miercuri, 31 august 2016

Multumește și iarăși mulțumește...





Mulţumeşte pământului, pentru că el îţi este aşternutul picioarelor tale şi te lasă să te foloseşti de el după bunul tău plac...
Mulţumeşte soarelui, pentru că el te luminează şi te încălzeşte necondiţionat în toate zilele vieţii tale...
Mulţumeşte cerului, pentru că privind albastrul său pur, te linişteşti, te armonizezi, reintri în tine însuţi şi îţi regăseşti propria-ți frumuseţe...
Mulţumeşte răsăritului, pentru că el te cheamă la viaţă, la bucurie, la creaţie și la o nouă experienţă...
Mulţumeşte apusului, pentru că el te cheamă la meditaţie, la contemplare, la recunoştinţă, la tăcere, la odihnă...
Mulţumeşte stelelor, pentru că ele veghează asupra somnului tău şi ele îţi sunt călăuze luminoase pe timp de noapte...
Mulţumeşte oamenilor, pentru că ei sunt pentru tine adevăraţi maeştri direcţi sau indirecţi, care te aprobă sau te critică, te recunosc sau te ignoră, te ascultă sau te sfidează, toate doar spre folosul tău...
Mulţumeşte cunoaşterii, pentru că ea te îndeamnă mereu să cauţi adevărul fără oprire, să-ţi depăşeşti neputinţele, să-ţi cizelezi mintea, să-ţi curăţi sufletul, să te onorezi pe tine însuţi...
Mulţumeşte curajului de a alege să fii tu însuţi atunci când toţi te îndemnau la supunere, la resemnare, la suferinţă, la întristare…iată acum toate au trecut, veseleşte-te pentru că în momentele mai grele ale vieţii, ai păstrat puterea în tine și nu ai abdicat de la crezul tău...
Mulţumeşte gândului tău, căci acesta îţi este averea cea mai de preţ, aşadar filtrează-ţi gândurile, lucrează-ţi mintea si fă din ea unealta sinelui tău...
Mulţumeşte răbdării tale şi nu forţa nimic, căci trasul de ramuri loveşte înapoi cu putere, fructul bine copt este mai uşor de luat decât cel necopt, îndârjirea produce tulburare, iar tulburarea trezeşte patimile adormite...
Mulţumeşte vântului, căci aşa cum poartă el pe cele uşoare ce nu se opun, aşa şi tu însuţi vei fi purtat de sinele tău doar dacă nu te vei opune, acolo unde îți e de folos şi unde noi lecţii de învăţat te aşteaptă...
Mulţumeşte celui de lângă tine, aşa cum te porţi cu el, aşa se va purta şi el cu tine, căci lumina din ochii lui este din aceeaşi lumină divină care luminează și prin tine însuți, iar simţirea lui nu e departe de propria ta simţire...
Mulţumeşte vieţii, căci ea lucrează într-un mod paradoxal cu tine, unu la unu, aşadar vino către ea şi revarsă fiinţa ta în manifestare, fără cenzură, fără reprimare, fără gânduri ascunse... 
Mulţumeşte omului bun ce îţi aduce nădejde, zâmbet, susţinere şi bucurie pe chip, pe unul ca acesta merită să-l porţi pururea în sufletul tău...

luni, 29 august 2016

Sunt iubiri şi iubiri...





Există iubirea pasională între un bărbat şi o femeie, în care îndrăgostiţii se apropie delicat unul de altul la început. Fiecare cu gândul la celălalt. Fiecare mereu cu ochii pe celălalt. Îndrăgostiţii se întâlnesc, apoi iar se despart, apoi iarăşi se apropie şi jocul acesta e frumos şi poate ţine puţin, o vreme sau chiar pentru toată viaţa. Şi iată cum îndrăgosteala se transformă din pasiune şi vâlvătaie, în recunoaşterea celuilalt ca fiind o parte din tine. Iubitul sau iubita vine cu patimile sau cu fricile sale aproape de celălalt, până ce toată această tulburare se dizolvă în simţământul celuilalt. Cel cu iubirea mai mare se lasă pe el însuşi absorbit de slăbiciunile celuilalt, le absoarbe pe toate ca pe un burete şi apoi îi umple acestuia golurile sufleteşti, dăruindu-i acestuia energie, putere, curaj, nădejde...

Există iubrea curată dintre un părinte şi un copil, a cărei curăţie şi puritate nu poate fi asemuită cu nicio altfel de iubire. Aceasta nu o poate înţelege şi nu o poate simţi decât cel ce a dat naştere unui copil. Când copilul apare în peisajul părinţilor, le arată acestora, exact golurile lor interioare, îndemnându-i indirect cum să se depăşească pe ei înşişi, cum să îşi recunoască puterea din ei, cum să caute şi să găsească soluţii care până înainte de venirea sa pe lume, păreau probleme de nerezolvat. Copilul te scoate din zona ta de confort, din inerţia ta, din lenea şi trândăvia ta cu care îţi place adeseori să cochetezi, dar toate acestea nu-ţi folosesc la nimic, decât la nesfârşitele reverii şi visări ale nimicului. Copilul vine către tine simplu şi firesc, curat şi pur, fără gânduri ascunse. El îţi oferă bucurie şi iarăşi bucurie, astfel încât inima ta ce pare amorţită începe să se deschidă şi să lase iubirea să curgă râuri, râuri, râuri...

Există iubirea dintre un discipol şi un învăţător. Acesta este un mare dar şi nu oricine îl poate experimenta. Această iubire include respectul, devoţiunea, sinceritatea. Învăţătorul pare mereu că îl trage pe învăţăcel după el, iar cu cât învăţăcelul prinde mai repede tot ceea ce are de învăţat, maestrul accelerează şi el, căci râvna discipolului pare de neoprit. Uneori învăţătorul se opreşte şi îl lasă pe învăţăcel să se apropie de el şi să-l îmbrăţişeze, îi dă voie să se aşeze lângă el sau chiar să-i spele picioarele cu părul său. Dar asta o face doar pentru ca discipolul să îşi tragă puţin suflul, pentru ca din nou să se ridice şi să-l urmeze pe maestrul său. Acesta iarăşi fuge şi-l cheamă pe discipol după el, lăsându-l uneori să se apropie, lăsându-l să se apropie doar aşa ca o părere sau ca şi cum i-ar atinge doar ciucurii de la poale. Şi pentru discipol această atingere este îndeajuns, nu are nevoie de mai mult. Dar după un timp, în toată această iubire apare şi despărţirea, căci nici un maestru adevărat nu îşi va ţine lângă el discipolul furându-i acestuia libertatea. Aşa că vine vremea când discipolul pleacă de lângă maestrul său în lume, neuitând însă niciodată timpul petrecut lângă acesta...

Există iubirea dintre doi prieteni, a căror prietenie se transformă şi aceasta într-un fel de iubire, chiar dacă prietenii se despart şi se revăd la distanţe de timp foarte lungi. Cei doi îşi amintesc unul de altul, se cheamă iarăşi, căci dorul unuia făţă de celălalt îi mistuie şi-i recheamă iarăşi să se revadă faţă-n faţă. Prietenii adevăraţi rezistă în timp, în ciuda diferenţelor de opinie, în ciuda schimbărilor care apar într-unul sau în celălalt. Prietenia e sursa iubirii, izvorul ce o generează şi care se alimentează din împărtăşirea gândurilor şi simţămintelor. Prietenia e frumoasă şi nu caută la faţa omului, ea nu are nevoie de confirmări şi nici nu pune condiţii între cei doi. Atunci când apare o condiţie, una cât mică chiar, prietenia dispare şi apare interesul, batjocura, dispreţul, superioritatea. Prietenia se susţine însă doar pe sinceritate şi pe respect, altfel nu poate rezista în calea vicisitudinilor vieţii...

