu realitatea lor. Şi astfel tot experimentând, îşi creau noi obişnuinţe, noi reţele neuronale şi învăţau mereu lucruri noi. Fiind în comuniune permanentă, învăţau mereu unii de la alţii, fără să se compare între ei.
“Minunaţi oameni”
mi-am spus, şi am plecat mai departe...
În următorul orăşel,
scria la intrare:
Orăşelul celor autentici!
Aici fiecare om îşi urma scopul său, fără să plece urechea la ce aveau alţii de spus despre el. Aşa cum simţeau, tot aşa vorbeau, aşa cum gândeau, tot aşa trăiau. Nu ştiau ce este penibilul pentru că erau permanent conectaţi la sinele lor. Iar fiind mereu în această stare, vibraţia lor creştea şi radia fără oprire.
Orăşelul celor autentici!
Aici fiecare om îşi urma scopul său, fără să plece urechea la ce aveau alţii de spus despre el. Aşa cum simţeau, tot aşa vorbeau, aşa cum gândeau, tot aşa trăiau. Nu ştiau ce este penibilul pentru că erau permanent conectaţi la sinele lor. Iar fiind mereu în această stare, vibraţia lor creştea şi radia fără oprire.
“Minunaţi oameni”
mi-am spus, şi am plecat mai departe...
Şi astfel tot mergând,
am mai ajuns într-un loc, la a cărui intrare scria:
Orăşelul celor care s-au regăsit pe ei înşişi!
Aceştia care au ales să rămână aici, au trecut prin multe experienţe, unele dureroase, din care au învăţat nenumărate lecţii. Aceştia au făcut şi multe greşeli pe care însă şi le-au asumat ca fiind tot experienţe. Dar nu îşi mai aduceau aminte de ele. Căci s-au iertat pe deplin pe ei înşişi şi şi-au mulţumit din suflet pentru experienţele prin care au trecut.
Aici oamenii nu aveau nici trecut, nici viitor. Ci trăiau permanent doar în prezent, fără să încerce să controleze viaţa, fără să controleze vieţile altora, fără să judece pe nimeni, nici măcar pe ei înşişi!
Orăşelul celor care s-au regăsit pe ei înşişi!
Aceştia care au ales să rămână aici, au trecut prin multe experienţe, unele dureroase, din care au învăţat nenumărate lecţii. Aceştia au făcut şi multe greşeli pe care însă şi le-au asumat ca fiind tot experienţe. Dar nu îşi mai aduceau aminte de ele. Căci s-au iertat pe deplin pe ei înşişi şi şi-au mulţumit din suflet pentru experienţele prin care au trecut.
Aici oamenii nu aveau nici trecut, nici viitor. Ci trăiau permanent doar în prezent, fără să încerce să controleze viaţa, fără să controleze vieţile altora, fără să judece pe nimeni, nici măcar pe ei înşişi!
Lăsau totul să decurgă
firesc şi de la sine, înţelegând în cele din urmă, că tot ceea ce le intră în
viaţă se întâmplă spontan şi minunat în acelaşi timp. Iar singura divinitate pe
care o recunoşteau, era cea din ei înşişi. Pentru aceasta nu aveau nevoie de
religii, de ritualuri, de biserici sau temple. Adevărata smerenie am văzut-o
doar la aceştia care erau pe deplin conştienţi de cine sunt ei cu adevărat şi
nu se mândreau deloc cu aceasta, pentru că spiritul de competiţie nu-şi găsea
rostul între ei, căci li se părea o pierdere de vreme să se ia la întrecere
unii cu alţii.
Atunci m-am oprit şi nu am vrut să mai plec, căci îmi găsisem cu adevărat locul. Şi mi-am mulţumit mie însumi pentru curajul de a schimba calea atunci când realizasem că drumul cel vechi era un non-sens care nu mă ducea nicăieri.
Şi astfel mi-am desţelenit toate buruienile, am arat pământul şi într-un pământ nou, adică în noua minte, mi-am sădit noile gânduri. Iar acestea crescând ca nişte arbori luminoşi, şi-au făcut locaş în suflet, acolo unde s-au înfiripat harismele iubirii: bucuria, pacea, răbdarea, compasiunea, bunătatea, credinţa, armonia şi toată lumina care izvorăşte din acestea...
Atunci m-am oprit şi nu am vrut să mai plec, căci îmi găsisem cu adevărat locul. Şi mi-am mulţumit mie însumi pentru curajul de a schimba calea atunci când realizasem că drumul cel vechi era un non-sens care nu mă ducea nicăieri.