Există iubirea dintre oamenii care se recunosc unul în altul, chiar dacă nu şi-au vorbit niciodată. Ei se recunosc în priviri, într-o strângere de mână, într-o îmbrăţişare. Între aceştia poate că nici nu va exista vreodată o relaţie anume, dar în sufletul lor există un locaş de neatins pentru acest fel de oameni. Pot fi bărbaţi, pot fi femei, pot fi copii sau orice fel de oameni, frumoşi, melancolici, visători, pragmatici, agitaţi, calmi, tineri sau bătrâni. Iubirea nu caută la forme şi nici posesivă sau geloasă nu poate fi. Ea uneori rezistă în timp pe baricade, alteori e răpusă la prima adiere de vânt. Dar viaţa însăşi o căleşte, o îngrijeşte, o înalţă sau o smereşte, o testează şi o sporeşte, toate acestea într-un mod de nedescris în simple cuvinte umane...

Există şi iubirea de sine. Deşi e greu de înţeles ce fel de iubire este aceasta, căci nicidecum nu sunt doi în tine, unul care să iubească, iar celălalt să se lase iubit. Dar e ca un dor, aşa îl simt eu. Ca o nostalgie către partea mea pură care mă îndeamnă să dau totul pentru viaţă. Ca o râvnă care mă tot trage spre un ceva anume pe care nu reuşesc să-l identific. Râvna mă trage şi mă atrage, iar eu doar mă plec şi fac o reverenţă în faţa acestui dor. E o vibraţie care aprinde şi mai mult flacăra interioară. Atunci când flacăra e slabă, se deschid noi oportunităţi în viaţă pe care le poţi accesa, dacă ai destul curaj să o faci. Când flacăra e puternică, arzi dar nu te mistui, ca într-un foc continuu. Aceast foc sacru e unul plăcut, căci el te ţine viu, curios, entuziast, bucuros, dornic de a experimenta, de a înţelege, de a evolua...  

Iubirea poate fi de multe feluri şi totuşi ea e doar una. Ea nu se precipită şi nici nu se îngrijorează în zadar din pricina celuilalt. Pentru că iubirea nu e slabă, nu e doar frunză-n vânt. Ea se recunoaşte în celălalt fără a tot pune întrebarea prostească „oare mă iubeşte sau nu mă iubeşte”? Când simţi iubire pentru celălalt nu mai are nici un rost să îţi pui întrebarea aceasta. Sau crezi cumva că nişte simple cuvinte te-ar împăca cu ceva, când tu singur ştii exact cum stau lucrurile fără a căuta răspunsuri la ceea ce nu se poate răspunde prin cuvinte? Iubirea înseamnă libertate, acesta e marele dar pe care îl poţi oferi celuilalt atunci când simţi că sentimentul tău e dincolo de lumesc, dincolo de carnal, dincolo de orice fel de condiţionări...


Nu suntem programe, suntem suflete vii!



Da, nu sunt un program, nicidecum. Nu sunt nici mai multe programe încorporate într-unul. Nu sunt o credinţă anume sau un sistem de credinţe anume. Nu aparţin vreunei religii şi nici vreunui dumnezeu. Nu sunt o etichetă socială cu care m-ai putea identifica. Nu pot fi îndoctrinat şi încorsetat într-o dogmă. Nu am programe sociale, religioase sau spirituale după care să mă ghidez. Nu am maestru, nici guru, nici vreun iluminat care să aibă grijă de mine. Nu aştept vreun salvator, mântuitor sau vreo a doua venire. Nu sunt ataşat de frică. Nu mi-e frică de frică atunci când o simt. Nu sunt ataşat nici de bucurie. Nu sunt ataşat de nimic. Nu am nume, nu am sex, nu am vârstă. Nu sunt încadrat în timp şi nici în spaţiu. Existenţa mea înseamnă „eu sunt”. Fără nimic altceva dincolo de ea. Fără nici un atribut ataşat. Doar prezenţă. Acesta este sufletul.

Şi e viu. Atât de viu, atât de prezent, atât de vibrant! Atât de liber! Însă programele îl încorsetează pe acest suflet, îl sufocă, îl limitează. El nu poate fi ghidat după programe lumeşti care toate au la bază doar frica. Programul naşterii şi al morţii. Al botezului şi al îngropării. Programul fricii de dumnezeu, al crucii, al pedepsei, al învinovăţirii, al ruşinii. Programul căsătoriei, al fidelităţii, al geloziei. Programul imaginii exterioare, al faptului precum că eşti cineva. Programul smerenei false, al defensivei, al timidăţii exacerbate, al statului în spatele cortinei doar ca să nu faci nimic autentic. Programul de a fi super bărbat potent, puternic, dur, nemuritor şi rece, cel care nu plânge niciodată. Programul de a fi super femeie sexi, voluptoasă, carnală, posesivă şi geloasă. Programul de a merge la şcoală şi de a învăţa toate prostiile pentru ca mai apoi să ai ce dezvăţa. Programul de a creşte un copil inducând acelaşi fel de  frici primite în subconştient de la tata, mama, soacra şi bunica. Programul de a poseda lucruri cât mai multe, cât mai scumpe, cât mai colorate. Programul de a fi în competiţie şi de a ieşi câştigător în tot ceea ce faci. Multe programe în peisaj. Dar acesta nu e sufletul.

Toţi căutăm libertatea dar nu ne dăm seama cum aceasta e atât de sufocată de programele sociale, religioase şi chiar spirituale. Când apare o credinţă la interval, apare un jurământ, o angajare şi implicit o frică. Toate credinţele te condiţionează direct sau indirect, subtil sau mai pe faţă. Aşa că pentru mine, cel puţin, sufletul meu e dincolo de bine şi rău, de lumină şi întuneric, dincolo de orice fel de moralitate mironosită, dincolo de dogmă, de ritual, de religie, de spiritualitate. Căci toate sunt etichete pur umane, pur lumeşti, pur limitative. Şi sufletul e viu, e dincolo de orice etichetă. Doar mintea etichetează, ţese, imaginează, induce, învinovăţeşete, pedepseşte şi pune la colţul infamiei, umblând cu catalogul moralităţii de faţadă dupa ea.

Dar sufletul meu vrea să scape de toate acestea, căci e libertate doar şi e dornic de orice experienţă prin care simte că se căleşte, că evoluează. El analizează, teoretizează, filtrează şi pune în balanţă. Adică cântăreşte teoria de o parte şi practica de cealaltă parte. Vede unde teoria cade cădere jalnică în faţa pragmatismului şi unde metaforele spiritual-luminoase sunt goale de conţinut în faţa vieţii mocirloase de zi cu zi. Sufletul nu vrea doar să observe la nesfârşit viaţa, ci să o trăiască la propriu, nu la figurat. Nu vrea să tânjească inert după „ce ar fi fost dacă” sau „era odată ca niciodată”. Ce să facă el cu aceste metafore frumoase pe dinafară, dar putrede şi fără esenţă pe dinăuntru? Aşa că el nu tânjeşte după mângâieri diafane, ci după tăvălirea la propriu în mocirla vieţii. Doar aşa poţi scăpa de ipocrizie, de balastul credinţelor limitative. Doar în mocirlă, murdărindu-te, ridicându-te, spălându-te mai apoi. Dar asta nu e pentru oricine. E doar pentru mine. Eu am nevoie de asta.  

Aşadar, „ieşi din minte ca dintr-un mormânt”!, îmi strigă sufletul meu. Dar cum să fac să ies din minte şi din suferinţa pe care o induce ea? „Doar fi prezent, nu judeca, nu te judeca, nu interpreta personal nimic, nu fă presupuneri şi nici speculaţii”, spuse sufletul meu. Şi cum să ies din acest vis fascinant şi din această vrajă? „Înţelegând că acesta nu e visul tău, ci doar un program prin care ai fost învăluit”. Şi cum pot face să înţeleg că acest vis e o iluzie? „Doar fiind conştient în cele mici ca şi în cele mari. La fiecare pas, la fiecare vorbă, la fiecare sunet, doar fii conştient, atent, vigilent”. Cum pot face asta când sunt carne şi sânge, emoţional, egocentrist, pasional? „Prin lucrul cu tine însuţi, devii permanent conectat, devii alimentat ca dintr-o priză”. Ce este această priză? „Este sursa vieţii şi fluxul inspiraţiilor care ţi se trimit pentru a le materializa pe pământ, între oameni”, spuse sufletul meu.

Şi atunci m-am gândit eu aşa, pe îndelete, cum adeseori, noi oamenii, trăim doar din vis, din iluzie, din fascinaţia şi vraja minţii. De aceea, nu suntem liberi şi nici nu vrem să fim. Dăm totul către această vrajă seducătoare, dar nu dăm mai nimic către libertatea noastră interioară. Şi de aceea, suferim, ne precipităm, ne irităm, ne angoasăm. Pentru că suntem teribil de anxioşi, teribil de temători, teribil de posesivi  în ceea ce priveşte confortul nostru. Devenim inerţi şi întunecaţi pentru că nu ne mai dăm voie să simţim din libertatea sufletului, ci doar filtrăm şi cenzurăm din îndoctrinarea minţii. Aici e tot chinul şi zădărnicia noastră, în scenarita imaginaţiei care ţese şi tot ţese scenarii apocaliptice cu nemiluita.

Da, e adevărat, nu suntem programe, suntem suflete vii! Unice, irepetabile, originale, create din viaţă pentru viaţă!Şi totuşi am asimilat atât de mult balast informaţional, atât de multe credinţe cu care ne dăm de pomană în cap iarăşi şi iarăşi, atât de multe ostracizări venite din gura lumii, încât libertatea sufletului pare doar o metaforă! Ne amăgim doar că suntem liberi, dar departe de noi această libertate. Căci dacă nu eşti liber în interior, nu poţi fi nicidecum în exterior! Aşadar câştigă-te pe tine însuţi ca suflet liber şi fă ce vrei!        
















































































duminică, 28 august 2016

Descoperindu-mă pe mine însumi




E ca o continuă surprindere, ca un continuu drum, ca o îndepărtată destinaţie care se tot îndepărtează pe măsură ce mă apropii de ea. Şi totuşi, nu există destinaţie, ci doar o linie temporară de destin conştient aleasă pentru un timp. Nu există un scop în sine. Dar există un sens de a fi pe cale. Şi ce înseamnă să fii pe cale? Să începi să te cunoşti, ca trup, ca minte, ca suflet. Alt drum nu este decât doar acesta. Altă destinaţie nu este decât doar aceasta, aceea de ajunge la tine însuţi.

Şi totuşi, cum ieşi din acest clişeu spiritual care sună frumos, dar totuşi pare atât de anevoios? Cum faci să ajungi acolo, unde absolut nimeni nu poate avea acces? Pe unde să intri şi ce porţi să deschizi? La ce uşi să baţi şi pe cine să întrebi care e drumul corect pe care ai putea merge fără să te rătăceşti? De cine să asculţi şi de unde să te povăţuieşti? Există vreo sursă, vreun om, vreun maestru, vreun dumnezeu?

Există o sursă şi ea este însăşi viaţa. O alta nu este, eu nu am dibuit. Această sursă e ca un râu de apă vie, uneori învolburată şi agitată, alteori lină şi calmă. Şi de agitaţie e nevoie uneori, şi de învolburare, şi de agresivitate chiar. Nu ni se cere doar să şedem la gura sobei, nu cumva să ne izbească în prea plin vremea, vânturile, ploile. Confortul fizic nu înseamnă şi confort psihic. A trăi în inerţie şi în dolce far niente, nu e prea confortabil, ci e chiar îngrozitor de greu pentru că te lupţi contra ta, contra creatorului din tine care se vrea revelat. Şi de asta doar zaci, visezi şi aştepţi. Ce mai aştepţi, de fapt? Să vină viaţa şi să te buşească la propriu dacă tu încă nu înţelegi simbolismul ei la figurat?

Frica e dominanta suferinţei. Dar am văzut şi oameni care nu se mai ghidează după această frică. Pe aceştia i-aş lua de mânuţă şi i-aş duce acasă. Pentru că îmi plac atât de mult oamenii curajoşi, vii, autentici. Nu cei care bravează din gură sau din teorie, ci cei care seduc prin faptă, prin efort, prin disciplină, prin conştientizare, prin libertate. Cei care îşi dau voie să fie, pe aceştia i-aş îmbrăţişa şi le-am mulţumi mereu doar că sunt. Căci ei şi-au înţeles menirea şi rostul pe pământ. Acela de a nu se reprima pe ei înşişi, ci de a se manifesta liber şi curajos în toate ale vieţii. Aceasta e esenţa vieţii, să manifeşti ceea ce simţi şi să nu-ţi dai cu tifla-n cap de pomană pentru că nu ai destulă încredere în tine însuţi!

Şi uite aşa mă descopăr chiar şi acum. Privind şi la cei mai curajoşi ca mine, dar privind şi la cei mai fricoşi. Învăţ şi bag la mansardă, de la unii, de la alţii. Învăţ chiar şi de la mine, ce reacţii am, ce mă surprinde, ce mă atrage, ce mă respinge. Învăţ să mă descopăr prin simţuri, pentru că sunt foarte emţional, dar şi cerebral în acelaşi timp. Aşa că nu fug de mine, doar mă descopăr. Citesc mult, dar cărţile nu îmi vor da niciodată ceea ce îmi oferă viaţa la propriu, nu la figurat. Şi e bine să citeşti, să cunoşti de toate şi să iei aminte la experienţele de viaţă trăite de alţii. Ele pot fi ca nişte scurtături dacă ai puţin discernământ să filtrezi prin propria ta fiinţa tot ceea ce asimilezi şi pui în balanţă.

Şi totul înseamnă viaţă şi prin toate mă descopăr. Chiar şi prin cele grosiere, carnale, trupeşti, senzuale. Dar şi prin cele contemplative, visătoare, diafane şi subţiri. Toate au rost pe pământ pentru mine, căci nu sunt doar trup, nu sunt doar minte, nu sunt doar suflet sau spirit. Sunt toate acestea la un loc şi toate sunt bune foarte. Altfel, nu poţi evolua nicidecum, asta dacă te interesează cumva această evoluţie. Căci dacă nu crezi în ea, vei fi sedus de toate nimicurile care vin şi pleacă din realitatea ta, dar nu le vei înţelege rostul încă. Pentru că nu te interesează sporirea ta, ci doar pierzi timpul în bârfele nesfârşite ale lumescului.

Şi uite aşa mă descopăr. Cu paşi mărunţi, firavi, gingaşi. Foarte mici paşi, mici de tot. Dar totuşi îi fac, totuşi sunt acolo în miezul experienţei care mi se dă şi pe care o primesc. Poate cu teamă la început, dar cu bucurie după ce pricep rostul ei. Poate cu multă neîncredere mai întâi, ca mai apoi să o duc totuşi până la capăt. De ce? Pentru că acea experienţă mi s-a dat să pun mâna pe ea, nu să o repudiez şi să o ferec în cufărul ruginit al indiferenţei. Experienţa mi s-a dat ca leac de vindecare, de schimbare şi de transformare. Aşadar, experienţa mea e un dar! Oare aşa de prostănac voi fi încât să nu recunosc prin ea darul vindecării, al schimbării şi al transformării mele?     