Şi astfel mi-am desţelenit toate buruienile, am arat pământul şi într-un pământ nou, adică în noua minte, mi-am sădit noile gânduri. Iar acestea crescând ca nişte arbori luminoşi, şi-au făcut locaş în suflet, acolo unde s-au înfiripat harismele iubirii: bucuria, pacea, răbdarea, compasiunea, bunătatea, credinţa, armonia şi toată lumina care izvorăşte din acestea...
joi, 25 august 2016
Despre femeile deştepte
Ăsta e un subiect
inepuizabil şi fascinant în acelaşi timp. Când apare o femeie deşteaptă în
peisaj, rotiţele bărbatului încep să scârţâie, ceva se blochează în mintea lui.
Iar dacă mai e şi frumoasă, tot angrenajul bărbatului se opreşte brusc, ca şi
cum apeşi fără să vrei pe frâna de mână a roţii din faţă şi iaca ăla eşti! Te
aruncă peste cap de nu mai ai timp să reacţionezi! Aşa că el pare bătut în cap
adeseori, nu doar metaforic vorbind, ci chiar pe bune. Parcă e lovit în moalele
capului, în timp ce ea trece zâmbind nonşalant pe lângă el. Ştia ea ce ştia că
chiar aşa se va întâmpla. Dar nu se putea abţine să nu râdă puţin pe înfundate
când vede un astfel de specimen gură cască care se împleticeşte în propriile
picioare când se uită la ea. Stă în firea ei, total stăpână pe situaţie!
Femeile deştepte sunt
ridicate pe soclu de majoritatea bărbaţilor prostănaci. Nu că ei ar fi neapărat
prostănaci, să ne înţelegem! Dar se cam complac în postura asta, majoritatea.
Când dau de una deşteaptă foc care-i domină, încep să spele putina şi să tragă
sforile, o iau la fugă, dau colţul şi apoi trag cu urechea şi cu coada ochiului
undeva în urmă, să vadă dacă nu cumva femeia cea deşteaptă e încă pe urmele
lor. Apoi când văd că pericolul s-a îndepărat, se scutură bine, îşi reaşează
ţinuta impecabilă, îşi potrivesc pălăria
şi jobenul, începând iarăşi plimbarea lor de gentilomi, ca şi cum nimic
nu s-ar fi întâmplat.
Femeile deştepte şi
frumose, inhibă. Iar bărbatul clasic, adică puţin defensiv, timid şi mameluc,
nu ştie să gestioneze situaţia în sine cu o astfel de deşteptăciune, pentru că
el a fost învăţat cumva de mic copil că relaţia bărbat-femeie nu e de unu la
unu, ci e net superioară lui. Adică cocoşul e cocoş, iar găina nu poate
deveni egretă! Deşi transformări se mai întâmplă chiar şi peste noapte, mai
sunt şi care se deşteaptă brusc din prostie! Acum chiar e la modă, ce mai, adevărate salturi
cuantice! Dar nu ştiu cum se face, că de când e lumea şi pământul, în loc de a
fi mai bine, parcă e mai rău. La relaţii mă refer. Femeile parcă se deşteaptă
şi se emancipează din ce în ce mai mult, în timp ce bărbaţii, parcă din ce în ce mai
greu cu pianul pe scări!
Dar cât trăieşte omul
învaţă, n-are încotro, altfel îl dă viaţa peste nas şi până se trezeşte el din
inerţie, ia-l de unde nu-i, a devenit deja amintire! Cu siguranţă, unul din
motivele pentru care venim aici e să ne impropriem şi asumăm inclusiv natura
asta de atracţie pur carnală, grosieră, animalică, bat-o vina! Adică, da domnule, sunt
carne şi sânge, ce mama mă-sii, nu sunt pe aici doar să plutesc pe un norişor
diafan şi să mă amăgesc că, vezi doamne, am venit pe aici pe pământ ca să fac
eu nunta mea spirituală cu sinele meu divin! Metafore frumoase, spirituale,
eterice...dar când o femeie pune mâna pe un bărbat şi un bărbat pune mâna pe o
femeie, toată spiritualitatea inertă şi diafană, sucombă în această plăcere, în
această atracţie irezistibilă pe care cu toţii o trăim, asta dacă nu am devenit
între timp atât de proşti încât să fugim de ceea ce simţim!