Şi uite aşa mă descopăr. Şi e frumos, copleşitor, magnific! Da, nu sunt doar metafore, sunt trăiri! Dacă simţi o emoţie, eşti viu totuşi. Dar dacă eşti rece şi indiferent, înseamnă că te-a învăluit plictiseala, resemnarea, goliciunea. Unde crezi că ţi-e mai bine în confortul goliciunii sufleteşti sau în disconfortul hărniciei spirituale? Da, căci spiritualitatea, nu înseamnă să citeşti tot felul de citate poleite, luminoase şi mironosite adunate de pe la marii iluminaţi şi aruncate cu găleata în mediul virtual. Poţi să le arunci la coş direct, nu-ţi vor folosi la nimic! Doar te vor lăsa gură cască şi-ţi vor da ochii puţin peste cap, dar asta nu poate dura mai mult de o clipă. Căci tot ceea ce contează în spiritualitate, e munca cu tine însuţi, restul e vânare de vânt. Şi dacă e vorba de o muncă, asta înseamnă că e vorba de un efort, de o disciplină şi de o conştientizare. Altfel, fără acestea trei, te amăgeşti şi ţeşi iluzii spirituale în imaginaţia ta. Adică, mai pe scurt şi mai direct, eşti în înşelare.

Şi eu m-am înşelat de-a lungul timpului. Fac greşeli, cad, învăţ, mă ridic. Altă cale de evoluţie nu este, decât doar asta. Trecând prind toate şi pricepând câte ceva din fiecare latură. Căci, nu-i aşa, există câte o iniţiere în toate aspectele vieţii. Te naşti, înveţi să mergi, să vorbeşti, să conduci, să înoţi, să cultivi o relaţie, să faci dragoste, să creşti un copil, să treci obstacole, să ocoleşti fundături, capeţi discernământ învăţând pur şi simplu să trăieşti. De peste tot înveţi toată viaţa. Numai să vrei, altfel vei tot fugi în zadar. Vei da la spate frica, în loc să te confrunţi cu ea faţă-n faţă. Căci doar aşa o vei dibui ca fiind doar iluzie.


Şi uite aşa mă descopăr. Trăind viaţa şi învăţând de la ea, unu la unu. Uneori e mai greu, alteori foarte uşor. Uneori e super frumos, alteori îţi vine să te laşi de meserie. Uneori cu bucurie, alteori cu mare frângere a inimii. Dar totuşi, asta e marea provocare a vieţii, să nu fugi de ea, ci să rămâi acolo, nu pe câmpul de luptă, ci pe câmpul de bucurie. Căci nu există luptă, ci doar un vast teren de joacă pentru oricine. E ca o poveste care se derulează cu personaje reale din care chiar şi tu faci parte. Intră în poveste şi vino şi tu în acest joc, e loc pentru oricine!   

sâmbătă, 27 august 2016

Sinceritatea din noi înşine



E atâta suferinţă în noi. Nu am reuşit încă să ieşim din melo-dramă. De cele mai multe ori, de fapt, nici nu vrem să ieşim. Ne place melo-drama, o căutăm cu râvnă, o descoperim cu satisfacţie, o hrănim permanent şi apoi o împărtăşim celorlalţi. Abia aşteptăm să o facem cunoscută tuturor, să ne martirizăm pe altarul suferinţei. Să ne auto-convingem că ne e greu, că nu suntem bine, că avem zeci de mii de probleme, de necazuri, de frustrări. Ne îngrijorăm din orice. Ne simţim vulnerabili şi labili, slabi şi sensibiloşi pe dinăuntru. Suntem uşor de rănit acolo unde s-au adunat de-o viaţă răni, amintiri, regrete, nostalgii. Fugim de oameni, încă ne e frică de atingerea lor. Stăm în expectativă, la pândă, aruncăm priviri pe ascuns, doar să nu fim surprinşi că avem un interes pentru cineva, să nu fim surprinşi că simţim ceva. Orice am face, doar să nu fim surprinşi, să nu fie dată în vileag inima noastră. Asta se întâmplă pe dinăuntru.

Dar pe dinafară, pare că e ceva de capul nostru. Bravăm. Căutăm imaginea omului deştept, frumos şi cu bani. Căutăm să dăm bine şi ţinem la imaginea noastră de numa-numa. Bărbaţi macho, femei intangibile. Dar asta doar aparent. Trupul senzual  ascunde adeseori o inimă extrem de fragilă. Dar ea e învăluită şi legată fedeleş undeva cât mai departe de oameni, nu cumva ca ea să fie atinsă, căci ar putea sângera dacă e atinsă cu mişcări bruşte. Nu vrem să ne doară acolo, în inima noastră. Dar e imposibil. Pentru că trăieşti aici pe pământ, între oameni. Nu trăieşti în abstract, printre entităţi luminoase şi diafane. Te implici emoţional, te doare când eşti dezamăgit. Ai aşteptări, oricât de mult ai vrea să nu ai. Îţi pasă, eşti viu. Treci prin experienţe dureroase în viaţă, nu ai încotro. Dar cu timpul, inima se căleşte. Întâlneşti oameni pe care-i respingi. Întâlneşti oameni pentru care eşti indiferent. Dar întâlneşti şi oameni pentru care simţi că îţi explodează inima în piept. Nu-ţi fie frică, asta înseamnă că eşti viu, că-ţi pasă. Nu te repudia pe tine însuţi în zadar, căci tot ceea ce repudiezi se va reîntoarce la tine iarăşi şi iarăşi până vei pricepe ceva. Asta nu e din cărţi, ci chiar din viaţă. Imaginea la care ţii atât de mult poate fi în totală discrepanţă cu ceea ce simţi interior. În ascuns poate fi o nefericire cumplită, iar la vedere poate fi doar zâmbet de complezenţă. Şi oamenii te vor privi şi te vor admira, căci nu văd decât zâmbetul tău. Nu văd decât imaginea poleită şi cred că chiar tu eşti acela. Asta se întâmplă pe dinafară.

De asta vine depresia şi se instaurează subit. Pentru că nu suntem impecabili cu trăirea noastră. Nu suntem sinceri cu slabiciunile, vulnerabilităţile, atracţiile noastre carnale, psihice sau spirituale. Pe acestea le simţim atât de acut, trăim cu ele, ne plimbăm cu ele, dormim cu ele. Lor ar trebui să le acordăm cea mai mare atenţie, dar se pare că e prea dureros să ne privim pe noi înşine faţă-n faţă. Ne e încă ruşine să spunem ce simţim. Mulţi oameni nu vorbesc niciodată despre ceea ce simt, li se pare o prostie şi o slăbiciune să se dezvăluie. Şi trăiesc un număr de ani, dar nu au trăit cu adevărat ei. Ci doar imaginea lor, la care au ţinut atât de mult cu dinţii. Doar un trup a trăit, nu un suflet. Şi trec  aceşti ani şi te surprinzi ca spirit că nu mai eşti viu cu trupul. Şi nu a ştiut nimeni ce ai simţit cu adevărat pe pământ într-o viaţă de om. Nici nu ai vrut să ştie nimeni, nu ai lăsat pe nimeni să se apropie de tine decât doar tot cu trupul. Venit, văzut, atins, plecat. Trupuri multe, suflete puţine...

Seara, omul, în general, devine contemplativ. Atunci oboseşte şi începe să îşi audă mai mult glasul lăuntric. Acel copil interior care adeseori plânge pe înfundate de prea multă sufocare a marelui nimic. Dimineaţa însă, iarăşi o iei de la capăt. Fugi, fugi, fugi... Doar să nu mai auzi acest glas insuportabil care te cheamă la viaţă. Pentru că alergi spre moarte, nu spre viaţă. Alergi spre neant, nu spre culmi. Alergi spre abstract, nu spre ce e personal şi uman. Alergi spre izolare, nu spre oameni. Dar suntem aici cu toţii. Şi e frumos, atât de viu, atât de emoţional totul! Dar încă ne e tare frică pentru că nu avem încredere în noi, nu avem încredere în oameni, nu avem încredere în viaţă. Ni s-a dat totul dar noi încă refuzăm acest dar. Ofensăm universul, ofensăm viaţa, ofensăm oamenii şi ne ofensăm cel mai mult pe noi înşine prin frica noastră!

Şi asta pentru că încă nu suntem sinceri. Deci tot ceea ce ştim ca şi cunoaştere, pare necâştigător. Pentru că încă nu suntem sinceri. Ne ascundem în spatele cunoaşterii profane, ne agăţăm de spiritualitatea luminoasă şi mironosită, dar nu am ajuns încă la sinceritatea şi impecabilitatea noastră cu noi înşine. Şi ne chinuim în zadar. Vrem să cunoaştem totul, dar să nu mai fim aşa labili şi vulnerabili. Ne agăţăm doar de partea luminoasă în faţa celeorlalţi, din spatele unor ecrane. Vrem să fim văzuţi cât mai luminoşi şi mai spirituali. Cât mai deştepţi, cât mai frumoşi, cât mai luminoşi. Dar nu suntem doar aşa mereu, pe cine credem că amăgim? Nu suntem doar deşteptăciune, frumuseţe şi lumină. Avem părţi în noi pe care nu ni le recunoaştem, le reprimăm pentru că ne este ruşine de ceea ce simţim. Părţi adumbrite, nu neapărat întunecate. Părţi cu care ne descurcăm mai greu, nu ştim cum să le depăşim, să le gestionăm. Dar în continuare, trăim cu ele. Faptul că nu le acordăm atenţia cuvenită, nu înseamnă că aceste părţi s-au dizolvat. Ele încă sunt acolo şi se vor impropriate, se vor asumate, se vor revendicate. Se vor experimentate şi înţelese. Sau vrei să fii doar lumină, doar frumuseţe, doar deşteptăciune? La ce bun lumina care nu luminează întunericul şi este ascunsă mereu sub obroc? 

Aşadar, nu-ţi fie teamă omule să trăieşti pe pământ. Deschide-ţi inima şi las-o să vorbească prin vibraţii! Eşti atât de viu, atât de frumos, atât de autentic! Dar asta doar dacă îţi dai voie să fii, dacă îţi dai voie să simţi, dacă îţi dai voie să te ierţi, dacă îţi dai voie să te iubeşti aşa cum eşti!     
  

vineri, 26 august 2016

Vămile prin care am trecut pentru a ajunge la sinele meu


 





Am pornit cu nădejde într-un pelerinaj către sinele meu, iar ceea ce am putut vedea pe drum, merită povestit. Şi astfel tot mergând, am intrat în primul orăşel, la intrarea căruia scria:
Orăşelul celor cu mintea în trecut!
Stând astfel o vreme acolo, am vorbit cu acei oameni şi am rămas surprins de ceea ce mi-au spus. Unul spunea că multe greşeli făcuse în viaţă şi nu ştia cum să şi le răscumpere, altul că în trecut fusese un mare creator dar şi-a pierdut inspiraţia, alţii îşi aminteau de zilele bune pe care le trăiseră, alţii de tinereţea lor minunată şi tot aşa...
“Şi acum ce faceţi”? am întrebat.
“Acum noi trăim în acest loc pentru a ne povesti trecutul unul altuia cu nostalgie şi regret”, mi-au zis ei.
“Ciudaţi oameni”, mi-am spus, şi am plecat mai departe...
La intrarea în următorul orăşel scria:
Orăşelul celor cu mintea în viitor!
Aici de cum am intrat, toţi au năvălit spre mine, abia aşteptând să îmi povestească câte ceva. Unul îmi spunea despre dorinţa lui de a face o casă, altul se tot gândea la o afacere prosperă, un altul îşi făcea tot felul de planuri, un altul se tot gândea cum ar fi să aibă şi el o familie...
“Şi ce faceţi pentru îndeplinirea acestor dorinţe”? am întrebat eu.
“Nu facem nimic concret, doar aşteptăm să apară cineva care să ne ajute sau un moment prielnic”, au răspuns ei.
“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...
Următorul orăşel avea o inscripţie mare pe care scria:
Orăşelul necazurilor închipuite!
Aici era mare jale şi plânsul se auzea de dinainte de a intra. M-au înconjurat şi au început să mi se plângă, care mai de care. Unul, că ce va face dacă vremea se va strica şi recolta lui va fi compromisă, altul, că ce va face dacă îşi va pierde toată averea agonisită de o viaţă, altul se întreba ce va mânca mâine dacă nu va mai avea de lucru, altul se frământa cum va putea rezista la o boală dacă se va îmbolnăvi, altul se îngrijora de cine-l va îngropa dacă va rămâne singur...
“Şi totuşi, acum sunteţi bine”, le-am spus eu.
“Da, dar mereu ne tot frământăm ce se va întâmpla cu noi dacă...”
“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...
Apoi am ajuns la o altă intrare unde scria mare:
Orăşelul celor care şi-au pus nădejdea într-un salvator!
Aici tristeţea se simţea de departe şi cu greu m-am putut apropia.
Şi am văzut tot felul de oameni, bărbaţi şi femei, toţi îmbrăcaţi în negru, bărbaţii cu bărbi lungi, iar femeile acoperite de numai ochii li se vedeau. De atâtea lacrimi feţele li se uscaseră, căci citeau mereu în genunchi din tot felul de cărţulii, bolborosind mereu aceleaşi cuvinte “doamne miluieşte şi iar doamne miluieşte”. Aceştia mă ameninţau cu tot felul de chinuri după moarte sau cu tot felul de răsplăţi care mi s-ar fi dat gratis dacă aş crede în salvatorul lor, asta bineînţeles, tot după moarte. Îmi tot spuneau să rămân cu ei acolo şi să aşteptăm împreună toată răsplata care ni s-ar fi cuvenit.
“Şi totuşi acum sunteţi în viaţă, ce aveţi de gând să faceţi cu ea?” i-am întrebat.
“Nu facem nimic, ci doar ne plângem păcatele şi aşteptăm iertarea domnului dumnezeului nostru”!
“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...
La o altă intrare scria:
Orăşelul unde frica e la mare preţ!
Aici, imediat de cum am intrat, au dat buluc toţi, încercând să mă convingă să mă întorc din drum, căci e foarte periculos ce fac şi multe primejdii mă vor întâmpina. Dar dacă rămân la ei, voi fi în cel mai sigur loc. Căci cetatea lor şi-au înconjurat-o de jur împrejur cu ziduri groase, astfel încât să fie în deplină siguranţă. Nimeni nu ieşea din cetate, niciodată.
“Şi totuşi de ce vă e atât de frică”? am întrebat.
“Pentru că aşa am fost învăţaţi de mici, de mai marii noştri, să rămânem mereu aici, să nu punem întrebări şi să nu căutăm răspunsuri”.
“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...
Tot mergând, am văzut o altă inscripţie:
Orăşelul celor nemulţumiţi!
Stând o vreme aici, am văzut cum cei din acest loc, de dimineaţă de cum făceau ochi, începeau să se răstească unii la alţii, să înjure şi să se ocărască pe ei înşişi. Ba dădeau vina pe un dumnezeu care era foarte preocupat să le facă rău, ba pe faptul că munca lor nu le era recunoscută, ba că guvernul nu făcea nimic pentru ei, ba că erau prea multi bogaţi, iar din cauza lor ei rămâneau mereu săraci. Ei doar boscorodeau, doar cârcoteau şi doar se bârfeau unii pe alţii, dar nu făceau nimic constructiv cu viaţa lor.
“Şi totuşi nu vă lipseşte nimic”, le-am spus.
“Da, dar când ne uităm în ograda altora, toate nemulţumirile vin asupra noastră”!
“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...
Apoi, tot mergând am dat de o altă poartă, o noutate chiar, pe care scria:
Orăşelul celor ce trăiesc în ireal mai mult decât în real!
Aici peste tot oameni care erau ca nişte roboţi. Mergeau teleghidaţi ţinând în mâini tot felul de ecrane. Nu se priveau ochi în ochi, nu îşi vorbeau, nu se ascultau. În maşini, la fel, oameni cu ochii în ecrane. Erau absorbiţi şi prinşi ca într-o vrajă. Nu zâmbeau, nu gesticulau, doar priveau în ecrane şi tastau de zor.
"Ce faceţi voi pe aici"?, i-am întrebat mirat.
"Noi ţesem şi tot ţesem vise virtuale în imaginaţia noastră". 
"Şi sunteţi fericiţi"?
"Ce e aceea fericire"? m-au întrebat aceştia...