Femeia deşteaptă,
hmmm.... Vreau să vorbesc despre ea dar nu prea pot, că nu o înţeleg pe deplin, nici
pe departe. Îmi dau şi eu cu părerea doar, nu că ar folosi la ceva. Dar da, îmi
place să am cu cine vorbi, nu să stea ca muta-n târg. Să trecem aşa uşor, de la „critica
raţiunii pure” la „critica raţiunii practice”, fără să se simtă trecerea de la
teorie la practică. Aşa, ca o boare ce te prinde ca-ntr-o visare! Dar când
văd câte un mascul care se opreşte din mers şi salivează în urma unei femei, pffff...nasol
moment! Ăsta s-ar duce ca boul la înjunghiere doar ca să pună mâna unde nu are
acces. Iar femeile deştepte îi simt pe ăştia de la o poştă, îi atrag, îi
momesc şi apoi le dau cu flit de nu rămâne mai nimic din masculul nostru!
Acuma, nu că ar fi şi
femei care n-ar fi deştepte. Dar mai sunt nişte specimene ciudate, mironosiţele
de faţadă de exemplu. Alea care îl au toată ziua în gură pe dumnezeu, dar mintea
lor visează la cu totul altfel de jucării. Măcar de ar recunoaşte-o pe bune, că
de atâta ipocrizie şi dumnezeul lor închipuit a obosit! Dar ce să le mai faci
dacă doar asta vor, să îşi reprime feminitatea până le ies ochii din cap! Mai
sunt şi unele care se îndrăgostesc de duhovnic sau de maestru, dar nu le-ar
spune asta nici să le picuri cu răşină, mai bine să rabde ca nişte adevărate
martire pentru dumnezeul lor! Ce specimene ciudate, femeile sunt strâns legate
de rolul bărbatului din viaţa lor, dar ele o ard în sf-uri cu dumnezeul din
mintea lor! Ce pierdere uriaşă într-o aşa mare reprimare...
Bărbatul însă, fuge de
femeia deşteaptă, că acolo e ca pe nisipuri mişcătoare. Pe una ca aceasta nu o
poate manipula aşa uşor, iar el nu prea are răbdare şi nici putere de
convingere. Dacă se simte atras de o femeie, bărbatul vrea napărat să pună
mâna. Acum nici cu femeia nu mi-e ruşine, căci şi ea tot cam asta vrea, deşi o
dă codită, nu cumva să se auto învinovăţească că are în ea astfel de valenţe,
carnale şi trupeşti. Mintea unei femei neevoluate spiritual, încă îi dă cu
tifla-n cap că e o curvă dacă râvneşte la un bărbat. Însă doar ea pe ea însăşi
se consideră aşa, şi eventual, alte femei tot la fel de limitate ca şi ea. Un
bărbat deştept nu ar putea niciodata să identifice o femeie ca fiind aşa
etichetată. Pentru că până la urmă, ce s-o mai dăm cotită, femeia e un amalgam de senzualitate care
defulează afară de aiurea dacă nu defulează într-un bărbat. Până la urmă nu
există aşa ceva. Femeie curvă, nu există după percepţia mea. Religia doar a
surclasat-o în halul ăsta şi i-a frânt efectiv nevoia de feminitate din ea. A
frânt-o şi a pus-o la colţul infamiei, doar pentru că e femeie şi simţirea ei o
întrece cu mult pe cea a bărbatului. Iar bărbaţii, fiind orgolioşi, îngâmfaţi
şi mândri, nu pot accepta aşa ceva. Aşa că până la urmă, adevărata curvă, e
doar religia inventată de un alt fel de curve în sutane, acestea fiind cele cu
adevărat perverse pentru că trăiesc cu viclenia şi desfrâul spiritual chiar în
suflet.
Dar să revenim la femeia
cea deşteaptă. Interesant e că adeseori, femeile deştepte se agaţă de mameluci
şi trăiesc cu ei. Acum nu mai manipulează el, ci chiar ea. Dar e foarte trist,
că într-o astfel de relaţie în care bărbatul nu îşi asumă rolul său, el devine
un ramolit psihic care va tot aştepta să fie condus de mânuţă de femeia de lângă
el. S-a lăsat castrat mental, femeia i-a luat liberul arbitru şi sărăcuţul de el,
nu mai poate lua decizii de unul singur. Multe cazuri de astea. Îi vezi pe
stradă cum se plimbă, fiecare în lumea lui. El trist, abătut, îngândurat,
de-abia târându-şi paşii fără vlagă. Ea cumva frântă şi resemnată că cel cu
care trăieşte nu-i mai poate oferi bucuria vieţii.