După ce am plecat de la aceştia şi după tot ce văzusem prin orăşelele prin care trecusem, mă tot întrebam dacă sunt pe drumul cel bun. Căci vedeam din când în când câte o răscruce de drumuri, dar eu mergeam tot înainte deşi drumurile se bifurcau des. Atunci m-am întrebat, oare unde aş putea ajunge dacă aş alege să mă abat din drumul cel vechi?
Şi astfel, celor pe care i-am întâlnit până acum, le-am lăsat până şi praful de pe picioare şi am înaintat, schimbând cu curaj traseul.
Pe noul drum, primul orăşel se numea:
Orăşelul sănătăţii radiante!
Aici poposind o vreme, am observat că de cum se sculau în prima clipă, oamenii zâmbeau cu bucurie şi mulţumeau zilei care tocmai răsărise în faţa lor. Acolo nu era nici urmă de boală, iar întrebându-i cum de toţi sunt aşa de sănătoşi, mi-au spus că ei niciodată nu se gândesc nici la moarte, nici la boală, nici la doctori, ci mulţumesc şi sunt plini de recunoştiinţă întregii vieţi, doar pentru simplu fapt că trăiesc.
“Minunaţi oameni” mi-am spus şi am plecat mai departe...
La următoarea intrare scria:
Orăşelul celor cu adevărat credincioşi!
Aici, toţi erau plini de optimism şi pentru că nu aveau nici măcar o urmă de îndoială în suflet, fiecare gând se concretiza în creaţii fabuloase. Aici nu exista invidie şi nici gânduri ascunse, căci toţi se susţineau unii pe alţii, se admirau şi se încurajau reciproc.
“Minunaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...
La următoarea poartă scria:
Orăşelul celor cu adevărat curajoşi!
Aici toţi oamenii experimentau continuu, fără să se întrebe ce s-ar întâmpla dacă ar da cumva greş. Aceştia nu-şi pierdeau nici măcar o secundă cu cârcoteala, cu ce a mai făcut x sau y,ori ce s-a mai întâmplat prin locuri care nu aveau nici o legătură cu realitatea lor. Şi astfel tot experimentând, îşi creau noi obişnuinţe, noi reţele neuronale şi învăţau mereu lucruri noi. Fiind în comuniune permanentă, învăţau mereu unii de la alţii, fără să se compare între ei.
“Minunaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...
În următorul orăşel, scria la intrare:
Orăşelul celor autentici!
Aici fiecare om îşi urma scopul său, fără să plece urechea la ce aveau alţii de spus despre el. Aşa cum simţeau, tot aşa vorbeau, aşa cum gândeau, tot aşa trăiau. Nu ştiau ce este penibilul pentru că erau permanent conectaţi la sinele lor. Iar fiind mereu în această stare, vibraţia lor creştea şi radia fără oprire.
“Minunaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...
Şi astfel tot mergând, am mai ajuns într-un loc, la a cărui intrare scria:
Orăşelul celor care s-au regăsit pe ei înşişi!
Aceştia care au ales să rămână aici, au trecut prin multe experienţe, unele dureroase, din care au învăţat nenumărate lecţii. Aceştia au făcut şi multe greşeli pe care însă şi le-au asumat ca fiind tot experienţe. Dar nu îşi mai aduceau aminte de ele. Căci s-au iertat pe deplin pe ei înşişi şi şi-au mulţumit din suflet pentru experienţele prin care au trecut.
Aici oamenii nu aveau nici trecut, nici viitor. Ci trăiau permanent doar în prezent, fără să încerce să controleze viaţa, fără să controleze vieţile altora, fără să judece pe nimeni, nici măcar pe ei înşişi!

Lăsau totul să decurgă firesc şi de la sine, înţelegând în cele din urmă, că tot ceea ce le intră în viaţă se întâmplă spontan şi minunat în acelaşi timp. Iar singura divinitate pe care o recunoşteau, era cea din ei înşişi. Pentru aceasta nu aveau nevoie de religii, de ritualuri, de biserici sau temple. Adevărata smerenie am văzut-o doar la aceştia care erau pe deplin conştienţi de cine sunt ei cu adevărat şi nu se mândreau deloc cu aceasta, pentru că spiritul de competiţie nu-şi găsea rostul între ei, căci li se părea o pierdere de vreme să se ia la întrecere unii cu alţii.
Atunci m-am oprit şi nu am vrut să mai plec, căci îmi găsisem cu adevărat locul. Şi mi-am mulţumit mie însumi pentru curajul de a schimba calea atunci când realizasem că drumul cel vechi era un non-sens care nu mă ducea nicăieri.
Şi astfel mi-am desţelenit toate buruienile, am arat pământul şi într-un pământ nou, adică în noua minte, mi-am sădit noile gânduri. Iar acestea crescând ca nişte arbori luminoşi, şi-au făcut locaş în suflet, acolo unde s-au înfiripat harismele iubirii: bucuria, pacea, răbdarea, compasiunea, bunătatea, credinţa, armonia şi toată lumina care izvorăşte din acestea...


joi, 25 august 2016

Despre femeile deştepte





Ăsta e un subiect inepuizabil şi fascinant în acelaşi timp. Când apare o femeie deşteaptă în peisaj, rotiţele bărbatului încep să scârţâie, ceva se blochează în mintea lui. Iar dacă mai e şi frumoasă, tot angrenajul bărbatului se opreşte brusc, ca şi cum apeşi fără să vrei pe frâna de mână a roţii din faţă şi iaca ăla eşti! Te aruncă peste cap de nu mai ai timp să reacţionezi! Aşa că el pare bătut în cap adeseori, nu doar metaforic vorbind, ci chiar pe bune. Parcă e lovit în moalele capului, în timp ce ea trece zâmbind nonşalant pe lângă el. Ştia ea ce ştia că chiar aşa se va întâmpla. Dar nu se putea abţine să nu râdă puţin pe înfundate când vede un astfel de specimen gură cască care se împleticeşte în propriile picioare când se uită la ea. Stă în firea ei, total stăpână pe situaţie!