Însă femeia cu adevărat
deşteaptă dacă vrea, poate. Adică poate orice, dar numai să vrea. Poate trage
căruţa cu totul la deal, inclusiv pe bărbat în ea. E vorba de multă energie
acolo. Doar să nu i se taie entuziasmul de un bărbat prea prost şi despotic, că
atunci iarăşi se schimbă rolurile, ea devine defensivă şi el începe să domine
cam fără discernământ. Iarăşi multe cazuri de astea sunt la ordinea zilei,
când ea devine prizonieră, sclavă, în propria relaţie. Şi se întâmplă aşa
atunci când frica o învăluie şi nu mai poate ieşi de una singură din acest
cocon emoţional.
Dar până la urmă, e de
foarte bine. Femeile să fie doar femei, iar bărbaţii să devină mai mult bărbaţi
că la ei e buba mai mult. Încă le e prea teamă de ce pot face şi de ce putere
zace în ei. Bărbatul când începe să decadă spiritual, se duce totul de râpă. El
are nevoie permanent de creaţie, altfel se agaţă de surogate care doar îl
golesc şi nicidecum nu reuşesc să îi umple sufletul. Dar de asta îmi plac
femeile deştepte că ştiu să umble la corazon-ul bărbatului într-un fel anume.
Adică nu agresiv şi nici judecativ, că pe urmă ăsta fuge, nu suportă umilinţa.
Bravo lor!
miercuri, 24 august 2016
Există o singură misiune pe pământ
Există o singură misiune
pe pământ şi ea este însăşi fericirea ta. Ea nu se caută, ci doar se simte. Se
simte ca un îndemn care te mână, te seduce, te bucură, te luminează, te
entuziasmează şi te trage efectiv către ea. Mereu în istoria umanităţii a rămas
veşnica întrebare „care e rostul omului pe pământ”? Şi întrebarea aceasta a
rămas suspendată undeva în abstract, acolo unde cuvintele minţilor alambicate
au tot încercat să dea răspunsuri care mai de care mai complicate, mai
întortocheate, mai profunde. Şi totuşi, mai fără de sens în cele din urmă...
Fericirea ta nu e
neapărat ceva uşor şi dulce, ca un siropel pe care îl dai peste cap pentru a
uita de realitate, de viaţă, de dorinţă sau de frustrări. Toată lumea când se
gândeşte la fericire, începe să viseze cum ar fi dacă ar avea lucrul dorit,
relaţia dorită sau sănătatea după care tânjește. Ei visează la nesfârşit tot
felul de situaţii de viaţă care, cred ei, le-ar fi tare propice dacă le-ar
avea. Ar controla totul dacă ar putea doar ca să simtă acea euforie nesfârşită
pe care le-o dă împlinirea unei dorinţe din visul lor. Dar paradoxul, e că de
cele mai multe ori, lucrul după care tânjeşti, banii după care alergi, femeia
sau bărbatul după care râvneşti, sucombă în nimic şi colapsează în neantul
indiferenţei, imediat ce satisfacerea dorinţei are loc. Cum poţi simţi
goliciune în tine însuţi după un timp, deşi toate aceste dorinţe se împlinesc
la un moment dat?
Şi ce poate umple acest
gol sufletesc, atât de acut, de real, de întunecat? E ca o pustiire sufletească
care vrăjeşte, nu-i aşa? Alergi după himere, te surprinzi că pui mâna pe ele,
pentru ca mai apoi să simţi cum efemeridele ţi se scurg printre degete. Şi ce
rămâne mai apoi? Goliciune, tristeţe, indiferenţă, plictiseală, nimicul în
toată splendoarea sa! Depresie şi lacrimi, stare de sufocare, de neputinţă, de
resemnare. Şi fugi oriunde ai putea, numai să nu mai simţi acest gol şi această
pustiire insuportabilă. Şi cauţi peste tot în afară, dar mai niciodată înăuntrul tău. Pentru
că nu eşti obişnuit ca soluţia să o găseşti acolo, în sufletul tău. Mergi şi
întrebi, te sfătuieşti, cauţi sfaturi şi îndemnuri pentru viaţa ta. Şi crezi
cumva că fericirea ta e undeva departe, în mâinile vreunui doctor, terapeut, vindecător
sau maestru. Şi porneşti la drum către fericirea ta ipotetică ca într-un
pelerinaj către tine însuţi, de fapt. Şi cu cât drumul e mai lung, cu cât
destinaţia pare mai îndepărtată, cu atât fericirea ta pare mai greu de atins.