Femeile deştepte sunt ridicate pe soclu de majoritatea bărbaţilor prostănaci. Nu că ei ar fi neapărat prostănaci, să ne înţelegem! Dar se cam complac în postura asta, majoritatea. Când dau de una deşteaptă foc care-i domină, încep să spele putina şi să tragă sforile, o iau la fugă, dau colţul şi apoi trag cu urechea şi cu coada ochiului undeva în urmă, să vadă dacă nu cumva femeia cea deşteaptă e încă pe urmele lor. Apoi când văd că pericolul s-a îndepărat, se scutură bine, îşi reaşează ţinuta impecabilă, îşi potrivesc pălăria  şi jobenul, începând iarăşi plimbarea lor de gentilomi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Femeile deştepte şi frumose, inhibă. Iar bărbatul clasic, adică puţin defensiv, timid şi mameluc, nu ştie să gestioneze situaţia în sine cu o astfel de deşteptăciune, pentru că el a fost învăţat cumva de mic copil că relaţia bărbat-femeie nu e de unu la unu, ci e net superioară lui. Adică cocoşul e cocoş, iar găina nu poate deveni egretă! Deşi transformări se mai întâmplă chiar şi peste noapte, mai sunt şi care se deşteaptă brusc din prostie! Acum chiar e la modă, ce mai, adevărate salturi cuantice! Dar nu ştiu cum se face, că de când e lumea şi pământul, în loc de a fi mai bine, parcă e mai rău. La relaţii mă refer. Femeile parcă se deşteaptă şi se emancipează din ce în ce mai mult, în timp ce bărbaţii, parcă din ce în ce mai greu cu pianul pe scări!  

Dar cât trăieşte omul învaţă, n-are încotro, altfel îl dă viaţa peste nas şi până se trezeşte el din inerţie, ia-l de unde nu-i, a devenit deja amintire! Cu siguranţă, unul din motivele pentru care venim aici e să ne impropriem şi asumăm inclusiv natura asta de atracţie pur carnală, grosieră, animalică, bat-o vina! Adică, da domnule, sunt carne şi sânge, ce mama mă-sii, nu sunt pe aici doar să plutesc pe un norişor diafan şi să mă amăgesc că, vezi doamne, am venit pe aici pe pământ ca să fac eu nunta mea spirituală cu sinele meu divin! Metafore frumoase, spirituale, eterice...dar când o femeie pune mâna pe un bărbat şi un bărbat pune mâna pe o femeie, toată spiritualitatea inertă şi diafană, sucombă în această plăcere, în această atracţie irezistibilă pe care cu toţii o trăim, asta dacă nu am devenit între timp atât de proşti încât să fugim de ceea ce simţim!

Femeia deşteaptă, hmmm.... Vreau să vorbesc despre ea dar nu prea pot, că nu o înţeleg pe deplin, nici pe departe. Îmi dau şi eu cu părerea doar, nu că ar folosi la ceva. Dar da, îmi place să am cu cine vorbi, nu să stea ca muta-n târg. Să trecem aşa uşor, de la „critica raţiunii pure” la „critica raţiunii practice”, fără să se simtă trecerea de la teorie la practică. Aşa, ca o boare ce te prinde ca-ntr-o visare! Dar când văd câte un mascul care se opreşte din mers şi salivează în urma unei femei, pffff...nasol moment! Ăsta s-ar duce ca boul la înjunghiere doar ca să pună mâna unde nu are acces. Iar femeile deştepte îi simt pe ăştia de la o poştă, îi atrag, îi momesc şi apoi le dau cu flit de nu rămâne mai nimic din masculul nostru!

Acuma, nu că ar fi şi femei care n-ar fi deştepte. Dar mai sunt nişte specimene ciudate, mironosiţele de faţadă de exemplu. Alea care îl au toată ziua în gură pe dumnezeu, dar mintea lor visează la cu totul altfel de jucării. Măcar de ar recunoaşte-o pe bune, că de atâta ipocrizie şi dumnezeul lor închipuit a obosit! Dar ce să le mai faci dacă doar asta vor, să îşi reprime feminitatea până le ies ochii din cap! Mai sunt şi unele care se îndrăgostesc de duhovnic sau de maestru, dar nu le-ar spune asta nici să le picuri cu răşină, mai bine să rabde ca nişte adevărate martire pentru dumnezeul lor! Ce specimene ciudate, femeile sunt strâns legate de rolul bărbatului din viaţa lor, dar ele o ard în sf-uri cu dumnezeul din mintea lor! Ce pierdere uriaşă într-o aşa mare reprimare...

Bărbatul însă, fuge de femeia deşteaptă, că acolo e ca pe nisipuri mişcătoare. Pe una ca aceasta nu o poate manipula aşa uşor, iar el nu prea are răbdare şi nici putere de convingere. Dacă se simte atras de o femeie, bărbatul vrea napărat să pună mâna. Acum nici cu femeia nu mi-e ruşine, căci şi ea tot cam asta vrea, deşi o dă codită, nu cumva să se auto învinovăţească că are în ea astfel de valenţe, carnale şi trupeşti. Mintea unei femei neevoluate spiritual, încă îi dă cu tifla-n cap că e o curvă dacă râvneşte la un bărbat. Însă doar ea pe ea însăşi se consideră aşa, şi eventual, alte femei tot la fel de limitate ca şi ea. Un bărbat deştept nu ar putea niciodata să identifice o femeie ca fiind aşa etichetată. Pentru că până la urmă, ce s-o mai dăm cotită,  femeia e un amalgam de senzualitate care defulează afară de aiurea dacă nu defulează într-un bărbat. Până la urmă nu există aşa ceva. Femeie curvă, nu există după percepţia mea. Religia doar a surclasat-o în halul ăsta şi i-a frânt efectiv nevoia de feminitate din ea. A frânt-o şi a pus-o la colţul infamiei, doar pentru că e femeie şi simţirea ei o întrece cu mult pe cea a bărbatului. Iar bărbaţii, fiind orgolioşi, îngâmfaţi şi mândri, nu pot accepta aşa ceva. Aşa că până la urmă, adevărata curvă, e doar religia inventată de un alt fel de curve în sutane, acestea fiind cele cu adevărat perverse pentru că trăiesc cu viclenia şi desfrâul spiritual chiar în suflet.

Dar să revenim la femeia cea deşteaptă. Interesant e că adeseori, femeile deştepte se agaţă de mameluci şi trăiesc cu ei. Acum nu mai manipulează el, ci chiar ea. Dar e foarte trist, că într-o astfel de relaţie în care bărbatul nu îşi asumă rolul său, el devine un ramolit psihic care va tot aştepta să fie condus de mânuţă de femeia de lângă el. S-a lăsat castrat mental, femeia i-a luat liberul arbitru şi sărăcuţul de el, nu mai poate lua decizii de unul singur. Multe cazuri de astea. Îi vezi pe stradă cum se plimbă, fiecare în lumea lui. El trist, abătut, îngândurat, de-abia târându-şi paşii fără vlagă. Ea cumva frântă şi resemnată că cel cu care trăieşte nu-i mai poate oferi bucuria vieţii.

Însă femeia cu adevărat deşteaptă dacă vrea, poate. Adică poate orice, dar numai să vrea. Poate trage căruţa cu totul la deal, inclusiv pe bărbat în ea. E vorba de multă energie acolo. Doar să nu i se taie entuziasmul de un bărbat prea prost şi despotic, că atunci iarăşi se schimbă rolurile, ea devine defensivă şi el începe să domine cam fără discernământ. Iarăşi multe cazuri de astea sunt la ordinea zilei, când ea devine prizonieră, sclavă, în propria relaţie. Şi se întâmplă aşa atunci când frica o învăluie şi nu mai poate ieşi de una singură din acest cocon emoţional.

Dar până la urmă, e de foarte bine. Femeile să fie doar femei, iar bărbaţii să devină mai mult bărbaţi că la ei e buba mai mult. Încă le e prea teamă de ce pot face şi de ce putere zace în ei. Bărbatul când începe să decadă spiritual, se duce totul de râpă. El are nevoie permanent de creaţie, altfel se agaţă de surogate care doar îl golesc şi nicidecum nu reuşesc să îi umple sufletul. Dar de asta îmi plac femeile deştepte că ştiu să umble la corazon-ul bărbatului într-un fel anume. Adică nu agresiv şi nici judecativ, că pe urmă ăsta fuge, nu suportă umilinţa. Bravo lor!   


  

miercuri, 24 august 2016

Există o singură misiune pe pământ




Există o singură misiune pe pământ şi ea este însăşi fericirea ta. Ea nu se caută, ci doar se simte. Se simte ca un îndemn care te mână, te seduce, te bucură, te luminează, te entuziasmează şi te trage efectiv către ea. Mereu în istoria umanităţii a rămas veşnica întrebare „care e rostul omului pe pământ”? Şi întrebarea aceasta a rămas suspendată undeva în abstract, acolo unde cuvintele minţilor alambicate au tot încercat să dea răspunsuri care mai de care mai complicate, mai întortocheate, mai profunde. Şi totuşi, mai fără de sens în cele din urmă...

Fericirea ta nu e neapărat ceva uşor şi dulce, ca un siropel pe care îl dai peste cap pentru a uita de realitate, de viaţă, de dorinţă sau de frustrări. Toată lumea când se gândeşte la fericire, începe să viseze cum ar fi dacă ar avea lucrul dorit, relaţia dorită sau sănătatea după care tânjește. Ei visează la nesfârşit tot felul de situaţii de viaţă care, cred ei, le-ar fi tare propice dacă le-ar avea. Ar controla totul dacă ar putea doar ca să simtă acea euforie nesfârşită pe care le-o dă împlinirea unei dorinţe din visul lor. Dar paradoxul, e că de cele mai multe ori, lucrul după care tânjeşti, banii după care alergi, femeia sau bărbatul după care râvneşti, sucombă în nimic şi colapsează în neantul indiferenţei, imediat ce satisfacerea dorinţei are loc. Cum poţi simţi goliciune în tine însuţi după un timp, deşi toate aceste dorinţe se împlinesc la un moment dat?

Şi ce poate umple acest gol sufletesc, atât de acut, de real, de întunecat? E ca o pustiire sufletească care vrăjeşte, nu-i aşa? Alergi după himere, te surprinzi că pui mâna pe ele, pentru ca mai apoi să simţi cum efemeridele ţi se scurg printre degete. Şi ce rămâne mai apoi? Goliciune, tristeţe, indiferenţă, plictiseală, nimicul în toată splendoarea sa! Depresie şi lacrimi, stare de sufocare, de neputinţă, de resemnare. Şi fugi oriunde ai putea, numai să nu mai simţi acest gol şi această pustiire insuportabilă. Şi cauţi peste tot în afară, dar mai niciodată înăuntrul tău. Pentru că nu eşti obişnuit ca soluţia să o găseşti acolo, în sufletul tău. Mergi şi întrebi, te sfătuieşti, cauţi sfaturi şi îndemnuri pentru viaţa ta. Şi crezi cumva că fericirea ta e undeva departe, în mâinile vreunui doctor, terapeut, vindecător sau maestru. Şi porneşti la drum către fericirea ta ipotetică ca într-un pelerinaj către tine însuţi, de fapt. Şi cu cât drumul e mai lung, cu cât destinaţia pare mai îndepărtată, cu atât fericirea ta pare mai greu de atins.

Dar calea fericirii autentice e doar cea dreaptă şi ea se reduce la simţirea ta. Dacă te ocupi de lucruri mari şi înalte, dacă te identifici cu salvatorul din umbră, dar eşti veşnic nemulţumit cu viaţa ta, atunci opreşte-te din proiecţia minţii tale, acordă-ţi timp, dăruieşte-ţi spaţiu, opreşte morişca nefericirii tale care te învârte şi te ameţeşte fără nici un sens. Acolo e multă filozofie, multă complexitate, multă frământare care te scurge de energie. Fericirea însă, nu este aşa. Nu e o fugă după ceva anume. Nu e un drept divin pe care îl ai sau nu îl ai. Nu e nici visare a unor situaţii care îi convin de minune ego-ului tău nemăsurat. Nu e străduinţă, nici încrâncenare.

Fericirea e mai simplă decât simplitatea însăşi. Ea e în tine, dar încă nu o simţi pentru că proiecţiile minţii tale te sugrumă, te sufocă şi îţi creează tot felul de scenarii care te vrăjesc şi te fac să îţi justifici nefericirea ta. Mintea se agaţă foarte uşor de scenarită. Asta e boala ei, interpretează lucrurile personal şi face presupuneri cu nemiluita, deşi adeseori, toate presupunerile ei sunt total nejustificate. Ele îţi justifică doar suferinţa care ţi-o înscenează mintea ta. Dacă scenariile fascinante ale imaginaţiei necontrolate nu s-ar mai manifesta, nimeni nu ar mai suferi, căci atunci suferinţa nu ar mai avea de ce se sprijini, ar rămâne fără obiectul muncii.

Da, există o singură menire a omului şi aceea e fericirea sa! Ea nu este un scop în sine decât pentru cei nefericiţi doar. Ei o vor căuta încoace sau încolo, dar nu vor da de ea până ce scenarita din mintea lor nu se va dizolva. Ea e ceva la îndemâna oricui şi totuşi extrem de puţini pun mâna sufletului cu adevărat pe ea. E ceva atât de simplu, dar totuşi atât de complicat pentru mintea de maimuţă. E ceva atât de puternic şi totuşi atât de fragil pentru cel care încă nu îşi cunoaşte menirea sa. E ceva atât de firesc şi totuşi nefiresc pentru cel care luptă cu viaţa pentru supravieţuire. Fericirea ta, omule, e detaşarea şi predarea minţii către spiritul tău!

Dar această predare, această detaşare, nu ţi-o poate oferi nimeni, e doar alegerea ta. Când stai agăţat de viaţă cu disperare, ai multe aşteptări şi ele adesea sucombă în dezamăgiri crunte, de cele mai multe ori. Munceşti, creezi scenarii. Seduci, creezi scenarii. Visezi, creezi scenarii. Iar scenariile de viaţă, sunt, de fapt, mari deziluzii care tot în depresie se scurg. Un om simplu e un om puternic. El nu suferă de scenarită şi astfel depresia e o mare necunoscută pentru el. Acesta poate cunoaşte multe din afară, dar dacă a ajuns să se cunoască pe el însuşi, toată cunoaşterea din afară devine doar vânare de vânt. Şi când te gândeşti câte ai de descoperit acolo, înăuntrul fiinţei tale, cum fiecare situaţie de viaţă îţi creează stări, emoţii, gânduri, reacţii, atitudini, uimiri! Astfel încât, să te urmăreşti pe tine însuţi, e arta şi măiestria pură, dincolo de orice cunoaştere profană care doar vine şi pleacă prin mintea ta!

Fericirea e un dar care se vrea revendicat în viaţa mea, în viaţa ta, în viaţa tuturor. Darul acesta e fiinţa ta şi acolo este o menire, un îndemn, o misiune, un sens. Însă adesea reprimi, alungi, exilezi, pentru că îndemnul ce îţi vine de acolo e contra îndemnului egocentrist care te face nefericit şi depresiv. Nu te lupta contra acestui ego, nu te lupta contra scenaritelor din imaginaţia ta, nu te lupta nicidecum contra, cu absolut nimic. Aceste absurdităţi care te fac nefericit şi depresiv se dizolvă dacă nu le dai atenţie şi te axezi doar pe ceea ce te disciplinează şi te face atent, puternic şi creator, în acelaşi timp. Fericirea nu e contra, ci doar pro viaţă, pro bucurie, pro creaţie!