Dar calea fericirii
autentice e doar cea dreaptă şi ea se reduce la simţirea ta. Dacă te ocupi de
lucruri mari şi înalte, dacă te identifici cu salvatorul din umbră, dar eşti
veşnic nemulţumit cu viaţa ta, atunci opreşte-te din proiecţia minţii tale, acordă-ţi
timp, dăruieşte-ţi spaţiu, opreşte morişca nefericirii tale care te învârte şi
te ameţeşte fără nici un sens. Acolo e multă filozofie, multă complexitate,
multă frământare care te scurge de energie. Fericirea însă, nu este aşa. Nu e o fugă
după ceva anume. Nu e un drept divin pe care îl ai sau nu îl ai. Nu e nici visare
a unor situaţii care îi convin de minune ego-ului tău nemăsurat. Nu e
străduinţă, nici încrâncenare.
Fericirea e mai simplă
decât simplitatea însăşi. Ea e în tine, dar încă nu o simţi pentru că
proiecţiile minţii tale te sugrumă, te sufocă şi îţi creează tot felul de
scenarii care te vrăjesc şi te fac să
îţi justifici nefericirea ta. Mintea se agaţă foarte uşor de scenarită. Asta e
boala ei, interpretează lucrurile personal şi face presupuneri cu nemiluita,
deşi adeseori, toate presupunerile ei sunt total nejustificate. Ele îţi justifică
doar suferinţa care ţi-o înscenează mintea ta. Dacă scenariile fascinante
ale imaginaţiei necontrolate nu s-ar mai manifesta, nimeni nu ar mai suferi,
căci atunci suferinţa nu ar mai avea de ce se sprijini, ar rămâne fără obiectul
muncii.
Da, există o singură
menire a omului şi aceea e fericirea sa! Ea nu este un scop în sine decât
pentru cei nefericiţi doar. Ei o vor căuta încoace sau încolo, dar nu vor da de
ea până ce scenarita din mintea lor nu se va dizolva. Ea e ceva la îndemâna
oricui şi totuşi extrem de puţini pun mâna sufletului cu adevărat pe ea. E ceva
atât de simplu, dar totuşi atât de complicat pentru mintea de maimuţă. E ceva
atât de puternic şi totuşi atât de fragil pentru cel care încă nu îşi cunoaşte
menirea sa. E ceva atât de firesc şi totuşi nefiresc pentru cel care luptă cu
viaţa pentru supravieţuire. Fericirea ta, omule, e detaşarea şi predarea minţii
către spiritul tău!
Dar această predare, această
detaşare, nu ţi-o poate oferi nimeni, e doar alegerea ta. Când stai agăţat de viaţă
cu disperare, ai multe aşteptări şi ele adesea sucombă în dezamăgiri crunte, de
cele mai multe ori. Munceşti, creezi scenarii. Seduci, creezi scenarii. Visezi,
creezi scenarii. Iar scenariile de viaţă, sunt, de fapt, mari deziluzii care
tot în depresie se scurg. Un om simplu e un om puternic. El nu suferă de
scenarită şi astfel depresia e o mare necunoscută pentru el. Acesta poate
cunoaşte multe din afară, dar dacă a ajuns să se cunoască pe el însuşi, toată
cunoaşterea din afară devine doar vânare de vânt. Şi când te gândeşti câte ai
de descoperit acolo, înăuntrul fiinţei tale, cum fiecare situaţie de viaţă îţi
creează stări, emoţii, gânduri, reacţii, atitudini, uimiri! Astfel încât, să te
urmăreşti pe tine însuţi, e arta şi măiestria pură, dincolo de orice cunoaştere
profană care doar vine şi pleacă prin mintea ta!
Fericirea e un dar care
se vrea revendicat în viaţa mea, în viaţa ta, în viaţa tuturor. Darul acesta e
fiinţa ta şi acolo este o menire, un îndemn, o misiune, un sens. Însă adesea reprimi, alungi, exilezi, pentru că îndemnul ce îţi vine de acolo e contra îndemnului
egocentrist care te face nefericit şi depresiv. Nu te lupta contra acestui ego,
nu te lupta contra scenaritelor din imaginaţia ta, nu te lupta nicidecum contra, cu absolut nimic. Aceste absurdităţi care te fac nefericit şi depresiv se
dizolvă dacă nu le dai atenţie şi te axezi doar pe ceea ce te disciplinează şi
te face atent, puternic şi creator, în acelaşi timp. Fericirea nu e contra, ci doar
pro viaţă, pro bucurie, pro creaţie!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)